Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                     
Oferte  (click pe imagini pentru detalii)
Oferta Nemira
Oferta libris.ro

joi, 23 februarie 2017

Recenzie: Tot timpul din lume de Teodora Matei

E a doua carte a Teodorei pe care o citesc și care reușește să mă suprindă prin tușele întunecate la care nu numai că nu mă așteptam, dar care sunt atât de vii și de sumbre încât mi-au dat fiori. Bine, întregul roman mi s-a părut o constantă surpriză: chiar și atunci când intuiam încotro se îndreaptă acțiunea în linii mari, modul în care mi se îndeplineau predicțiile mele a fost întotdeauna complet diferit față de așteptări. Și asta mi-a plăcut foarte, foarte mult!

Povestea:
Marek este un compozitor ale cărui creații se vând ca pâinea caldă. În fiecare dintre ele, încearcă să o surprindă și să o descrie pe Clara, soția lui, și momentele lor petrecute împreună. Totuși, în ciuda iubirii pe care Marek i-o poartă, Clara se simte mereu pe locul al doilea, înțelegând cu fiecare zi că Marek va rămâne veșnic fidel mai întâi muzicii, apoi ei.

Ava este o pianistă care trăiește alături de mama ei și care, întâlnindu-l pe Aiden, începe să spere la un viitor în care nu va mai trebui să trăiască de pe o zi pe alta. Totuși, ultimul contract pe care tânăra îl acceptă îi pune în pericol relația, mai ales pentru că îi cere să trăiască o vreme într-o altă localitate.

Destinul îi va aduce împreună pe Ava și Marek, iar muzica pe care amândoi o iubesc va deveni nu numai legătura de nezdruncinat dintre ei, dar și cheia către un deznodământ neașteptat.

Părerea mea:
Fiind februarie, luna iubirii, mi-am propus să citesc doar romane de dragoste, însă de fiecare dată am descoperit povești mult mai profunde decât mă așteptam. Tot timpul din lume începe destul de abrupt, cu o relație care se degradează înspăimântător de repede, așa că devine evident că e doar un preambul pentru ceea ce urmează. Totuși, deși finalul căsniciei dintre Marek și Clara e previzibil, modul cum acesta se întâmplă m-a surprins profund.

De fapt, întregul roman e suprinzător, dar într-un mod aparte. Încă de la primele capitole, e destul de clar că relația dintre Marek și Clara e condamnată, la fel cum e clar că Ava nu va găsi ce are nevoie în Aiden, la fel cum micile indicii de pe parcursul poveștilor celor două relații nereușite sugerează că Marek și Ava se vor întâlni, așa că nici măcar nu poate fi considerat un spoiler. Dar detaliile, modul cum destinul îi aduce pe cei doi la un loc, toate acestea sunt neașteptate. Ba chiar și relația lor devine o surpriză nu prin existența ei, ci prin motivațiile celor doi, prin modul cum relația funcționează. E fascinant pentru un cititor să vadă cum, deși are dreptate când presupune ceva, romanul reușește să-l surprindă în continuare.

Vorbeam la început și despre scene întunecate, tenebroase... sunt extrem de vii și de marcante. Sunt dovada că forțele oculte, indiferent de cine sau de ce se joacă cu ele, sunt mai mult decât pot oamenii controla și sunt deseori lucruri care ar fi fost mai bine să nu fie trezite. E vechea regulă a magiei: faptul că totul are un preț și fericirea obținută prin astfel de mijloace nu poate fi completă.

Totuși, scenele sumbre nu sunt punctul focal al romanului, însă constituie un detaliu frumos care conturează scenele „gri”, marcate de suferința celor doi protagoniști. Poate n-am fost mereu de acord cu deciziile lor, dar le-am înțeles durerea, am empatizat cu ei și, pe alocuri m-am regăsit în fiecare dintre cei doi. Tocmai de aceea, am ajuns să țin la ei, ceea ce e destul de ciudat ținând cont de relația lor... Dar la final, sunt niște oameni pe care viața i-a pedepsit și deși n-aș dori nimănui un astfel de destin, povestea lor e o poveste foarte bună, care nu are clasicul final fericit. Și oamenii au nevoie și de astfel de povești.

Și muzica, of, muzica...! E atât de prezentă în acest roman, e atât de des în gândurile compozitorului și ale pianistei, e explicată și, simultan, abstractizată atât de frumos, e interpretată pe înțelesul tuturor și în același timp, misterioasă... Muzica devine un personaj la rândul ei și fiecare mențiune a acesteia îți lasă acel sentiment pe care îl ai când simți un cuvânt pe vârful limbii, dar nu ți-l poți aminti... Am citit la un moment dat o poveste scurtă în care unui om i se oferea posibilitatea injectării cu o substanță care să-i permită să vadă sunete, dar doar pentru o perioadă scurtă de timp și doar o singură dată în viață. Omul respectiv acceptă și, desigur, când efectul substanței trece, lumea i se pare searbădă. Așa m-am simțit și eu, pentru că citind Tot timpul din lume, pentru o scurtă perioadă de timp, am putut să înțeleg și să simt muzica, să văd mesajul ascuns al notelor care până atunci nu-mi spuneau nimic... Practic, deși știu că notele muzicale sunt ca un alfabet, nu am știut niciodată să „citesc” o melodie, dar acest roman mi-a servit, pentru scurt timp, ca translator.

Așadar, recomand această carte celor care iubesc muzica, indiferent dacă o înțeleg cu adevărat sau nu, dar și tuturor celor care vor să citească o poveste de dragoste atipică și suprinzătoare, cu o tușă întunecată și fără clasicul happy end.

luni, 20 februarie 2017

Evenimente: Întâlnirile B3 #2

După ce în luna ianuarie am fost prinsă cu penultima sesiune din viața mea, luna aceasta am reluat Întâlnirile B3. De data asta, ne-au primit cei de la Epic Bar, cărora le mulțumesc mult pentru găzduire, mai ales că prezența mi-a depășit așteptările: am fost 18 oameni, eu așteptându-mă la maximum 13.

În schimb, am fost fix 13 bloggeri (cu mine cu tot), și vreau să le mulțumesc tuturor participanților, ale căror bloguri vă invit să le descoperiți: Leontina, Răzvan, Mihaela, Andreea, Catrina, Madeline, Silvia, Mădălina, Iulia, Marius, Un motan (18+), Ileana. Și, desigur, le mulțumesc și celor care au participat deși nu au un blog, sper că li s-a părut interesantă discuția și că au aflat mai multe despre felul cum gândesc oamenii din spatele ecranului.


Îi mulțumesc și lui Laur pentru poze

De data asta, am avut o idee mai clară despre cum decurge o astfel de întâlnire, așa că am pregătit câteva subiecte de discuție pe care să le abordăm. Primul a fost o comparație între librăriile online și cele offline, concluziile noastre fiind dintre cele mai diverse: librăriile mici, de cartier, lipsesc cu desăvârșire în București, cele mari sunt văzute în general ca magazine de cadouri, iar librăriile online sunt cele mai căutate când vine vorba de reduceri. De asemenea, am vorbit și despre cum ne cheltuim banii: unii dintre noi suntem dispuși să plătim un preț mai mare pentru un volum, dar să-l cumpărăm direct de la editură, pentru a ști că banii ajung la aceasta fără intermediari. Sau preferăm să plătim mai mult pentru un volum nou, în loc să așteptăm să treacă timpul necesar pentru a se reduce prețul, deoarece preferăm să scriem despre o carte cât timp e încă proaspătă pe piață. De cealaltă parte, pentru unii dintre noi, prețul mic e mai important decât alte aspecte.

Apoi, discuția s-a încins puțin când a venit vorba de recenziile negative. Desigur, unii s-au întrebat ce sens are să termini o carte, atâta timp cât e clar că nu-ți place, însă adevărata problemă a apărut atunci când am început să discutăm despre reacțiile negative ale fanilor sau chiar ale autorilor atunci când descoperă o părere mai puțin favorabilă. Totuși, am ajuns împreună la concluzia că fiecare cititor are dreptul la propria părere... dar că ar fi frumos să înțelegem cu toții că pot exista și păreri contrare, ceea ce e perfect în regulă.

Mai departe, am povestit despre parteneriatele pe care le fac bloggerii și despre cum îi pot afecta acestea, atât pozitiv, cât și negativ. Discuția s-a concentrat repede pe concursuri și cum sunt ele organizate, cum unele au cerințe exagerate, dar se găsesc destui interesați, cum indiferent cine sponsorizează un concurs, oferirea unui volum ca premiu înseamnă implicit faptul că bloggerul organizator al concursului a îndrăgit cartea (de ce ar oferi cineva o carte care nu i-a plăcut?). Apoi am deviat către conceptele de beta reader sau de advanced reader copy și dacă aceste lucruri se practică în România, dar și despre cenaclurile literare și rolul lor în aceste cazuri.


Am vorbit spre final și despre lepșe și influența lor, dar discuția a trecut repede la statistici și monitorizare, apoi la atacuri cibernetice și la spammeri. În concluzie, au fost niște discuții libere, nu foarte formale, la care fiecare a putut să participe când și cum a vrut. Personal, mi s-a părut o întâlnire reușită în sine, dar și comparativ cu prima încercare. Bineînțeles, uneori a devenit mai dificil să păstrăm discuția unitară, pentru că am fost mulți și tentația de a ne împărți pe grupuri de interes a existat mereu, dar eu zic că per total a fost bine. Sper că și subiectele alese au plăcut, la fel cum aș vrea ca oricine are idei de teme pe care să le abordăm să mă anunțe.

Oricum, eu sunt extrem de încântată de ceea ce a ieșit și sper că și participanții s-au simțit la fel de bine ca mine. Abia aștept să ne revedem în martie și, desigur, întotdeauna o să-mi doresc să văd fețe noi, așa că o să vă anunț pe măsură ce se conturează următoare întâlnire, ca să devenim încet-încet o comunitate.

sâmbătă, 11 februarie 2017

Jurnal: Inovatorii sunt morți

Ieri s-a terminat în sfârșit sesiunea, penultima din viața mea. Comparativ cu prima, cea de acum patru ani, aproape că n-am simțit-o. N-a fost neapărat mai ușoară, cât mai puțin stresantă, mai ales pentru că m-am obișnuit cu atmosfera, cu zilele în care vrei doar să dormi, dar trebuie să bagi informații cu forța în memoria de scurtă durată, sau, dimpotrivă, să-ți reamintești un concept care te-a ajutat să înțelegi mai bine cum funcționează grămada de circuite care, miraculos, transformă o înșiruire de 0 și 1 aflate pe un server de pe alt continent în litere drăguțe pe care creierul tău le transformă mai apoi în idei.


Și semestrul a fost cam tot așa, cu bune și cu rele, dar, per total, cu mai puține emoții extreme. Mi-a amintit cumva de clasa a 12-a, când știam deja cum merg lucrurile în liceu și ne puteam relaxa, fentând materiile care nu ne interesau și concentrându-ne pe cele faine (stresul pentru bac și admitere a venit mai târziu, spre vară). Totuși, la facultate sunt mult mai puține materii care trebuie fentate, din simplul motiv că majoritatea lucrurilor îți vor fi utile, deși nu există instituție de învățământ în care cea mai interesantă materie din lume să nu poată fi făcută terci de o persoană nepotrivită aflată la catedră.

Totuși, semestrul acesta a mai avut un element care mi-a amintit de liceu: am avut de scris un eseu. Mai exact, un position paper în care, plecând de la articolul The Computer for the 21st Century scris de Mark Weiser, să ne scriem propria părere, argumentată desigur. Mi-am amintit simultan de toate dățile când a trebuit să scriu o „părere” care era, de fapt, un rezumat al unei sinteze a unei păreri a unui critic cu care mai mult de jumătate dintre noi nu era de acord din simplul motiv că glorifica bombastic niște idei care nouă ni se păreau mediocre, dar și de toți profesorii minunați de literatură română sau engleză pe care i-am avut de-a lungul timpului, care m-au învățat că poți să scrii orice părere într-un eseu, atâta timp cât o argumentezi cum trebuie. Mi-am amintit de toți oamenii care ne-au învățat cum să ne structurăm ideile în scris, astfel încât să rămână ale noastre. Și mi-am amintit ce fain e să scrii ceva pentru școală, atunci când ai libertatea de a-ți exprima propriile idei.

Așa că am scris un eseu numit Inovatorii sunt morți, am luat nota maximă pe el, mai târziu am trecut materia, ultima, din păcate, unde l-am avut profesor pe unul din cei patru oameni de la catedră pe care i-am admirat în acești 4 ani și continui să-i admir și acum. Și vreau să-l împart cu voi, sperând că, indiferent dacă mai sunteți sau nu parte din învățământul românesc, aveți sau ați avut în fața voastră un om care v-a învățat mai mult decât informațiile seci pe care îi cerea curicula să vi le transmită:

Inovatorii sunt morți
de Georgiana Vlădulescu

Inovația a devenit un cuvânt aflat pe buzele tuturor în ultimii ani, însă privind în urmă, e ușor de descoperit că ideile prezentate astăzi ca fiind noi au fost deja imaginate mult înainte ca societatea să aibă capacitatea tehnologică să le pună în practică.

Citind 2001: Odiseea spațială în perioada adolescenței, am trăit un sentiment straniu descoperind descrierea unui dispozitiv extrem de similar unei tablete sau chiar al unui e-reader modern, romanul fiind scris cu aproape 50 de ani în urmă. Similar, citind astăzi Fahrenheit 451 semnat de Ray Bradbury (roman publicat în anul 1953) și aruncând o privire fugară la emisiunile televizate, senzația de similitudine este cel puțin tulburătoare.

Sunt multe cărți, filme și alte forme de exprimare artistică de anticipație care par să fi intuit modul în care arată astăzi lumea, însă pentru fiecare astfel de operă, există o multitudine care nu sunt nici pe departe exacte sau care prezintă mici inadvertențe (Isaac Asimov scria despre depozite polițienești pline de filmele nedevelopate ale cazurilor care n-au fost analizate încă, totul într-o lume populată de roboți [1], în care omenirea a cucerit deja spațiul sau Phillip K. Dick a imaginat un android care avea software-ul scris pe cartele perforate [2]) și unele despre care doar viitorul ne poate spune dacă autorii lor au anticipat corect (de la clasica „Mașină a timpului” a lui H.G Wells până la recent publicata trilogie „Jean le Flambeur” a lui Hannu Rajaniemi, numeroase titluri prezintă o posibilă versiune a viitorului).

Însă, îndepărtându-ne de zona Science Fictionului și apropiindu-ne de lumea pur științifică, intuițiile corecte sau foarte apropiate de adevăr devin mai puțin niște intuiții și mai mult niște simple concluzii, bazate pe extrapolarea informațiilor existente sau chiar pe rezultatele propriilor studii. Un astfel de exemplu este articolul The Computer for the 21 Century scris de Mark Weiser, cercetător la Xerox PARC. Articolul a fost publicat în 1991 și explică termenul ubiquitous computing, care se referă la ideea că mici dispozitive cu o putere de procesare relativ mică, dar interconectate și prezente peste tot ne vor influența în asemenea măsură viața, încât faptul că sunt omniprezente ne va determina să le considerăm parte din fundalul vieților noastre.

Sună cunoscut? Astăzi, același concept este denumit Internet of Things (IoT) și este prezentat drept un domeniu inovativ, care ne va schimba viețile… deoarece mici dispozitive conectate la Internet se vor regăsi peste tot în jurul nostru, ușurându-ne viața de zi cu zi și devenind gradual o parte a fundalului cotidian.

Bineînțeles, există câteva diferențe între cercetarea efectivă prezentată de Mark Weiser și ceea ce se încearcă astăzi în domeniul IoT, dar nu sunt suficiente pentru a trage concluzia că între ubiquitous computing și IoT nu se poate pune semnul egal. Weiser vorbește despre trei tipuri de dispozitive, diferențiate prin mărime, generale și interschimbabile, pe când în dezvoltarea unor dispozitive IoT se caută specificitatea, fiecare astfel de aparat având un rol bine stabilit.

Să luăm exemplul cel mai des folosit: conceptul de Smart House. O astfel de casă inteligentă este o locuință în care au fost integrate dispozitive conectate la internet, fiecare având propriul rol. Unde Weiser vedea tab-uri plasate pe fiecare element, care ar putea, spre exemplu, să anunțe sonor unde se găsește un obiect pierdut, astăzi se folosesc becuri inteligente, care se diminuează automat, pe măsură ce lumina exterioară se intensifică, sau frigidere care pot afișa ce alimente s-au stricat sau au fost consumate, creând o listă de cumpărături care se sincronizează automat cu telefonul mobil (care nu mai e de mult un telefon, ci un centru de comandă al unui număr în creștere de activități zilnice).

Așadar, indiferent dacă vorbim despre ubiquitous computing sau despre Internet of Things, concluzia este aceeași: mici procesoare cu scopuri bine definite ne vor umple treptat apartamentele, mașinile, orașele, atât de mult încât vor deveni doar obiecte de fundal, rareori conștientizate. Astfel, viitorul prezentat de Mark Weiser devine pe zi ce trece prezentul nostru. Asta, desigur, dacă nu cumva cercetătorii care se ocupă de dezvoltarea realității virtuale se vor mișca mai repede, iar viețile noastre vor semăna mai mult cu previziunile lui Vernor Vinge din La capătul curcubeului [3] și mai puțin cu orașele imaginate în filmul Minority Report în care panourile publicitare ți se adresau pe nume.

De fapt, asemenea cercetări, ipoteze și aparente previziuni care devin realitate nu sunt o raritate. Oamenii au fost dintotdeauna fascinați de posibilitățile nesfârșite pe care le aduce ziua de mâine, iar creatorii de Science Fiction, sub toate formele lui, iubesc să-și imagineze nu numai tehnologia pe care o vom avea în viitor, dar și modul cum aceasta ne va influența modul de gândire sau chiar ne va schimba din temelii felul de a fi.

Tocmai de aceea, adevărații inovatori, cei care și-au imaginat ceva complet neașteptat sau chiar inimaginabil la vremea respectivă, cei care au creionat atunci un viitor pe care astăzi e ușor să-l numim prezent, ei rareori apucă să-și vadă predicțiile împlinite.

Influența lor rămâne însă, iar tinerii visători de ieri care citeau romane pe sub bancă devin ceea ce astăzi numim, poate pe nedrept, inovatori.

Referințe:
[1] I. Asimov, Caverne de Oțel, Ed. Univers, București, 1992.
[2] P. K. Dick, Furnica electrică ed. 2, trad. Ion Doru Brana , Ed. Nemira, București, 2015.
[3] V. Vinge, La capătul curcubeului, trad. Maria Drăguț, Ed. Nemira, București, 2012.

miercuri, 8 februarie 2017

Blogosfera SF&F: Cum să fabrici un semizeu de Florin Purluca

De-a lungul timpului, am avut o relație de love-hate cu ficțiunile de tip militar. În general, le apreciez pentru ceea ce sunt, dar n-am simțit că ar fi genul meu de povești, nu prea au stârnit vreun sentiment prin suflețelul meu de cititor. Citind Cum să fabrici un semizeu, însă, am simțit căldura dată de ideea că nu e niciodată o idee bună să pleci la luptă împotriva pacifiștilor.

Povestea:
Kepler 62E este o planetă supranumită Noul Eden de primii oameni care au colonizat-o, în ciuda faptului că gravitația este de trei ori mai mare decât standardul pământean. Și tot în ciuda acestui fapt, Confederația își dorește să cucerească și să înglobeze această planetă misterioasă, unde se crede că s-ar ascunde cheia genetică a longevității.

Simțind amenințarea, urmașii lui Dan Aslan și a coloniștilor săi recurg la serviciile lui Diamond Felix, un fost militar, retras de când Confederația a instaurat pacea în galaxie. Cu ajutorul lui, vor încerca să transforme o planetă profund pacifistă într-o forță pe care Confederația să nu o poată supune. Dar cum poate rezista o singură planetă împotriva unei Confederații?

Părerea mea:
O să vă placă această carte de la primele rânduri, credeți-mă, pentru că vă va face cel puțin să zâmbiți. Întregul început al poveștii, în care este descrisă Lumea lui Aslan, modul în care ea a fost creată, potențialele ei secrete... E viitorul luminos al Gerovitalului Anei Aslan, extrapolare care m-a distrat enorm.

La fel de simpatic mi s-a părut și Diamond Felix, antieroul cu suflet mare, care începe ca un mercenar serios dar rece, însă ajunge să se atașeze aproape fără să vrea de gașca de naivi pe care o găsește pe Kepler 62E. Devine, într-un fel, părintele aslanienilor, însă, totodată, devine și liderul militar de care planeta avea nevoie, punându-se de câteva ori în pericol pentru „oamenii săi”.

Acțiunea romanului e destul de transparentă, în sensul că devine destul de clar de la început cam cum va arăta deznodământul. Există câteva răsturnări de situație, una notabilă aproape de final, dar pentru cei expuși la orice alt tip de poveste în care cei buni sunt, în același timp, cei defavorizați numeric, rezolvarea era destul de ușor de prevăzut. Nu e neapărat un lucru rău, totuși, e genul de situație în care dacă rețeta funcționează, nu e nevoie de modificarea ei.

În schimb, firele narative care se țes pe lângă firul principal sunt cele care transformă povestea dintr-una simplă, unidimensională, într-o carte care merită citită. Lumea lui Aslan e fascinantă dincolo de istoria ei, prin prisma realizărilor uimitoare, a modului cum se îmbină tehnologia cu viața vegetală, rezultatul fiind o simbioză care permite plantelor să devină cetățeni asemănători oamenilor, le permite să comunice cu noi, să se miște ca noi, să lucreze ca noi... E fascinantă viața acestor vietăți, modul cum ele gândesc de când sunt transplantate în androizi și până ating maturitatea psihică a unui astfel de cetățean verde... Toate subtilitățile acestor ființe care sunt atât de diferite sunt fascinante.

De asemenea, și oamenii au devenit altceva pe Lumea lui Aslan, o specie diferită de ceea ce cunoaștem noi astăzi, dar nu neapărat mai bună. E jocul clasic al adaptării și al supraspecializării, cu diferența că modificările nu au fost făcute de natură, ci de oameni. Și ca orice lucru făcut de oameni, au existat riscuri, așa că, de fapt, evoluția aslanienilor a fost un joc la ruletă. Vă las pe voi să descoperiți dacă au câștigat sau au pierdut.

Recomand cu încredere Cum să fabrici un semizeu oricărui iubitor de military fiction și nu numai, pentru că sunt convinsă că va fi un roman apreciat de orice persoană care nu citește doar pentru acțiune, ci și pentru lumea care se construiește într-o carte. De asemenea, povestea se citește repede, e numai bună de devorat, așa că sunt convinsă că va fi apreciată de cei care nu se feresc de câte o carte bună din când în când.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Cum să fabrici un semizeu, le găsiți pe blogurile:

   •  Catharsis Writing
   •  Cu mintea la... SF
   •  FanSF
   •  Assasin CG

Pentru luna martie, vom citi Acesta este trupul meu de Liviu Surugiu. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

vineri, 20 ianuarie 2017

Film: Passengers (Pasagerii)

Văzând trailerul, nu eram foarte hotărâtă dacă vreau sau nu să văd Passengers. Părea genul de film superb vizual (scena din piscină mi se pare minunată ca imagine), dar fără un plot prea consistent. Apoi Răzvan mi-a spus că e un fel de Titanic în spațiu, așa că am decis împreună cu prietenul meu să mergem să-l vedem ca pe un film romantic. În schimb, am fost suprinsă de faptul că trailerul ascunde o parte esențială din film, care îi dă poveștii greutatea de care avea nevoie.

Trailer:


Povestea:
Jim Preston (Chris Pratt) s-a îmbarcat pentru o călătorie de 120 de ani spre Homestead II, o planetă care urmează să fie colonizată de cei 5000 de oameni aflați alături de Jim pe nava Avalon. Pentru a supraviețui atât de mult timp, pasagerii și echipajul călătoresc în capsule de hibernare, însă, pentru prima dată, una dintre ele suferă o defecțiune și Jim se trezește mai devreme. Cu 90 de ani prea devreme.

Fără nicio posibilitate de a reveni în starea de hibernare, Jim e forțat să-și petreacă restul zilelor în compania lui Arthur și a celorlalți roboți de pe Avalon... Doar că defecțiunea care l-a trezit pe Jim nu e singulară, nava având multe alte suprize neplăcute pentru pasagerii ei.

Părerea mea:
Când am crezut că filmul va fi superb vizual, am avut dreptate, efectele speciale sunt exact așa cum trebuie. La capitolul „poveste”, însă, adevărul a fost undeva la mijloc. Are mai multă greutate decât am crezut, dar doar în prima jumătate, a doua e puțin cam forțată și conține și cel mai incredibil (în sensul de „deloc credibil”) punct culminant. Titanic în spațiu e o comparație bună, dar doar până la un punct, pentru că rezultatul final din a fost... să zicem „în oglindă”, ca să nu dau spoilere, și povestea de dragoste nu e așa plină de clișee precum cea din Titanic.

De fapt, în prima parte a filmului, ai senzația că ai văzut trailerul greșit, pentru că e foarte departe de ceea ce arată prezentările... din fericire, acestea nu setează așteptări prea înalte (precum cele de la Interstellar), ci, din contră, prea scăzute. Ceea ce trebuia să fie o poveste de dragoste într-o navă adormită devine o poveste despre singurătate și sănătatea mentală în aceste condiții, despre disperare și alegerile pe care te împinge să le faci. Mi s-a părut o poveste puternică și la început, și după, când ies la iveală urmările alegerilor lui Jim. Totul a fost bine gândit și frumos jucat.

Problemele poveștii apar mai târziu, când se află despre defecțiunile navei și începe repararea lor. Totul e prea la limită, descoperirea are loc exact în momentul oportun, cu clipe înainte de dezastru, apoi salvarea lui Jim atât din spațiu, cât și după e prea forțată. Coincidențele și norocul devin prea multe pentru ca povestea să mai fie credibilă. E frumoasă, e cu happy end, dar acesta e atât de forțat și improbabil încât aproape că merită privit ca un fel de critică subtilă la adresa nevoii de finaluri fericite. Pot fără prea multe eforturi să-l interpretez ca pe un fel de manifest: „uite, vă dăm ce vă doriți, dar chiar puteți să ne credeți? Nu era mai plauzibil un final mai dramatic?”. Și da, ar fi fost, aș fi vrut s-o văd și pe Aurora (Jennifer Lawrence) în situația lui Jim, aș fi vrut un fel de final deschis care, simultan, să dea sfericitate poveștii...

Pe scurt, e un film care merită văzut alături de persoane apropiate, tocmai pentru că e genul de film despre care poți, la final, să ai o dezbatere serioasă cu prietenii despre alegerile făcute și de personaje, și de regizor și scenariști. Nu e Arrival, nu e un film care va fi reținut pentru că e SF, dar e un film care te pune pe gânduri, și cred că asta e ceea ce contează cu adevărat.

duminică, 15 ianuarie 2017

Recenzie: Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul

Întotdeauna mi-a fost puțin teamă de cărțile lui Phillip K. Dick, pentru că zile întregi după terminarea lecturii nu poți să nu te întrebi dacă tu ești cu adevărat real și ce înseamnă, de fapt, realitatea. Însă, citind Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul, mi-a făcut plăcere să descopăr că, de fapt, realitatea e și ea subiectivă.

Povestea:
Jason Taverner este un om de televiziune faimos, veșnic asaltat de fani și un cetățean de Rang Șase, ceea ce înseamnă că, la nivel genetic, e mai bun decât semenii săi. Viața lui e, așadar, o veșnică petrecere, condimentată cu femei care îl adoră. Totuși, una dintre aceste femei nu suportă ideea de a fi abandonată și găsește o cale să se răzbune, aproape reușind să-l ucidă pe Taverner.

Planul ei eșuează, Jason supraviețuiește, dar se trezește într-o cameră de hotel dintr-un cartier rău famat, cu o sumă de bani suficientă cât să reziste o vreme, dar fără niciun act de identitate. În plus, nimeni nu pare să-l recunoască, nici măcar Guvernul, care nu mai are în bazele sale de date niciun document despre Jason Taverner. Și într-un stat aflat la finalul unui război civil în care poliția și jandarmeria stăpânesc străzile, lipsa unui act de identitate poate fi fatală.

Părerea mea:
Cum ar fi să dispari într-o zi? Nu complet, corpul tău, mintea ta, amintirile tale, toate ar rămâne intacte. Dar nimeni altcineva nu te-ar recunoaște, nici colegii tăi, nici prietenii tăi, nici măcar persoana cea mai dragă. Ba mai mult, oricât ai încerca, n-ai putea găsi nicio dovadă că ai existat vreodată sau că amintirile tale sunt reale? Ce ai face?

Jason Taverner își păstrează calmul și o ia pas cu pas, ceea ce mi s-a părut simultan admirabil și nebunesc, pentru că a-ți păstra mintea limpede într-o astfel de situație cere, simultan, un autocontrol excepțional, dar și o doză de curaj nebunesc, pentru că, mai devreme sau mai târziu, panica își va face simțită prezența, iar momentul s-ar putea să fie complet nepotrivit. Din fericire, Jason are și ceva noroc (nu prea mult, totuși, doar s-a trezit un nimeni), așa că e un personaj pe care îți face plăcere să-l urmărești în încercările sale de a-și recăpăta viața.

Totuși, nu e un personaj cu care e ușor să empatizezi, fiind deseori puțin prea arogant, mai ales că, prins în tăvălugul evenimentelor, deseori nu e el dirijorul situației. În plus, încă de la început, are un puseu de rasism, dar care poate fi pus pe seama faptului că lumea în care trăiește e axată pe puritatea genetică, așa că e posibil ca rasismul să fie norma în acest viitor alternativ. De fapt, pe lângă tema realității, sunt destule astfel de mici episoade care denotă faptul că lumea e foarte diferită de ceea ce cunoaștem, ceea ce te provoacă să-ți imaginezi cum au ajuns lucrurile așa cum sunt.

Acțiunea, în schimb, te prinde deseori și nu te lasă să pici pe gânduri decât la finalul romanului. Situațiile la limită se adună ună după cealaltă și până și scenele care, teoretic, durează puțin (cum ar fi trecerea printr-un punct de control al poliției) se prelungesc în clipe lungi de suspans și tensiune, astfel încât, curând, ești la fel de prins în tăvălugul evenimentelor precum e și Jason.

Însă ceea ce mi-a plăcut cu adevărat a fost explicația finală, motivul pentru care Jason a devenit inexistent. E suprinzător, e ciudat, e nedrept, e fantastic și deschide portița unei lumi în care n-ai vrea să trăiești vreodată, unde poți fi oricând târât din cotidian fără voia sau știința ta, devenind o victimă nevinovată a unei persoane pe care nici măcar n-o cunoști și care nici măcar nu ți-a făcut rău intenționat.

Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul este un carusel de întâmplări fantastice care au o motivație și mai incredibilă. Phillip K. Dick are un stil de a scrie în care pare că jonglează cu îndemânare cu mai multe planuri ale realității, astfel încât e greu să-ți dai seama ce a fost real și ce a fost iluzie sau vis. Povestea o să te poarte cu ea până la ultima pagină, așa că o recomand oricui își dorește o poveste ieșită din tipare, în care niciodată nu poți fi sigur că ai redescoperit drumul spre realitatea ta sau ești în continuare pierdut în realitatea altcuiva. Totuși, nu o citiți înainte de culcare, o să descoperiți că și în mintea voastră se pot ascunde vise la fel de bulversante care vi se vor strecura printre gânduri și după trezire.

miercuri, 11 ianuarie 2017

Blogosfera SF&F: Colți-Lungi de Alex Cuc

Am început să citesc Colți-Lungi cu ceva așteptări în urma lansării de la Gaudeamus la care am participat. Mai exact, mă așteptam să nu fie tocmai pe gustul meu, dar, deși n-a fost un roman extraordinar, n-a fost nici o carte rea.

Povestea:
Sarah Reed este o jurnalistă din New York care a plecat în jungla amazoniană ca să scrie povestea ultimului trib sălbatic de vânători de capete. Totuși, în loc să ia câteva interviuri și să se întoarcă la civilizație, se trezește prinsă în mijlocul unui război dintre oamenii junglei și cei care vor s-o taie. Dar războiul ascunde mize mult mai mari, puteri stăvechi fiind cele care manevrează oamenii pe terenul de luptă.

De asemenea, Sarah îl întâlnește pe Colți-Lungi, șeful tribului Jagudo... care a fost educat la Harvard și are un laptop conectat la Internet în mijlocul ultimului trib războinic. Totuși, în ciuda educației sale, credințele și obiceurile lui au rămas cele ale tribului dintr-un motiv foarte simplu: viața în junglă nu e nici pe departe comparabilă cu cea de la oraș, unde lucrurile sunt clare și ceața ascunde, în cel mai rău caz, o groapă în asfalt, nu ceva care te poate ucide... sau mai rău.

Părerea mea:
Când eram mică, am văzut Pocahontas. Apoi am crescut și am văzut Avatarul lui Cameron, care e Pocahontas în spațiu. Și mi-au plăcut ambele filme. Ei bine, Colți-Lungi e Pocahontas în jungla amazoniană contemporană, sute de ani după invazia „omului alb”, dar mult înainte de descoperirea vieții în spațiu. Însă ceea ce aduce în plus este faptul că personajul negativ e mult, mult mai mult decât un om, iar personajele pozitive sunt departe de puritatea omului aflat în comuniune cu natura, fiind mai degrabă în zona gri a spectrului.

Ceea ce nu înseamnă că mesajul nu e la fel de transparent: natura e bună, lăcomia e rea, ordinea firească a lucrurilor n-ar trebui schimbată de om, pentru că s-ar putea să întâlnească forțe mai presus de imaginația sa și nu e bine să te joci cu focul. Și deși e evident că personajul negativ, Luke, este personificarea acestui mesaj, Sarah este și ea pe-aproape: este persoana civilizată care nu pricepe cu adevărat ceea ce se întâmplă și deci, e ușor să înțeleagă greșit ceea ce trăiește. De fapt, asta mi-a plăcut: aceste două personaje, alături de Colți-Lungi alcătuiesc un trio de oameni educați, expuși civilizației, care reacționează complet diferit în fața acelorași lucruri.

În schimb, partea supranaturală m-a impresionat doar pe jumătate, în sensul că „ăla rău” a fost foarte fain construit: răul pur, lacom, care funcționează pe baza instinctului, care poate să sădească îndoială și să ofere promisiunea ideală, pe care apoi s-o încalce, evident. Mai ales episodul dintre Luke și Sarah a fost foarte bine jucat, mi-a plăcut. Din păcate, echivalentul său pozitiv a fost genul de zeitate în care trebuie să crezi orbește pentru că sigur-sigur totul are sens și dacă n-are, o să aibă sigur-sigur mai târziu. Mdaaaa... nu. Sunt extrem de subiectivă când spun asta, dar pur și simplu nu-mi place ideea de credință oarbă.

În plus, m-a deranjat și modul cum „binele” învinge. Înțeleg că asta trebuia să se întâmple; întotdeauna în poveștile în care sălbaticii reprezintă natura și tot ceea ce omul a uitat, iar oamenii civilizați reprezintă lăcomia și progresul autodistructiv, „binele” trebuie să învingă... dar aici, în final, tot progresul a învins. A fost un progres de altă natură, adevărat, dar tot a fost o formă de intervenție a omului asupra naturii. Nu o să vă spun ce se întâmplă, ci doar că la finalul lecturii nu reiese faptul că natura ar trebui lăsată în pace, ci, din contră, că ar trebui intervenit asupra ordinii lucrurilor, chiar dacă doar pentru a repara răul deja făcut de oameni. Ceea ce mi-a amintit supărător de mult de paradoxul ideii de război pentru pace, așa că partea ideologică a romanului mi s-a părut nu doar evidentă, ci, la final, și puțin contradictorie.

Totuși, e o carte cu o rețetă destul de clară, care nu surprinde la nivelul acțiunii. Cei care lucrează pentru forțele răului sunt mânați de frică și pierd, cei care sunt de partea binelui sunt uniți și, pentru că au fost buni, primesc sprijinul de care au nevoie. Toate acestea sunt destul de ușor de ghicit încă de la început, dar romanul e scris destul de cursiv, așa că faptul că știam destul de clar unde se îndreaptă acțiunea nu m-a făcut să-mi fie greu să ajung la final.

În concluzie, mi-au plăcut personajele umane, mai ales Luke, dar nu mi-a plăcut ideologia. Și am rămas cu o nedumerire legată de scopul acestei cărți și cât e de adecvată pentru publicul român. Da, ar trebui ca oamenii să nu taie toată jungla amazoniană... dar noi nu trăim în preajma Amazonului. Și deși avem și noi pădurile noastre și probleme serioase cu tăierea lor, cred că suntem un popor care, la nivelul omului de rând, chiar nu-și dorește ca pădurile să dispară. Prin urmare, nu prea știu cui să recomand cartea, în afară poate de a reveni la paralela cu Pocahontas și Avatar și a vă spune că, dacă iubiți poveștile în care omul alb luptă cu băștinașii și cei slabi înving mulțumită Naturii, atunci Colți-Lungi aceasta e pentru voi.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Colți-Lungi, le găsiți pe blogurile:

   •  Nantan Lupan
   •  Cu mintea la... SF
   •  FanSF
   •  Catharsis Writing
   •  Assasin CG

Pentru luna februarie, vom citi Cum să fabrici un semizeu de Florin Purluca. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

vineri, 6 ianuarie 2017

Recenzie: Umanii de Matt Haig

Am citit Umanii acum câteva luni și am participat la două evenimente dedicate romanului, așa că am ascultat destui oameni vorbind despre carte și tot mi-a fost greu să scriu această recenzie, deoarece e genul de poveste care îți intră pe sub piele și deși ți-a plăcut, e greu să-ți dai seama exact de ce.

Povestea:
Andrew Martin este un matematician care reușește să demonstreze ipoteza Riemann, ceea ce teoretic ar trebui să-i aducă faimă și bani, dar practic atrage atenția unor extratereștrii asupra lui. Mai exact, vonnadorienii consideră că suntem prea imaturi pentru a fi capabili de a folosi cum se cuvine această cunoștință, așa că unul dintre ei este trimis să-l înlocuiască pe profesor și să omoare orice alt uman care știe că ipoteza a fost demonstrată.

Însă primul scop al misiunii vonnadorianului care devine Andrew este să afle mai multe despre umani. Cunoscând familia matematicianului, extraterestrul descoperă că oamenii nu sunt barbarii despre care i se spusese, ci ființe complexe, capabile de o gamă largă de sentimente de neînțeles. Și mai descoperă și că nu e nimic mai frumos decât să te bucuri de loialitatea deplină a unui câine.

Părerea mea:
Acesta nu este un roman SF. Știu, am vorbit în descriere despre o ipoteză matematică și despre extratereștrii. Toate sunt doar premize de care autorul a avut nevoie ca să scrie despre oameni, așa cum i-ar vedea cineva din exterior. De fapt, spunea cineva la lansarea cărții că o altă cheie de lectură ar fi faptul că profesorul ar fi suferit o cădere nervoasă și că toată povestea cu vonnadorienii poate fi considerată doar o iluzie.

Totuși, eu am preferat să privesc povestea ca și cum într-adevăr un extraterestru foarte priceput la matematică, dar naiv în rest, ar fi încercat să trăiască alături de umani. Și deși toată partea științifică sau fantastică e minoră, apărând uneori în momente cheie pentru că e convenabilă poveștii, mi-a plăcut romanul pentru că e înduioșător.

Andrew e naiv, acesta e cel mai potrivit cuvânt, dar are intenții bune. Mă rog, nu cele de extraterestru ucigaș, ci cele de persoană care vrea să-și găsească locul într-o lume străină. E, de asemenea, foarte simpatic, deși are un moment în care lipsa lui de cunoștințe despre umani se tranformă într-un gest de cruzime față de cineva, are mult mai mult momente în care știe să fie alături de cei din jurul său, mai ales alături de fiul lui neglijat, care avea o nevoie disperată de atenția tatălui său. Și are și câteva momente calde și alături de câinele familiei, care mi-au plăcut deși nu sunt o mare iubitoare de câini.

De fapt, marele atu al acestei cărți sunt personajele și toate momentele frumoase pe care acestea le creează. Bineînțeles, romanul tratează și niște teme serioase, precum sinuciderea, dar o face într-un fel subtil, nu îți aruncă lecții în față, ci îți prezintă niște fapte și te lasă pe tine să tragi concluziile. Bineînțeles, nu lipsește nici acțiunea, mai ales spre final, când are loc un coflict destul de tensionat. Totuși, în linii mari, povestea e relativ previzibilă, e clar de la primele rânduri că Andrew-extraterestrul va învăța să iubească oamenii, dar asta nu afectează în niciun fel plăcerea lecturii.

Ceea ce e surprinzător, însă, e un capitol aproape de final care e pur și simplu o listă de 100 de „Sfaturi pentru un uman”. Sunt excelente, surprinzătoare, profunde, amuzante... minunate!


Sursă foto: facebook Nautilus

Tot romanul nu e nimic altceva decât o poveste frumoasă despre oameni. E serioasă pe alocuri, amuzantă uneori, dulce mai tot timpul. E ca o prăjitură plină de zahăr pudră, e simpatică și ți se strecoară pe sub piele. Și poate, la final, e o carte care o să-ți redea încrederea în umanitate. Sau măcar în Umani.

vineri, 30 decembrie 2016

Leapșa: 2016 review

A venit momentul pentru tradiționala leapșă de final de an, în care provoc bloggerii să facă o „recenzie” a anului care tocmai s-a încheiat. Și pentru că am renunțat la ideea cum că leapșa trebuie să aibă număr de întrebări egal cu ultimele două cifre ale anului, am redus întrebările la 10, care sper să devină și ele tradiționale.

1) Câte cărţi ai citit în 2016?
50 fix, așa că pot să sper ca 2015 să rămână singurul an în care n-am reușit să-mi îndeplinesc obiectivul de 50 de cărți pe an.

2) Dintre ele, care a fost cea mai bună carte citită?
Devine din ce în ce mai greu să aleg câte o carte în fiecare an, dar uitând-mă peste titlurile citite anul acesta, mi se pare de-a dreptul imposibl, am zeci de titluri care m-au impresionat. Voi alege, așadar, Hoțul de moarte al lui Miloș Dumbraci, pentru că pe lângă faptul că e un volum excepțional, este și prima carte din proiectul Blogosfera SF&F, care mi-e extrem de drag.

3) Care e cel mai frumos citat pe care l-ai descoperit în 2016?

„- Dar poți iubi tu doi oameni deodată ? - E numai unul, Marisa. Mereu doar unul. Se plimbă singur prin lume și ți se oprește în prag, te uiți la el, el la tine, e numai unul - unul a fost și unul rămâne. Îi ceri să intre, să treacă pragul, dar el n-o face și tu știi că te iubește, și tu-l iubești pe acel om. E numai unul. Același, mereu.”
© Flavius Ardelean - Miasma - Editura Herg Benet

4) Care carte citită în 2016 ţi-a displăcut/te-a dezamăgit cel mai tare?
Pilda semănătorului de Octavia E. Butler, un roman care se chinuie prea mult să facă morală cititorului și pierde din vedere povestea.

5) Ai participat la vreun eveniment literar anul acesta (lansare, târg de carte etc)? Dacă da, care a fost preferatul tău?
Am participat la o mulțime de evenimente, de la Clubul de Lectură Nemira, care împlinește curând 4 ani, la lansări de carte fără număr, la ședințele ProspectArt, la RomCon, la târgurile mari de carte (Final Frontier, Bookfest, Gaudeamus)... preferatul meu, însă, a fost chiar evenimentul organizat de mine (supriză surpriză, cine s-ar fi așteptat?), prima întâlnire B3 - Book Bloggers of Bucharest.

6) Care este cel mai bun film pe care l-ai văzut în 2016?
Arrival, clar. Cu multe multe inimioare pentru că ecranizarea face cinste materialului sursă și pentru că e un film SF bun în general.

7) Care este cuvântul care rezumă cel mai bine anul 2016 pentru tine?
Nerăbdare. Mi se pare că anul acesta a trecut ca vântul, pentru că mi l-am petrecut așteptând cu nerăbdare următorul lucru, fără să mă concentrez aproape deloc pe prezent. Voiam doar să treacă o dată zilele până la x, apoi până la y și tot așa, din una în alta, până când am rămas fără zile în 2016.

8) E vreun moment de anul acesta pe care nu vrei să-l uiţi?
N-am să menționez din nou propriul eveniment (ups, tocmai am făcut-o. #reclamăăă!), ci o vacanță de câteva zile la mare în iulie, în care am prins primul meu răsărit de soare și am trăit niște clipe faine.

9) Ce dorinţă ţi s-a împlinit în 2016?
Am călătorit în afara țării! Am fost câteva zile în Londra, în vizită la sora mea de ziua ei și a fost pur și simplu incredibil. Am zburat pentru prima dată cu avionul, am călcat pentru prima dată pe pământ străin, am decorat pentru prima dată un tort și am descoperit că sunt pur și simplu incapabilă să trec strada :))

10) Scrie o dorinţă pentru anul 2017.
Să termin facultatea. Serios, încă de vara asta, când am început să gust din ceea ce înseamnă viața unui angajat, pur și simplu ard de nerăbdare să închei o dată pentru totdeauna cu viața de student și să încep să-mi construiesc o viață proprie. E un sentiment destul de fain când îți dai seama că „te-ai făcut mare”, de care a început să-mi fie dor de cum au reînceput cursurile.

Invit pe toată lumea să preia această listă de întrebări, dar în mod deosebit voi nominaliza câțiva bloggeri: Leontina (Everything and anything), Silviu (Assassin CG), Liviu (FanSF), Ileana (Nantan Lupan), Silvia (Cu mintea la... SF), Veronica (Goldypedia), Mihaela (Ce citește Miss Shady), Andreea (Padeniye), Ștefan (Catharsis Writing) și Răzvan (Gazeta de film). Și, nu în ultimul rând:
La mulți ani tuturor!

sâmbătă, 24 decembrie 2016

Evenimente: Prima întâlnire B3

Luna trecută vă anunțam că am creat un grup de facebook prin intermediul căruia vreau să adun o comunitate de bloggeri de carte care să se întâlnească și offline. Luna asta am avut prima întâlnire și deși n-a fost așa cum mă așteptam eu, mi-a încărcat bateriile suficient cât să vreau să continui să organizez astfel de întâlniri tot anul viitor.

După cum am stabilit împreună, ne-am întâlnit duminica trecută la ceainăria La un Ceai, unde am invadat subsolul. În total, am fost 10 oameni, nu toți bloggeri de carte, dar toți dornici să ne cunoaștem. Figura nouă pentru mine a fost Miss Shady, o bloggeriță plină de viață, gata să facă parte din comunitatea noastră deși blogul ei avea, la vremea respectivă, doar o săptămână. La polul opus, ni s-a alăturat o parte din seară Assassinul, care are peste 6 ani de când a devenit blogger. Într-o ordine complet aleatoare, au mai fost prezenți Leontina, Halona Keane, Silvia și Răzvan.


© Andreea/Kitty, un fotograf care a venit din Londra pentru eveniment ;)

Pe parcursul orelor împreună, am discutat despre... de toate! De la cum ne-am apucat de blogging la statistici și ce facem cu ele. De la problemele cu diferitele lanțuri de librării online la cum ne facem de cap la târguri. De la evenimente organizate de alții la proiectele noastre. De la genurile literare care ne plac până la formatul cărților. De la ultimul film văzut și până la stilurile de scriere din limba japoneză. De la orice ne-a trecut prin cap și până la orice am fi vrut să știm de la alți bloggeri.

De fapt, după ce ne-am dat drumul, toată seara a părut mai puțin un eveniment și mai mult o ieșire între prieteni, așa că, din acest punct de vedere eu cred că mi-am atins scopul. Oamenii există, au chef să se cunoască, potențialul unei comunități există. Check, check & check. Și m-am simțit bine, deși inițial am avut un munte de emoții și deși mă prinsese începutul unei răceli care și-a făcut de cap cu mine săptămâna asta.

Dar aș minți să spun că sunt mulțumită. Mi-aș fi dorit să văd mai mulți oameni acolo (înainte să pornesc grupul, când totul era doar o idee, ținta mea pentru prima întâlnire era de minimum 15 oameni, dintre care măcar 10 să fie bloggeri de carte). Mi-aș fi dorit să văd o parte din oamenii care mi-au spus că vor veni și n-au făcut-o (dar, spre suprinderea mea, două persoane m-au anunțat în acea zi că nu pot ajunge, nu mă așteptam să simtă cineva că ar trebui să-mi spună, eu credeam că în astfel de situații, oamenii doar nu apar... A fost o supriză plăcută). Din fericire, am câteva idei despre cum să adun mai mulți oameni data viitoare, sper să și funcționeze, ținem degetele încrucișate.

Totuși, trăgând linie, a fost bine. Din punctul meu de vedere, a fost un pas înainte. Mic. Minuscul. Cu o destinație foarte neclară. Dar totuși un pas înainte, deci o mică victorie personală. Am organizat un evenimeeeeent! Mami, mami, sunt la teveee am scos niște oameni din casă! Și n-am tremurat de emoțieeee.... prea tareeee! :))

Vă mulțumesc tuturor celor care ați venit, mulțumesc surorii mele pentru că ne-a făcut poze, mulțumesc La un Ceai că ne-ați primit și sper să ne revedem în ianuarie. Și mulțumesc anticipat tuturor blogerilor care o să mai intre în grup, ca să putem să organizăm următoarea întâlnire. Între timp, lecturi plăcute!

miercuri, 7 decembrie 2016

Blogosfera SF&F: Hoțul de moarte - Miloș Dumbraci

Întotdeauna mi s-a părut mai ușor să scriu recenzia unui roman, comparativ cu a vorbi despre un volum de povestiri. Motivul e destul de simplu: în cazul unui roman, e mai ușor să spui ce se întâmplă în cateva cuvinte și să vorbești apoi despre cum te-a impresionat povestea pe care ai citit-o. Volumele de povestiri, în schimb, sunt mai greu de rezumat (pentru că referindu-te la o singură povestire, e greu să nu dau spoilere, iar de cele mai multe ori, a le rezuma pe toate durează prea mult), personajele sunt deseori prea multe și prea schițate, atmosfera și impactul ei diferă de la povestire la povestire... Riști să te pierzi în detalii sau să fii prea vag. Totuși, în timp ce citeam Hoțul de moarte, mi s-a părut mai simplu, mi-am dat seama pe parcursul lecturii că știu ceea ce vreau să spun.

Deși fiecare povestire în parte are farmecul ei, cel mai mult mi-a plăcut faptul că întregul volum este extrem de imersiv. Fiecare povestire te aruncă pur și simplu în mijlocul unei alte lumi, cu alte reguli și e foarte ușor să lași în urmă orice fel de gând despre realitatea înconjurătoare și să te abandonezi misunii de a descoperi ce este acea nouă lume și cum funcționează ea.

Iar ideile sunt pur și simplu fascinante: un viitor în care oamenii au dispărut, lumea fiind divizată între două instanțe ale aceluiași IA (oare?)... care au secrete una față de celalată! Sau o istorie alternativă punctată de călătorii în timp care explică într-un mod original epidemiile care au afectat umanitatea de-a lungul istoriei... și nu numai umanitatea! Sau o nouă versiune a unei apocalipse zombi, unde de data asta, supraviețuitorii se află în Rusia... Și, desigur, preferata mea, un Pământ văzut ca o grădină în care niște dragoni asemănători celor din cultura chineză sunt cultivatorii, iar oamenii sunt un fel de răsad mai aparte.

Interesant e că fiecare povestire debutează cu o frază scurtă, explicativă, procedeu pe care nu l-am mai găsit la un alt autor. Deși inițial acea descriere mi s-a părut cumva nelalocul ei, parcă răpindu-mi din plăcerea descoperirii pe cont propriu, am ajuns să o consider un factor în plus în crearea unui suspans care se regăsește în fiecare povestire. De fapt, dacă ar fi să încerc să găsesc o trăsătură a tuturor povestirilor care să le lege și să dea unitate volumului, aș alege clar acest suspans atent construit. Parcă niciodată n-am putut ghici ce urmează să se întâmple, uneori am avut senzația că nici măcar nu pot lansa ipoteze, cu atât mai puțin să intuiesc care urma să fie deznodământul.

Și dacă tot am adus vorba la început despre personaje... deseori, o povestire poate doar să creeze un șablon al unei persoane pe care, dacă ai putea-o cunoaște mai în detaliu, ar putea să-ți fie dragă. Totuși, aici avem parte de două personaje recurente, dintre care preferatul meu a fost Șamanul. Întotdeauna astfel de oameni sunt înveliți într-un aer de altceva, misticismul lor, oricât de rizibil ar putea să pară, capătă altă formă atunci când lumea din jur nu se mai supune normelor. Tocmai aici e farmecul, în ideea că nu am ajuns să cunoaștem toate misterele acestei lumi, așa că misticismul încă își are locul lui. Cine știe, poate peste secole știința va ajunge din urmă intuiția și fantomele, spiritele, demonii și alte lucruri pe care acum le considerăm închipuiri vor putea fi explicat rațional unor oameni ai viitorului. Dar chiar și așa, exită un anume farmec naiv în a privi fără să înțelegi și a vedea doar magia, nu și motivele din spatele ei.

Am divagat... și de asta mi-a plăcut volumul acesta! Fiecare povestire e mai mult decât o evadare, e mai mult decât un joc cu autorul în care scopul tău e să ghicești deznodământul și scopul lui e să te pună pe o pistă falsă. Fiecare povestire te provoacă să gândești, să-ți pui rotițele în mișcare, să te întrebi „cum ar fi dacă...?”. De fapt, fiecare povestire a fost ca o readucere aminte a motivelor pentru care m-am îndrăgostit inițial de genul SF&F: pentru că dincolo de fuga de realitate, dincolo de suspans, te provoacă să-ți pui întrebări, să-ți schimbi perspectiva, să gândești altfel pentru o vreme... sau poate, pentru totdeauna.

Totuși, nu e totul lapte și miere. M-a dezamăgit puțin ultima povestire, intriga a fost parcă prea de tot, nivelul tehnologic părea parcă prea mare ca să mai permită astfel de erori de judecată parcă prea... naive? Poate și ștacheta mea a fost ridicată prea sus de restul volumului, poate cu ceva explicații suplimentare aș putea fi convinsă că n-a fost o greșeală copilărească, dar textul în sine nu m-a convins că lucrurile se puteau desfășura altfel. Totuși, deznodământul a compensat puțin, pentru că e foarte emoționant (cum îi place fetiței plângăcioase din mine) și e o „pedeapsă” pe măsura erorii, ba poate puțin prea dură, prea tristă... Oricum, indiferent ce senzație vă lasă, la final recitiți Poveste amară, de foc și pară. E absolut superbă!

De fapt, recitiți orice v-a plăcut, pentru că dacă vă plac poveștile în care lumea nu e chiar așa cum o știm noi și dacă vă place să fiți provocați să descoperiți dedesubturile acestor lumi, atunci sigur măcar una dintre povestirile din cuprinsul Hoțului de moarte o să vă depășească așteptările!

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Hoțul de moarte, le găsiți pe blogurile: Assasin CG, Cu mintea la... SF, FanSF și Nantan Lupan.
Pentru luna ianuarie, am ales să citim Colți-lungi de Alex Cuc. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

joi, 1 decembrie 2016

Recenzie: Maya (Omul-fluture #2)

Povestea:
După ce Sandra a fost arestată, unicitatea ei a ajutat-o să schimbe un prizonierat pe altul, iar acceptul ei de a deveni cobaiul unei echipe de cercetători îi oferă în plus și promisiunea că toate visele ei se vor împlini. Totuși, poliția nu a dispărut complet din viața ei, Alex devenind parte principală din echipa care o studiază pe Sandra, în timp ce Dana și Oliver se întâlnesc ocazional cu ea deoarece ei continuă să lucreze la ancheta lor despre Lucas.

Însă viața îi poartă pe toți în alte direcții. Dana este chemată înapoi la Secția Zece pentru a investiga un caz suspect în care este implicat un fost coleg. Alex este forțat de contractul său să păstreze confidențialitatea asupra unor aspecte ale experimentelor, îndepărtându-se de colegii săi. Oliver se simte abandonat de toată lumea. Iar Sandra primește tot ceea ce și-a dorit, dar lucrurile bune nu durează, mai ales că o parte din visele ei pătrund cu adevărat în realitate.

Între timp, și Antonia Spaletti încearcă să-și găsească un loc pe străzi, dar se trezește alături de Randall, copilul autist care pare a ști mai multe lucruri decât trebuie. Și Kwanza, un personaj nou, vine să ne demonstreze că supriza de la începutul primului volum a fost doar începutul dintr-un lung șir.

Părerea mea:
Întotdeauna la finalul unei cărți bune, îți vei dori o continuare. Nu neapărat pentru că ar mai fi ceva de spus, nu pentru că finalul a fost prea deschis, personajele secundare prea neglijate sau povestea prea scurtă. O carte bună e exact așa cum trebuie... dar tot ai mai vrea să petreci câteva ore în lumea pe care ai ajuns s-o îndrăgești, în universul în care ai vrea să te muți mâine, dacă s-ar putea.

Totuși, deși mi-am dorit o continuare imediat după ce am terminat de citit Omul-fluture, reacția mea sinceră atunci când am aflat că va apărea Maya a fost să mă întreb de ce? Finalul primului volum mi se păruse suficient de... final, răspunsese la suficiente întrebări cât să-mi dea sentimentul de încheiere și lăsase suficiente lucruri nespuse cât să rămână interesant, cel puțin pentru mine. Am observat că îmi plac finalurile mai deschise, nu vreau întotdeauna răspuns la absolut tot, așa că m-am temut că o continuare va veni să răspundă unor întrebări cărora deja le găsisem un răspuns propriu.

Din fericire, am aflat de ce? citind cartea și e exact răspunsul pe care l-ar da un cititor îndrăgostit de un roman: pentru că universul din această serie e prea bogat și prea cuprinzător ca să fie explorat într-un singur volum. Spre deosebire de primul volum, această explorare se petrece mai subtil, accentul tinde să cadă pe personaje, însă în fundal se întâmplă lucruri incredibile care, puse cap la cap destramă și reconstruiesc impresiile despre granița dintre real și virtual.

Apropo de personaje, poveștile lor personale pe care eu le-am crezut încheiate nici măcar nu începuseră. Sandra, cu care empatizasem într-un mod ciudat în primul volum face un pact cu diavolul care m-a făcut să-mi pară și mai rău de ea, pentru că sunt convinsă că sub toate straturile de frustrare, chiar e un om bun. Însă marile vedete ale volumului au fost, din punctul meu de vedere, Oliver și Dana. Dacă în primul volum, ea mă irita și el mi se părea simpatic, am reușit să-mi schimb complet părerea despre amândoi... pentru că acum ea mi-e simpatică, în timp ce pe el am ajuns să-l antipatizez. Și o mențiune onorabilă merită și Kwanza, care e un personaj foarte ingenios creat, iar descoperirile sale din finalul volumului, care îl implică și pe Randall (e așa greu să nu dai spoilere, acțiunea e prea faină ca să nu vrei s-o discuți cu toată lumea!!) sunt nu doar suprinzătoare, dar și fascinante!

Mai mult, mi s-a părut excelent modul în care ideea de om-fluture e doar sugerată în primul volum și explorată pe îndelete în al doilea, în timp ce ideea de „maya” e doar sugerată în acest volum, cu promisiunea unor explicații în ultimul roman al trilogiei. În plus, am descoperit și o inadvertență din Omul-fluture la care nu mă gândisem și care acum și-a găsit motivația, care o să vă lase cel puțin la fel de impresionați ca deznodământul primului volum.

Așadar, dacă nu v-ați apucat de această serie încă, e momentul, pentru că deși volumul al treilea va apărea anul viitor, e genul de serie care cere o pauză între volume, pentru că merită să încerci să-ți creezi propriile ipoteze... pentru ca apoi Lucian și Teodora să ți le spulbere. Și cum eu nu mă pot abține să nu citesc volum după volum dacă le am în casă, pauza impusă de distanța dintre apariții e exact ce aveam nevoie. Așa că iarna asta evadați din realitatea noastră în realitatea virtuală a celor doi autori, e cea mai bună destinație de vacanță pentru cei care au poftă de o aventură... ca la carte!

sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Nu mai sunt un n00b

...sau cel puțin asta îmi place să cred.

Acum 5 ani participam pentru prima dată la un târg de carte. Plănuisem ieșirea cu niște colege de liceu, așa că mama m-a înarmat cu 100 de lei și cu sfatul de a nu-i cheltui pe toți. I-am cheltuit pe toți la primul stand. La Nemira, mai exact, unde mi-am luat niște cărți despre care nu știam mai nimic de dinainte, dar descrierile sunau bine... în final au fost foarte bune, dar problema a fost că mi-am petrecut restul orelor la târg descoperind edituri despre care habar n-aveam că există și cărți pe care le-aș fi preferat, poate, celor deja cumpărate. Nici măcar n-am văzut tot târgul, doar parterul, după care am plecat să mâncăm. Inutil să spun că nici măcar nu știam ce-i aia o lansare de carte, nu participasem vreodată la vreuna, nu știam că se țin în târg. Știu că am fost la Gaudeamus după școală, deci probabil într-o joi, așa că nici nu cred că am trecut pe lângă vreuna... sau nu i-am dat noi atenție.

Anul acesta, în loc de câteva ore, am mers miercuri în recunoaștere, ca să mă reobișnuiesc cu geografia locului, vineri seara târziu, ca să mă plimb puțin cu mama și să pot să respir printre standuri, sâmbătă toată ziua, ca să pot ajunge la cât mai multe lansări și să revăd oameni dragi și duminică vreo jumătate de zi, tot pentru lansări, dar și pentru ultima rundă de cumpărături pentru Crăciun.


Anul acesta, în loc de 3 cărți cumpărate din impuls, am venit acasă cu aproape 20 (bine, am avut și alt buget, comparativ cu acum 5 ani), toate semnate de autori români și când zic semnate, vreau să spun literalmente, pentru că am luat autografe pe toate. Motivul pentru care toate sunt cărți românești e destul de simplu: de asta merg la târg, acesta mi se pare că e scopul lui, cel puțin pentru mine. Practic, ceea ce face Gaudeamusul e să strângă la un loc o grămadă impresionantă de autori români, care vin să-și lanseze cărțile.

Colecții noi, titluri noi, debuturi, majoritatea se lansează aici. Și ce poate fi mai fain decât să iei cartea caldă, semnată de un proaspăt autor care nu e încă sigur ce ar trebui să scrie în dedicație sau, dimpotrivă, autori căliți, care totuși fac fiecare autograf să însemne ceva. Sau semnată de o persoană pe care o cunoști de atât de mult timp încât îți scrie pur și simplu o urare ca unui prieten.

Nu înseamnă că traducerile sunt mai prejos, că îmi plac mai puțin pentru că nu-i cunosc pe autori, că au o valoare sentimentală mai mică pentru că nu știu nici măcar cum arată persoana care a scris cartea. O dată ce deschid un roman, nu mai contează cine l-a scris, ci contează doar ce se găsește înăuntru. Dar traducerile le pot cumpăra oricând online sau offline, vânând mai degrabă reducerile decât urmărind lansările, pentru că momentul achiziției nu schimbă absolut nimic.

În schimb, momentul în care primești un zâmbet alături de autograf, momentul când autorul îți știe deja numele, știe cine ești și ce faci, cel puțin în lumea asta a SF&F-ului, momentul în care citești dedicația și zâmbești și tu... Astea valorează mai mult decât orice altă experiență pe care ai putea-o avea la un târg de carte.

Așa că, 5 ani mai târziu, am înțeles că Gaudeamusul nu e o piață unde vii să cumperi cărți verificând înainte prospețimea și prețul legumelor volumelor, ci, la fel ca fiecare lucru pe care ajungi să-l iubești, e despre oameni, despre legăturile care se nasc și care se întrețin și pentru asta mi-aș dori să văd încă și mai mulți oameni în târg, înghesuindu-se printre standuri și blocând drumurile ca să aibă ocazia să schimbe câteva cuvinte cu aceia care ne ajută să visăm o lume diferită de ceea ce vedem în jurul nostru. Și peste 5 ani, sper să înțeleg de 5 ori mai multe lucruri despre aceste zile în care Romexpo devine un punct de întâlnire al celor care iubesc cărțile.

vineri, 18 noiembrie 2016

Film: Arrival (Primul contact)


Am citit acum mai bine de doi ani povestirea care a stat la baza filmului Arrival („Povestea vieții tale”) și m-a impresionat mult pentru că vorbea despre conexiunea strânsă dintre limbaj și gândire, dar și pentru că autorul reușise să-și imagineze un mod de gândire complet diferit față de cel uman, cu ramificații incredibile în cultura extratereștrilor cu care Pământul ia contact.

Pentru că da, e un film cu extratereștri. E un film în care ei vin și noi n-avem nici cea mai vagă idee ce caută aici. E un film pe care l-am așteptat cu nerăbdare, dar și cu teamă, pentru că era foarte ușor să transforme o poveste profundă despre viața unui om în povestea superficială a începutului unei invazii extraterestre.

Adică uitați-vă numai la trailer. Cumva, nu cred că-i face cinste filmului, pentru că, deși reușește să nu strice în niciun fel suspansul poveștii, nici nu prea setează așteptările corecte. Pentru că nu e un film cu acțiune și puf-puf sau un film despre extratereștrii și ce mari și răi/buni sunt ei. Nu e nici măcar un film despre omenire și modul ei de a trata ceea ce nu înțelege și o sperie (deși sunt și niște critici destul de nevoalate în direcția asta). E un film despre un om, unul singur, dar și un film despre limbaj, despre puterea cuvintelor și despre cum ceea ce spui trădează ceea ce ești.


Văzând trailerul iar și iar (pentru că așa fac eu când sunt entuziasmată, ascult/vizionez chestii în bulă, până le învăț pe dinafară), a fost o frază care m-a convins că s-ar putea ca filmul să fie bun: "We need to make sure that they understand the difference between a weapon and a tool. Language is messy and sometimes one can be both." Și chiar a fost un film bun. De fapt, a fost un film superb, probabil filmul meu preferat de anul acesta (deși mi-a plăcut și „Marțianul”).

E drept, începutul poate părea puțin cam lent, dar mi-a plăcut pentru că această prelungire a avut rolul de a seta atmosfera de teamă de neunoscut de care filmul avea nevoie, a construit o tensiune pe care, mai apoi, Louise (Amy Adams) a demonstrat-o jucând rolul primului contact din punctul de vedere al unei persoane pentru care ideea de viață extraterestră nu e ceva cu care se confruntă foarte des. Mi-a plăcut mult antiteza dintre ea și Ian, omul de știință jucat de Jeremy Renner, care era entuziasmat și privea totul cu acea uimire („sense of wonder”) pe care o simt și eu cu fiecare carte/film SF bun.

Ceea ce m-a dezamăgit, ca de fiecare dată, a fost exactitatea aproape chirurgicală cu care ni s-a prezentat reacția omenirii. Secretomanie, frică, recurgerea la violență, paranoia... Poate e și vina mea, pentru că despre umanitate, ca întreg, am o părere destul de proastă așa că orice „dovadă” în acest sens îmi confirmă teoriile, dar deși era vorba de o poveste inventată, tot am avut o strângere de inimă văzând cât de greșit putem să reacționăm din cauza ignoranței noastre monumentale.

Noroc cu Louise, acel singur om despre care e, de fapt, această poveste. Ea demonstrează cumva faptul că omenirea, ca întreg, e o mare masă de animale dominate de instincte, în timp ce un singur om e o ființă rațională. Ea reușește să nu se lase purtată de valul de frică și înțelege că dincolo de cuvinte se pot ascunde, deseori, interpretări greșite și că singura metodă de a înțelege ceva cu adevărat e să continui dialogul până când ești sigur că ambele pări au înțeles corect mesajul celeilalte.

Ah, și efectele speciale sunt superbe! Mai ales la final, când toate cele 12 nave extraterestre decolează (nu vă spun de ce)... am rămas pur și simplu fără cuvinte. Mergeți să vedeți filmul, merită să vedeți această poveste pentru că reușește ceea ce multe filme nu prea mai fac: să te pună pe gânduri.


Și, ca un post-credit scene dintr-un film Marvel, am fost și la Doctor Strange recent. E flashy, efectele speciale sunt bine făcute (deși au fost vreo două secvențe în are mi s-a părut că oamenii care le-au creat fumaseră ceva interesant), e un carusel care îți amintește de Inception, dar crește miza cu niște scene de luptă care merită văzute în 3D. Cumberbatch reușește să fie un Dr. House impresionant, cu tot cu aroganța specifică și îi iese bine, diferit de Sherlock. Dar cam asta e tot filmul, efecte speciale și comic relief. E un film bun la categoria „eye candy”, dar cel mai memorabil lucru din cele două ore e o poantă faină cu „shambala”. Nici măcar nu mi s-a părut că văd o evoluție a personajului central, dar e un film ok de văzut într-o zi când nu e nimic mai bun la cinema (cum ar fi Arrival, mergeți la Arrival, people!)

duminică, 13 noiembrie 2016

Book Bloggers of Bucharest (B3 - Be free!)

Am făcut un grup pe facebook.


Nu prea știam cum să încep articolul și n-am vrut s-o dau pe după vișin, așa că am zis-o direct. Am făcut un grup de facebook. Îi zice Book Bloggers of Bucharest. Pe scurt BBB. Adică B3 - Be free! Da, știu, am gândit-o prea mult, la fel ca atunci când am făcut și vreo 10 versiuni din cartea care e logo-ul grupului, toate aproape identice, dar nu chiar, după care am bătut la cap o grămadă de oameni să aleagă varianta care le place.

Bun, și ce mare lucru? E doar un grup de facebook, poate oricine să facă unul. Sau zece. Și eu zic tot așa, doar că grupul ăsta e al meu și e cel mai cel. Glumesc. Ideea e că m-am apucat de scris despre cărți pentru că în jurul meu nu prea aveam cu cine vorbi despre cărțile faine pe care le-am citit. Acum aș vrea să am cu cine să vorbesc și despre blogăreala de carte, aș vrea să cunosc oameni care fac asta de plăcere, aș vrea să ne întâlnim și să ne cunoaștem și să formăm o comunitate.

De ce doar bloggeri din București? Că e primul oraș cu B la care m-am gândit. Glumesc. (Se simte că sunt mai emoționată decât ar trebui fiindcă fac glume proaste și apoi anunț că glumesc, nu?) Pentru că de acolo sunt eu și are sens să vreau să ies în oraș chiar în orașul în care sunt, nu? Bineînțeles că orice blogger de carte e binevenit în grup, dar cum ideea e să ne vedem și în viața reală, am vrut să fie clar cui îi e adresat grupul.

Așadar, dacă ești blogger, scrii despre cărți, vrei să cunoști alți bloggeri și ești în/din București (sau nu), dă un join. Și dacă mai ști și alți bloggeri faini, zi-le de grup. Hai să stăm de vorbă și hai să ne strângem într-o cafenea la începutul lui decembrie ca să vorbim despre cât de greu e să-ți faci un buget pentru un târg de carte (că tot vine Gaudeamusul), buget pe care oricum nu-l respecți și despre de ce ne place să scriem recenzii și despre cum e să organizezi un concurs și despre parteneriate cu edituri și despre cărți și blogging în general.

Am făcut un grup de facebook pentru bloggerii de carte. Și te provoc să ieși din casă și să te întâlnești cu noi. Tu accepți provocarea Be free?