Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde.
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

duminică, 20 iulie 2014

Jurnal: Într-o viață anterioară...

... am fost delfin. Sau vreun tip de pește. Sau vreun extraterestru interesant care trăia într-un mediu format dintr-un lichid dens. Oricum, ceva de acest gen trebuie să fi fost pentru că iubesc marea enorm de mult!! (pleonasm 100% intenționat)

Îmi place să merg la mare în fiecare an, pentru mine și familia mea a devenit un fel de tradiție să petrecem o săptămână la mare simțindu-ne bine împreună; îmi place să înot în mare, mai ales când e un pic agitată, ca să fie mai puțină lume în apă, dar și puțin mai interesant; îmi place să stau pur și simplu pe plajă și să ascult marea, încercând să-mi sincronizez respirația cu valurile...

Cel mai mult, însă, îmi place faptul că marea reușește să te facă să te simți mic. Îți aminește ce ești și cât de neînsemnat ești. Și deși dacă te gândești puțin, știi asta mereu, marea te face s-o simți, s-o conștientizezi. E unul dintre cele mai fascinante sentimente din lume și nici nu e greu de obținut. Pur și simplu înoți puțin până când mulțimea rămâne în urmă și ești persoana care se află cel mai în larg. Apoi privești spre orizont. Și te simți mic. Auzi lumea în spatele tău, simți nisipul sub tălpi, te crezi stăpân pe situație... dar simți marea mișcându-se lângă tine și în jurul tău, vezi cum fiecare val, oricât de mic, face orizontul să dispară și atunci când privești în larg, vezi un infinit albastru... ești mic.

În acel moment, în mintea ta se face liniște, tot ce te preocupa cu câteva clipe în urmă dispare. Nu doar grijile și problemele și alte baliverne, dar și speranțele, emoțiile... sentimentele se amestecă și se estompează până când rămâne doar un fel de liniște, un fel de calm. În același timp, însă, totul în jurul pare să existe mult ma intens, culorile se aprind, sunetele răsună, mirosul de apă, nisip și sare îți umple fința. Ești mic, dar ești viu. Și deși taci și trăiești clipa, fiecare celulă din tine urlă împotriva infinitului, un urlet care pulsează în ritmul în care îți bate inima, un urlet care îți reamintește de tine. Ești mic, dar ești viu, și asta e cel mai important lucru din lume.

Totul durează doar câteva clipe, dar acele clipe sunt motivul pentru care, imediat ce începe vara, nu-mi doresc decât să ajung pe malul mării. Asta, și faptul că se citește excelent pe plajă :))

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.