Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                     
Oferte  (click pe imagini pentru detalii)
Oferta Nemira
Oferta libris.ro

luni, 20 martie 2017

Evenimente: Întâlnirile B3 #3

După ce întâlnirea B3 din februarie a fost o reușită, am decis ca în luna martie să merg un pas mai departe și să avem alături de noi niște invitați speciali. Așa că am vorbit cu o serie de reprezentanți ai editurilor de pe la noi, am făcut o ședință de brainstorming în grupul de facebook unde ne organizăm, am alcătuit o listă de întrebări... și am sărit în gol.

Fix asta a fost senzația, de gol în stomac ca atunci când pici de undeva și de furtună dezlănțuită în jurul meu. Nu mi-aș fi imaginat niciodată câte zeci de mici probleme ar putea să apară atunci când îți pui în cap să organizezi un eveniment. Aranjatul sălii, adusul de scaune pentru o grămadă de oameni la care nu te așteptai (și cărora le mulțumesc că au venit), renunțatul la cameră la momentul potrivit, nu multe minute mai târziu (apropo, îmi cer scuze celor cărora le-am promis că vom filma, dar data viitoare planificăm mai bine), lupta de a împiedica discuția să divagheze prea tare, dar și de a păstra o atmosferă relaxată, încurajarea bloggerilor să vorbească și, preferata mea, how to deal with a troll.


După eveniment, am vorbit cu cât de mulți oameni am putut și am înțeles că atât invitații, cât și bloggerii s-au simțit bine, ceea ce mă bucură enorm. Sper că tuturor li s-a părut o întâlnire utilă și că au aflat lucruri pe care nu le știau, că și-au găsit răspunsul la o parte din întrebările pe care le aveau sau măcar că și-au confirmat niște teorii de care nu erau siguri. Pe scurt, sper că le-a prins bine.

Eu, cel puțin, cred că am învățat o grămadă despre cum se gestionează o astfel de... aventură :) La final, am primit și multe sfaturi care o să-mi fie foarte utile pe viitor, dar mi-am tras și propriile concluzii. Mi-am dat seama că mai am multe de învățat când vine vorba de a interacționa cu propriul public. Că a avea mulți invitați și a spera că vor reuși toți să vorbească în mod relativ egal nu e o așteptare realistă. Că sunt The Queen of the Control Freaks, pentru că acum, uitându-mă la lista de întrebări pe care o aveam pregătită, îmi vine să râd de mine. Nu mă așteptam să o putem discuta pe toată, dar aș fi vrut să intrăm în mai multe subiecte. În loc de asta, cred că am ajuns să omor din fașă orice inițiativă din public (deși unele meritau ucise cu pietre, dar asta e altă poveste), și asta a dus la o atmosferă mai timorată, cred eu.

Dar, cu bune și cu mai puțin bune, a fost genial. A fost adrenalină pură de la un capăt la celălalt, a fost în același timp o ieșire cu prietenii și o mostră de public speaking cu tremurici (da, încă e ciudat să vorbești și să se uite zeci de oameni la tine). Și indiferent cât de aproape sau departe a fost de așteptările mele, a fost exact ceea ce trebuia să fie. Așa că vă mulțumesc.

Mulțumesc Deea, Matei, Simona, Alex, Bogdan pentru că mi-ați acceptat invitația și sper să vă mai avem printre noi (deși, probabil, unul câte unul, pentru că mă gândesc că ar funcționa mai bine). Mulțumesc Andrei și Cristina, sper că v-a plăcut! Mulțumesc Andreea, Leontina, Silvia, Silviu, Ștefan, Sorin, Max, Mihaela, Catrina, Iulia, Raluca, Cătălin, Irina, Alina, Irina, Dana și tuturor celorlalți oameni care au venit să-și petreacă seara alături de noi. Mulțumesc Miruna & oamenilor de la Epic Bar pentru găzduire și pentru că ne-au lăsat să le transformăm etajul în cercul nostru de discuție. Mulțumesc surorii mele pentru trepied și pentru că nu s-a supărat că n-am putut muta întâlnirea ca să poată participa și ea (n-am uitat de clătitele pe care ți le-am promis). Și mulțumesc, Laur, pentru tot.

Abia aștept să vă revăd pe cât mai mulți dintre voi în aprilie, când vom încerca să discutăm mai mult despre ce a avut fiecare de câștigat din întâlnirea aceasta, despre ce nu a mers bine și despre ce ne dorim de la aceste întâlniri, astfel încât pe viitor să... o facem și mai lată! Pentru că nu ai nevoie de sporturi extreme când poți să organizezi evenimente :))

marți, 14 martie 2017

Evenimente: Răpirea extraterestră

Indiferent dacă ești sau nu unul dintre cei care cred în extratereștri, ei vor fi prezenți la Final Frontier anul acesta, ascunși printre paginile cărților care se vor găsi la târg. Sau pitiți prin mințile tuturor autorilor care vor lua parte la evenimentele speciale. Sau chiar printre creațiile rezultate în urma atelierelor. Totul se întâmplă pe 1 și 2 aprilie, la Casa Artelor. Fără glumă. Serios, e și eveniment pe Facebook, nu se glumește cu așa ceva!

Așadar, nu vă faceți planuri în primul weekend din aprilie, pentru că indiferent cum preferați să vă petreceți timpul liber, veți găsi ceva de făcut, alături de oamenii faini prezenți la târg. Și de extratereștri.


Comunicat de presă:
În week-endul 1-2 aprilie acceptă provocarea și vino de Ziua Păcălelilor la Final Frontier să descoperi lumile imaginare devenite realitate. Fără glume, ediția numărul șase a singurului târg de carte SF & Fantasy va avea loc între orele 11:00 și 19:00 la Centrul Cultural Casa Artelor (B-dul Mircea Vodă nr. 5, Sector 3, Bucureşti), partenerul nostru de eveniment.

Am pregătit pentru tine cele mai noi apariții dar și volume la prețuri speciale de la editurile pasionaților de SF & Fantasy (Nemira, Paladin, Corint, Millenium, Herg Bennet, Tritonic, Crux), board games de la Red Goblin, benzi desenate și figurine de la HAC!BD. Volumele în limba engleză vin de la Books Express, iar romane polițiste de la Crime Scene Press. Cei mai cunoscuți autori români de SF&Fantasy vor fi alături de noi cu lansări de carte și paneluri interactive. Invitatul special al târgului Final Frontier #6 este scriitorul Dan Doboș.

De 1 Aprilei granița dintre realitate și imaginație se estompează, așa că vei avea parte la Final Frontier #6 de experiența completă. Cavalerii Jedi și elfii din Stăpânul Inelelor au făcut un salt din paginile cărților în realitatea imediată, iar dacă vrei să te alături lor, avem pentru tine obiecte fan art de la Nyx Art și Wizart Room care să te transforme într-un personaj fantasy. Pentru cei curajoși transformările pot fi și mai șocante, vino la târg pentru demo-ul de machiaj SF făcut de Alina Diana Crisu și echipa.

Nici atelierele de la târg nu se lasă mai prejos în demascarea lumilor fantastice și îți oferă informații importante: învață să faci benzi desenate cu Vlady, află totul despre anime cu Alice și călătorește în spațiu la atelierul de Astronomie cu Adrian Sonka, lector Fundația Calea Victoriei. Micii învățăcei în ale SF-ului sunt așteptați la atelierele de robotică ale Academiei inventează.ro.

De data aceasta nu i-am uitat nici pe cinefili care au ocazia să urmărească un scurtmetraj semnat de scriitoarea Doina Ruști și să participle la o sesiune de Q&A.

Stai cu ochii pe Final Frontier.ro și nu uita de evenimentul creat pe Facebook pentru discuții și noutăți. #FF6

Când: 1-2 aprilie 2017
Unde: Centrul Cultural Casa Artelor (B-dul Mircea Vodă nr. 5, Sector 3, Bucureşti)
Program: 11:00 – 19:00

Eveniment marca Bookblog.ro - cel mai important blog despre cărți și lectură de pe internetul românesc. În cei peste nouă ani de existență, el a devenit un reper pentru tinerii pasionați de lectură, un ghid care îi ajută să aleagă mai bine și mai ușor cărțile care merită citite.

Parteneri principali: Centrul Cultural Casa Artelor și Primăria Sectorului 3.

duminică, 12 martie 2017

Film: Logan

Știam de ani de zile că acesta va fi ultimul film în care Hugh Jackman îl va juca pe Wolverine, super-eroul meu preferat. Știam de când am văzut teaserul de la finalul lui X-Men Apocalypse că o vom vedea pe X-23 alături de Logan. Știam de când am aflat că va fi un film R-rated că va fi diferit de ceea ce am văzut până acum. Și totuși, n-am fost pregătită pentru Logan.

Trailer:

Povestea:
Deși au fost mai mereu în tabere opuse, Xavier și Magneto au crezut întotdeauna că mutanții sunt etapa următoare în evoluția umană. Dar s-au înșelat: în 2020 mutanții au dispărut aproape în întregime, ultimul născându-se cu 25 de ani în urmă. Logan este unul dintre puținii rămași, dar anii l-au ajuns din urmă: are nevoie de ochelari de citit, rănile lui se vindecă mai greu, iar adamantiumul cu care i-au fost acoperite oasele îl otrăvește lent. Totuși, încearcă să ducă un fel de existență ca șofer de limuzină pentru a-l putea întreține pe Charles, un nonagenar considerat armă de distrugere în masă deoarece în absența pastilelor care să-i țină boala sub control, are crize în urma cărora cei din jur paralizează și mor asfixiați.

De visul lui Xavier al unei echipe de mutanți care să apere oamenii s-a ales praful, posibil chiar din vina lui. Însă o a doua șansă pare să apară atunci când o descoperă pe Laura, un copil mutant a cărei minte îi amintește de Logan și de sălbăticia lui. Iar istora Laurei nu e atât de diferită de a lui Wolverine, amândoi fiind rezultatul unor experimente care vor să obțină super-soldați. Și cei care dețin „copyright-ul” asupra Laurei o vor înapoi.

Părerea mea:
Eu am descoperit universul super-eroilor nu prin benzile desenate care au stat la baza lor, ci prin desenele animate cu care am crescut. M-au fascinat mereu pentru că erau puternici și faimoși... cu excepția găștii de mutanți, care au fost mereu urâți de societate. Așa am învățat ce înseamnă discriminarea și cum oamenilor le e teamă de ceea ce e diferit. Însă chiar și cu toată acea furie îndreptată împotriva lor, ei continuau să apere oamenii, continuau să spere într-un viitor mai bun.

Tocmai de aceea, acest film te va prinde nepregătit emoțional: speranța a murit o dată cu echipa X-men, care a lăsat în urmă doar povești cosmetizate și frumos-colorate, prinse în benzile desenate vechi. Acum nimeni nu mai vorbește despre mutanți, „problema” s-a rezolvat de la sine și toți pur și simplu așteaptă să moară. Wolverine cel nemuritor și Xavier cel plin de discursuri motivaționale așteaptă să moară. Așteaptă. Să. Moară. Fiecare minut de film te izbește cu adevărul ăsta. Am ieșit amorțită din cinematograf.

Iar Laura nu e mica rază de speranță. Scenele ei sunt crunte, ea însăși e greu de privit, mai ales că are câteva momente de aproape-normalitate, iar contrastul între acele clipe și scenele de luptă sau cele în care pare cea mai matură persoană din grup sunt dureroase. Nici măcar ideea că ea va putea, totuși, să scape și să aibă un viitor nu stă în picioare, pentru că totul pare o invenție deșartă.

Totuși, legătura dintre Laura și Logan e superbă și extrem de naturală pentru ceea ce sunt ei amândoi. La fel, scenele din casa familiei Munson sunt ca un fel de pauză de la toată negativitatea, deși e evident că se va termina rău (mi-a amintit oarecum de scenele din X-Men Origins, când Wolverine găsește niște oameni de treabă care au grijă de el). Dar nu mă așteptam la X-24, a fost cea mai nașpa surpriză.

Mai puțin surprinzător a fost finalul, dar tot a fost oribil de privit. A fost finalul perfect pentru un film perfect și încheierea perfectă pentru cel mai fain super-erou al tuturor timpurilor. Dar zău că nu aș putea revedea filmul prea curând, te lasă incredibil de gol pe dinăuntru și cel mai rău e că filmele vechi par mai seci acum...

Dar vi-l recomand, dacă sunteți fani ai lui Logan sau al seriei X-Men, aveți nevoie de filmul acesta. Nici măcar nu mai contează cum și dacă se integrează în firele narative ale celorlalte filme, nu are nevoie de asta, chiar nu contează. E perfect așa cum e.

miercuri, 8 martie 2017

Blogosfera SF&F: Acesta este trupul meu de Liviu Surugiu

A venit și ziua în care am dat peste un volum care m-a depășit complet. Am tot amânat momentul scrierii acestei recenzii, m-am și gândit să renunț de câteva ori la a o scrie pentru că mi-e foarte greu să-mi găsesc cuvintele. Pur și simplu fiecare povestire m-a lăsat cu senzația că mi-a scăpat sensul ei, că de fapt n-am înțeles nimic.

Povestea:
Volumul cuprinde 5 povești cu subiecte care mai de care mai stranii:

Acesta este trupul meu spune povestea unui preot care pleacă spre Saturn pentru a (re)aduce pe Pământ ceva ce simulările terestre spun că poate ajuta la dezvoltarea vieții pe alte planete.

O chestiune de educație vorbește despre o lume în care evoluția a fost mult accelerată și un nou „salt” se apropie.

Întâlnirea spune povestea unor tineri condamnați să trăiască fiecare câte o jumătate de viață, îndrăgostiți, dar incapabili să se întâlnească vreodată.

Înaintea învierii mi s-a părut cel mai greu de înțeles text, așa că n-aș ști să-l rezum. Se referă oarecum la viețile paralele sau spirituale ale umbrelor noastre, dar asta e doar o parte din idee...

144 a fost cel mai lung și mai digerabil text, spunând povestea unui copil născut dintr-o condamnată la moarte și un mort.

Părerea mea:
Mi-am petrecut ultima săptămână încercând să-mi dau seama ce nu a funcționat între mine și această carte. Nu e scrisă prost sau ininteligibil, nu cred asta. A fost mai mult un caz de incompatibilitate, pur și simplu n-am reușit să înțeleg mesajul pe care a încercat autorul să-l transmită. Și deși nu sunt sigură, cred că principalul motiv este că setul meu de credințe și modul cum văd eu lumea este diametral opus.

Prima poveste mi s-a părut bazată pe ideile egocentriste și arogante ale Bisericii. N-am o problemă cu credința în general, cred că fiecare poate alege să creadă orice dorește despre modul cum am apărut noi pe Pământ și ce căutăm aici. Cred, totuși, că nenumărate practici religioase vin din vremuri mult prea diferite ca să mai aibă vreo legătură cu viața de azi. Așadar, deși pot oricând să fiu de acord cu ideea unui preot astronaut plecat în spațiu, motivul plecării lui și ideea că viața există doar pe Terra... ori calculatoarele care au făcut simulările au parcurs prea multe site-uri dubioase care le-au defectat logica, ori universul despre care am citit e unul în care n-aș vrea să mă mai întorc vreodată.

O chestiune de educație, în schimb, are o idee destul de interesantă, cu care aș putea, poate, să fiu de acord, dar mai mult de jumătate din text spune povestea unei crime și a unor gemeni care mi s-a părut un balast lung și inutil, având în vedere ce rol mic avea în text. Sau poate nu i-am înțeles eu rolul, nu e ca și cum mi se pare că am înțeles cu adevărat ceva din ce am citit.

Întâlnirea a fost un text care mi-a amintit de Romeo și Julieta, în sensul că mi-a amintit de naivitatea celor doi protagoniști. Finalul a făcut cumva povestea mai credibilă, dar nu mi s-a părut mai puțin morbidă și, din nou, foarte greu de pătruns.

Peste Înaintea învierii o să trec pentru că, repet, a fost cel mai greu de priceput text. Așa că n-am priceput nimic din el.

144 a fost și el morbid, dar mai ușor de urmărit. N-aș putea să spun nici în acest caz care a fost mesajul sau morala, dar am rămas cu o poveste revoltătoare pe care nu cred c-o s-o uit prea ușor, în ciuda finalului fericit, presărat cu insta-love.

Nu știu cui să recomand acest volum, încă nu pot spune că am înțeles cui se adresează. Mi s-a părut întunecat, obscur, ciudat, și, din nou, am senzația că mi-a scăpat cu totul înțelesul povestirilor. Totuși, nu mi s-a părut scris rău, a fost clar în fiecare text că totul avea un scop, totul conducea spre ceva. Habar n-am spre ce.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Acesta este trupul meu, le găsiți pe blogurile:

   •  Assasin CG
   •  FanSF
   •  Catharsis Writing
   •  Cu mintea la... SF

Pentru 12 aprilie, vom citi Arhitecții speranței de Alexandru Lamba. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

luni, 6 martie 2017

Despre cărți: Cum m-am apucat de citit

Din 2011, la începutul fiecărui an îmi propun să citesc o carte pe săptămână, iar în anii în care nu citesc măcar 50 de volume sunt ușor dezamăgită. Dar dacă eu cea de-acum aș putea sta de vorbă cu mine din trecut, de când aveam 10 ani și i-aș propune un sfert din această provocare, probabil mi-ar răspunde cu un „nu” îmbufnat.

Nu am fost un copil care să citească mult sau cu plăcere, deși puteam citi de la cinci ani. Benzile desenate sau revistele pentru copii erau una din distracțiile mele preferate, dar lista de lecturi de la școală era un calvar. Totuși, părinții mei mă încurajau mereu să citesc. Pe lângă biblioteca plină de acasă, mama îmi cumpăra nu numai volumele din acea mult-detestată listă de lecturi, dar și tot felul de cărți noi recomandate școlarilor, cărți cu basme sau orice cărticică asupra căreia zăboveam mai mult în librărie. De Crăciun, cărțile erau mereu cadoul pe care îl uitam sub brad cât timp mă jucam cu plușurile cele noi.


Primele volume ale seriei Harry Potter n-au făcut excepție, așteptându-mă degeaba sub brad până când mama le-a mutat în bibliotecă. Deși am copilărit în perioada în care copiii din toată lumea iubeau cărțile lui J.K. Rowling, eu am refuzat să citesc vreo pagină tocmai pentru că erau cărți populare. Acum, gândindu-mă la asta, mi-e ușor să dau vina pe anturaj: la școală, colegii mei iubeau telenovelele și fotbalul, în timp ce eu detestam ambele subiecte. Prin urmare, orice lucru popular urma să-mi displacă.

Din fericire, tot mama a reușit să-mi schimbe punctul de vedere. Văzând că metodele ei de încurajare au dat greș, a luat ea primul volum și a început să-l citească, dar nu oricum, ci râzând cu poftă când se întâmpla ceva amuzant, oftând când lucrurile nu mergeau cum trebuie și scoțând exclamație după exclamație la fiecare pagină, refuzând, desigur, să-mi spună ce se întâmpla în carte. Știindu-mă curioasă, practic nu mi-a dat de ales: am început și eu să citesc primul volum. Și am fost cu adevărat vrăjită: am descoperit o lume care părea la fel de adevărată ca a mea, dar mult, mult mai interesantă, plină de mistere și de... magie! Am depășit repede locul unde se oprise mama, apoi am devorat celelalte volume apărute și m-am alăturat celor care așteptau continuările promise, dar și scrisoarea de la Hogwarts.

Din păcate, singura care a așteptat alături de mine a fost tot mama. În clasa mea, nimeni nu auzise de Harry Potter și nici după ce le-am povestit nu prea le-a păsat, iar pe-atunci Internetul nu-ți permitea să găsești instantaneu fandomul pe care îl cauți. Însă librăriile erau pline de povești „ca Harry Potter”, așa că am putut trece prin alte aventuri alături de alți copii magici. Așteptându-l pe Harry, am descoperit Narnia, misterele alchimiei și alte lumi fantastice și, o dată cu ele, am descoperit că sursa magiei nu erau baghetele fermecate, ci chiar poveștile. De-atunci, am început să gust din tot mai multe cărți de beletristică pentru că am înțeles că singurele limite ale imaginației sunt cele pe care i le impuneam eu, refuzând să citesc.

Acum, am ajuns să fiu eu cea care îi recomandă mamei cărți, dar și vouă, celor care citiți acest blog. Iar finalul anului trecut a venit cu o surpriză nesperată: mi-am primit în sfârșit scrisoarea de la Hogwarts, tocmai la timp pentru un masterat!


Notă: Articol ce răspunde provocării Libris, cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov. Mai multe detalii găsiți mai jos și, dacă nu aveți blog, vă invit să-mi povestiți în comentarii cum ați devenit voi cititorii care sunteți astăzi.

vineri, 3 martie 2017

Recenzie: Misterul gemenelor de Adi Rule

Acesta e al doilea roman Young Adult pe care îl citesc în ultimul timp și încep să-mi doresc să am din nou 16 ani, pentru că mi se pare că genul începe să atingă o maturitate care i-a lipsit pe vremea când eram eu adolescentă. Nu că povestea ar fi perfectă, dar are o profunzime care a lipsit din multe cărți populare acum câțiva ani, profunzime care e necesară pentru a crea un roman bun.

Povestea:
Jey Fairweather are o soră geamănă. Aceasta nu are un nume, nu a mers niciodată la școală și nu părăsește casa decât cu mari riscuri pentru că sora lui Jay nu ar trebui să existe. Mama lor nu era un om, ci un alter, așadar doar Jay este o ființă umană. Sora ei este o aripi-roșii, o ființă malefică ce poartă pe spate o mie de cicatrice care nu se vindecă, drept pedeapsă pentru amestecul aripilor-roșii în Războiul Pământului Topit.

Însă sora lui Jay nu este altceva decât o fată de 16 ani cu câteva cicatrice pe spate, o fată care se strecoară din când în când spre înălțimile orașului alături de sora ei pentru a vedea împreună rugăciunile preoților și, uneori, aripi-roșii chiar se dă drept Jay pentru a-și ajuta sora să-și țină secrete întâlnirile cu băieții. Deocamdată, sora lui Jay nu a fost prinsă niciodată de preoții care ar ucide-o imediat, așa că trăiește în continuare ascunsă, crescând diverse plante și admirând zborul păsărilor pe care le invidiază deoarece ea, o aripi-roșii... nu are aripi.

Totuși, într-una din zile, sora lui Jay este surprinsă de doi preoți într-un gang. Ea reușește să scape, însă întâmplarea va avea urmări nebănuite atât pentru aripi-roșii, cât și pentru lumea în care trăiește.

Părerea mea:
Acum câțiva ani, gemea internetul de articole care subliniau clișeele romanelor YA. Printre ele erau mereu menționate povestea de dragoste care se înfiripa instantaneu, triunghiurile amoroase, tânărul cavaler sexy, băiatul rău și, de asemenea, sexy... Înainte de Hunger Games, genul YA era doar un fel de chick lit pentru tineri. Apoi eroinele au devenit niște tinere puternice și independente, iar tinerii au încetat să mai fie vampiri, vârcolaci, zombie și au devenit umani, dar lucrurile nu s-au schimbat prea mult în rest, cel puțin nu în romanele care mi-au picat mie în mână.

Citind Misterul gemenelor, însă, am descoperit o poveste în care dragostea la prima vedere e doar un detaliu folosit drept pretext pentru o răsturnare de situație, plus că e tratată mai mult ca o simplă infatuare, decât ca iubirea eternă. Triunghiul amoros e și el mai mult sugerat, decât exploatat. Și, ca bonus, cartea nici măcar nu face parte dintr-o serie (și sper să rămână așa).

În plus, e o carte în care protagonistul e folosit pentru ca autoarea să ilustreze efectele propagandei religioase, modul în care denaturarea adevărului de către oamenii priviți ca lideri ai societății are un impact extraordinar asupra tuturor, dar mai ales asupra modului în care aripi-roșii se vede pe sine. Ea fiind și naratoarea, e cu atât mai fascinant să-i vezi îndoielile în legătură cu propria persoană, modul cum încearcă mereu să se înfrâneze pentru a nu da la iveală „partea malefică”.

Și atmosfera romanului e la fel de apăsătoare precum gândurile protagonistei: acțiunea se desfășoară într-un oraș aflat lângă un vulcan fumegând, așadar până și aerul e încărcat de cenușă, plantele cresc extrem de greu, mâncarea are gust de gunoi... În plus, totul se învârte în jurul tradițiilor și legendelor în care, teoretic, nu mai cred decât preoții în această epocă a mașinilor și a progresului. Practic, însă, toată lumea cunoaște și respectă aceste tradiții. De fapt, acest aspect al mitologiei locale e foarte bine pus la punct, legendele orașului sunt nu numai interesante, dar și bine livrate: nu avem parte de fragmente pline de informație, ci sunt strecurate natural în poveste.

Iar finalul vine cu câteva răsturnări de situație foarte imprevizibile, dar și cu o încheiere care îl lasă pe cititor să-și imagineze o parte din micile detalii ale deznodământului. Practic, deși majoritatea firelor narative sunt închise, rămân câteva semne de întrebare, prea puține ca să justifice o continuare, dar suficiente cât să-ți pună mintea la contribuție, ceea ce mie îmi place enorm.

Așadar, recomand Misterul gemenelor tuturor celor care vor să citească o poveste despre influența religiei asupra oamenilor, modul cum războaiele pot fi câștigate prin cuvinte, dar și celor care vor un roman YA fără siropoșenii, în care protagonista nu-și descoperă alesul din primele pagini.

duminică, 26 februarie 2017

Despre cărți: 7 motive să participi la un club de lectură

Mâine are loc a 47-a întâlnire a Clubului de Lectură Nemira, care va împlini în martie patru ani. Și pentru că de-a lungul acestor aproape patru ani, am ajuns să mă oftic de fiecare dată când lipsesc, m-am gândit să vă povestesc de ce îmi plac atât de mult întâlnirile noastre:

1. Poți să vorbești despre cărți.
Da, pe bune, ăsta e primul meu argument și dacă tu ai în grupul de prieteni cel puțin o persoană care îți împărtășește pasiunea pentru citit, treci mai departe. Aceia dintre noi care am fost mai puțin norocoși știm că fiecare discuție despre câte o carte care ne-a plăcut se încheie după maximum două minute de monolog, când ne dăm seama că toți ne ascultă politicoși, dar cu privire goale. Asta în cazul fericit în care chiar ne ascultă.

La un club de lectură, însă, scopul întâlnirii e ca fiecare să-și spună părerea despre o carte, deci poți vorbi liniștit cât de mult vrei despre absolut orice detaliu care ți s-a părut fabulos și lumea chiar o să te asculte. Ba mai mult, n-o să apuci să monologhezi prea mult, pentru că imediat o să ți se răspundă. Ba chiar ai șanse ca lumea să-ți înțeleagă referințele literare ;)

2. O să cunoști oameni noi.
Nu garantez că toți oamenii pe care îi întâlnești la un club de lectură îți vor deveni cei mai buni prieteni, dar cel puțin cu o parte dintre ei o să-ți facă plăcere să stai de vorbă și la o bere, după ce întâlnirea s-a încheiat. Oricum, dacă n-ai prieteni... care să și citească, atunci o să-ți faci la un astfel de club. Și indiferent de cum arată viața ta socială, o să găsești aici oameni cu care să poți sta de vorbă și despre seriale, muzică sau orice altceva îți mai place. Inclusiv despre oamenii ăia nașpa care îndoaie colțurile paginilor cărților pe care le citesc.


3. O să afli și alte păreri.
Nu tuturor ne plac finalurile fericite. Sau poveștile de dragoste, personajele feminine sensibile, poveștile cu prea multă acțiune, introspecția sau atmosfera sumbră. Sau cărțile fără poze. Nu, scuze, la cărțile fără poze cred că suntem cu toții de acord. Oricum, ideea e că o să descoperi că nu tuturor le-a plăcut cartea despre care tu crezi că a fost o capodoperă. Sau că v-a (dis)plăcut aceeași carte din motive complet diferite. Și e sănătos să-ți dai seama că oamenii nu gândesc la fel și că asta e absolut minunat pentru că în jumătatea aia de oră în care ai luat apărarea personajului tău preferat ai avut parte de cel mai interesant dialog din ultima săptămână (sau poate doar îmi trebuie mie prieteni noi).

4. O să citești cărți pe care nu le-ai fi citit niciodată.
Indiferent de procesul prin care se alege cartea care va fi dezbătută la următoarea întâlnire a clubului tău, vei ajunge mai devreme sau mai târziu să citești fie o carte despre care n-ai auzit niciodată și care e complet diferită de ceea ce citești de obicei, fie o carte despre care ai auzit, dar crezi sincer că ai detesta-o dacă ai citi-o. Bine, există și varianta în care tu ești micul dictator care alege mereu cartea care trebuie citită, dar s-ar putea ca în acest caz, ceilalți să plănuiască o lovitură de palat și să aleagă și ei un volum. Oricum, vei ajunge să citești ceva nou. Și s-ar putea să-ți placă. Sau, dacă nu, măcar vei putea argumenta de ce cartea respectivă ar trebui arsă pe rugul rușinii.

5. O să citești mai mult.
Dacă ești genul de persoană care vrea să citească, dar nu prea are timp, o să vezi că un club de lectură o să te facă să-ți găsești timp, pentru că după două-trei întâlniri la care ai venit fără să fi citit cartea (da, se poate, nu e musai „să-ți faci tema”, că nu suntem la școală), o să începi să-ți dorești să participi mai activ la conversație și o să-ți găsești câteva ore din când în când ca să citești cartea.

Dacă ești genul de persoană care citește destul de des, o să vezi că după orice întâlnire la care sunt menționate vreo 2-3 titluri pe care nu le-ai citit, lista de cărți pe care îți dorești să le citești o să crească și o să tot crească... Din fericire, sigur nu ești singurul căruia i se întâmplă asta, ci chiar ești responsabil(ă) pentru că prin recomandările tale, ai lungit și tu lista altora, așa că vă puteți consola reciproc data viitoare când vă întâlniți.

6. O să-ți scoată din cap prostiile de la școală.
Că tot spuneam mai sus că nu suntem la școală... Ții minte comentariile alea literare din liceu pe care le toceam pentru bac? Când învățai pe de rost citate din romane pe care le detestai și trebuia să zici că Ion era un personaj complex? Ei bine, la un club de lectură poți să zici ce crezi tu cu adevărat. Și nu trebuie să-ți argumentezi părerea cu citate din doi critici morți, e de-ajuns că așa ți s-a părut ție. Și nici măcar nu trebuie să citești toată cartea, dacă după 10 pagini ai decis că e cea mai mare plictisitoare chestie din lume, vii și zici asta. E eliberator. Plus că, dacă se alege o carte a unui autor român, s-ar putea să descoperi că ăștia încă vii nu mai scriu toți despre țărani, ci unii chiar abordează subiecte mișto.

7. Poți să-i spui autorului în față ceea ce crezi despre cartea lui.
Bine, asta nu e valabil de fiecare dată, ci mai ales la autorii români, ușor de adus la o întâlnire a clubului, unde ai ocazia să-l întrebi ce naiba a vrut să spună, să-i zici în față că e un geniu literar sau că n-ar trebui să mai scrie vreodată sau pur și simplu să descoperi că și autorii sunt oameni ca toți oamenii și că dincolo de ceea ce au scris, au preferințe politice și gusturi dubioase la țigări.

În concluzie, dacă din articolul meu ai înțeles că am o viață socială egală cu zero și mă agăț de orice ocazie ca să îmi fac și eu niște prieteni, atunci ești psihologul meu și parcă te-am rugat să nu-mi mai citești blogul. Dar dacă te-am convins că un Club de Lectură e chiar o chestie faină, vino mâine în mansarda de la Cărturești Verona, unde o să discutăm despre romanul Arhanghelul Raul al lui Ovidiu Eftimie în prezența autorului, care ne va și citi câteva fragmente din ceea ce scrie acum, așa că ai ocazia să-i zici din timp că următorul lui roman o să fie nașpa/minunat.

joi, 23 februarie 2017

Recenzie: Tot timpul din lume de Teodora Matei

E a doua carte a Teodorei pe care o citesc și care reușește să mă suprindă prin tușele întunecate la care nu numai că nu mă așteptam, dar care sunt atât de vii și de sumbre încât mi-au dat fiori. Bine, întregul roman mi s-a părut o constantă surpriză: chiar și atunci când intuiam încotro se îndreaptă acțiunea în linii mari, modul în care mi se îndeplineau predicțiile mele a fost întotdeauna complet diferit față de așteptări. Și asta mi-a plăcut foarte, foarte mult!

Povestea:
Marek este un compozitor ale cărui creații se vând ca pâinea caldă. În fiecare dintre ele, încearcă să o surprindă și să o descrie pe Clara, soția lui, și momentele lor petrecute împreună. Totuși, în ciuda iubirii pe care Marek i-o poartă, Clara se simte mereu pe locul al doilea, înțelegând cu fiecare zi că Marek va rămâne veșnic fidel mai întâi muzicii, apoi ei.

Ava este o pianistă care trăiește alături de mama ei și care, întâlnindu-l pe Aiden, începe să spere la un viitor în care nu va mai trebui să trăiască de pe o zi pe alta. Totuși, ultimul contract pe care tânăra îl acceptă îi pune în pericol relația, mai ales pentru că îi cere să trăiască o vreme într-o altă localitate.

Destinul îi va aduce împreună pe Ava și Marek, iar muzica pe care amândoi o iubesc va deveni nu numai legătura de nezdruncinat dintre ei, dar și cheia către un deznodământ neașteptat.

Părerea mea:
Fiind februarie, luna iubirii, mi-am propus să citesc doar romane de dragoste, însă de fiecare dată am descoperit povești mult mai profunde decât mă așteptam. Tot timpul din lume începe destul de abrupt, cu o relație care se degradează înspăimântător de repede, așa că devine evident că e doar un preambul pentru ceea ce urmează. Totuși, deși finalul căsniciei dintre Marek și Clara e previzibil, modul cum acesta se întâmplă m-a surprins profund.

De fapt, întregul roman e suprinzător, dar într-un mod aparte. Încă de la primele capitole, e destul de clar că relația dintre Marek și Clara e condamnată, la fel cum e clar că Ava nu va găsi ce are nevoie în Aiden, la fel cum micile indicii de pe parcursul poveștilor celor două relații nereușite sugerează că Marek și Ava se vor întâlni, așa că nici măcar nu poate fi considerat un spoiler. Dar detaliile, modul cum destinul îi aduce pe cei doi la un loc, toate acestea sunt neașteptate. Ba chiar și relația lor devine o surpriză nu prin existența ei, ci prin motivațiile celor doi, prin modul cum relația funcționează. E fascinant pentru un cititor să vadă cum, deși are dreptate când presupune ceva, romanul reușește să-l surprindă în continuare.

Vorbeam la început și despre scene întunecate, tenebroase... sunt extrem de vii și de marcante. Sunt dovada că forțele oculte, indiferent de cine sau de ce se joacă cu ele, sunt mai mult decât pot oamenii controla și sunt deseori lucruri care ar fi fost mai bine să nu fie trezite. E vechea regulă a magiei: faptul că totul are un preț și fericirea obținută prin astfel de mijloace nu poate fi completă.

Totuși, scenele sumbre nu sunt punctul focal al romanului, însă constituie un detaliu frumos care conturează scenele „gri”, marcate de suferința celor doi protagoniști. Poate n-am fost mereu de acord cu deciziile lor, dar le-am înțeles durerea, am empatizat cu ei și, pe alocuri m-am regăsit în fiecare dintre cei doi. Tocmai de aceea, am ajuns să țin la ei, ceea ce e destul de ciudat ținând cont de relația lor... Dar la final, sunt niște oameni pe care viața i-a pedepsit și deși n-aș dori nimănui un astfel de destin, povestea lor e o poveste foarte bună, care nu are clasicul final fericit. Și oamenii au nevoie și de astfel de povești.

Și muzica, of, muzica...! E atât de prezentă în acest roman, e atât de des în gândurile compozitorului și ale pianistei, e explicată și, simultan, abstractizată atât de frumos, e interpretată pe înțelesul tuturor și în același timp, misterioasă... Muzica devine un personaj la rândul ei și fiecare mențiune a acesteia îți lasă acel sentiment pe care îl ai când simți un cuvânt pe vârful limbii, dar nu ți-l poți aminti... Am citit la un moment dat o poveste scurtă în care unui om i se oferea posibilitatea injectării cu o substanță care să-i permită să vadă sunete, dar doar pentru o perioadă scurtă de timp și doar o singură dată în viață. Omul respectiv acceptă și, desigur, când efectul substanței trece, lumea i se pare searbădă. Așa m-am simțit și eu, pentru că citind Tot timpul din lume, pentru o scurtă perioadă de timp, am putut să înțeleg și să simt muzica, să văd mesajul ascuns al notelor care până atunci nu-mi spuneau nimic... Practic, deși știu că notele muzicale sunt ca un alfabet, nu am știut niciodată să „citesc” o melodie, dar acest roman mi-a servit, pentru scurt timp, ca translator.

Așadar, recomand această carte celor care iubesc muzica, indiferent dacă o înțeleg cu adevărat sau nu, dar și tuturor celor care vor să citească o poveste de dragoste atipică și suprinzătoare, cu o tușă întunecată și fără clasicul happy end.

luni, 20 februarie 2017

Evenimente: Întâlnirile B3 #2

După ce în luna ianuarie am fost prinsă cu penultima sesiune din viața mea, luna aceasta am reluat Întâlnirile B3. De data asta, ne-au primit cei de la Epic Bar, cărora le mulțumesc mult pentru găzduire, mai ales că prezența mi-a depășit așteptările: am fost 18 oameni, eu așteptându-mă la maximum 13.

În schimb, am fost fix 13 bloggeri (cu mine cu tot), și vreau să le mulțumesc tuturor participanților, ale căror bloguri vă invit să le descoperiți: Leontina, Răzvan, Mihaela, Andreea, Catrina, Madeline, Silvia, Mădălina, Iulia, Marius, Un motan (18+), Ileana. Și, desigur, le mulțumesc și celor care au participat deși nu au un blog, sper că li s-a părut interesantă discuția și că au aflat mai multe despre felul cum gândesc oamenii din spatele ecranului.


Îi mulțumesc și lui Laur pentru poze

De data asta, am avut o idee mai clară despre cum decurge o astfel de întâlnire, așa că am pregătit câteva subiecte de discuție pe care să le abordăm. Primul a fost o comparație între librăriile online și cele offline, concluziile noastre fiind dintre cele mai diverse: librăriile mici, de cartier, lipsesc cu desăvârșire în București, cele mari sunt văzute în general ca magazine de cadouri, iar librăriile online sunt cele mai căutate când vine vorba de reduceri. De asemenea, am vorbit și despre cum ne cheltuim banii: unii dintre noi suntem dispuși să plătim un preț mai mare pentru un volum, dar să-l cumpărăm direct de la editură, pentru a ști că banii ajung la aceasta fără intermediari. Sau preferăm să plătim mai mult pentru un volum nou, în loc să așteptăm să treacă timpul necesar pentru a se reduce prețul, deoarece preferăm să scriem despre o carte cât timp e încă proaspătă pe piață. De cealaltă parte, pentru unii dintre noi, prețul mic e mai important decât alte aspecte.

Apoi, discuția s-a încins puțin când a venit vorba de recenziile negative. Desigur, unii s-au întrebat ce sens are să termini o carte, atâta timp cât e clar că nu-ți place, însă adevărata problemă a apărut atunci când am început să discutăm despre reacțiile negative ale fanilor sau chiar ale autorilor atunci când descoperă o părere mai puțin favorabilă. Totuși, am ajuns împreună la concluzia că fiecare cititor are dreptul la propria părere... dar că ar fi frumos să înțelegem cu toții că pot exista și păreri contrare, ceea ce e perfect în regulă.

Mai departe, am povestit despre parteneriatele pe care le fac bloggerii și despre cum îi pot afecta acestea, atât pozitiv, cât și negativ. Discuția s-a concentrat repede pe concursuri și cum sunt ele organizate, cum unele au cerințe exagerate, dar se găsesc destui interesați, cum indiferent cine sponsorizează un concurs, oferirea unui volum ca premiu înseamnă implicit faptul că bloggerul organizator al concursului a îndrăgit cartea (de ce ar oferi cineva o carte care nu i-a plăcut?). Apoi am deviat către conceptele de beta reader sau de advanced reader copy și dacă aceste lucruri se practică în România, dar și despre cenaclurile literare și rolul lor în aceste cazuri.


Am vorbit spre final și despre lepșe și influența lor, dar discuția a trecut repede la statistici și monitorizare, apoi la atacuri cibernetice și la spammeri. În concluzie, au fost niște discuții libere, nu foarte formale, la care fiecare a putut să participe când și cum a vrut. Personal, mi s-a părut o întâlnire reușită în sine, dar și comparativ cu prima încercare. Bineînțeles, uneori a devenit mai dificil să păstrăm discuția unitară, pentru că am fost mulți și tentația de a ne împărți pe grupuri de interes a existat mereu, dar eu zic că per total a fost bine. Sper că și subiectele alese au plăcut, la fel cum aș vrea ca oricine are idei de teme pe care să le abordăm să mă anunțe.

Oricum, eu sunt extrem de încântată de ceea ce a ieșit și sper că și participanții s-au simțit la fel de bine ca mine. Abia aștept să ne revedem în martie și, desigur, întotdeauna o să-mi doresc să văd fețe noi, așa că o să vă anunț pe măsură ce se conturează următoare întâlnire, ca să devenim încet-încet o comunitate.

sâmbătă, 11 februarie 2017

Jurnal: Inovatorii sunt morți

Ieri s-a terminat în sfârșit sesiunea, penultima din viața mea. Comparativ cu prima, cea de acum patru ani, aproape că n-am simțit-o. N-a fost neapărat mai ușoară, cât mai puțin stresantă, mai ales pentru că m-am obișnuit cu atmosfera, cu zilele în care vrei doar să dormi, dar trebuie să bagi informații cu forța în memoria de scurtă durată, sau, dimpotrivă, să-ți reamintești un concept care te-a ajutat să înțelegi mai bine cum funcționează grămada de circuite care, miraculos, transformă o înșiruire de 0 și 1 aflate pe un server de pe alt continent în litere drăguțe pe care creierul tău le transformă mai apoi în idei.


Și semestrul a fost cam tot așa, cu bune și cu rele, dar, per total, cu mai puține emoții extreme. Mi-a amintit cumva de clasa a 12-a, când știam deja cum merg lucrurile în liceu și ne puteam relaxa, fentând materiile care nu ne interesau și concentrându-ne pe cele faine (stresul pentru bac și admitere a venit mai târziu, spre vară). Totuși, la facultate sunt mult mai puține materii care trebuie fentate, din simplul motiv că majoritatea lucrurilor îți vor fi utile, deși nu există instituție de învățământ în care cea mai interesantă materie din lume să nu poată fi făcută terci de o persoană nepotrivită aflată la catedră.

Totuși, semestrul acesta a mai avut un element care mi-a amintit de liceu: am avut de scris un eseu. Mai exact, un position paper în care, plecând de la articolul The Computer for the 21st Century scris de Mark Weiser, să ne scriem propria părere, argumentată desigur. Mi-am amintit simultan de toate dățile când a trebuit să scriu o „părere” care era, de fapt, un rezumat al unei sinteze a unei păreri a unui critic cu care mai mult de jumătate dintre noi nu era de acord din simplul motiv că glorifica bombastic niște idei care nouă ni se păreau mediocre, dar și de toți profesorii minunați de literatură română sau engleză pe care i-am avut de-a lungul timpului, care m-au învățat că poți să scrii orice părere într-un eseu, atâta timp cât o argumentezi cum trebuie. Mi-am amintit de toți oamenii care ne-au învățat cum să ne structurăm ideile în scris, astfel încât să rămână ale noastre. Și mi-am amintit ce fain e să scrii ceva pentru școală, atunci când ai libertatea de a-ți exprima propriile idei.

Așa că am scris un eseu numit Inovatorii sunt morți, am luat nota maximă pe el, mai târziu am trecut materia, ultima, din păcate, unde l-am avut profesor pe unul din cei patru oameni de la catedră pe care i-am admirat în acești 4 ani și continui să-i admir și acum. Și vreau să-l împart cu voi, sperând că, indiferent dacă mai sunteți sau nu parte din învățământul românesc, aveți sau ați avut în fața voastră un om care v-a învățat mai mult decât informațiile seci pe care îi cerea curicula să vi le transmită:

Inovatorii sunt morți
de Georgiana Vlădulescu

Inovația a devenit un cuvânt aflat pe buzele tuturor în ultimii ani, însă privind în urmă, e ușor de descoperit că ideile prezentate astăzi ca fiind noi au fost deja imaginate mult înainte ca societatea să aibă capacitatea tehnologică să le pună în practică.

Citind 2001: Odiseea spațială în perioada adolescenței, am trăit un sentiment straniu descoperind descrierea unui dispozitiv extrem de similar unei tablete sau chiar al unui e-reader modern, romanul fiind scris cu aproape 50 de ani în urmă. Similar, citind astăzi Fahrenheit 451 semnat de Ray Bradbury (roman publicat în anul 1953) și aruncând o privire fugară la emisiunile televizate, senzația de similitudine este cel puțin tulburătoare.

Sunt multe cărți, filme și alte forme de exprimare artistică de anticipație care par să fi intuit modul în care arată astăzi lumea, însă pentru fiecare astfel de operă, există o multitudine care nu sunt nici pe departe exacte sau care prezintă mici inadvertențe (Isaac Asimov scria despre depozite polițienești pline de filmele nedevelopate ale cazurilor care n-au fost analizate încă, totul într-o lume populată de roboți [1], în care omenirea a cucerit deja spațiul sau Phillip K. Dick a imaginat un android care avea software-ul scris pe cartele perforate [2]) și unele despre care doar viitorul ne poate spune dacă autorii lor au anticipat corect (de la clasica „Mașină a timpului” a lui H.G Wells până la recent publicata trilogie „Jean le Flambeur” a lui Hannu Rajaniemi, numeroase titluri prezintă o posibilă versiune a viitorului).

Însă, îndepărtându-ne de zona Science Fictionului și apropiindu-ne de lumea pur științifică, intuițiile corecte sau foarte apropiate de adevăr devin mai puțin niște intuiții și mai mult niște simple concluzii, bazate pe extrapolarea informațiilor existente sau chiar pe rezultatele propriilor studii. Un astfel de exemplu este articolul The Computer for the 21 Century scris de Mark Weiser, cercetător la Xerox PARC. Articolul a fost publicat în 1991 și explică termenul ubiquitous computing, care se referă la ideea că mici dispozitive cu o putere de procesare relativ mică, dar interconectate și prezente peste tot ne vor influența în asemenea măsură viața, încât faptul că sunt omniprezente ne va determina să le considerăm parte din fundalul vieților noastre.

Sună cunoscut? Astăzi, același concept este denumit Internet of Things (IoT) și este prezentat drept un domeniu inovativ, care ne va schimba viețile… deoarece mici dispozitive conectate la Internet se vor regăsi peste tot în jurul nostru, ușurându-ne viața de zi cu zi și devenind gradual o parte a fundalului cotidian.

Bineînțeles, există câteva diferențe între cercetarea efectivă prezentată de Mark Weiser și ceea ce se încearcă astăzi în domeniul IoT, dar nu sunt suficiente pentru a trage concluzia că între ubiquitous computing și IoT nu se poate pune semnul egal. Weiser vorbește despre trei tipuri de dispozitive, diferențiate prin mărime, generale și interschimbabile, pe când în dezvoltarea unor dispozitive IoT se caută specificitatea, fiecare astfel de aparat având un rol bine stabilit.

Să luăm exemplul cel mai des folosit: conceptul de Smart House. O astfel de casă inteligentă este o locuință în care au fost integrate dispozitive conectate la internet, fiecare având propriul rol. Unde Weiser vedea tab-uri plasate pe fiecare element, care ar putea, spre exemplu, să anunțe sonor unde se găsește un obiect pierdut, astăzi se folosesc becuri inteligente, care se diminuează automat, pe măsură ce lumina exterioară se intensifică, sau frigidere care pot afișa ce alimente s-au stricat sau au fost consumate, creând o listă de cumpărături care se sincronizează automat cu telefonul mobil (care nu mai e de mult un telefon, ci un centru de comandă al unui număr în creștere de activități zilnice).

Așadar, indiferent dacă vorbim despre ubiquitous computing sau despre Internet of Things, concluzia este aceeași: mici procesoare cu scopuri bine definite ne vor umple treptat apartamentele, mașinile, orașele, atât de mult încât vor deveni doar obiecte de fundal, rareori conștientizate. Astfel, viitorul prezentat de Mark Weiser devine pe zi ce trece prezentul nostru. Asta, desigur, dacă nu cumva cercetătorii care se ocupă de dezvoltarea realității virtuale se vor mișca mai repede, iar viețile noastre vor semăna mai mult cu previziunile lui Vernor Vinge din La capătul curcubeului [3] și mai puțin cu orașele imaginate în filmul Minority Report în care panourile publicitare ți se adresau pe nume.

De fapt, asemenea cercetări, ipoteze și aparente previziuni care devin realitate nu sunt o raritate. Oamenii au fost dintotdeauna fascinați de posibilitățile nesfârșite pe care le aduce ziua de mâine, iar creatorii de Science Fiction, sub toate formele lui, iubesc să-și imagineze nu numai tehnologia pe care o vom avea în viitor, dar și modul cum aceasta ne va influența modul de gândire sau chiar ne va schimba din temelii felul de a fi.

Tocmai de aceea, adevărații inovatori, cei care și-au imaginat ceva complet neașteptat sau chiar inimaginabil la vremea respectivă, cei care au creionat atunci un viitor pe care astăzi e ușor să-l numim prezent, ei rareori apucă să-și vadă predicțiile împlinite.

Influența lor rămâne însă, iar tinerii visători de ieri care citeau romane pe sub bancă devin ceea ce astăzi numim, poate pe nedrept, inovatori.

Referințe:
[1] I. Asimov, Caverne de Oțel, Ed. Univers, București, 1992.
[2] P. K. Dick, Furnica electrică ed. 2, trad. Ion Doru Brana , Ed. Nemira, București, 2015.
[3] V. Vinge, La capătul curcubeului, trad. Maria Drăguț, Ed. Nemira, București, 2012.

miercuri, 8 februarie 2017

Blogosfera SF&F: Cum să fabrici un semizeu de Florin Purluca

De-a lungul timpului, am avut o relație de love-hate cu ficțiunile de tip militar. În general, le apreciez pentru ceea ce sunt, dar n-am simțit că ar fi genul meu de povești, nu prea au stârnit vreun sentiment prin suflețelul meu de cititor. Citind Cum să fabrici un semizeu, însă, am simțit căldura dată de ideea că nu e niciodată o idee bună să pleci la luptă împotriva pacifiștilor.

Povestea:
Kepler 62E este o planetă supranumită Noul Eden de primii oameni care au colonizat-o, în ciuda faptului că gravitația este de trei ori mai mare decât standardul pământean. Și tot în ciuda acestui fapt, Confederația își dorește să cucerească și să înglobeze această planetă misterioasă, unde se crede că s-ar ascunde cheia genetică a longevității.

Simțind amenințarea, urmașii lui Dan Aslan și a coloniștilor săi recurg la serviciile lui Diamond Felix, un fost militar, retras de când Confederația a instaurat pacea în galaxie. Cu ajutorul lui, vor încerca să transforme o planetă profund pacifistă într-o forță pe care Confederația să nu o poată supune. Dar cum poate rezista o singură planetă împotriva unei Confederații?

Părerea mea:
O să vă placă această carte de la primele rânduri, credeți-mă, pentru că vă va face cel puțin să zâmbiți. Întregul început al poveștii, în care este descrisă Lumea lui Aslan, modul în care ea a fost creată, potențialele ei secrete... E viitorul luminos al Gerovitalului Anei Aslan, extrapolare care m-a distrat enorm.

La fel de simpatic mi s-a părut și Diamond Felix, antieroul cu suflet mare, care începe ca un mercenar serios dar rece, însă ajunge să se atașeze aproape fără să vrea de gașca de naivi pe care o găsește pe Kepler 62E. Devine, într-un fel, părintele aslanienilor, însă, totodată, devine și liderul militar de care planeta avea nevoie, punându-se de câteva ori în pericol pentru „oamenii săi”.

Acțiunea romanului e destul de transparentă, în sensul că devine destul de clar de la început cam cum va arăta deznodământul. Există câteva răsturnări de situație, una notabilă aproape de final, dar pentru cei expuși la orice alt tip de poveste în care cei buni sunt, în același timp, cei defavorizați numeric, rezolvarea era destul de ușor de prevăzut. Nu e neapărat un lucru rău, totuși, e genul de situație în care dacă rețeta funcționează, nu e nevoie de modificarea ei.

În schimb, firele narative care se țes pe lângă firul principal sunt cele care transformă povestea dintr-una simplă, unidimensională, într-o carte care merită citită. Lumea lui Aslan e fascinantă dincolo de istoria ei, prin prisma realizărilor uimitoare, a modului cum se îmbină tehnologia cu viața vegetală, rezultatul fiind o simbioză care permite plantelor să devină cetățeni asemănători oamenilor, le permite să comunice cu noi, să se miște ca noi, să lucreze ca noi... E fascinantă viața acestor vietăți, modul cum ele gândesc de când sunt transplantate în androizi și până ating maturitatea psihică a unui astfel de cetățean verde... Toate subtilitățile acestor ființe care sunt atât de diferite sunt fascinante.

De asemenea, și oamenii au devenit altceva pe Lumea lui Aslan, o specie diferită de ceea ce cunoaștem noi astăzi, dar nu neapărat mai bună. E jocul clasic al adaptării și al supraspecializării, cu diferența că modificările nu au fost făcute de natură, ci de oameni. Și ca orice lucru făcut de oameni, au existat riscuri, așa că, de fapt, evoluția aslanienilor a fost un joc la ruletă. Vă las pe voi să descoperiți dacă au câștigat sau au pierdut.

Recomand cu încredere Cum să fabrici un semizeu oricărui iubitor de military fiction și nu numai, pentru că sunt convinsă că va fi un roman apreciat de orice persoană care nu citește doar pentru acțiune, ci și pentru lumea care se construiește într-o carte. De asemenea, povestea se citește repede, e numai bună de devorat, așa că sunt convinsă că va fi apreciată de cei care nu se feresc de câte o carte bună din când în când.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Cum să fabrici un semizeu, le găsiți pe blogurile:

   •  Catharsis Writing
   •  Cu mintea la... SF
   •  FanSF
   •  Assasin CG

Pentru luna martie, vom citi Acesta este trupul meu de Liviu Surugiu. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

vineri, 20 ianuarie 2017

Film: Passengers (Pasagerii)

Văzând trailerul, nu eram foarte hotărâtă dacă vreau sau nu să văd Passengers. Părea genul de film superb vizual (scena din piscină mi se pare minunată ca imagine), dar fără un plot prea consistent. Apoi Răzvan mi-a spus că e un fel de Titanic în spațiu, așa că am decis împreună cu prietenul meu să mergem să-l vedem ca pe un film romantic. În schimb, am fost suprinsă de faptul că trailerul ascunde o parte esențială din film, care îi dă poveștii greutatea de care avea nevoie.

Trailer:


Povestea:
Jim Preston (Chris Pratt) s-a îmbarcat pentru o călătorie de 120 de ani spre Homestead II, o planetă care urmează să fie colonizată de cei 5000 de oameni aflați alături de Jim pe nava Avalon. Pentru a supraviețui atât de mult timp, pasagerii și echipajul călătoresc în capsule de hibernare, însă, pentru prima dată, una dintre ele suferă o defecțiune și Jim se trezește mai devreme. Cu 90 de ani prea devreme.

Fără nicio posibilitate de a reveni în starea de hibernare, Jim e forțat să-și petreacă restul zilelor în compania lui Arthur și a celorlalți roboți de pe Avalon... Doar că defecțiunea care l-a trezit pe Jim nu e singulară, nava având multe alte suprize neplăcute pentru pasagerii ei.

Părerea mea:
Când am crezut că filmul va fi superb vizual, am avut dreptate, efectele speciale sunt exact așa cum trebuie. La capitolul „poveste”, însă, adevărul a fost undeva la mijloc. Are mai multă greutate decât am crezut, dar doar în prima jumătate, a doua e puțin cam forțată și conține și cel mai incredibil (în sensul de „deloc credibil”) punct culminant. Titanic în spațiu e o comparație bună, dar doar până la un punct, pentru că rezultatul final din a fost... să zicem „în oglindă”, ca să nu dau spoilere, și povestea de dragoste nu e așa plină de clișee precum cea din Titanic.

De fapt, în prima parte a filmului, ai senzația că ai văzut trailerul greșit, pentru că e foarte departe de ceea ce arată prezentările... din fericire, acestea nu setează așteptări prea înalte (precum cele de la Interstellar), ci, din contră, prea scăzute. Ceea ce trebuia să fie o poveste de dragoste într-o navă adormită devine o poveste despre singurătate și sănătatea mentală în aceste condiții, despre disperare și alegerile pe care te împinge să le faci. Mi s-a părut o poveste puternică și la început, și după, când ies la iveală urmările alegerilor lui Jim. Totul a fost bine gândit și frumos jucat.

Problemele poveștii apar mai târziu, când se află despre defecțiunile navei și începe repararea lor. Totul e prea la limită, descoperirea are loc exact în momentul oportun, cu clipe înainte de dezastru, apoi salvarea lui Jim atât din spațiu, cât și după e prea forțată. Coincidențele și norocul devin prea multe pentru ca povestea să mai fie credibilă. E frumoasă, e cu happy end, dar acesta e atât de forțat și improbabil încât aproape că merită privit ca un fel de critică subtilă la adresa nevoii de finaluri fericite. Pot fără prea multe eforturi să-l interpretez ca pe un fel de manifest: „uite, vă dăm ce vă doriți, dar chiar puteți să ne credeți? Nu era mai plauzibil un final mai dramatic?”. Și da, ar fi fost, aș fi vrut s-o văd și pe Aurora (Jennifer Lawrence) în situația lui Jim, aș fi vrut un fel de final deschis care, simultan, să dea sfericitate poveștii...

Pe scurt, e un film care merită văzut alături de persoane apropiate, tocmai pentru că e genul de film despre care poți, la final, să ai o dezbatere serioasă cu prietenii despre alegerile făcute și de personaje, și de regizor și scenariști. Nu e Arrival, nu e un film care va fi reținut pentru că e SF, dar e un film care te pune pe gânduri, și cred că asta e ceea ce contează cu adevărat.

duminică, 15 ianuarie 2017

Recenzie: Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul

Întotdeauna mi-a fost puțin teamă de cărțile lui Phillip K. Dick, pentru că zile întregi după terminarea lecturii nu poți să nu te întrebi dacă tu ești cu adevărat real și ce înseamnă, de fapt, realitatea. Însă, citind Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul, mi-a făcut plăcere să descopăr că, de fapt, realitatea e și ea subiectivă.

Povestea:
Jason Taverner este un om de televiziune faimos, veșnic asaltat de fani și un cetățean de Rang Șase, ceea ce înseamnă că, la nivel genetic, e mai bun decât semenii săi. Viața lui e, așadar, o veșnică petrecere, condimentată cu femei care îl adoră. Totuși, una dintre aceste femei nu suportă ideea de a fi abandonată și găsește o cale să se răzbune, aproape reușind să-l ucidă pe Taverner.

Planul ei eșuează, Jason supraviețuiește, dar se trezește într-o cameră de hotel dintr-un cartier rău famat, cu o sumă de bani suficientă cât să reziste o vreme, dar fără niciun act de identitate. În plus, nimeni nu pare să-l recunoască, nici măcar Guvernul, care nu mai are în bazele sale de date niciun document despre Jason Taverner. Și într-un stat aflat la finalul unui război civil în care poliția și jandarmeria stăpânesc străzile, lipsa unui act de identitate poate fi fatală.

Părerea mea:
Cum ar fi să dispari într-o zi? Nu complet, corpul tău, mintea ta, amintirile tale, toate ar rămâne intacte. Dar nimeni altcineva nu te-ar recunoaște, nici colegii tăi, nici prietenii tăi, nici măcar persoana cea mai dragă. Ba mai mult, oricât ai încerca, n-ai putea găsi nicio dovadă că ai existat vreodată sau că amintirile tale sunt reale? Ce ai face?

Jason Taverner își păstrează calmul și o ia pas cu pas, ceea ce mi s-a părut simultan admirabil și nebunesc, pentru că a-ți păstra mintea limpede într-o astfel de situație cere, simultan, un autocontrol excepțional, dar și o doză de curaj nebunesc, pentru că, mai devreme sau mai târziu, panica își va face simțită prezența, iar momentul s-ar putea să fie complet nepotrivit. Din fericire, Jason are și ceva noroc (nu prea mult, totuși, doar s-a trezit un nimeni), așa că e un personaj pe care îți face plăcere să-l urmărești în încercările sale de a-și recăpăta viața.

Totuși, nu e un personaj cu care e ușor să empatizezi, fiind deseori puțin prea arogant, mai ales că, prins în tăvălugul evenimentelor, deseori nu e el dirijorul situației. În plus, încă de la început, are un puseu de rasism, dar care poate fi pus pe seama faptului că lumea în care trăiește e axată pe puritatea genetică, așa că e posibil ca rasismul să fie norma în acest viitor alternativ. De fapt, pe lângă tema realității, sunt destule astfel de mici episoade care denotă faptul că lumea e foarte diferită de ceea ce cunoaștem, ceea ce te provoacă să-ți imaginezi cum au ajuns lucrurile așa cum sunt.

Acțiunea, în schimb, te prinde deseori și nu te lasă să pici pe gânduri decât la finalul romanului. Situațiile la limită se adună ună după cealaltă și până și scenele care, teoretic, durează puțin (cum ar fi trecerea printr-un punct de control al poliției) se prelungesc în clipe lungi de suspans și tensiune, astfel încât, curând, ești la fel de prins în tăvălugul evenimentelor precum e și Jason.

Însă ceea ce mi-a plăcut cu adevărat a fost explicația finală, motivul pentru care Jason a devenit inexistent. E suprinzător, e ciudat, e nedrept, e fantastic și deschide portița unei lumi în care n-ai vrea să trăiești vreodată, unde poți fi oricând târât din cotidian fără voia sau știința ta, devenind o victimă nevinovată a unei persoane pe care nici măcar n-o cunoști și care nici măcar nu ți-a făcut rău intenționat.

Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul este un carusel de întâmplări fantastice care au o motivație și mai incredibilă. Phillip K. Dick are un stil de a scrie în care pare că jonglează cu îndemânare cu mai multe planuri ale realității, astfel încât e greu să-ți dai seama ce a fost real și ce a fost iluzie sau vis. Povestea o să te poarte cu ea până la ultima pagină, așa că o recomand oricui își dorește o poveste ieșită din tipare, în care niciodată nu poți fi sigur că ai redescoperit drumul spre realitatea ta sau ești în continuare pierdut în realitatea altcuiva. Totuși, nu o citiți înainte de culcare, o să descoperiți că și în mintea voastră se pot ascunde vise la fel de bulversante care vi se vor strecura printre gânduri și după trezire.

miercuri, 11 ianuarie 2017

Blogosfera SF&F: Colți-Lungi de Alex Cuc

Am început să citesc Colți-Lungi cu ceva așteptări în urma lansării de la Gaudeamus la care am participat. Mai exact, mă așteptam să nu fie tocmai pe gustul meu, dar, deși n-a fost un roman extraordinar, n-a fost nici o carte rea.

Povestea:
Sarah Reed este o jurnalistă din New York care a plecat în jungla amazoniană ca să scrie povestea ultimului trib sălbatic de vânători de capete. Totuși, în loc să ia câteva interviuri și să se întoarcă la civilizație, se trezește prinsă în mijlocul unui război dintre oamenii junglei și cei care vor s-o taie. Dar războiul ascunde mize mult mai mari, puteri stăvechi fiind cele care manevrează oamenii pe terenul de luptă.

De asemenea, Sarah îl întâlnește pe Colți-Lungi, șeful tribului Jagudo... care a fost educat la Harvard și are un laptop conectat la Internet în mijlocul ultimului trib războinic. Totuși, în ciuda educației sale, credințele și obiceurile lui au rămas cele ale tribului dintr-un motiv foarte simplu: viața în junglă nu e nici pe departe comparabilă cu cea de la oraș, unde lucrurile sunt clare și ceața ascunde, în cel mai rău caz, o groapă în asfalt, nu ceva care te poate ucide... sau mai rău.

Părerea mea:
Când eram mică, am văzut Pocahontas. Apoi am crescut și am văzut Avatarul lui Cameron, care e Pocahontas în spațiu. Și mi-au plăcut ambele filme. Ei bine, Colți-Lungi e Pocahontas în jungla amazoniană contemporană, sute de ani după invazia „omului alb”, dar mult înainte de descoperirea vieții în spațiu. Însă ceea ce aduce în plus este faptul că personajul negativ e mult, mult mai mult decât un om, iar personajele pozitive sunt departe de puritatea omului aflat în comuniune cu natura, fiind mai degrabă în zona gri a spectrului.

Ceea ce nu înseamnă că mesajul nu e la fel de transparent: natura e bună, lăcomia e rea, ordinea firească a lucrurilor n-ar trebui schimbată de om, pentru că s-ar putea să întâlnească forțe mai presus de imaginația sa și nu e bine să te joci cu focul. Și deși e evident că personajul negativ, Luke, este personificarea acestui mesaj, Sarah este și ea pe-aproape: este persoana civilizată care nu pricepe cu adevărat ceea ce se întâmplă și deci, e ușor să înțeleagă greșit ceea ce trăiește. De fapt, asta mi-a plăcut: aceste două personaje, alături de Colți-Lungi alcătuiesc un trio de oameni educați, expuși civilizației, care reacționează complet diferit în fața acelorași lucruri.

În schimb, partea supranaturală m-a impresionat doar pe jumătate, în sensul că „ăla rău” a fost foarte fain construit: răul pur, lacom, care funcționează pe baza instinctului, care poate să sădească îndoială și să ofere promisiunea ideală, pe care apoi s-o încalce, evident. Mai ales episodul dintre Luke și Sarah a fost foarte bine jucat, mi-a plăcut. Din păcate, echivalentul său pozitiv a fost genul de zeitate în care trebuie să crezi orbește pentru că sigur-sigur totul are sens și dacă n-are, o să aibă sigur-sigur mai târziu. Mdaaaa... nu. Sunt extrem de subiectivă când spun asta, dar pur și simplu nu-mi place ideea de credință oarbă.

În plus, m-a deranjat și modul cum „binele” învinge. Înțeleg că asta trebuia să se întâmple; întotdeauna în poveștile în care sălbaticii reprezintă natura și tot ceea ce omul a uitat, iar oamenii civilizați reprezintă lăcomia și progresul autodistructiv, „binele” trebuie să învingă... dar aici, în final, tot progresul a învins. A fost un progres de altă natură, adevărat, dar tot a fost o formă de intervenție a omului asupra naturii. Nu o să vă spun ce se întâmplă, ci doar că la finalul lecturii nu reiese faptul că natura ar trebui lăsată în pace, ci, din contră, că ar trebui intervenit asupra ordinii lucrurilor, chiar dacă doar pentru a repara răul deja făcut de oameni. Ceea ce mi-a amintit supărător de mult de paradoxul ideii de război pentru pace, așa că partea ideologică a romanului mi s-a părut nu doar evidentă, ci, la final, și puțin contradictorie.

Totuși, e o carte cu o rețetă destul de clară, care nu surprinde la nivelul acțiunii. Cei care lucrează pentru forțele răului sunt mânați de frică și pierd, cei care sunt de partea binelui sunt uniți și, pentru că au fost buni, primesc sprijinul de care au nevoie. Toate acestea sunt destul de ușor de ghicit încă de la început, dar romanul e scris destul de cursiv, așa că faptul că știam destul de clar unde se îndreaptă acțiunea nu m-a făcut să-mi fie greu să ajung la final.

În concluzie, mi-au plăcut personajele umane, mai ales Luke, dar nu mi-a plăcut ideologia. Și am rămas cu o nedumerire legată de scopul acestei cărți și cât e de adecvată pentru publicul român. Da, ar trebui ca oamenii să nu taie toată jungla amazoniană... dar noi nu trăim în preajma Amazonului. Și deși avem și noi pădurile noastre și probleme serioase cu tăierea lor, cred că suntem un popor care, la nivelul omului de rând, chiar nu-și dorește ca pădurile să dispară. Prin urmare, nu prea știu cui să recomand cartea, în afară poate de a reveni la paralela cu Pocahontas și Avatar și a vă spune că, dacă iubiți poveștile în care omul alb luptă cu băștinașii și cei slabi înving mulțumită Naturii, atunci Colți-Lungi aceasta e pentru voi.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Colți-Lungi, le găsiți pe blogurile:

   •  Nantan Lupan
   •  Cu mintea la... SF
   •  FanSF
   •  Catharsis Writing
   •  Assasin CG

Pentru luna februarie, vom citi Cum să fabrici un semizeu de Florin Purluca. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

vineri, 6 ianuarie 2017

Recenzie: Umanii de Matt Haig

Am citit Umanii acum câteva luni și am participat la două evenimente dedicate romanului, așa că am ascultat destui oameni vorbind despre carte și tot mi-a fost greu să scriu această recenzie, deoarece e genul de poveste care îți intră pe sub piele și deși ți-a plăcut, e greu să-ți dai seama exact de ce.

Povestea:
Andrew Martin este un matematician care reușește să demonstreze ipoteza Riemann, ceea ce teoretic ar trebui să-i aducă faimă și bani, dar practic atrage atenția unor extratereștrii asupra lui. Mai exact, vonnadorienii consideră că suntem prea imaturi pentru a fi capabili de a folosi cum se cuvine această cunoștință, așa că unul dintre ei este trimis să-l înlocuiască pe profesor și să omoare orice alt uman care știe că ipoteza a fost demonstrată.

Însă primul scop al misiunii vonnadorianului care devine Andrew este să afle mai multe despre umani. Cunoscând familia matematicianului, extraterestrul descoperă că oamenii nu sunt barbarii despre care i se spusese, ci ființe complexe, capabile de o gamă largă de sentimente de neînțeles. Și mai descoperă și că nu e nimic mai frumos decât să te bucuri de loialitatea deplină a unui câine.

Părerea mea:
Acesta nu este un roman SF. Știu, am vorbit în descriere despre o ipoteză matematică și despre extratereștrii. Toate sunt doar premize de care autorul a avut nevoie ca să scrie despre oameni, așa cum i-ar vedea cineva din exterior. De fapt, spunea cineva la lansarea cărții că o altă cheie de lectură ar fi faptul că profesorul ar fi suferit o cădere nervoasă și că toată povestea cu vonnadorienii poate fi considerată doar o iluzie.

Totuși, eu am preferat să privesc povestea ca și cum într-adevăr un extraterestru foarte priceput la matematică, dar naiv în rest, ar fi încercat să trăiască alături de umani. Și deși toată partea științifică sau fantastică e minoră, apărând uneori în momente cheie pentru că e convenabilă poveștii, mi-a plăcut romanul pentru că e înduioșător.

Andrew e naiv, acesta e cel mai potrivit cuvânt, dar are intenții bune. Mă rog, nu cele de extraterestru ucigaș, ci cele de persoană care vrea să-și găsească locul într-o lume străină. E, de asemenea, foarte simpatic, deși are un moment în care lipsa lui de cunoștințe despre umani se tranformă într-un gest de cruzime față de cineva, are mult mai mult momente în care știe să fie alături de cei din jurul său, mai ales alături de fiul lui neglijat, care avea o nevoie disperată de atenția tatălui său. Și are și câteva momente calde și alături de câinele familiei, care mi-au plăcut deși nu sunt o mare iubitoare de câini.

De fapt, marele atu al acestei cărți sunt personajele și toate momentele frumoase pe care acestea le creează. Bineînțeles, romanul tratează și niște teme serioase, precum sinuciderea, dar o face într-un fel subtil, nu îți aruncă lecții în față, ci îți prezintă niște fapte și te lasă pe tine să tragi concluziile. Bineînțeles, nu lipsește nici acțiunea, mai ales spre final, când are loc un coflict destul de tensionat. Totuși, în linii mari, povestea e relativ previzibilă, e clar de la primele rânduri că Andrew-extraterestrul va învăța să iubească oamenii, dar asta nu afectează în niciun fel plăcerea lecturii.

Ceea ce e surprinzător, însă, e un capitol aproape de final care e pur și simplu o listă de 100 de „Sfaturi pentru un uman”. Sunt excelente, surprinzătoare, profunde, amuzante... minunate!


Sursă foto: facebook Nautilus

Tot romanul nu e nimic altceva decât o poveste frumoasă despre oameni. E serioasă pe alocuri, amuzantă uneori, dulce mai tot timpul. E ca o prăjitură plină de zahăr pudră, e simpatică și ți se strecoară pe sub piele. Și poate, la final, e o carte care o să-ți redea încrederea în umanitate. Sau măcar în Umani.