Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde. (sau apasă aici)
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

joi, 31 iulie 2014

Autor pentru o zi - Recenzie: La furat de cai

Și iată că inițiativa mea se bucură de încă o persoană interesată :D De data asta, e vorba de Cristina aka Eghoista care ne prezintă recenzia romanului La furat de cai de Per Petterson:

Cartea aceasta are doar două sute de paginii și am citit fiecare sută în câte o repriză. M-a captivat de la primele cuvinte peisajul descris, dintr-un sat Norvegian. Personajul principal are șaizeci și șapte de ani și locuiește singur într-o cabană după ce și-a pierdut soția și sora cu trei ani în urmă. El reîntâlnește accidental o fostă cunoștință din copilărie care-i declanșează flashbackurile. Vecinul său, Lars, a fost fratele celui mai bun prieten al său pe când avea cincisprezece ani.

Protagonistul își amintește vara petrecută alături de tatăl său într-un alt sat Norvegian, aproape de granița cu Suedia. A fost ultima vară în care l-a văzut, înainte de a se întoarce în Oslo. Titlul, “la furat de cai” este o sintagmă ce se repetă de câteva ori de-a lungul romanului și este mai degrabă o metaforă, o glumă, deoarece caii erau doar călăriți și nu furați. În roman este prezentată viața de la sat în anii cincizeci și muncile la care luau parte mai mulți locuitori, munci precum tăiatul lemnelor sau strângerea fânului. La timpul evocării amintirilor, personajul revine la aceste munci menționând faptul că s-a plimbat prin multe locuri și totuși a decis să se întoarcă într-o cabană de la malul unui râu în ultimii săi ani de viață. Finalul este sfâșietor și se termină cu o replică pe care tatăl său i-a spus-o pe când era copil și anume “noi decidem când ne doare”. Ultimul capitol are loc în același trecut evocat, în toamna de după vara cu pricina.

Mi-a plăcut mult acest roman, chiar dacă a fost destul de scurt. Personajul principal este ursuz și poate părea chiar respingător dar sunt de acord cu foarte multe din ideile sale și mă regăsesc în stilul de viață pe care vrea să îl adopte. Sunt multe întâmplări tragice în carte, totuși, și multe și-au pus amprenta asupra sa. Este o carte dramatică, pot spune asta cu mâna pe inimă. Deși protagonistul nu are pic de umor, după cum el însuși recunoaște, mi-a fost foarte ușor să zâmbesc pe parcurs ce citeam și să găsesc un motiv de bucurie în întâmplările povestite. Scenele nu sunt puse în ordine cronologică. Cartea mi se pare încă o dovadă a faptului că perioada copilăriei și a adolescenței e cea mai crucială din viață, ea putând să afecteze restul deciziilor pe care le luam mai departe. O recomand tuturor celor care caută să audă adevărul spus fără ocolișuri, în mod direct, celor cărora le place realismul mai presus de orice și care vor să fie plasați într-un timp de mult apus care totuși își păstrează farmecul până astăzi.

Articol scris de Eghoista

Mai multe detalii despre campania Autor pentru o zi găsiți aici -> [link]

miercuri, 30 iulie 2014

Cartea de pe plajă #4: Împărțirea la zero

Deși m-am întors acasă ieri, au fost câteva cărți pe care le-am citit pe plajă și cărora n-am apucat să le scriu recenzia, așa că am să vorbesc despre ele săptămâna asta, din vârful patului meu propriu și personal :))


M-am tot întrebat cum să prezint această carte având în vedere că fiecare poveste mi-a plăcut în felul ei, dar dacă începeam să vorbesc despre fiecare în parte, inevitabil urma să vă dau spoilere. Așa că m-am hotărât să aleg una singură, dar apoi a trebuit să aleg efectiv. Și toate mi-au plăcut, fiecare în felul ei, pentru că sunt extrem de diverse nu doar ca subiect, dar și ca abordare. Într-un singur volum, Ted Chiang ne plimbă din Babilonul antic în care turnul către Rai e în plină construcție și până în viitorul apropiat sau îndepărtat, în care omenirea învață să-și înnăbușe instinctele și să ignore frumusețea exterioară; temele variază de la motive biblice până la cea mai abstractă matematică sau până la modul cum limbajul ne influențează felul de a fi... Și stilurile sunt la fel de variate, de la povești cursive la unele fragmentate, cu schimbări de perspective, de la articole din reviste până la o poveste care se construiește in interviuri... Fiecare poveste e fascinantă în felul ei, așa că nu mi-a fost ușor să aleg.

Inițial, m-am hotărât să las autorul să aleagă în locul meu și să vă povestesc câte ceva despre Împărțirea la zero, textul care dă titlul volumului. Însă în original, volumul purta numele unei alte nuvele, și anume Povestea vieții tale, care îmi plăcuse enorm, daaaar subiecul este comunicarea cu extratereștrii și mi-am dat seama că am tot vorbit despre asta în ultimele mele recenzii. Așa că, în final, am ales Înțelegere, pentru că vorbește despre ceva fundamental uman: dorința de mai mult sau mai bine.

Povestea:
Leon murise înecat, prins sub gheață. Și apoi a fost salvat, iar creierul său a fost vindecat folosind un tratament experimental. Dar tratamentul a făcut mai mult decât să-l vindece, i-a „îmbunătățit” creierul, astfel încât acum IQ-ul lui a crescut substanțial. Apoi, cercetătorii îi mai administrează o doză și Leon devine un supra-om. Însă CIA încearcă să-l recruteze mai mult sau mai puțin forțat, așa că Leon fuge, folosindu-și mintea evoluată pentru a scăpa de urmăritori. Și pentru că acum poate gândi așa cum n-ar fi putut niciodată înainte, devine interesat de Cunoaștere, dorind să înțeleagă totul. Însă nu e singurul care a beneficiat de acest tratament, iar „fratele” lui are alte planuri.

Părerea mea:
La început, modul în care s-a comportat personajul, alegerile sale și chiar modul său de a gândi mi s-au părut firești în contextul dat. Văzând îmbunătățirile și avantajele noului său creier, mi s-a părut logic faptul că Leon a vrut mai mult pentru a putea să-și continue progresul, pentru a înțelege mai mult și mai bine. La fel de logic mi s-a părut și faptul că simțea că nu se poate integra în societate pentru că nu-i mai aparține:

„Dezvoltarea mea este limitată de inteligența celor din jurul meu și de interacțiunea restrânsă pe care mi-o permit cu ei. Îmi amintesc de conceptul de ren al lui Confucius: tradus inadecvat ca mărinimie, acea calitate care este chintesența umanității care poate fi cultivată doar prin interacțiune cu ceilalți, pe care un om solitar nu o poate manifesta. Este doar una din multele calități umane. Și iată-mă pe mine, printre oameni, oameni peste tot și nu este nici măcar unul cu care să interacționez.”

© Ted Chiang - Împărțirea la zero - Editura Nemira

Însă finalul oferă și o altă perspectivă asupra folosirii acestor aptitudini, una care te face să vezi totul din alt unghi pentru că pe lângă opțiunea îmbunătățirii personale, există opțiunea la fel de valabilă de a ajuta umanitatea să se ridice la rândul ei și deși și acest rol de protector e tot un mod de a-și satisface complexul de Dumnezeu, cel puțin dovedește mai puțină aroganță decât încercarea de a cunoaște totul pentru propriul uz (e un moment în care Leon descoperă ceva ce ar putea servi umanității, dar hotărăște să nu-l construiască deoarece ar necesita prea mult efort din partea lui. Totodată, păstrează informațiile pentru el).

Cred că până și modul în care am reacționat eu față de Leon și chiar față de „fratele” său demonstrează calitățile de scriitor ale lui Chiang, faptul că a reușit să-și facă personajele atât de veridice încât „normalii” să îl condamne pe Leon și să se îndoiască și de cel care și-a asumat rolul de protector.

Totuși, cred că, pe lângă idee, cel mai mult la această poveste mi-a plăcut ritmul. E lent la început și devine amețitor pe parcurs, devine din ce în ce mai greu de urmărit și parcă auzi cum rotițele din propriul creier accelerează ca să țină pasul, în armonie perfectă cu gândirea din ce în ce mai rapidă a lui Leon. Și dacă am avut atâtea de spus despre o povestire care nu e nici cea mai lungă, nici cea mai interesantă (după părerea mea) dintre cele 8 cuprinse în Împărțirea la zero, atunci cred că e evident că o să vă îndemn să citiți cartea pentru că e extrem de diversă și totuși, toate poveștile au ceva în comun: îți pun rotițele la lucru :)

duminică, 27 iulie 2014

Rezultatele concursurilor aniversare

Atunci când am dat startul primului concurs aniversar, v-am spus că de ziua blogului, voi sunteți cei care primesc cadouri. Dacă ar fi după mine, aș avea câte o carte pentru fiecare, însă nu se poate, așa că vor fi doar trei premianți, după cum urmează...


Concurs #1 - Ce ne rezervă viitorul?
După cum spuneam într-o recenzie recentă, pentru mine Asimov e unul dintre acei câțiva autori care au un loc special nu doar la mine în biliotecă, ci și în suflet, pentru că romanele lui te schimbă. Prima serie semnată de el pe care am citit-o a fost Fundația și de atunci, lumea din jur mi s-a părut încărcată cu un potențial extraordinar și am înțeles cu adevărat că omenirea are puterea de a ajunge incredibil de departe. De aceea am vrut ca la prima aniversare a blogului să pot oferi acest roman și o dată cu el, ocazia de a trăi pe propria piele momente la fel de magice, de aceea am ales să promovez acest concurs mai mult decât pe celelalte și de aceea mă bucur că 15 oameni și-au încercat instinctele de prevestitori.

Dar oameni buni, de ce atâta pesimism? În special în primele zile ale concursului, părea că în viziunea cititorilor mei, ne paște distrugerea în cel mai bun caz, dacă nu chiar extincția. Speranță se găsea, aparent, doar în tehnologia care să ne poarte pe alte planete sau să ne transforme în cyborgi. Și chiar și tehnologia părea să fie doar o altă cale de a ne distruge. Însă în cele din urmă, balanța s-a mai echilibrat și au apărut și păreri optimiste care vorbesc despre o lume în care omenirea a evitat capcanele (chiar și pe cele pe care și le-a întins singură) și a continuat să prospere.

N-am putut selecta un singur comentariu care să-mi fi plăcut mai mult, așa că am lăsat norocul - aka random.org - să aleagă; prin urmare câștigătorul este Emanuela Bercaru. Felicitări! Conform comentariului tău, cred că o să-ți placă nu doar această carte, ci întregul univers creat de Asimov :)

Mulțumesc editurii Paladin pentru ocazia de a organiza acest concurs. Când s-a lansat, editura și-a propus să (re)aducă pe piața din România unele dintre cele mai faine cărți SF&F și până acum, le-a ieșit perfect. Nu mă credeți, încercați-le cărțile!

     


Concurs #2 - Recomandă o carte
Ce reclame, ce strategii de marketing, ce SEO? Dacă vrei cu adevărat să vinzi o carte, șmecheria e simplă: fă-i pe cititori s-o iubească și o să-ți facă ei toată reclama de care ai nevoie, complet gratuit! Am citit deja unele dintre cărțile recomandate de voi, dar zău că au fost comentarii care m-au făcut să vreau să le mai citesc o dată. Cât despre romanele încă necitie pe care mi le-ați recomandat, au ajuns toate pe lista mea de „to read” (pe poziții diferite, adevărat, dar asta ține de gusturile mele, nu de recomandările voastre).

Și iar n-am putut alege vreun comentariu care să-mi placă, deci tot prietenul random.org a ales câștigătorul, care este Leontina. Felicitări! Am citit Startes anul trecut și chiar și acum mă trec fiorii când mă gândesc că ar putea exista tehnologia care să permită oamenilor să „închirieze” corpul altora...

Mulțumesc pentru ocazia de a organiza acest concurs librăriei online libris.ro, o librărie de unde vă puteți comanda cărți online la prețuri excepționale și unde puteți găsi inclusiv cărți în engleză. De asemenea, libris.ro este singura librărie online care oferă transport gratuit prin curier.

     


Concurs #3 - Suntem peste 200!
Trebuia să denumesc concursul ăsta „Gâdilați-mi egoul” :)) Dar, serios vorbind, chiar apreciez cuvintele voastre frumoase și mă bucur că vă place ceea ce fac. Părerile voastre și ale tuturor celor care mă încurajează sunt combustibilul de care am nevoie ca să blog-uiesc. Tot random.org a decis și de data asta, iar câștigător a ieșit Dubhe. Felicitări și mersi că mă citești!

     


Rog toți câștigătorii să-mi trimită un e-mail de pe adresa cu care s-au înscris. E-mail-ul trebuie trimis la adresa jurnalul.unei.cititoare@gmail.com și trebuie să conțină numele vostru, adresa și numărul de telefon. Aveți 3 zile la dispoziție (adică până pe 30, inclusiv). Felicitări încă o dată și mulțumesc tuturor celor care s-au înscris; mi-a plăcut să citesc comentariile voastre și vă mai aștept pe blog :)

Un an de jurnal

De-a lungul timpului, am citit multe astfel de postări aniversare, fiecare blogger fiind extrem de entuziasmat să bifeze (încă) 365 de zile în care a făcut ceea ce îi place. Acum îmi dau seama că majoritatea încep cu fraza „Nu-mi vine să cred că a trecut un an” (sau doi sau orice alt număr). Și îmi dau seama pentru că și eu voiam să scriu același lucru.

Nu-mi vine să cred că acum 365 de zile, tocmai devenisem studentă cu acte în regulă și hotărâsem că era un nou început ideal pentru a transforma blogul din ceea ce fusese în ceea ce-mi doream cu adevărat să fie. Acum, un an mai târziu, pot spune că am reușit. Desigur, e loc de mult, mult mai bine, sunt multe cărți pe care aș fi vrut să am timp să le citesc, sunt multe recenzii pe care acum aș vrea să le rescriu, sunt chiar și azi multe link-uri invalide în articolele mai vechi de un an și sunt multe, multe greșeli care mi-au scăpat, așa că profit de ocazie să le mulțumesc tuturor celor care, de-a lungul timpului, mi-au corectat articolele și m-au suportat când i-am rugat s-o facă.

Și dacă tot am ajuns la mulțumiri, vreau să-i mulțumesc familiei mele extrem-de-super-geniale pentru că mă susțin așa cum doar ei știu s-o facă, cu o glumă, un sfat sau o părere și, mai ales, cu o toleranță de care eu una nu mă cred în stare. Eu în locul lor probabil că m-aș fi trimis la plimbare cu mult, mult timp în urmă, ceea ce le zic mereu, dar aparent ei încă mă suportă... Și ca să vedeți că am o familie extrem-de-super-genială, mama mi-a luat azi acea prăjitură cu lumânărică din poză pentru a sărbători aniversarea blogului!

Ok, am deviat puțin... spuneam că am transformat „Povești întunecate” în „Jurnalul unei cititoare” pentru că asta îmi doream cu adevărat: un loc în care să pot scrie tot ce-mi trece prin cap legat de cărți și nu numai pentru a-i convinge pe alții că unele romane merită citite. De asemenea, mi se părea că inițial, blogul era puțin prea comercial, așa că am vrut să schimb abordarea, promovând nu orice, oricum, ci voiam să promovez doar ceea ce îmi place mie, într-un mod cât mai personal cu putință. Deciziile mele mă fac să cred că prima parte mi-a reușit, iar comentariile de la voi mă fac să cred că mi-a reușit și ultima parte :)

Apropo de comentarii, în ultimul an am descoperit niște oameni foarte faini în blogosferă și am început să stau de vorbă cu ei pentru că avem în comun pasiunea pentru citit. Și dacă tot mă apucasem de mulțumiri mai devreme, și lor le datorez destule pentru că deseori, comentariile lor m-au ajutat să nu simt că vorbesc la pereți. La fel cum și oamenii care mă cunosc în viața reală și care mi-au spus nu o dată că-mi citesc blogul și că le place m-au ajutat să continui să aberez nu doar cu plăcere, ci și cu încredere. Oamenii aceștia sunt cei mai faini PR-iști pe care și i-ar putea dori un blogger.

Fac ce fac și tot la mulțumiri ajung... Începe să semene a discurs de câștigător de Oscar și deși nu am câștigat vreo statuetă, faptul că jurnalul meu a împlinit un an plin de momente superbe, de experiențe de neuitat, de cărți faine și de oameni și mai faini e un premiu în sine (asta, și am câștigat și o prăjitură :)) ). Așa că am să continui și am să le mulțumesc sponsorilor blogului, libris.ro, care îmi lasă libertatea totală de a alege ce cărți vreau să citesc ca să vă pot vorbi despre ele și Editura Paladin, care prin gestul de a se „alia” cu mine pentru a aduce cărți faine în bibiotecile voastre (ei o fac literalmente, eu doar încerc să vă conving că merită) mi-au demonstrat că blogulețul e apreciat nu doar de cititori, ci și de edituri.

Și, desigur, nici măcar jumătate din articolele de aici n-ar exista dacă n-ar exista mulți alți oameni geniali care să sprijine lectura prin campaniile și evenimentele la care am participat și despre care v-am povestit. Orice ocazie de a întâlni alți cititori, de a discuta despre cărți sau doar de a asculta un autor vorbind sunt ocazii care pur și simplu nu trebuie ratate. Așa că și în anul ce vine, voi continua să vă bat la cap să participați și voi pentru că aceasta e singura mulțumire de care acești oameni au nevoie.

Iar vouă... ție, tu, cel sau cea care citești aceste rânduri... You are so awesome! Oricine ai fi, oriunde ai fi, din orice motive ai fi ajuns să citești aceste rânduri, mersi mult. Serios, mersi. Fie că e o vizualizare random pentru că ai ajuns aici din greșeală, fie că ai ales să citești asta pentru că ești curios/curioasă sau ți se pare intresant sau pur și simplu pentru că așa ai avut chef, mersi. Chiar dacă ești un bot de la google care indexează pagina asta, mersi și ție. Mersi pentru că exiști, oricine sau orice ai fi.


Nu în ultimul rând (de fapt, cu ei ar fi trebuit să încep!), le mulțumesc tuturor oamenilor extraordinari cărora dicționarul le-a dat numele de scriitori, dar care sunt de fapt niște magicieni iscusiți a căror baghetă e un stilou, pix, creion sau chiar o tastatură, în timp ce scena lor e doar o foaie albă, fie ea reală sau virtuală, pe care ei o umplu cu formulele lor magice atent gândite care, în fața ochilor publicului, fac să apară lumi noi, de neuitat. Acești magicieni știu să-ți pătrundă în minte și, uneori, ajung chiar mai departe și își gravează semnătura, lăsându-ți un autograf direct în suflet. Aceștia sunt oamenii care reușesc prin cărțile lor să călătorească prin timp și spațiu pentru a ne schimba. Aceștia sunt oamenii cărora ar trebui să le mulțumim zi de zi, pentru că fără ei, lumea ar fi un loc mult, mult mai trist.


Sincer, habar n-aveam ce urma să iasă atunci când am început să scriu acest articol, la fel cum habar n-aveam ce o să iasă acum un an, când am început să scriu în acest jurnal virtual.... dar eu sunt extrem de încântată de ambele rezultate și sper să fiu cel puțin la fel de mândră și peste alte 365 de zile :)

vineri, 25 iulie 2014

Leapșa: Summer in a bag of books

E prima dată când primesc o leapșa de la 3 bloguri simultan, așa că le mulțumesc Dianei, Leontiei și Meduzei :) Ideea e simplă, trebuie să rezumăm vara folosind 10 cărți, câte una pentru fiecare element estival. Avem și câteva reguli:

Reguli:
- selectaţi în tag cărți citite recent (în ultimii 1-2 ani)
- incorporaţi în postare imaginea tag-ului
- dați tag-ul mai departe

Bun, acum să vedem ce iese...


1. Drumul către mare: o carte pe care ai așteptat de mult să o citești.
Eon de Greg Bear. O am în casă din septembrie anul trecut, de la Strada de C'Arte și am citit-o abia acum. Nu prea îmi dau seama cum de a ajuns așa jos pe lista mea de „to read”, dar cel puțin acum am citit-o și mi-a plăcut mult :)

2. Răsărit de soare: cartea la a cărei lectură abia așteptai să te întorci după ce te trezeai dimineața.
De obicei, termin o carte într-o zi sau două, excepțiile fiind rare și de cele mai multe ori, provocate de lipsa de timp. Totuși, Puterea armelor, volumul 3 al trilogiei Prima Lege era prea mare ca să-l dau gata într-o zi și mult prea fain ca să vreau să mă opresc din citit, așa că nu voiam decât să vină dimineașa, ca să mă întorc în lumea lui Abercrombie.

3. Apus de soare: o carte pe care ai stat să o citești noaptea.
Vegetal de Marian Truță și Dănuț Ungureanu. M-am apucat de ea destul de târziu în timpul zilei și pe la 12-1 noaptea nu mai era așa mult... m-a culcat pe la 3 :))

4. Perla din scoică: o carte de la care nu aveai mari așteptări, dar pe care ai considerat-o excepțională după ce ai terminat-o.
Delirium de Lauren Oliver. Mă așteptam să fie ceva drăguț, roz, pufos, simplu și ușor de uitat. Am dat în schimb peste o distopie excelentă, mai faină decât multe, multe altele.

5. Arsură de soare: o carte care te-a enervat rău, cu care ai avut o experiență neplăcută.
Creatura de Nely Cab. Nu-mi place să fac recenzii negative și întotdeauna evit să desființez o carte doar pentru că nu mi-a plăcut mie, dar chestia asta nu e un roman, e risipă de copaci și nu ar trebui să existe pe piață, mai ales din cauză că e destinată fetelor de 13-16 ani, pe care le învață cu exemple cum e bine să te lași maltratată verbal și chiar fizic de gagicu' tău, doar pentru că îl iubești. Nu o să-i găsiți recenzia pe blog pentru că n-am vrut să-l murdăresc cu chestia aia, dar am scris-o pe goodreads, în engleză ca să o vadă cât mai multă lume.

6. Valurile mării: o carte care a fost multă vreme pe val și care ți-a plăcut și ție.
Fericirea începe azi de Jamie McGuire. O carte roz, pufoasă și ușor exagerată pe alocuri despre doi încăpățânați îndrăgostiți care sunt unul pentru celălalt exact ca o flacară lângă un butoi de benzină. Au fost adorabili :))

7. Caniculă: o carte care ți-a dat bătăi de cap, pe care ai citit-o greu.
Doamna din lac de Raymond Chandler. Am citit-o pentru clubul de lectură și mă gândeam serios să n-o termin. Cartea în sine e ok, de data asta publicul (adică eu) a fost de vină. Pur și simplu nu m-a prins...

8. Briza mării: O carte simplă, pe care o consideri lectura ideală pentru vacanță.
Zi după zi de David Leviathan. E ușor de citit, captivantă, nu neapărat simplă pentru că are câteva capitole care te marchează și are un final neașteptat, dar e drăguță și merge citită într-o zi toridă de vară.

9. Bronz: o carte care a lăsat o amprentă asupra ta.
Acluofobia de A.R. Deleanu (da, se poate spune că am o obsesie). Eu cred că citind, trăiești ceea ce citești și cartea asta m-a făcut să trăiesc fiecare povestire foarte diferit de felul în care le-am trăit pe celelalte pe care le-am citit de-a lungul timpului. E ca și cum toate se întâmplă în interiorul tău, dar nu ca atunci când îți imaginezi ceea ce citești, e ca și cum ți se strecoară literalmente pe sub piele, devine parte din tine. E mai mult decât bronzul de vară, că ăla trece. E ceva ce trebuie simțit, nu explicat (deci puneți mâna și citiți)

10. Vacanța de vară: o carte care ți-a plăcut mult, dar apoi ai regretat că ai terminat-o așa repede.
Cele două cărți ale lui Asimov pe care abia le-am terminat (O piatră pe cer și Curenții spațiului). Întotdeauna mi s-a părut extrem de greu să închid un roman de-al lui și să trebuiască să mă întorc într-o lume fără roboți, fără o Galaxie colonizată, fără psihoistorie... să mă întorc la piatra pe cer care e Pământul... Prefer oricând să vizitez o lume a Imperiului Galactic alături de vreun erou fără voie, Aurora în compania lui R. Daneel sau Trantorul în compania lui Hari Seldon. Și profit de ocazie ca să vă reamintesc de concursul care are ca premiu romanul Fundația.


Cam așa arată vara transformată în cărți, în viziunea mea. Și pentru că sunt curioasă cum arată verile altor bloggeri, o poate prelua oricine dorește, dar eu nominalizez blogurile: Books and Stuff, Boundless Daydreamer, Cory's Bookfrenzy, Dependenta de Ciocolată, Fantasy Books, Goldypedia, In Love With Books, Lumea Imaginară, Răzvan's Bookshelf, Smile now...die later.

joi, 24 iulie 2014

Cartea de pe plajă #3: Curenții spațiului (Imperiul #3)


(în realitate, cartea are și o supracoperă cu o ilustrație foarte faină, dar eu scot supracoperta atunci când citesc, așa că o lăsasem la pensiune...)

Povestea:
Înainte ca Trantorul să reușească să unifice toate planetele locuite din Galaxie și să le integreze în Imperiul Galactic, au existat numeroase momente tensionate în care orice mișcare greșită putea delanșa cel mai mare război din istoria Galaxiei. Unul dintre aceste momente este cel în care un spațio-analist dispare în preajma Florinei, singura planetă unde crește planta numită kyrt, din care se produce cel mai rezistent și versatil material din lume.

Totuși, înainte să i se piardă urma, el lansase un mesaj destul de alarmist, deoarece descoperise că planeta ar fi în pericol. Însă Florina este o planetă aflată sub controlul și stricta supraveghere a Sarkului, care s-a îmbogățit de pe urma kyrtului și nu plănuiește s-o cedeze, în timp ce Trantorul dorește anexarea Florinei într-un mod care nu va determina celelalte planete independente să se întoarcă împotriva lui, așa că interesele locuitorilor Florine sunt ultimul lucru luat în calcul. Însă și ei au propriile planuri...

Părerea mea:
Ieri am încercat să pun în cuvinte motivele pentru care îl iubesc și îl recomand pe Asimov și nu sunt sigură că mi-a ieșit. Între timp, am mai terminat un roman scris de el (se citesc extrem de repede) și m-am hotărât să schimb puțin abordarea și să mă refer la modul în care cu o poveste pe care o citești în câteva ore, Asimov reușește să acopere destule subiecte încât să te pună pe gânduri zile în șir.

În primul rând, în mod evident, relația dintre Sark și Florina pune în evidență modul în care dorința de putere a unora poate duce la strivirea spiritului altora. Indigenii de pe Florina trăiesc în frică, fiind educați de mici să respecte Lorzii de pe Sark, în timp ce pe propia lume sunt ținuți la respect de patrule formate din mercenari. Mai mult, îndoctrinarea merge atât de departe încât conducătorii de pe Florina sunt localnici, care au fost însă duși pe Sark și educați în așa fel încât să se creadă ei înșiși superiori semenilor lor, în timp ce rămâneau inferiori Lorzilor. Ba mai mult, edililor și înalților funcționari de pe Florina le e refuzat dreptul de a avea urmași, și cum ei sunt cei mai inteligenți dintre ai lor, încet încet Florina devine o planetă de oameni simpli și temători, cu o educație precară, deci ușor de manipulat. Un plan simplu, dar de efect, care i-a asigurat Sarkului nu doar averi nemăsurate, ci și o poziție extrem de privilegiată în plan galactic.

Apoi, un alt element fascinant mi s-a părut experiența spațio-analistului, căruia îi este ștearsă memoria, fiind redus la nivelul unui sugar. În cardul prologului este povestit exact modul în care îi sunt distruse amintirile, iar starea de neajutorare a sa îți e transmisă și nu poți scăpa de ea minute bune. Iubesc tehnologia și avântul ei mi se pare unul dintre cele mai bune lucruri pentru omenire, însă domeniul acesta al manevrării amintirilor și al pătrunderii forțate în mintea cuiva mi se pare că ar trebui să rămână neexplorat. Nu pot defini o ființă umană, dar știu că amintirile și modul nostru de gândire e o parte importantă a ceea ce suntem, așa că manipularea gândurilor cuiva mi se pare echivalentul distrugerii unei persoane. Tocmai de aceea, lupta constantă a lui Rik cu propria sa minte, de unde trebuie să smulgă amintiri reprimate e extrem de impresionantă.

Desigur, mai e și partea politică a întregului joc de șah dintre Sark și Trantor, joc care are ca miză o întreagă planetă și toți locuitorii ei. Modul în care ambasadorii și înalții demnitari jonglează cu cuvintele și cu oamenii pentru a obține ceea ce vor e uneori impresinant, dar de cele mai multe ori e înspăimântător, mai ales pentru că sunt dese situațiile în care e dificil să îți dai seama cine e de partea binelui, ci pare că scopul e alegerea răului cel mai mic. Tocmai de aceea, mi-a plăcut faptul că Florina a avut și ea un cuvânt de spus, luându-i pe toți pe nepregătite și luându-și soarta în propriile mâini.

Și nu în ultimul rând, mi-au plăcut micile referiri la bătrânul Pământ, care au fost mult mai optimiste de această dată și deși universul lui Asimov este același în fiecare dintre romanele sale (excepția fiind „Zeii înșiși”), așa că toți cei care au citit romanele seriei Fundația știu ce se alege în final de planeta de origine a omului, acest roman ne oferă posibilitatea să sperăm la un viitor frumos pentru singura planetă radioactivă locuită din Galaxie.

Așadar, nu-mi rămâne decât să-mi reiau îndemnul: Citiți Asimov!

miercuri, 23 iulie 2014

Cartea de pe plajă #2: O piatră pe cer (Imperiul #1)


Povestea:
Joseph Schwartz face un pas peste o păpușă uitată pe stradă fără să știe că în cealaltă parte a orașului Chicago, întâmplarea face ca un tânăr laborant să amestece exact proporțiile ideale de substanțe care pot produce destulă energie cât să mute materia pe axa timpului. Astfel, Schwartz ridică piciorul în Chicago-ul anului 1949 și îl pune jos în apropiere de Chica-ul anului 827 al Erei Galactice.

Fără să știe câți ani s-au scurs, pământeanul descoperă că planeta sa este doar una dintre multele existente în Imperiul Galactic, și chiar una dintre cele aflate foarte jos în ierarhie. Însă Pământul încă este deosebit dintr-un punct de vedere: este singura planetă radioactivă pe care există viață. Tocmai de aceea, doctorul în arheologie Bel Arvardan face o vizită pe bătrâna planetă.

Dar radioactivitatea nu e singurul lucru deosebit la pământeni, mult mai îngrijorătoare fiind credința lor fanatică în ipoteza că Terra ar fi leagănul civilizației omenești și că Imperiul trebuie înfânt, astfel încât Pământul să-și reia locul de lider al umanității. Și deși au mai existat revolte, de data asta, planul pământenilor ar putea într-adevăr să ducă la moartea oamenilor din întreaga Galaxie...

Părerea mea:
Recenziile care sunt cel mai greu de scris sunt cele pentru romanele pe care le iubesc. Vreau să scriu despre fiecare element în parte, dar nu vreau să dau spoilere, nici să mă lungesc, vreau să pun în cuvinte fiecare din zecile sau sutele de sentimente trăite de-a lungul lecturii și nu pot pentru că nu există cuvinte, vreau pur și simplu să am câte un exemplar din respectiva carte pentru fiecare ființă umană de pe Pământ, ca să pot să merg la fiecare și să-i vâr cartea sub nas, vorbind despre cât e de minunată până când rămân fără voce și chiar și atunci, vreau să folosesc orice mijloace rămase ca să conving lumea că acea carte trebuie citită. Și trebuie să iau senzația asta și s-o pun în câteva paragrafe. Mult noroc mie -_-

Nu citesc de mult timp și n-am citit multe cărți, dar chiar și așa, am găsit câteva astfel de romane. Sunt cele ale căror recenzii mi se par cele mai proaste pe care le-am scris vreodată. Pot da exemple, însă n-are sens acum pentru că din categoria romanelor pe care le-aș vârî sub nasul oricui știe să citească, romanele lui Asimov sunt o categorie aparte. Prima carte SF pe care am citit-o nu a fost scrisă de el. Am găsit în alte romane SF idei poate ceva mai faine ca ale lui, personaje ceva mai bine conturate, stiluri de scriere ceva mai bune din punct de vedere literar (sau cel puțin așa mi s-a părut mie, n-am studii în domeniu)... Pe scurt, e loc de mai bine. DAR Asimov e genul de autor care te convnge să te apuci de SF. Pentru mine, e simplu, dacă nu-ți place Asimov, nu-ți va plăcea niciodată SF-ul. Cărțile lui Asimov sunt nici mai mult nici mai puțin decât un gateway drug, genul de proză ușoară, dar fascinantă, care te face să vrei mai mult și să nu te mai oprești vreodată din citit.

O piatră pe cer este, dacă nu mă înșel, primul său roman SF publicat și în același timp, primul roman din seria Imperiul, serie care are loc în viitorul îndepărtat, la mult timp după ce omenirea a colonizat spațiul și planetele s-au organizat într-un Imperiu Galactic cu capitala pe Trantor. Tocmai de aceea, mi se pare că a vedea viitorul prin ochii unui pământean cu care putem să relaționăm e metoda ideală de a păși în lumea incredibilă pe care Asimov o crează și o extinde pe parcursul tuturor romanelor sale. Și încă de la început, ești lovit drept în plexul solar de ideea că în tot timpul scurs între acum și atunci, omenirea nu numai că a reușit să uite faptul că s-a extins pornind de pe Pământ, dar chiar ideea că omenirea ar fi apărut pe o singură planetă e considerată o teorie improbabilă și adepții ei sunt priviți ca niște paria ai lumii științifice.

Firul narativ al poveștii din acest volum e destul de simplu și mi se pare extrem de bine rezumat chiar de către Asimov, prin vocea unuia dintre personaje:

„Noi trei, de unii singuri, am descoperit o imensă conspirație împotriva omenirii. Tot singuri l-am prins pe conducătorul conspiratorilor și l-am adus la judecată. Ca într-un film, în care eroii atotbiruitori apar exact la timpul potrivit. De obicei acesta e finalul. Numai că, în cazul nostru, acțiunea a continuat, iar noi am constatat că nu ne crede nimeni. Asta nu se întâmplă în filme, nu?”

© Isaac Asimov - O piatră pe cer - Editura Paladin

E exact cum spuneam mai sus, o poveste ușoară, dar care te intrigă suficient cât să vrei s-o urmărești. Pe de altă parte, decorul... lumea pe care o crează Asimov este exact viitorul pe care îl doresc întregii omeniri. Da, ca și Schwartz, regret că Pământul a decăzut și a fost uitat, regret că omenirea și-a îngropat originile și trecutul în groapa adâncă a ignoranței, dar viitorul omenirii ca întreg, independent de planeta de origine, e extrem, extrem de luminos și în același timp, are suficiente zone întunecate încât să existe aventuri minunate, intrigi politice superbe, oameni de care să te atașezi... pe scurt, viața nu e deloc plictisitoare, omenirea e încă faină, dar multe din visele noastre de acum ar deveni realitate dacă lucrurile ar decurge așa cum și-a imaginat Asimov.

Și, dincolo de toate astea, romanul te lasă cu o întrebare care să te roadă mult, mult imp de-acum înainte: dacă în viitor, omenirea va uita de unde a plecat, atunci câte lucruri pe care le știau oamenii din Antichitate au fost uitate în secolele scurse?

PS: Aș fi vrut să închei cu acea întrebare, dar mi-am recitit recenzia și normal că aș fi vrut să fie mult, mult mai convingătoare, așadar o să închei cu un exercițiu de imaginație: imaginați-vă că sunt lângă voi cu un megafon, prin care strig o singură frază: CITIȚI ASIMOV!

marți, 22 iulie 2014

Cartea de pe plajă #1: Eon de Greg Bear

După cum v-am promis, azi o să vorbesc puțin despre romanul Eon, care n-a fost tocmai o carte citită la plajă, pentru că am început-o la București, dar am citit destul din ea de mult din ea aici cât să-și merite titlul de deschizătoare de sezon de lectură la plajă :))


Povestea:
Atunci când un asterioid își face apariția în Sistemul Solar, înscriindu-se pe o traiectorie în jurul Pământului, oamenii de știință consideră că e o oportunitate să-l studieze mai bine, însă atunci când testele lor preliminare le arată faptul că asteroidul este gol pe dinăuntru ca o geodă, ceea ce e o imposibilitate, toate datele sunt trecute sub tăcere și liderii omenirii se pregătesc pentru întâlnirea cu extratereștrii.

Asteoidul, în care se află un mediu de viață terestru, e împărțit în 7 compartimente, toate pustii, dar având între ele sisteme de transport, electricitate, ba chiar și orașe. Totuși, cel mai straniu lucru este faptul că ultimul compartiment este mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară... iar oamenii nu par să-i găsească sfârșitul nici după sute de kilometri. Însă lucrurile devin și mai neobișnuite atunci când într-un oraș este descoperită o bibliotecă în care există cărți de pe Pământ cu data de publicare aflată în viitor... și cărți de istorie care anunță că în curând, va izbucni un război care aproape va distruge rasa umană.

De aceea Patricia Luisa Vasquez, un om de știință cu un talent înnăscut, care se ocupa de partea teoretică a Universului văzut în mai mult de 4 dimensiuni (cele 3 spațiale și timpul), este adusă pe Piatră - numele dat asteroidului - pentru a-i ajuta pe cercetători să afle dacă într-adevăr Piatra vine din viitor și dacă da... unde au dispărut pietrenii?

Părerea mea:
După ce am citit Rendez-vous cu Rama, în care o altă civilizație ne ignoră complet și Solaris, în care oamenii și Oceanul nu aveau nimic în comun, deci contactul era imposibil, ipoteza că extratereștrii vom fi chiar noi mi s-a părut mult mai stranie prin simplitatea ei. În special prin filme, am mai întâlnit ideea că extratereștrii vor fi mai mult sau mai puțin umani - și vor vorbi engleza extrem de fluent - însă faptul că așa zisele ființe din altă lume vor fi chiar ființele din lumea noastră, dar venind din viitor, mi s-a părut o idee mult mai deconcertantă. Plauzibilă, dar mult, mult mai greu de acceptat decât niște omuleți verzi (nu mă refer aici la perspectiva de cititor, ci la cea a oamenilor care ar trăi pe pielea lor un asemenea eveniment).

Totuși, am avut parte și de o serie de extratereștii „adevărați”, ființe stranii care au evoluat complet diferit deoarece mediul lor le-a impus acest lucru. În special franții mi s-au părut interesanți: planeta lor era lovită foarte des de diverse corpuri cerești, astfel încât mare parte din populație era ucisă, prin urmare, ei și-au dezvoltat capacitatea de a se „contopi”, adică de a-și împărtăși unul altuia experiențele, astfel încât moartea unuia să nu însemne și pierderea sa.

De asemenea, fascinante au fost și descrierile tuturor locurilor de pe Piatră, în special descrierile orașelor. La început, am regretat faptul că autorul nu a colaborat cu un ilustrator astfel încât descrierile să vine însoțite și de imagini, însă mai apoi, mi-am dat seama că prefer să fac eu singură „munca” și să mă bucur de rezultat pentru că e ușor ca, pe baza cuvintelor, să-ți imaginezi ceva pur și simplu magnific.

Povestea în sine captivează de la prima până la ultima pagină, lumea de pe Piatră devenind mai complexă și mai suprinzătoare cu fiecare paragraf, așa că vă recomand să citiți romanul, în special vara, pentru că e ca o excursie adevărată într-o altă lume, o lume mai frumoasă pentru unii, mai tristă pentru alții, dar categoric, extrem de interesantă. În plus, penultimul capitol, cel în care e explicată semnificația titlului romanului este aproape o definiție a adevăratului explorator, a genului de persoană al cărei vis e să depășească limitele existente ale lumii sale și care e gata să sacrifice orice pentru asta. Aș recomanda cartea numai pentru acel capitol, dacă n-ar fi atât de faină și în rest!

luni, 21 iulie 2014

Cuvinte: Imaginația bate realitatea

Nici măcar nu e un meci cinstit, având în vedere că realitatea are niște limite extrem de bine definite, printre care le menționez, desigur, pe cele ale fizicii, dar și pe cele pe care mai puțini le recunosc, dar în marea lor majoritate, oameni le urmează: limitele impuse de societate.

În schimb, singurele limite ale imaginației sunt cele pe care ni le impunem singuri. Tocmai de aceea, cred eu că oamenii faini de pe planetuța noastră mică și albastră aleg să citească (și cei extrem de faini aleg să scrie, chiar dacă meseria asta îi consumă), pentru că în timp ce scrisul e un mod de a împărtăși fragmente de imaginație cu alții, cititul e un mod de a pune toate aceste fragmente cap la cap, ca pentru a crea o super-imaginație (ok, iertați-mă dacă sunt mai entuziasmată de lucrurile astea decât în general, dar nu numai că sunt în sfârșit în vacanță și am timp de citit, dar sunt și la mare, deci am creierul golit de orice altceva în afară de bucuria simplă a lecturii).

Oricum, imaginația va avea mereu câștig de cauză și uneori, poate duce la lucruri excepționale, cum i s-a întâmplat și unuia dintre personajele romanului Eon, pe care abia l-am terminat (și căruia îi veți citi recenzia abia mâine, pentru că plaja mă așteaptă). Însă pentru ea, totul a pornit de la o dorință simplă și o constatare și mai simplă:

„Nu mai trăise niciodată așa ceva. În caracterul ei nu existau nici încredere, nici euforie; era pur și simplu aprecierea tuturor experiențelor prin care trecuse și prin care avea să treacă, o împlinire a dorinței nestăpânite de a nu fi normală, pe care-o avusese încă din copilărie. Dorința de a nu duce o viață obișnuită, ci de a se supune pe ea însăși celor mai extraordinare experiențe pe care le-ar fi putut avea. Lumea fiind ceea ce era, se decisese cu mult timp în urmă să creeze ea însăși acele condiții extraordinare, în mintea ei. Și apoi lumea se întorsese împotriva lumii însăși. Universurile se răsuciseră într-un mod de neînțeles și-i oferiseră o experiență extrasă din viziunile din propriul creier, deveite încă și mai minunat de stranii și de extravagate [...]”

© Greg Bear - Eon - Editura Trei

Pănă la urmă, nu asa facem cu toții atunci când deschidem o carte? Nu ne dorim o experiență ieșită din comun pe care n-o putem trăi în lumea așa cum e ea acum? Și aceste lumi noi pe care le găsim între coperte n-au fost plăsmuite exact în acest mod, în mintea extraordinară a unui om care a știut să-și împartă lumile cu noi?

Tu nu pentru asta citești?

duminică, 20 iulie 2014

Jurnal: Într-o viață anterioară...

... am fost delfin. Sau vreun tip de pește. Sau vreun extraterestru interesant care trăia într-un mediu format dintr-un lichid dens. Oricum, ceva de acest gen trebuie să fi fost pentru că iubesc marea enorm de mult!! (pleonasm 100% intenționat)

Îmi place să merg la mare în fiecare an, pentru mine și familia mea a devenit un fel de tradiție să petrecem o săptămână la mare simțindu-ne bine împreună; îmi place să înot în mare, mai ales când e un pic agitată, ca să fie mai puțină lume în apă, dar și puțin mai interesant; îmi place să stau pur și simplu pe plajă și să ascult marea, încercând să-mi sincronizez respirația cu valurile...

Cel mai mult, însă, îmi place faptul că marea reușește să te facă să te simți mic. Îți aminește ce ești și cât de neînsemnat ești. Și deși dacă te gândești puțin, știi asta mereu, marea te face s-o simți, s-o conștientizezi. E unul dintre cele mai fascinante sentimente din lume și nici nu e greu de obținut. Pur și simplu înoți puțin până când mulțimea rămâne în urmă și ești persoana care se află cel mai în larg. Apoi privești spre orizont. Și te simți mic. Auzi lumea în spatele tău, simți nisipul sub tălpi, te crezi stăpân pe situație... dar simți marea mișcându-se lângă tine și în jurul tău, vezi cum fiecare val, oricât de mic, face orizontul să dispară și atunci când privești în larg, vezi un infinit albastru... ești mic.

În acel moment, în mintea ta se face liniște, tot ce te preocupa cu câteva clipe în urmă dispare. Nu doar grijile și problemele și alte baliverne, dar și speranțele, emoțiile... sentimentele se amestecă și se estompează până când rămâne doar un fel de liniște, un fel de calm. În același timp, însă, totul în jurul pare să existe mult ma intens, culorile se aprind, sunetele răsună, mirosul de apă, nisip și sare îți umple fința. Ești mic, dar ești viu. Și deși taci și trăiești clipa, fiecare celulă din tine urlă împotriva infinitului, un urlet care pulsează în ritmul în care îți bate inima, un urlet care îți reamintește de tine. Ești mic, dar ești viu, și asta e cel mai important lucru din lume.

Totul durează doar câteva clipe, dar acele clipe sunt motivul pentru care, imediat ce începe vara, nu-mi doresc decât să ajung pe malul mării. Asta, și faptul că se citește excelent pe plajă :))

sâmbătă, 19 iulie 2014

Concurs #3: Suntem peste 200!

În ultima săptămână, am strâns peste 200 de fani atât pe facebook, cât și pe Google Friend Connect, lucru care mă face extrem de fercită și de mândră :) Pentru că sunteți atât de faini, meritați un premiu, și pentru că facebook-ul e subiectul principal al romanului Viitorul nostru de Jay Asher și Carolyn Mackler, acesta va fi romanul oferit în cadrul acestui concurs (găsiți recenzia mea aici).


Este anul 1996, şi nici jumătate din elevii de liceu din America nu au folosit vreodată internetul. Viaţa în cyberspace este la începuturi, iar reţelele de socializare nu există nici măcar în proiect. Şi totuşi...
Emma tocmai a primit primul ei computer şi un misterios CD-ROM de la America Online.
Josh este vecinul ei şi prietenul ei cel mai bun, chiar dacă din noiembrie trecut lucrurile au fost puţin cam dificile între ei. Cei doi se conectează şi se loghează...şi ajung automat pe Facebook…dar Facebook-ul nu a fost inventat încă!!!
Josh şi Emma îşi privesc fascinaţi profilurile din viitor, peste cincisprezece ani. Soţii, prietenii, carierele, casele, destinele lor ─ totul este aici. Dar nu e ceea ce aşteptau ei; şi de fiecare dată când îşi deschid pagina, viitorul lor se modifică. Şi în timp ce se luptă cu suişurile şi coborâşurile vieţii lor viitoare, sunt obligaţi să se confrunte cu lucrurile bune ─ sau rele ─ pe care le fac în prezent.
- Sursa

Așadar, pentru a câștiga, tot ce trebuie să faceți e să lăsați un comentariu la această postare, specificând:
- o adresă de e-mail de contact,
- o metodă prin care urmăriți blogul (fie o adresă de mail sau un cont de twitter, google+, o adresă de e-mail sau chiar un cont de facebook)
- câteva cuvinte despre ce anume vă place la blogul meu.

Concursul se încheie pe data de 26 iulie, ora 23:59, rezultatele urmând să fie afișate a doua zi, pe blog. Succes tuturor!

Notă: M-am simțit atât de bine când am trecut de pragul de 200 de like-uri încât m-am apucat să șterg praful peste puținele șmecherii de photo-editing pe care le știu și am făcut asta:

vineri, 18 iulie 2014

Concurs #2: Recomandă o carte



Pentru că v-am promis premii, lansez un nou concurs aniversar. De data asta, premiul este în întregime la alegerea voastră, librăria online libris.ro vă oferă un voucher în valoare de 40 RON cu care să vă cumpărați orice cărți vă dorește inimioara.


Tocmai de aceea, sunt curioasă ce carte ați recomanda voi cuiva care are chef să citească un roman, dar nu știe care anume. Așadar, dacă doriți să participați la concurs, lăsați un comentariu la această postare care să conțină:
- o adresă de e-mail de contact,
- o metodă prin care urmăriți blogul (fie prin e-mail, fie printr-un cont de facebook, twitter, google+ sau bloglovin')
- titlul cărții pe care ați recomanda-o, alături de câteva cuvinte despre motivele din spatele recomandării.

Concursul se încheie pe data de 26 iulie, ora 23:59, rezultatele urmând să fie afișate a doua zi. Succes tuturor și mulțumiri libris.ro, o librărie online de unde vă puteți comanda cărți online la prețuri excepționale și unde puteti găsi inclusiv cărți în engleză, ca să vă bucurați de povești în limba în care au fost scrise. În plus, libris.ro este singura librărie online care oferă transport gratuit la orice comandă!

joi, 17 iulie 2014

Concurs #1: Ce ne rezervă viitorul?

Toată lumea cu care am intrat în contact direct în ultima săptămână poate să ateste că zburd pe un norișor roz alcătuit 100% din mulțumire de sine. Aparent, aberațiile mele - cărora îmi place să le spun articole - sunt foarte faine, ca dovadă Editura Paladin s-a hotărât să-mi alimenteze biblioteca astfel încât să pot abera mai departe. Și tot ei au hotărât că vor să alimenteze și bibliotecile voastre, așa că mi-au oferit o carte genială pe care să o pun la bătaie în cadrul unui concurs.

Propunerea lor n-ar fi putut pica mai bine pentru că luna aceasta, pe 27, blogul împlinește un anișor de la „rebranduire” (și 3 de la înființare). Tocmai de aceea, de ziua blogului, voi primiți premii. Multe. Așadar, să înceapă distracția *rubs hands*.

Pentru că nu cred că există în lumea asta ceva mai minunat decât literatura SF, romanul oferit ca premiu în cardul acestui prim concurs este unul dintre preferatele mele: Fundația de Isaac Asimov. Din păcate, nu o să-i găsiți recenzia aici pentru că l-am citit înainte să am un blog, însă o să mă revanșez cât de curând. Între timp, vă ofer descrierea romanului:

Hari Seldon, întemeietorul psihoistoriei, prezice prăbuşirea Imperiului Galactic şi instaurarea unei ere de barbarie care va dura treizeci de milenii. Cu ajutorul colaboratorilor săi, Seldon înfiinţează Fundaţia Enciclopediei Galactice, a cărei misiune este să salveze cunoştinţele a 12 000 de ani de evoluţie. Fundaţia este exilată pe Terminus, o planetă de la marginea Galaxiei, de unde se implică în mersul istoriei, transformând ştiinţa în religie, iar savanţii în preoţi care s-o răspândească în lumile Imperiului. - Sursa

Bun, acum uite ce trebuie să faceți:
Dați like paginii de facebook Editura Paladin, cărţi F&SF -> [link]
• Pe pagina voastră de facebook, distribuiți în mod public imaginea concursului -> [link]
• Gândiți-vă puțin cum credeți că ar arăta omenirea peste vreo 10.000 de ani. Puteți s-o descrieți la modul general, dacă vreți, sau puteți alege un domeniu specific. Ca exemplu de domeniu, puteți să alegeți medicina. Imaginați-vă cum se vor vindeca oamenii peste 100 de secole. Sau puteți alege educația, sistemul de guvernământ, modul în care oamenii vor comunica între ei sau orice alt domeniu vă trece prin cap.
• Lăsați-mi un comentariu la această postare în care specificați:
      - o adresă de e-mail de contact,
     - numele profilului de Facebook cu care ați dat like paginii & share imaginii (dacă nu aveți facebook, puteți distribui imaginea pe orice altă rețea de socializare sau pe blogul personal, adăugând la descrierea imaginii link-ul spre această postare. În acest caz, lăsați-mi în comentariu link-ul spre poza distribuită),
     - câteva fraze în care îmi povestiți cum arată viitorul îndepărtat în viziunea voastră (nu trebuie să fie o poveste, nu e concurs de creație, câteva idei schițate sunt tot ce vreau).

Data limită de înscriere în concurs este sâmbătă, 26 iulie, ora 23:59, iar rezultatele le voi afișa pe 27, de ziua blogului. Vă urez mult succes tuturor și mulțumesc încă o dată Editurii Paladin pentru încredere și, desigur, pentru premiile oferite!

duminică, 13 iulie 2014

De citit: Îngeri de gheață (Dincolo de moarte #3)

A trecut mult timp de când am recomandat o carte care urma să apară pe piață (deci una pe care nu o citisem încă) și probabil va trece mult timp până când o voi face din nou pentru că prefer să nu recomand ceva ce n-am citit la rândul meu, mi-am luat câteva țepe de-a lungul timpului recomandând cărți care sunau bine pentru ca după ce le citeam, să regret nu doar că le-am recomandat, dar și timpul pierdut citindu-le.

Totuși, Îngeri de gheață, volumul 3 al seriei Dincolo de moarte de Adina Speteanu este o binemeritată excepție. Nu am nicio strângere de inimă atuci când vă recomand acest roman pentru că o cunosc pe Adina, i-am citit celelalte cărți și știu că în acest volum, la fel ca în celelalte două ale seriei, ea va aduce realismul și veridicitatea care lipsesc din majoritatea cărților cu personaje supranaturale de pe piață.


Descriere:
"După ce a devenit conducătoarea strigoilor, toți au crezut că situația în Strygorra se va îmbunătăți. Dar Nataliei îi este greu să se vadă în fruntea unui popor pe care uneori nu îl poate înțelege, mai ales după ce a fost la un pas de moarte în temnița lui Dragoș.
Toate încercările ei de a-și proteja familia devin inutile, iar secretele pe care le ascunde de ceilalți strigoi încep să iasă la lumină. Deși luptă cu toate forțele pentru a face față greutăților, bătălia se transformă rapid într-un joc în care fiecare riscă totul sau nimic.
Spionul de care se temeau este mai aproape decât au crezut, punând viața membrilor Gărzii în pericol. Pentru a-i salva, Natalia face un pact cu persoana care îi poate răni în orice moment.
Într-un tărâm în care adevărul este cel mai păzit secret, ar putea relațiile de prietenie să dureze la nesfârșit?"



Lansarea volumului are loc joi, 17 iunie, în cadrul Festivalului Science & Fiction de la Râșnov, iar pe Adina o găsiți acolo pe 18, gata să vă semneze cărțile. E prima lansare a Adinei la care nu pot ajunge și sper sincer să fie și ultima, la fel cum sper să se organizeze o lansare și în București. Dar doar pentru că eu nu pot ajunge nu înseamnă că nu-i încurajez să participe pe toți cei care sunt în Râșnov joi și vineri!

Update: Găsiți un fragment din noul roman aici -> [link]

sâmbătă, 12 iulie 2014

Top 5 cărți de citit vara asta

Tot văd titlul acesta prin blogosferă (cu un număr variabil de cărți), așa că m-am hotărât să nu mă las nici eu mai prejos și să vă recomand 5 cărți pe care trebuie să le citiți vara asta. Singura rugăminte e să citiți mai întâi toate recomandările, apoi să le luați în calcul. De acord? Bun, here it goes:

1) Ridicați-vă de la computer (dacă aveți laptop/telefon, puneți-l deoparte).
2) Mergeți la bibliotecă.
3) Uitați-vă cu atenție după cărțile pe care încă nu le-ați citit și care ori sunt atât de noi încât încă miros a librărie sau pur și simplu stau acolo de secole, adunând praf și așteptând să le vină rândul.
4) Alegeți 5 dintre ele (da, știu, asta e partea cea mai grea. Ca să vă fie mai ușor, puteți alege mai multe, depinde cât de ocupați sunteți vara asta).
5) Voila! Aveți top 5 (sau orice alt număr) cărți pe care e musai să le citiți vara asta. Acum treceți la cititul efectiv.


Ok, serios vorbind, mi se pare super că toată lumea face recomandări mai ales acum, vara, când lumea are mai mult timp pentru orice, inclusiv pentru citit. DAR în ultimul an, mi-am dat seama că uneori ceea ce avem de făcut, oricât de mult ne-ar plăcea, ne poate ocupa atât de mult timp încât hobby-urile să treacă într-un plan secund. Tocmai de aceea, mai important decât să aflați despre niște cărți faine mi se pare să citiți pur și simplu niște cărți pe care le aveți deja în casă.

Eu vara asta mi-am propus să citesc cât de mult pot din cărțile pe care le-am tot cumpărat în ultimul timp, dar de care n-am avut timp. Vă recomand să faceți la fel pentru că nu e nimic mai trist decât o carte care stă în bibliotecă, așteptând să-i acordați atenție.

Spor la citit! :)

vineri, 11 iulie 2014

Recenzie: Delirium - manipulare prin frică

Povestea:
Au denumit-o amor deliria nervosa și au spus că e o boală. Apoi au găsit un leac. Și cine nu ar vrea să fie vindecat de o boală fatală? Probabil persoanele deja infectate sau cele inconștiente. Așadar, cei care se opun tratamentului trebuie aduși pe calea cea dreaptă cu forța sau uciși. Iar cei salvați au nevoie să fie protejați. Mai ales că tratamentul, din păcate, poate fi aplicat doar după 18 ani.
America și-a închis granițele. Orașele considerate sigure au fost împrejmuite cu garduri electrice pentru a menține siguranța. Forțele de poliție se asigură că persoanele infectate sunt prinse înainte să răspândească boala. Tinerii sunt învățați să recunoască semnele bolii și să se ferească de ea până împlinesc 18 ani. Apoi, tratamentul le va asigura fericirea.
Lena s-a temut de amor deliria nervosa încă de când era mică. Mama ei nu a putut fi vindecată - deși tratamentul i s-a aplicat de 3 ori - și boala a făcut-o să se sinucidă. Însă Lena mai are doar 95 de zile de așteptat, apoi va fi în siguranță. Fericită. Guvernul îi va desemna un partener cu care se va căsători, dacă notele ei la examene sunt bune, va merge la facultate, viața ei va fi sigură și lipsită de griji.
Însă înainte să fie vindecată, Lena se îmbolnăvește. Adică se îndrăgostește.

Părerea mea:
Această carte nu spune o poveste de dragoste. Știu că totul la ea pare să promită o astfel de poveste, dar nu despre asta e vorba în roman. Delirium e o poveste despre manipulare, îndoctrinare și jumătăți de adevăr. E o carte YA, dar e una bună, extrem de bună.

Cred că cel mai simplu mod de a rezuma subiectul cărții este prin sintagma „efectele îndoctrinării”. Fiind relatată la persoana I, e foarte ușor să afli exact cât de mult a fost afectată Lena nu doar de moartea mamei ei, dar și de tot ceea ce guvernul, profesorii și chiar propria familie au învățat-o. Pentru ea, dragostea e într-adevăr o boală care ucide, iar operația care o va scăpa de amenințarea amor deliria nervosa e ceea ce-și dorește cel mai mult.

Tocmai de aceea, atunci când ea se îndrăgostește, deși pare că totul începe să se învârtă în jurul poveștii de dragoste dintre ea și Alex, de fapt totul e un pretext pentru ca autoarea să ne prezinte modul în care Lena luptă cu tot ceea ce a fost învățată, cum încearcă să regăsească bucăți din ceea ce știa în lumea nouă pe care o descoperă. Însă lumea nu e nouă, ea e cea care și-a schimbat perspectiva, așa că trecerea de la faza de respingere a evidenței la cea ce acceptare e extrem de bruscă, modul de gândire al Lenei părând că s-a schimbat cu 180 de grade.

Și, o dată ce înțelege că a fost mințită toată viața, Alex devine ancora ei, fiind singurul pe care Lena are senzația că îl cunoaște cu adevărat. Recunosc, au fost momente în care mi s-a părut că se gândește mult prea mult la el, că a devenit nu un iubt, ci o obsesie, însă repet, povestea dintre ei doi nu este una de dragoste, este una despre dificultatea acceptării adevărului, despre cum la doar 18 ani ești forțată să vezi că societatea pe care tu o credeai ideală vrea să-ți răpească exact lucrul care face diferența între un om și un robot.

Ceea ce am apreciat cel mai mult la care este faptul că Lauren Oliver, spre deosebire de multe alte autoare de YA care au făcut lucrurile doar pe jumătate, a găsit o idee bună și a și exploatat-o! Societatea pe care ne-o prezintă nu e doar una fără iubire, ci una în care consecințele acestui fapt se văd pe fiecare pagina, pe fiecare rând. Părinți care nu se pot atașa de copiii lor și îi ucid, oameni cu priviri pierdute care nu mai pot visa, persoane pline de viață care după operație devin distante, reci... fiecare detaliu are rolul de a-ți reaminti că societatea aceea e fundamental defectă.

În plus, deși e primul volum dintr-o carte, nu se vede asta, nu se insistă prea mult pe prezentarea personajelor, acțiunea fiind lăsată pentru volumele viitoare, ci deși poți ghici cum vor decurge evenimentele, te ține lipit de carte.

Delirium nu e o poveste de dragoste. E o distopie în adevăratul sens al cuvântului. E 1984 pentru tineri. E o carte YA care face cinste genului. E un must-read! Și nu în ultimul rând, e genul de carte care te face să vrei să-i citești continuarea, deoarece te întrebi ce ar mai putea să se întâmple după acest prim volum atât de fain încât aproape că poate fi considerat o carte de sine stătătoare.

miercuri, 9 iulie 2014

Gata cu scuzele!

Imaginea asta din stânga textului aberat de mine circulă de mult timp pe Internet. Și deși e recomandat să nu ai mai deloc încredere în toate chestiile care circulă online, poza asta sintetizează mecanismul prin care funcționează viața. Credeți-mă! (Hm... nu trebuia să iasă ironic...) Oricum, faptul e verificat și răsverificat, cel puțin în cazul meu. I have found the magic.

Pentru mine zona mea de confort e legată de oameni. Sau, mai bine zis, presupune ca ei să stea cât mai departe de ea, dacă nu-i cunosc. Nu mă consider o persoană sociabilă, nu intru ușor în vorbă cu o persoană pe care n-o cunosc (sau, ca să fiu sinceră până la capăt, alții intră în vorbă cu mine). Funcționez pe bază de bârlog și chestia asta e valabilă și azi, deși a trecut mai bine de un an de când am descoperit magia și de când încerc în mod activ să ies din zona mea de confort cât mai des. Dar pas cu pas, descopăr că am început să depășesc momentul. Am început să merg singură în locuri în care nu cunosc pe nimeni dinainte. Am început să initiez și eu dialoguri. Și totul a plecat de la cel mai solitar hobby din lume: cititul.

Am norocul să locuiesc în București. Aici se întâmplă cel mai des tot felul de chestii, și printre ele s-a numărat și un Club de Lectură. Șansele să conving vreun prieten să vină cu mine au fost zero barat din start. Bine, recunosc, n-am plonjat cu capul înainte, mai vorbisem cu cineva care a participat, dar toate discuțiile fuseseră online și cred că suntem cu toții de acord că chatul și statul de vorbă nu sunt același lucru. Oricum, atunci am descoperit oameni cu care aveam multe în comun, deși nu îi cunoșteam, dar i-am descoperit pe parcurs. Acum, fiecare lună în care nu pot ajunge la Club e una în care le simt enorm lipsa.

Unde vreau să ajung cu toate astea? Ideea e că eu vă tot bat la cap cu toate evenimentele astea (nu doar Clubul, dar și cenacluri, lansări, târguri de carte, lecturi publice, orice chestie literară) pentru că presupun că și pentru voi cititul e un hobby și pentru că toate aceste evenimente sunt ocazii perfecte de a cunoaște alți oameni cu care aveți ceva în comun. De a-i cunoaște pe bune, pe viu. Poate nu pare mult, dar e magic. Însă deseori mă întristez citind comentarii ale persoanelor care nu au posibilitatea de a participa la astfel de evenimente pentru că nu se organizează în orașele lor.

Ei bine, tocmai de aceea, imediat ce am citit articolul despre Caravana Culturală pe blogul Nemira [link] m-am gândit că e momentul ca și alții să aibă ocazia mea (și că e rândul meu să nu pot participa pentru că nu se organizează în orașul meu). Pe scurt, iată ce și-a propus Caravana:

„Vara asta filmele si cartile vin la tine! Lasa-te furat de lumea fascinanta a culturii, chiar la tine in oras, cu Caravana Culturala, un proiect marca Inspire.
Pe data de 9 Iulie incepe prima Caravana Culturala de film si carte din Romania, un eveniment care se va desfasura in 19 orase mici si mijlocii din Romania si care, timp de doua zile consecutive, va aduce mai aproape de familia ta artistii, autorii si titlurile preferate.”

Lista datelor și orașelor, plus alte detalii găsiți pe site-ul Caravanei [link] sau pe pagina lor de Facebook [link]. Așadar, dacă orașul vostru se numără printre cele 19, atunci e momentul să descoperiți și voi magia! Și pentru că începutul mi-a ieșit ironic, reformulez: Nu mă credeți! Mergeți și aflați pe pielea voastră!

marți, 8 iulie 2014

Leapșa: Social Media Book Tag

Am primit această leapșa de la Leontina, căreia îi mulțumesc. Ideea e ca pentru fiecare rețea de socializare să alegem o carte care i s-ar potrivi. Se pot folosi și poze din arhiva personală (sau deloc), dar pentru că eu și aparatul meu foto suntem în mijlocul unei „mici” dispute, voi folosi copertele de pe site-urile editurilor :)

Twitter: Cea mai scurtă carte dintre preferatele tale.

CPSF#11. Nu e tocmai o carte, dar conține una dintre cele mai frumoase povestiri pe care le-am citit: Expirație de Ted Chiang. Mulțumită acestei povestiri am ajuns să-mi cumpăr Împărțirea la zero, pentru că e scrisă de același autor (și dacă ziua ar avea 48 de ore și n-aș avea nevoie să dorm, aș fi și citit-o până acum).

(Recenzia mea)
Facebook: O carte pe care toată lumea te-a presat să o citești.

Sub aceeași stea de John Green. Nu m-a presat nimeni în adevăratul sens al cuvântului, dar am citit atâtea laude adresate cărții încât am simțit că voi rata ceva dacă n-o voi citi.

(Recenzia mea)
Tumblr: O carte pe care ai citit-o înainte să fie cool.

This is an easy one: Urzeala Tronurilor, de George RR Martin. Nu era tocmai „uncool” când am citit-o eu, dar serialul nu era nici măcar în producție, deci fenomenul Game of Thrones era mult, mult mai mic față de ce e acum.

(Recenzia mea)
Myspace: O carte despre care nu îți amintești dacă ți-a plăcut sau nu.

Pulbere de stele - Neil Gaiman. Am văzut filmul înainte să citesc romanul (maaaare greșeală în cazul de față) și deși mi-a plăcut atmosfera de basm din carte, povestea nu era cum mă așteptam eu să fie. Știu că pe moment nu mi-a plăcut pentru că voiam să fie ca în film, dar acum dacă mă gândesc, n-aș ști să spun dacă povestea așa cum era ea mi-a plăcut sau nu...

(Recenzia mea)
Instagram: O carte care a fost atât de frumoasă încât a trebuit să îi faci o fotografie.

Um... nu cred că am făcut vreodată vreo poză unei cărți pentru că mi s-a părut frumoasă (fie ca aspect, fie din punct de vedere al conținutului), dar cred că una dintre cele mai frumoase coperte pe care le-am văzut în ultimul timp este cea de la Furtună pe Windhaven.

(Recenzia mea)
YouTube: O carte care ți-ai dori să devină film.

Fahrenheit 451. Dacă i s-ar face o ecranizare ca lumea, cred că ar fi exact ce are nevoie societatea acum, cel puțin cea din România.

(Recenzia mea)
Goodreads: O carte pe care o recomanzi tuturor.

Acluofobia de A. R. Deleanu. O s-o recomand prin toate mijloacele pe care le am până când o s-o citească toată lumea.

(Recenzia mea)


Ok, cam asta a fost, sper că v-a plăcut pentru că mie una mi-a plăcut nu doar să fac aceste asocieri, dar și ideea genială a jocului. Știu că unii deja au făcut-o, eu o dau mai departe blogurilor: Addicted to books, Boooks and Stuff, Boundless Daydreamer, Cărți și ciocolată, Cory's Bookfrenzy, Goldypedia, Fantasy Books, Lumea imaginară, Răzvan's bookshelf, Smile now...die later și, desigur, oricui o mai dorește pentru că nu sunt sigură că n-am omis vreun blog pe care îmi face plăcere să-l urmăresc. Have fun!

luni, 7 iulie 2014

Recenzie: Vegetal - apocalipsa verde

Povestea:
Zilele lui Milu se aseamănă una cu alta. Se trezește dimineața, își ajută bunica să adape animalele, apoi sapă grădina împreună cu aceasta. Când lucrul e gata, merge să se joace cu Ina în podul școlii, având grijă să se întoarcă acasă înainte de lăsarea întunericului.

Însă lumea în care trăiește Milu nu seamană deloc cu cea pe care o cunoaștem pentru că pentru el și pentru ceilalți oameni, săpatul grădinii nu e o opțiune, nu e ceva ce fac pentru a avea o recoltă bogată, ci pentru a nu fi uciși de aceasta. Plantele cresc amețitor de repede și au un singur scop: să acoperea lumea. Porumbul are frunze tăioase, grăul are fire otrăvitoare, dovlecii au vrejuri cu care să te tragă între plantele ucigașe, floarea soarelui își folosește semințele ca pe gloanțe. Singurele locuri în care oamenii sunt într-o relativă siguranță sunt sub coroanele copacilor unde nu crește nimic sau în casele pe care trebuie să le apere zi de zi.

Eroii de basm ai acestei lumi sunt tractoriștii, care conduc mașinile lor prin holde, croindu-și cărări efemere prin lanuri, ajutând oamenii din localități îndepărtate să comunice între ei. Bătrânii spun că în vremurile vechi, plantele erau docile, creșteau lent și erau bune prietene cu oamenii. Iar tractoriștii aduc zvonuri despre oamenii de știință de la Dunăre care încearcă să distrugă plantele rele și să readucă vremurile în care plantele nu erau o aminințare...

Părerea mea:
Pe măsură ce citeam, n-am reușit să scap de senzația de apăsare dată de faptul că trebuia să privesc plantele ca pe ceva rău, ca pe inamicul parșiv care profită de ce mai mic moment de neatenție ca să te ucidă. Până la urmă... sunt doar plante! Singurul lucru diferit față de plantele din grădina mea de la țară e faptul că pot crește peste noapte, că au mereu rod... și că se mișcă pentru a te ucide. Ideea e atât de simplă, și totuși atât de stranie încăt întreaga lectură e o încercare de a asimila acest fapt, de a accepta că sfârșitul lumii nu va fi marcat de un „bang” ci se va petrece încet, pas cu pas, plantă cu plantă, până când apocalipsa verde va triumfa.

Și totul e privit prin ochii unul copil care nu cunoaște o altă lume, care consideră că poveștile bunicii sale despre plantele docile sunt doar povești, minciuni pe care și le spun bătrânii. Totuși, faptul că personajul principal e copil e și portița de scăpare, portița care îți permite să te eliberezi de acea stare de apăsare, de stranietate: cu fiecare ocazie pe care ți-o oferă autorii, începi să speri că lumea plantelor ucigașe nu e reală, că e doar un vis sau un joc al unor copii cu o imaginație bogată...

Însă realitatea vine mereu înapoi atât peste Milu cât și peste cititor și preșul ne e tras din nou de sub picioare, suntem obligați să găsim un punct de spijin în această lume atât de asemănătoare și totuși atât de străină de ceea ce cunoaștem. Spun că e asemănătoare cu a noastră datorită oamenilor care, indiferent de circumstanțe, sunt aceeași pe care îi cunoaștem noi astăzi. Vecinii lui Milu ar putea fi vecinii noștri, bunica lui ar putea fi bunica noastră, totul e atât de real și de familiar încât fără să-ți dai seama, îți dorești ca și lumea să fie la fel de familiară. Dar nu e, pentru că amenințarea porumbului ucigaș este prezentă mereu în gândurile tuturor... Până și ideea asta a porumbului ucigaș sună amuzant, sună ca un film de care să râzi, însă nu e o glumă, e o realitate cu care ești forțat să dai piept.

Nu cred despre mine că am citit multă literatură SF, dar am citit și eu câte ceva și mereu am reușit să mă împac cu ideile lumii străine care mi se punea în față, mereu am reușit să-i accept premizele și să încerc să-i ințeleg noile reguli și să-i accept diferențele. De data asta, însă, mintea mea pur și simplu refuza să accepte această realitate care e atât de bine construită încât nu poți s-o refuzi, nu poți fugi de ea, e acolo, la fel de omniprezentă ca lanurile de plante ucigașe, la fel de stranie ca o floare de floarea soarelui care scuipă semințele spre tine, încercând să te doboare pentru ca lanul să te cotropească.

Vegetal e fascinantă de la prima și până la ultima pagină și v-o recomand tuturor pentru că lumea lui Milu e extrem de bine construită. Sunt curioasă dacă alți cititori vor reuși să se împace cu ideea plantelor care triumfă peste animale și sunt la un pas de a învinge și omul cu această apocalipsă verde.

De asemenea, romanul Vegetal este cartea care se va discuta la ediția din iulie a Clubului de Lectură Nemira:

duminică, 6 iulie 2014

LecTura de Vacanță - cărți în aer liber

Ieri, în parcul Izvor din București, cei de la Rock FM au organizat un colțișor special pentrui iubitorii de carte. Istoria din spatele „LecTurii de Vacanță” am aflat-o de pe pliantele lor și mi s-a părut că ar trebui împărtășită:


(click pe poză pentru a mări)

„Bine te-am găsit la LecTura de Vacanță!

Povestea a început la sfârșitul anului 2003, odată cu lansarea campaniei „Rebel cu cauză”, unde am promis că vom susține până în pânzele albe cea mai votată cauză propusă de ascultătorii noștri.
Timp de patru săptămâni au fost propuse 735 de cauze, iar juruiul a ales-o câștigătoare pe cea care a adunat nu mai puțin de 1500 de susținători: „Lectura este o formă a fericirii, ultima la care vom renunța”.

Este lectura o formă a fericirii? Din moment ce ai venit la prima noastră inițiativă, „LecTura de vacanță”, înseamnă că știi răspunsul. Dar, să-ți spunem un secret: faptul că te aflii aici citind aceste rânduri te face părtaș la încurajarea lecturii și susținător al ideii de a lua atitudine dacă vrem să facem o schimbare în țara noastră.

Din păcate, nu toți cei din jurul tău știu cât de fericiți îi pot face cărțile. Prezența ta astăzi reprezintă un punct de plecare de a readuce lectura în rândul obiceiurilor tinerilor și nu numai. Promovează lectura ori e câte ori ai ocazia: postează pe Facebook, scrie pe blog, povestește-le prietenilor despre ultimele cărți citite și ia-i cu tine în librării. Dragostea pentru citit nu este un lucru care poate fi predat, dar poate fi insuflat de cei din jur și descoperit apoi prin propiile experiențe cu magia cărților.

Sperăm să scrii în continuare povestea alături de noi. Acum este abia începutul.

Cu drag,
Echipa Rock FM”

Adevărul e că am aflat despre inițiativa lor de a promova lectura „până în pânzele albe” abia ieri, când am citit pliantul. Eu mersesem din alte motive, unul dintre acestea fiind faptul că exista posibilitatea schimbului de cărți și aveam câteva romane la care eram dispusă să renunț dacă găseam ceva care să-mi facă cu ochiul. Având în vedere că am plecat de acolo cu volumul Dune: Casa Atreides, primul volum din Trilogia Preludiului, eu zic că am făcut o afacere bună. Aș fi putut lua toată trilogia, dar părerile despre ea sunt împărțite, așa că am luat doar primul volum ca să văd dacă trilogia merită citită în întregime.

Al doilea motiv este că era o ocazie perfectă de a citi în parc. N-am făcut asta niciodată până acum, pentru că locul meu preferat pentru citit este la mine în pat, unde e liniște și unde pot să stau cât de comod vreau, însă de la începutul verii, tot aud că e fain să citești în aer liber, așa că mi-am zis să încerc, mai ales că aveam și un cadru organizat. Faptul că gestul meu a însemnat un pas înainte pentru promovarea lecturii a fost un binemeritat plus :)

Atmosfera în zona de citit a fost plăcută, organizarea a fost perfectă la acest capitol: rogojine cu perne și bean-bags așezate la umbră, loc și cărți pentru toți doritorii (pe lângă schimbul de cărți, aveau și o bibliotecă), muzică bună pe fundal (suficient de încet cât să nu deranjeze pe nimeni), citate drăguțe agățate în copaci... Spațiul ideal pentru citit!


Cât despre experiența de a citi în parc, mi s-a părut interesantă. În mod clar, aerul e de departe mult mai curat. Am stat câteva ore bune acolo și mirosul de iarbă proaspătă și de... pur și simplu curat iese în evidență de la început și până la final. Reversul medaliei, însă, sunt furnicile. Nu știu cum e pe iarbă în alte parcuri dar aici am văzut armate întregi de furnici (am o mare problemă cu insectele). Interesant, însă, e faptul că după câtva pagini, am uitat complet de ele. Și cum azi nu sunt roșie nicăieri, înseamnă că am scăpat fără mușcături din întreaga experiență :)

Însă marea diferență între cititul in spații închise și cel în aer liber este sunetul. Nu vreau să spun că în parc e prea multă gălăgie, pentru că nu e, dar nu e nici liniștea din casă. Nu știu, senzația e că aerul e mai vioi (nu știu câtă logică are asta, dar cam acesta e sentimentul), așa că părerea mea e că lectura în parc se potrivește doar cărților foarte alerte, cum sunt cele de aventuri, din genul mystery & thriller.

Concluzia? Acțiunea celor de la Rock FM a fost ireproșabilă. Cât despre cititul în parc, ei bine, n-o să ies zilnic ca să citesc, dar am să încep să mai citesc și în aer liber din când în când, când cartea o cere, pentru că e o senzație plăcută. Dacă vreți să încercați și voi, parcuri sunt peste tot, dar dacă aveți nevoie să fiți împinși de la spate, precum subsemnata, „LecTura de vacanță” o să se organizeze în aceasta vară și în Cluj-Napoca, Sibiu, Brasov, Pitesti, Craiova, Timisoara, Iasi, Mamaia. Pentru datele exacte și parcurile în care va avea loc, găsiți detalii pe site-ul Rock FM, aici -> [link].

Spor la citit!