Blogosfera SF&F: Epoca inocenței (Terra XXI #1) de Adrian Mihălțianu

Deși din exterior, SF-ul este perceput ca fiind un tip de literatură simpluț, de divertisment, cu teme banale și eroi de paie, cu lupte intergalactice și omuleți verzi. Ocazional, e văzut și ca un gen dificil, cu știință multă pe care dacă nu reușești să o înțelegi până la ultima ecuație, nu te poți bucura de lectură. În realitate, însă, SF-ul are multe nuanțe. Există, desigur, și romanele simpluțe cu eroi de paie care împușcă omuleți verzi cu pistoale laser. Rareori, există și romane care abundă în știință, care nu sunt pe placul tuturor.

Dar, de cele mai multe ori, romanele SF nu fac decât să construiască un posibil viitor, concentrându-se pe societate, pe tehnologie, pe civilizații stranii întâlnite prin spațiu, pe zborul între lumi. Și construiesc acest viitor pentru a vorbi despre noi, despre oameni, așa că este deseori un gen ușor de înțeles și de iubit pentru cei dispuși să-i dea o șansă.

Din când în când, destul de rar, printre aceste romane se numără și unele care au loc în viitorul apropiat, cum e Epoca inocenței, care începe peste doar patru ani, dar e scrisă într-un stil atât de viu și de cinematic încât te face să simți că ai călătorit în timp.

Povestea:
În 2021, un detectiv privat american este plătit să urmărească un om de știință chinez, dar descoperă că nu este singurul care se află pe urmele asiaticului. Cineva i-a sechestrat fiica cercetătorului și o folosește ca monedă de schimb pentru a obține o serie de rezultate ale cercetărilor sale, rezultate pe care americanii se chinuie să le suprime, deoarece au potențialul de a schimba lumea.

Un obiect ceresc care este în mod clar artificial se îndreaptă spre sistemul solar. Va dura câteva decenii să ajungă la noi, însă omenirea ar putea încerca să se pregătească pentru întâlnirea cu o altă specie... dacă ar știi ceea ce o așteaptă. Însă, în ciuda tuturor încercărilor, secretul iese la iveală exact acolo unde trebuie: în rândul oamenilor suficient de influenți pentru a face ceva. Și în timp ce mersul firesc al lucrurilor și avansul tehnologic schimbă fața planetei, în umbre se țes planuri pentru a asigura viitorul speciei și după ce obiectul străin va ajunge în sistemul solar.

Părerea mea:
Imaginați-vă Fundația lui Asimov combinată cu vreo duzină de romane distopice, amestecată cu puțin optimism și cu o tonă de stupiditate umană și ați putea obține ceva asemănător romanului Epoca inocenței. În primul rând, mi se pare un gest foarte curajos să încerci să scrii despre un viitor atât de apropiat: în doar patru ani s-ar putea infirma sau confirma tot ce ai scris... Probabil rezultatul va fi o combinație a celor două (și, cu puțin noroc, se vor îndeplini predicțiile optimiste, iar de cele pesimiste se va alege praful... deși după cum stau lucrurile, tind să cred că va fi exact pe dos).

Pe de altă parte, pentru cititori e captivant de văzut cum lucruri minore care se întâmplă azi ar putea avea un impact enorm în curând sau, dimpotrivă, ar putea fi uitate în doar câțiva ani. La fel cum e extrem de plăcut să ignori partea socio-politică și să speri că tehnologia va arăta exact atât de provocator (mașini care se conduc singure la fiecare pas, microdrone, Hive? Oh, yes), la fel cum poți să te deprimi ignorând tehnologia și văzând cum ar putea evolua țările spre ultranaționalism și xenofobie, spre sărăcie și suprimarea drepturilor într-un fel în care China viitorului să poată părea o opțiune viabilă (meritocrația bate dictatura sau cleptocrația, după părerea mea).

Menționasem Fundația lui Asimov; paralela între cele două romane e destul de la îndemână pentru că și Mihălțianu sare prin timp, păstrând doar câteva personaje de la o perioadă la alta. În cazul acesta, „salturile” mi s-au părut alegerea logică, pentru că a fost mult mai ușor de observat evoluția (sau involuția) omenirii, dar și impactul știrii despre obiectul ceresc asupra noastră. Totuși, pentru că salturile temporale nu au fost foarte mari, personajele principale au avut loc să crească, să devină mai mult decât niște simpli suporți ai acțiunii. Nu pot spune că m-a impresionat vreun personaj în mod deosebit, însă. Personajele sunt prezente, dar nu memorabile, poate cu excepția miliardarului-fără-nume (*cough* Elon Musk *cough*).

În schimb, memorabilă este scena cu planeta Marte, scenă despre care nu vreau să vă spun prea multe, dar care e scrisă ge-ni-al. Am simțit că privesc totul, am simțit tensiune cu adevărat, mai mult decât în orice alt roman citit în ultimele luni. Am fost pur și simplu *oau* zile în șir, am fost entuziasmată ca și cum ar fi fost adevărat. Nici măcar nu țineam cu cineva anume (o să înțelegeți despre ce e vorba când o să ajungeți la scena respectivă, vă garantez), pur și simplu citeam ca să văd ce se va întâmpla. Și de parcă paginile acelea n-ar fi fost de-ajuns ca să mă facă să recomand cartea oricărei persoane vag pasionată de SF, urmările acelui moment și modul în care se rezolvă lucrurile e minunat și înduioșător și mi-a redat încrederea în omenire...

... pentru ca omenirea să-și bată joc de ea înapoi pe Terra. Contrapunctul superbității de lângă Marte este o scenă oribilă din Orientul Mijlociu care îți face scârbă de ființele cu care împarți specia. De fapt, așa e tot romanul, o combinație dulce-amară de inventivitate umană și de compasiune, alături de inconștiență, ignoranță, prostie... E o oglindă atât de reușită încât ți-ai dori să se înșele, deși arată și o serie de calități incontestabile.

Tocmai de aceea nu cred că e o carte pentru toată lumea, ci recomand Epoca inocenței visătorilor care nu se tem să fie sinceri, pasionaților de tehnologie care nu se tem de fațetele ei neplăcute, ci înțeleg necesitatea acestora, celor care nu așteaptă inteligență și viziune de la masele de oameni, dar care știu că progresul nu poate fi oprit, doar încetinit... și celor care speră să nu trăiască în niște vremuri care îl vor încetini.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Epoca inocenței, le găsiți pe blogurile:

   •  Cu mintea la... SF
   •  Catharsis Writing
   •  Iulia Albota
   •  Assasin CG
   •  Everything and anything

Pe 12 iulie vom scrie despre Câinii diavolului de Cătălina Fometici. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Carte vs Film: Contact

Miercurea trecută, editura Nemira a organizat o seară de film pe iarba verde a celor din Epic Bar, unde am văzut Contact, ecranizarea romanului cu același nume al lui Carl Sagan. Deși văzusem filmul cu ani în urmă, nu am citit niciodată cartea, așa că am decis că acum e momentul și am terminat romanul cu o zi înainte de a vedea filmul. Și pentru că nu m-am putut hotărî dacă să scriu o recenzie a cărții sau un articol despre film, am decis să le combin și să le compar pe cele două.

Povestea:
Ellie Arroway a fost pasionată de științele exacte încă din copilărie, fiind mereu fascinată de lumea înconjurătoare și de regulile după care funcționează aceasta. Tatăl ei i-a fost alături, ajutând-o să înțeleagă fenomenele din jurul ei, însă el a murit când ea era încă un copil. Mai târziu, deși a avut de luptat cu prejudecățile celor care considerau că e nepotrivit sau ciudat să accepte o femeie în cercurile lor, Ellie a reușit să obține un post important în cadrul programului SETI (Search for Extra Terestrial Inteligence - un program care se ocupă de căutare vieții inteligente în spațiu, ascultând diverse frecvențe în căutarea unei transmisiuni radio artificiale).

Totuși, interesul pentru acest domeniu de cercetare scade, până când Contactul se produce și omenirea primește un semnal din stele. Mai întâi, e detectat un șir de semnale care reprezintă șirul numerelor prime, apoi se descoperă că semnalul purta și un mesaj video, care reprezintă discursul lui Hitler de la deschiderea Jocurilor Olimpice din 1936, primul semnal radio suficient de puternic încât să poată fi recepționat din afara atmosferei Pământului. Însă și acest mesaj ascunde un altul, un set secundar de imagini intercalate cu cele ale filmulețului.

Aceste imagini sunt adevăratul Mesaj, constituind planuri foarte exacte pentru construirea unei Mașini, mașină care ar putea face orice, de la a transporta pe cineva către stele la a distruge planeta. Însă indiferent de scopul mașinii, însăși existența unui Contact schimbă complet Pământul și comportamentul tuturor oamenilor. De la oameni care își descoperă credința și donează tot ce au pentru a-și ușura sufletul și a-și asigura un loc în Rai la modul cum noi ramuri ale științei se dezvoltă înfloritor, lucrurile se schimbă.

Părerea mea:
N-am intrat în prea mult detalii pentru că sunt destule mici diferențe între carte și film: în carte, Ellie e pasionată de știință în general, pe când în film, hobby-ul ei din copilărie ține doar de domeniul radio. În carte, mama lui Ellie se recăsătorește după ce tatăl ei moare, pe când în film, mama ei moare înaintea tatălui, lăsând-o singură. În carte, sunt cinci persoane care folosesc Mașina, în film e una singură. Și nu în ultimul rând, în carte Mesajul și Mașina au un impact global, bine explicat, în timp ce în film, totul se concentrează pe America și chiar și aici lucrurile sunt mult mai vagi, accentul căzând pe impactul Contactului asupra lui Ellie. Pe scurt, filmul spune o poveste despre credință, cu toate fațetele ei, de la extremism la convertire, de la scepticism la acceptare, în timp ce cartea spune o poveste despre Contact și impactul lui, cu toate fațetele sale.

Totuși, deși mi-a plăcut mult mai mult romanul, îmi dădeam seama în timp ce citeam că s-ar putea să nu fie pe gustul tuturor. E dens și lent, acțiunea înaintând pas cu pas, presărată de multe pasaje cu un ritm deloc alert. Fie se insistă pe anumite aspecte ale acțiunii, explicate bine, fie sunt disecate anumite filozofii și perspective asupra unei varietăți de subiecte. De la credință la valori la viziunea asupra unei civilizații despre care există mult mai multe întrebări decât răspunsuri, multe pasaje sunt mai degrabă contemplative decât încărcate de acțiune. Ba chiar pe alocuri, pentru că am văzut filmul înainte, așa că știam, în linii mari, ce urmează să se întâmple, mi-aș fi dorit ca lucrurile să se miște mai repede, ca Mașina să fie gata mai devreme, pentru ca mai multe pagini din carte să se poată concentra pe urmările construcției ei, pe acțiunea absolut fascinantă care are loc după ce Mașina e gata. Dar, de asemenea, citind și cufundându-mă în lumea descrisă de Sagan, atât de asemănătoare și totuși atât de profund schimbată, m-am îndrăgostit de stilul lui de a scrie, de acel sense of wonder care m-a atras inițial spre literatura SF. Redescoperindu-l în acest roman, mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit, cât de greu se găsește în literatura prezentului, care se concentrează deseori pe teme mai triste decât simpla bucurie dată de contemplarea Universului.

Atunci când am terminat de citit romanul, mi se părea că filmul i-a făcut cinste. Îmi aminteam prea puține ca să pot să le compar cu adevărat, așa că m-am bucurat de ocazia de a-l revedea. Și e atât de diferit... Are și el propriile momente în care redă acel sense of wonder (serios, când o să găsească cineva un termen care să traducă sintagma asta o să fiu prima care să-l folosească, dar uimire sau fascinație sunt prea puțin), dar totul e la o scară atât de mică, parcă n-a fost suficient timp pentru contemplație. Unde romanul mi s-a părut lent, filmul mi s-a părut rapid. Ah, și povestea de dragoste din film e forțată. Și mi s-a părut incredibil de trist modul în care echipajul Mașinii a fost redus la o singură persoană, e atât de frumos modul cum se desfășoară lucrurile în roman, cum cei cinci trec împreună prin aceeași experiență și fiecare reacționează în felul lui, unii cerebral, alții emoțional... E diferit, e mai bogat, e fascinant. Nu că filmul n-ar fi și el fascinant, dar după ce am citit romanul, ecranizarea mi s-a părut mult mai săracă.

Deja cred că încep să mă repet. Deși a trecut aproape o săptămână, sunt încă sub influența sentimentelor date de roman. Filmul e incredibil de privit chiar și la o revedere, e o meditație profundă despre credință și merită văzut, însă romanul e pur și simplu altceva... E o fereastră spre o lume în care poți crede din nou că oamenii au capacitatea să facă lucruri minunate. E o senzație de unitate și de dorință de mai mult și mai bine pe care, ridicând ochii din carte și privind în jur pur și simplu n-o pot simți. Citind, mi-am regăsit încrederea în umanitate, în acea omenire care poate fi demnă de un mesaj din stele, care poate lucra împreună pentru a ajunge în viitorul pe care ni-l dorim. Acea omenire despre care nu simți că e copleșită de propriul avans, că s-a speriat și că dă înapoi. Acea omenire dominată de curiozitate, nu de teamă. Acea omenire temerară, nu lașă. Acea omenire care își ajută semenii să evolueze, nu se lasă trasă de ei înapoi în trecut. E o lectură de care, din când în când, avem nevoie ca să ne reamintim cine suntem și cine vrem să fim.

În plus, faptul că Sagan a ajutat, de-a lungul carierei, la popularizarea științei e foarte benefic, romanul fiind digerabil, conceptele științifice fiind bine explicate, pe înțelesul tuturor. Da, se simte că militează pentru știință, dar se simte și că are o viziune proprie despre ceea ce unii numesc Dumnezeu și că deși neagă faptul că ne-ar putea influența viețile în modul activ, predicat de preoți, nici nu se află la extrema cealaltă, a unui Univers dominat de Șansă, de Noroc, de Întâmplare, ci că există ordine, că știința relevă acea ordine, că acesta este scopul ei, să descopere și să releve Ordinea lucrurilor. Sau așa am perceput eu romanul.

În concluzie, mi-ar plăcea ca orice persoană de pe glob să citească acest roman măcar o dată în viață, să vadă pentru o clipă tot acel potențial al omenirii, să-și reîncarce rezervele de încredere și de optimism, dar și să-și deschidă mintea în fața Logicii și a Rațiunii. Cred că asta ar face lumea mai bună. Și mai cred că e foarte naiv din partea mea să cred că acest roman ar putea schimba pe toată lumea, așa că dacă asta nu vă determină să-l citiți, atunci ar mai fi de spus că m-a surprins și prin tușele ușoare de feminism, prin modul în care egalitatea sexelor în lumea științifică e promovată, dar nu în modul extremist, absolut, ci este promovată ideea meritocrației, indiferent de sex. Ceea ce mi se pare, din nou, că e ceva la care toți ar trebui să medităm, măcar din când în când, măcar la finalul lecturii acestui roman.

Fragment: Visează androizii oi electrice?

În doar câteva ore începe East European Comic Con, ceea ce înseamnă că Romexpo se va transforma într-o lume plină de culoare și de oameni faini care vor petrece trei zile de poveste printre călători în timp, mutanți, elfi, Jedi, monștri, luptători neînfricați și creaturi nepământene. Printre standuri, o să descoperiți benzi desenate, cărți, figurine, dar și cărțile care au stat deseori la baza serialelor sau filmelor pe care le iubim.

Printre ele, se numără și standul editurii Nemira, care vă așteaptă cu o nouă ediție a romanului Visează androizii oi electrice, care a stat la baza filmului Blade Runner, a cărui continuare, Blade Runner 2049, se va lansa în cinematografe în această toamnă. Mai jos găsiți un fragment de roman, ca să vă convingeți că volumul lui Phillip K. Dick nu poate lipsi din biblioteca unui geek.

Un impuls electric, scurt şi rapid, generat de alarma automată a orgii de senzaţii, amplasate lângă pat, îl deşteptă din somn pe Rick Deckard. Surprins – întotdeauna îl surprindea trezirea pe neaşteptate –, se dădu jos din aşternut şi se întinse să-şi dezmorţească mădularele, îmbrăcat aşa cum era, în pijamaua lui multicoloră. Din patul alăturat, Iran, nevastă-sa, deschise nişte ochi cenuşii şi trişti, clipi, apoi mormăi ceva şi-i închise la loc.

– Ţi-ai potrivit orga la o intensitate prea mică, îi spuse bărbatul. Am să ţi-o reglez eu, ai să te trezeşti şi…

– Ia mâna de pe comenzi! Vocea ei aducea cu un şuierat plin de obidă. Nu vreau să fiu trezită!

Aşezându-se pe pat, alături de Iran, Rick îi explică pe ton domol:

– Dacă-ţi vei regla impulsul la o intensitate suficient de ridicată, atunci ai să fii mulţumită că te trezeşti; asta-i toată chestiunea. O bătu uşurel pe umărul gol, lipsit de culoare.

– Saltă-ţi labele de poliţai de pe mine! se răsti Iran.

– Nu sunt poliţai! Rick simţea crescând în el iritarea, deşi nu formase nicio comandă în acest sens.

– Eşti mai rău de-atât, rosti nevastă-sa, continuând să ţină ochii închişi. Eşti un asasin plătit de poliţişti!

– N-am ucis în viaţa mea o făptură omenească! Iritarea i se accentuase acum, devenind ostilitate făţişă.

– Cu excepţia nenorociţilor ălora de androizi! îl persiflă Iran.

– Observ, în schimb, că tu n-ai avut nicio ezitare să cheltuieşti pe tot soiul de fleacuri de moment banii primiţi drept recompensă! Se ridică în picioare şi, cu paşi mari, se îndreptă spre consola orgii de senzaţii, continuând: Asta în loc să facem economii, să putem cumpăra şi noi o oaie adevărată, cu care să înlocuim imitaţia electrică de pe acoperiş… un animal fals, pentru care am dat întregul meu câştig obţinut prin trudă de-a lungul anilor!

Ezită între a forma pe consolă denumirea unui inhibitor talamic (destinat să-i suprime mânia) sau, dimpotrivă, pe aceea a unui stimulator de acelaşi fel (ce l-ar fi înfuriat îndestul încât să iasă învingător din discuţie).

– Dacă formezi codul pentru o iritare crescută, spuse Iran, cu ochii deschişi şi atenţia la pândă, atunci am să fac şi eu ca tine. Am să dau aparatul la maximum şi să vezi bătaie! Certurile de până acuma au fost o nimica toată… Pune-mă, numai, la încercare şi-o să te convingi!

Dintr-un salt fu lângă consola propriei sale orgi de senzaţii unde rămase în picioare, uitându-se la el şi aşteptând. Bărbatul oftă, învins de ameninţare.

– Voi forma starea prevăzută în programul de astăzi. Examinându- şi agenda pentru ziua de 3 ianuarie 1992, văzu că-i era necesară o atitudine de profesionist în afaceri. Dacă am să procedez conform programului, întrebă el, precaut, ai să faci şi tu la fel?

Rămase în aşteptare, suficient de isteţ ca să nu se oblige la nimic până când nevastă-sa nu-şi dădea, la rândul ei, acordul.

– Trăirile mele de azi cuprind o stare depresivă, combinată cu un complex de vinovăţie, pe durata a şase ore, zise Iran.

– Poftim?! Cum aşa? Opţiunea ei dădea peste cap întreaga menire a orgii de senzaţii. Nici n-am ştiut că poţi forma una ca asta! rosti, sumbru.

– Şedeam aici într-o după-amiază, începu Iran să povestească, şi ca de obicei mă uitam la televizor, la Matahala Prietenoasă şi Prietenii ei Prietenoşi. Tocmai povesteau ceva despre un număr colosal, nou-nouţ, pe care urmează să-l înceapă curând, când deodată a apărut iar reclama aia îangrozitoare, pe care-o urăsc atât de mult; ştii care, cea pentru Suspensoarele de Plumb Mountibank… Aşa că pentru câteva clipe am închis sonorul. Şi-atunci, am auzit clădirea. Clădirea asta… Am auzit…

Se întrerupse, gesticulând.

– …apartamentele goale, completă Rick. Uneori, noaptea, când ar fi trebuit să doarmă, le auzea şi el. Şi totuşi, în acele vremuri, un edificiu pe jumătate ocupat avea o poziţie privilegiată în schema densităţii populaţiei; în zonele unde înainte de război se aflaseră suburbiile puteai găsi o mulţime de construcţii nelocuite. Cel puţin aşa auzise… iar pentru el, ştirea rămăsese un simplu zvon; ca majoritatea oamenilor, de altfel, nu se îngrijise s-o verifice direct.

– În momentul acela, îşi continuă Iran relatarea, abia formasem starea 382. Cu toate că, pe cale raţională, realizam pustiul ce mă înconjura, de simţit, nu-l simţeam. Prima reacţie pe care am avut-o a fost una de recunoştinţă pentru faptul că ne putem permite o orgă de senzaţii, marca Penfield. După aceea, însă, am realizat cât de nesănătoasă era lipsa de reacţie în faţa absenţei vieţii, nu numai în această clădire, ci pretutindeni în altă parte, pricepi? Nu, nu cred că pricepi… Situaţia amintită este considerată de obicei drept un semn de boală psihică, i s-a spus „absenţa afectului adecvat“. Drept urmare, am închis televizorul, m-am aşezat în faţa orgii şi-am început să caut. Am găsit, în final, o combinaţie pentru disperare.

Chipul negricios, cu trăsături obraznice, al femeii, oglindea satisfacţia, ca şi cum ar fi obţinut un bun de preţ:

– Mi-am programat-o, aşadar, în schema personală de trăiri, de două ori pe lună; mă gândesc că e un interval rezonabil ca să resimt lipsa de speranţă în general, dar mai ales pe aceea legată de rămânerea noastră pe Pământ, după ce toţi tipii cât de cât deştepţi au emigrat, nu crezi?

– Dar dintr-o asemenea stare, protestă Rick, se iese foarte greu. Disperarea cu privire la întreaga realitate se perpetuează de la sine.

– Programez o decuplare automată după trei ore, rosti mieroasă nevastă-sa. Starea 481. Conştientizarea variatelor posibilităţi pe care ţi le oferă viitorul. Speranţa reînnoită că…

– Ştiu şi eu starea 481, o întrerupse el. Formase de nenumărate ori combinaţia respectivă, considerând-o drept una de bază. Ascultă, îi spuse, aşezându-se şi trăgând-o de mână, lângă el, pe pat, chiar şi cu întrerupere automată este periculos să experimentezi un proces depresiv, indiferent de natura lui. Uită de programul ăsta şi eu am să fac la fel cu al meu. Mai bine formăm amândoi starea 104. După aceea tu n-ai decât să ţi-o păstrezi, iar eu mă voi reprograma pentru atitudinea cerută de obicei în afaceri. În felul ăsta o să doresc să trag o fugă pe acoperiş, să văd ce mai face oaia, apoi să mă duc la slujbă; între timp aş fi sigur că nu stai aici cuprinsă de melancolie la absenţa televizorului.

Dădu drumul degetelor ei lungi şi subţiri, traversă apartamentul spaţios, până în sufrageria care mai păstra încă mirosul slab al ţigărilor din ziua precedentă şi deschise aparatul TV.

Din dormitor, vocea lui Iran îl urmă:

– Închide-l! Nu pot să-i sufăr imaginile înainte de micul dejun!

– Formează 888, spuse Rick, aşteptând să se încălzească circuitele. Dorinţa de a urmări programele de televiziune, indiferent de conţinut!

– În clipa asta nu simt nevoia să formez nimic.

– Bine, atunci formează 3.

– Dar ţi-am mai spus, nu pot să formez o comandă care-mi stimulează cortexul tocmai spre a forma! Dacă nu vreau să formez, atunci cu atât mai mult nu vreau să formez asta, căci atunci aş vrea să formez, şi a vrea să formez este pentru mine lucrul cel mai străin cu putinţă în clipa de faţă! Tot ce-mi doresc e să stau întinsă pe pat şi să mă uit în tavan.

Glasul îi deveni ascuţit, cu nuanţe de deprimare, în vreme ce sufletul îi îngheţă şi ea încetă să se mai mişte, ca şi cum o greutate imensă, instinctivă şi omniprezentă, semn al unei inerţii aproape absolute, o luase în stăpânire.

Bărbatul învârti butonul de sunet al televizorului şi vocea tunătoare a Matahalei Prietenoase umplu încăperea:

– …hei, hei, oameni buni, e timpul să vă prezentăm prognoza vremii pentru ziua de astăzi. Satelitul Mangusta transmite că precipitaţiile radioactive vor fi mai pronunţate în special către ora prânzului, după care vor slăbi în intensitate, aşa încât aceia dintre voi, oameni buni, care se vor aventura în exterior…

Apărută pe neaşteptate lângă el, cu lunga-i cămaşă de noapte răsucită precum o funie, Iran închise televizorul.

– Foarte bine, renunţ! Am să formez combinaţia pe care-o vrei. Am să formez orice
combinaţie – minunata exaltare sexuală sau… Mă simt atât de rău, încât aş îndura chiar şi-aşa ceva. La dracu’! Cu ce schimbă asta lucrurile?

– Am să formez atunci eu, pentru amândoi – spuse Rick şi o conduse înapoi în dormitor. Acolo acţionă pentru ea starea 594: recunoaşterea de bunăvoie a înţelepciunii superioare a bărbatului, indiferent de domeniu. Iar pe propria lui consolă tastă combinaţia pentru o atitudine nouă, plină de creativitate, faţă de slujba pe care-o îndeplinea. Deşi nu prea era nevoie: Şi fără o orgă de senzaţii marca Penfield, această atitudine constituia modul său obişnuit de a aborda lucrurile.

Recenzie: Dr. Bloodmoney de Phillip K. Dick

Citind povești despre cum ar putea arăta o societate post-apocaliptică, am întâlnit personaje care vor să reconstruiască lumea veche sau, din contră, să creeze una mai bună. Am întâlnit și resemnare uneori, dar niciodată atât de multă și de deprimantă ca în Dr. Bloodmoney, un roman în care nu sfârșitul lumii e șocant, ci faptul că e acceptat cu atâta ușurință.

Povestea:
În urma unor calcule greșite, testarea unor bombe nucleare în atmosfera terestră a însemnat și apariția unor mutanți care nu au membre, așa că au nevoie de proteze pentru a putea funcționa normal. Nu toți au apărut din cauza radiațiilor, unii dintre ei, precum Hoppy Harrington, fiind rezultatul unor medicamente nocive. Totuși, lumea a reușit într-un fel sau altul să integreze în societate acești noi cetățeni și, în plus, să-și continue progresul, primul cuplu de oameni urmând să plece în curând spre Marte.

În ziua lansării rachetei, însă, se declanșează adevăratul dezastru, deoarece America este bombardată de inamici. Hoppy reușește să supraviețuiască, la fel și Walt Dangerfield, unul dintre cei doi oameni trimiși pe Marte, care este acum condamnat să orbiteze Terra până când își va fi epuizat rezervele de hrană. El devine catalizatorul renașterii, transmisiunile sale ajutând comunitățile să facă schimb de informații.

Dar Hoppy nu e mulțumit de situația sa actuală, așa că își pune cunoștințele și puterile psihice și telekinetice în slujba propriului plan de a schimba lucrurile.

Părerea mea:
Când termin de citit o carte luminoasă, veselă sau măcar cu happy-end, mi-e în general destul de clar ce vreau să scriu despre ea, dar atunci când întâlnesc o carte sumbră, plină de sentimente din partea neagră a spectrului, mi-e mult mai greu să-mi dau seama cum să transmit faptul că merită citită. Unii dintre voi citesc tocmai ca să scape de negativitate, să evadeze în povești în care, în ciuda dificultăților, totul se termină cu bine. Însă în acest roman, chiar și finalul te lasă confuz, pentru că deși personajul negativ e învins, personajul victorios e suficient de ambiguu cât să te facă să te îndoiești că lucrurile vor deveni mai bune.

Într-un fel, Dr. Bloodmoney mi-a amintit de universul X-Men, dar privit cu adevărat din perspectiva umană. Mutanții din acest roman sunt cu adevărat înfricoșători, iar puterile lor, oricât de greu de crezut par la început, devin rapid un instrument de subjugare a oamenilor. De fapt, cel mai dezarmat aspect al poveștii este că la început, puterile lor nici nu par credibile, ci mai mult un fel de autosugestie generată de propria lor frustrare, așa că sunt ușor de ignorat... până când încep să pară din ce în ce mai reale, iar când pericolul e cu adevărat conștientizat, e prea târziu.

În plus, coperta gri se potrivește perfect, deoarece atmosfera întregului roman e apăsătoare și deprimantă. Nimeni nu pare vesel nici măcar din greșeală, adulții sunt veșnic preocupați de câte o problemă, iar singurul copil e uneori mai matur decât proprii părinți. Nimeni nu are o viață ușoară, toți au probleme externe sau interne, nici măcar cuplul care are o aventură nu e fericit.

Totuși, poate ar fi fost mai bine să fie mai puține personaje sau cele care sunt ar fi trebuit conturate mai bine, cel puțin la început. În debutul romanului, mi s-au părut prea mulți oameni, mi-era greu să rețin cine unde e și ce face. Din fericire, după o vreme m-a prins povestea și încet-încet am început să-i cunosc pe toți, să le înțeleg rolul în poveste și să mă afund în depresia lor.

Nu pot să spun că experiența de a citi Dr. Bloodmoney e una plăcută, dar cred că e un roman care merită citit. Merită să simți pe pielea ta senzația de dezorientare pe care ți-o dă romanul, pentru că limita dintre real și imaginar (în sensul de indus-de-o-minte-bolnavă) e destul de firavă. Și e bine să simți dezolarea prezentă în fiecare rând, pentru că deși nu e o experiență plăcută, e una care n-o să te lase indiferent și asta mi se pare mult mai important. Așadar, recomand cartea tuturor celor care vor să iasă din zona de confort și să accepte provocarea de a descoperi o lume gri în care speranța e doar un concept abstract.

Recenzie: Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul

Întotdeauna mi-a fost puțin teamă de cărțile lui Phillip K. Dick, pentru că zile întregi după terminarea lecturii nu poți să nu te întrebi dacă tu ești cu adevărat real și ce înseamnă, de fapt, realitatea. Însă, citind Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul, mi-a făcut plăcere să descopăr că, de fapt, realitatea e și ea subiectivă.

Povestea:
Jason Taverner este un om de televiziune faimos, veșnic asaltat de fani și un cetățean de Rang Șase, ceea ce înseamnă că, la nivel genetic, e mai bun decât semenii săi. Viața lui e, așadar, o veșnică petrecere, condimentată cu femei care îl adoră. Totuși, una dintre aceste femei nu suportă ideea de a fi abandonată și găsește o cale să se răzbune, aproape reușind să-l ucidă pe Taverner.

Planul ei eșuează, Jason supraviețuiește, dar se trezește într-o cameră de hotel dintr-un cartier rău famat, cu o sumă de bani suficientă cât să reziste o vreme, dar fără niciun act de identitate. În plus, nimeni nu pare să-l recunoască, nici măcar Guvernul, care nu mai are în bazele sale de date niciun document despre Jason Taverner. Și într-un stat aflat la finalul unui război civil în care poliția și jandarmeria stăpânesc străzile, lipsa unui act de identitate poate fi fatală.

Părerea mea:
Cum ar fi să dispari într-o zi? Nu complet, corpul tău, mintea ta, amintirile tale, toate ar rămâne intacte. Dar nimeni altcineva nu te-ar recunoaște, nici colegii tăi, nici prietenii tăi, nici măcar persoana cea mai dragă. Ba mai mult, oricât ai încerca, n-ai putea găsi nicio dovadă că ai existat vreodată sau că amintirile tale sunt reale? Ce ai face?

Jason Taverner își păstrează calmul și o ia pas cu pas, ceea ce mi s-a părut simultan admirabil și nebunesc, pentru că a-ți păstra mintea limpede într-o astfel de situație cere, simultan, un autocontrol excepțional, dar și o doză de curaj nebunesc, pentru că, mai devreme sau mai târziu, panica își va face simțită prezența, iar momentul s-ar putea să fie complet nepotrivit. Din fericire, Jason are și ceva noroc (nu prea mult, totuși, doar s-a trezit un nimeni), așa că e un personaj pe care îți face plăcere să-l urmărești în încercările sale de a-și recăpăta viața.

Totuși, nu e un personaj cu care e ușor să empatizezi, fiind deseori puțin prea arogant, mai ales că, prins în tăvălugul evenimentelor, deseori nu e el dirijorul situației. În plus, încă de la început, are un puseu de rasism, dar care poate fi pus pe seama faptului că lumea în care trăiește e axată pe puritatea genetică, așa că e posibil ca rasismul să fie norma în acest viitor alternativ. De fapt, pe lângă tema realității, sunt destule astfel de mici episoade care denotă faptul că lumea e foarte diferită de ceea ce cunoaștem, ceea ce te provoacă să-ți imaginezi cum au ajuns lucrurile așa cum sunt.

Acțiunea, în schimb, te prinde deseori și nu te lasă să pici pe gânduri decât la finalul romanului. Situațiile la limită se adună ună după cealaltă și până și scenele care, teoretic, durează puțin (cum ar fi trecerea printr-un punct de control al poliției) se prelungesc în clipe lungi de suspans și tensiune, astfel încât, curând, ești la fel de prins în tăvălugul evenimentelor precum e și Jason.

Însă ceea ce mi-a plăcut cu adevărat a fost explicația finală, motivul pentru care Jason a devenit inexistent. E suprinzător, e ciudat, e nedrept, e fantastic și deschide portița unei lumi în care n-ai vrea să trăiești vreodată, unde poți fi oricând târât din cotidian fără voia sau știința ta, devenind o victimă nevinovată a unei persoane pe care nici măcar n-o cunoști și care nici măcar nu ți-a făcut rău intenționat.

Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul este un carusel de întâmplări fantastice care au o motivație și mai incredibilă. Phillip K. Dick are un stil de a scrie în care pare că jonglează cu îndemânare cu mai multe planuri ale realității, astfel încât e greu să-ți dai seama ce a fost real și ce a fost iluzie sau vis. Povestea o să te poarte cu ea până la ultima pagină, așa că o recomand oricui își dorește o poveste ieșită din tipare, în care niciodată nu poți fi sigur că ai redescoperit drumul spre realitatea ta sau ești în continuare pierdut în realitatea altcuiva. Totuși, nu o citiți înainte de culcare, o să descoperiți că și în mintea voastră se pot ascunde vise la fel de bulversante care vi se vor strecura printre gânduri și după trezire.

Recenzie: Umanii de Matt Haig

Am citit Umanii acum câteva luni și am participat la două evenimente dedicate romanului, așa că am ascultat destui oameni vorbind despre carte și tot mi-a fost greu să scriu această recenzie, deoarece e genul de poveste care îți intră pe sub piele și deși ți-a plăcut, e greu să-ți dai seama exact de ce.

Povestea:
Andrew Martin este un matematician care reușește să demonstreze ipoteza Riemann, ceea ce teoretic ar trebui să-i aducă faimă și bani, dar practic atrage atenția unor extratereștrii asupra lui. Mai exact, vonnadorienii consideră că suntem prea imaturi pentru a fi capabili de a folosi cum se cuvine această cunoștință, așa că unul dintre ei este trimis să-l înlocuiască pe profesor și să omoare orice alt uman care știe că ipoteza a fost demonstrată.

Însă primul scop al misiunii vonnadorianului care devine Andrew este să afle mai multe despre umani. Cunoscând familia matematicianului, extraterestrul descoperă că oamenii nu sunt barbarii despre care i se spusese, ci ființe complexe, capabile de o gamă largă de sentimente de neînțeles. Și mai descoperă și că nu e nimic mai frumos decât să te bucuri de loialitatea deplină a unui câine.

Părerea mea:
Acesta nu este un roman SF. Știu, am vorbit în descriere despre o ipoteză matematică și despre extratereștrii. Toate sunt doar premize de care autorul a avut nevoie ca să scrie despre oameni, așa cum i-ar vedea cineva din exterior. De fapt, spunea cineva la lansarea cărții că o altă cheie de lectură ar fi faptul că profesorul ar fi suferit o cădere nervoasă și că toată povestea cu vonnadorienii poate fi considerată doar o iluzie.

Totuși, eu am preferat să privesc povestea ca și cum într-adevăr un extraterestru foarte priceput la matematică, dar naiv în rest, ar fi încercat să trăiască alături de umani. Și deși toată partea științifică sau fantastică e minoră, apărând uneori în momente cheie pentru că e convenabilă poveștii, mi-a plăcut romanul pentru că e înduioșător.

Andrew e naiv, acesta e cel mai potrivit cuvânt, dar are intenții bune. Mă rog, nu cele de extraterestru ucigaș, ci cele de persoană care vrea să-și găsească locul într-o lume străină. E, de asemenea, foarte simpatic, deși are un moment în care lipsa lui de cunoștințe despre umani se tranformă într-un gest de cruzime față de cineva, are mult mai mult momente în care știe să fie alături de cei din jurul său, mai ales alături de fiul lui neglijat, care avea o nevoie disperată de atenția tatălui său. Și are și câteva momente calde și alături de câinele familiei, care mi-au plăcut deși nu sunt o mare iubitoare de câini.

De fapt, marele atu al acestei cărți sunt personajele și toate momentele frumoase pe care acestea le creează. Bineînțeles, romanul tratează și niște teme serioase, precum sinuciderea, dar o face într-un fel subtil, nu îți aruncă lecții în față, ci îți prezintă niște fapte și te lasă pe tine să tragi concluziile. Bineînțeles, nu lipsește nici acțiunea, mai ales spre final, când are loc un coflict destul de tensionat. Totuși, în linii mari, povestea e relativ previzibilă, e clar de la primele rânduri că Andrew-extraterestrul va învăța să iubească oamenii, dar asta nu afectează în niciun fel plăcerea lecturii.

Ceea ce e surprinzător, însă, e un capitol aproape de final care e pur și simplu o listă de 100 de „Sfaturi pentru un uman”. Sunt excelente, surprinzătoare, profunde, amuzante... minunate!


Sursă foto: facebook Nautilus
Tot romanul nu e nimic altceva decât o poveste frumoasă despre oameni. E serioasă pe alocuri, amuzantă uneori, dulce mai tot timpul. E ca o prăjitură plină de zahăr pudră, e simpatică și ți se strecoară pe sub piele. Și poate, la final, e o carte care o să-ți redea încrederea în umanitate. Sau măcar în Umani.

Jurnal de călătorie

De când a început luna octombrie, m-am tot simțit prinsă într-o rutină extenuantă. Am avut nenumărate seri în care am picat lată pe canapea şi am rămas cu ochii în telefon pănă când m-a învins somnul. În plus, activitățile de voluntariat la care particip la fiecare început de an universitar au cam devenit și ele parte din rutină și în loc să mă scoată din starea proastă, m-au adâncit mai tare în ea, contribuind la starea generală de oboseală.

Tocmai de aceea, weekend-ul trecut am decis să sparg rutina, să alung oboseala şi negativismul şi să-mi iau lumea în cap. Am început încă de joi seara, când mi-am făcut încălzirea participând la un eveniment Nemira, dedicat romanului Şaman de Kim Stanley Robinson. Despre carte ne-au vorbit Florin Stanciu, Silvia Penciulică şi Vlad Bogos, fiecare împărtăşind cu noi impresiile sale de lectură. A fost fascinant să ascult un genetician spunându-ne mai multe pe partea științifică a romanului despre Epoca de gheață, dar și discuțiile despre simbolismul cărții mi-au plăcut. Sper ca următoarea astfel de întâlnire să strângă mai mulți oameni interesați, pentru că e fain să stai să-i asculți pe alții vorbind despre o carte pe care n-ai citit-o, e ca o recomandare de lectură mai nonconformistă... și pe mine m-au convins să citesc cartea, deși aveam destule rețineri cu privire la autor, după ce am citit Marte Roșu și nu am fost mai deloc impresionată.


De ziua de vineri am ales sa profit odihnindu-mă în sfârşit cele 8 ore pe noapte care ni se recomandă prin media, aşa că am plecat plină de energie spre Braşov, ca să particip la Cenaclubul Tiuk!, unde Flavius Ardelean şi-a lansat noul roman, Noumenoir, dar și romanul Miasma. Cum Flavius e plecat din țară de ceva timp, n-am putut rata ocazia de a-l auzi citind live, și eu zic că a meritat mai ales pentru lectura din romanul nou, care e, desigur, mindfuck. În plus, am aflat și câteva dintre planurile pentru viitoarele cărți care vor apărea după Bășica Lumii și a ne'Lumii, programată să fie lansată anul viitor.


Și pentru că partea legată de literatură se încheie și începe partea legată de călătorie, profit de pauza dintre cele două ca să vă lansez o întrebare: de ce (nu) participați la lansări de cărți? Ce așteptați de la ele, ce așteptați de la autor? Ce ați vrea să facă sau să fie sau ce vă face să ieșiți din casă sau, dimpotrivă, să rămâneți acasă? Ce înseamnă, pentru voi, o lansare, cum ați vrea voi să fie?

Mai departe, am dat Brașovul pe Râșnov și am petrecut weekend-ul aniversând ziua unor prieteni și încercând să vizităm împrejurimile. Zic încercând pentru că după ce sub 500 de metri amărâți de urcare pe munte ne-au demonstrat că scările rulante de la metrou omoară și ultima brumă de condiție fizică, am descoperit că în peștera Valea Cetății avea loc un concert și că nu se putea vizita. Și cum aveam program înapoi la cabană, am decis s-o lăsăm pe duminică, și bine am făcut, pentru că a doua oară am prins un grup mic și deloc gălăgios.

Peștera în sine e impresionantă prin mărime, are o cavernă centrală superbă, plină de formațiuni faine pe tavan, pe pereți și pe mare parte din podea. Totuși, n-am putut să nu remarc modul cum omul și-a lăsat amprenta, cum traversele făcute pentru ca oamenii să nu alunece au înlocuit formațiunile vechi de secole, cum excavarea intrării pentru ușurarea accesului a lăsat urme pe pereții peșterii... Pe de-o parte, mă bucur că publicul larg are acces la asemenea frumuseți, pe de alta, parcă prefer ca lucrurile să fie lăsate așa cum sunt și doar cei destul de pasionați cât se se târască pe burtă să poată să se bucure de sculpturile naturii.

Însă sculpturile oamenilor m-au binedispus atunci când, fiind în Râșnov, am vizitat deja celebrul Dino Parc și m-am distrat ca un preșcolar, prefăcându-mă că fug de dinozauri de dragul unei poze, încercând să le imit fețele sau boxând cu aerul din fața lor. Dacă aveți drum prin Râșnov, dați o fugă până acolo, e extrem de amuzant, mai ales duminica, atunci când sunt mai puține grupuri de copii, și deci e mai liniște.

Per total, a fost un sfârșit de săptămână perfect pentru reîncărcarea bateriilor și, acum că orarul meu de la facultate e mai clar și pot începe să construiesc restul lucrurilor în jurul lui, s-ar putea ca oboseala să fie doar o amintire :)

Recenzie: Fata cu toate darurile

Povestea:
Melanie e o puștoaică de 10 ani cu un IQ de geniu, care merge zi de zi la ore alături de alți copii și o adoră pe domnișoara Justineau, una dintre profesoarele ei. Însă sala lor de clasă se află adânc sub pământ, într-o bază militară, deoarece lumea a fost distrusă cu douăzeci de ani în urmă, atunci când o infecție a degenerat şi a transformat majoritatea oamenilor în flămânzi.

Flămânzii sunt persoane asupra cărora o ciupercă-parazit a preluat controlul, ştergând complet personalitatea lor şi lasând în loc un automat care vrea un singur lucru: carne, mai ales dacă e de om. Ciuperca se răspândeşte prin salivă sau sânge, aşa că toți cei muşcați devin rapid flămânzi.

Iar Melanie şi ceilalți copii sunt şi ei infectați, numai că şi-au păstrat cumva capacitatea de a gândi liber, aşa că sunt cu toții subiecții unui experiment, speranța doamnei doctor Caldwell fiind aceea că studiul copiilor va duce la găsirea unui antidot.

Părerea mea:
Astăzi are loc a 41-a ediție a Clubului de Lectură Nemira, însă eu nu voi putea ajunge, iar cartea aleasă e absolut minunată, așa că m-am hotărât că aș putea să scriu tot ce aș fi spus azi la întâlnirea noastră. Și aș începe cu cât de neașteptat de mult mi-a plăcut Fata cu toate darurile.

Nu sunt un fan al zombilor. Am evitat mereu să mă uit la filme sau să citesc cărți cu și despre ei, deși mai am vreo două romane cu morți vii prin casă, romane care au fost destul de aclamate. Dar conceptul în sine mi se pare... ieftin. Apocalipsa zombie e ceva ce nu m-a convins niciodată, am considerat-o un americănsim mult prea folosit care pur și simplu nu m-a interesat. Apoi am citit cartea asta care mi-a demontat toate prejudecățile.

În primul rând, acesta este un roman SF în adevăratul sens al „S”-ului. Mereu am avut o problemă cu plauzibilitatea zombilor. Cum ar putea exista o substanță/virus/infecție/whatever care să transforme o persoană într-un mort-viu care vrea creier/carne de om? Care ar fi logica? Ei bine, am găsit logica în acest roman, deoarece ciuperca responsabilă pentru Colaps este cât se poate de bine explicată de la un capăt la celălalt al cărții.

Apoi, romanul este cât se poate de emoționant şi de profund, atacând probleme serioase ale omenirii, criticând-o pe alocuri, e o carte care îți dă deseori de gândit și ridică o problemă de etică și morală cam la fiecare pagină. Ceea ce a contrazis serios prejudecata mea cum că zombi sunt un artificiu simpluț, scos din sacul cu monștri numai pentru că vampirii și vârcolacii deja au fost „fumați”.

Melanie e un copil. Și, în același timp, nu e. Uneori se comportă ca un adult. Uneori se comportă ca un flămând. Și, desigur, uneori e doar un copil singur și speriat care caută o urmă de afecțiune. Iar alteori, schimbă lumea din temelii, fie că e vorba despre persoanele din jurul ei sau despre omenire așa cum o știm. Nici acum nu știu dacă mi-e milă sau teamă de ea pentru că întotdeauna e o provocare să te gândești la ea din altă perspectivă decât a ei, mai ales că personajele din jurul ei au fiecare câte o poveste complicată care implică flămânzii sau copiii în general, aşa că fiecare se raportează altfel la ea, multitudinea de perspective fiind fascinantă.

Apropo de personaje secundare, acestea sunt atât de bine conturate, motivele și comportamentele lor sunt atât de clare, însă reușesc să fie în același timp suprinzătoare, să înșele aparențele... sunt minunat construite! Cea mai mare supriză a fost, pentru mine, doamna doctor Caldwell, care mi-a schimbat din temelii părerea despre ea pe parcurs. Debutează ca un fel de robot, opusul complet al flămânzilor, e rece, calculată, are un singur scop și nimic altceva nu contează. Pe parcurs, însă, devine mai mult decât un om de știință care vrea să înțeleagă faptele, totul devine personal și, în ciuda măștii ei de gheață, e totuși umană, are sentimente cu care chiar am putut să empatizez (deși n-aș fi putut niciodată să fac ceea ce a făcut ea, nici măcar la final). Până la urmă, și ea tot în tabăra oamenilor este, chiar dacă nu are strop de empatie...

Acțiunea e și ea bine dozată, cu întorsături de situație nu neapărat neașteptate, cât mai ales pline de adrenalină, chiar și pentru cititor. Mi s-a părut de câteva ori că nu pot citi suficient de repede, voiam doar să aflu ce se întâmplă mai departe, cine reușește să scape și mai ales cum... Multe situații imposibile, unele înfricoșătoare de-a dreptul, destule secvențe profund vizuale, suficient cât să te facă să nu-ți dorești niciodată să trăiești într-o asemenea lume. Iar finalul... încă nu sunt sigură ce cred în privința lui... pe de-o parte, e logic, pe de alta... o să vă dea fiori reci pe spate, mai ales că principalul factor declanșator este un copil...

Ce nu mi-a plăcut e un mic element care nu ține neapărat de construcția romanului, ci despre poveste în sine: finalurile poveștilor personajelor secundare sunt incredibil de triste și deși unele erau inevitabile, momentele de suspans sunt prelungite suficient de mult cât să-ți vină să vrei să faci ceva ca să schimbi rezultatul... mi-a părut extrem de rău de toată lumea, mi s-a părut crud și nedrept ceea ce au pățit...

Însă mi-a plăcut enorm Fata cu toate darurile, o recomand tuturor celor care vor să citească un roman surprinzător, cu o post-apocalipsă infricoșătoare, dar și surprinzătoare, cu o serie de personaje bine construite și cu o protagonistă mai mult decât memorabilă. Ah, și îl recomand și celor care au prejudecăți față de romanele cu zombie, mai ales pentru că aici, nu flămânzii sunt cei disperați după creiere ;)

Recenzie: Prințul fractal (Jean le Flambeur #2)

Povestea:
După ce a plecat de pe Martie alături de Mieli și de nava Perhonen, Jean încearcă în continuare să-și recupereze amintirile. Totuși, deși nu-și amintește chiar totul, o serie din informațiile căpătate pe Oubliette îl ajută să o păcălească pe Josephine Pellegrini, care îi oferă o amintire crucială.

În același timp, pe Pământ lumea e foarte diferită față de cum o știm azi: deșertul este bântuit de cod sălbatic (naniți scăpați de sub control care modifică sau distrug tot ce ating), iar în orașe oamenii încearcă să se protejeze de naniți cu ajutorul unor peceți. Aici trăiește Tawaddud, o tânără marginalizată de familia ei, care are legături considerate imorale cu djinni, entități informatice care nu au corp, dar care pot conlucra cu o persoană cu sau fără permisiunea acesteia.

Părerea mea:
Încă de la primele pagini, mi-am reamintit entuziasmul cu care am devorat primul volum. Stilul lui Rajaniemi nu seamănă cu absolut nimic, e ca un delir, ca o un râu de cuvinte care te prinde și te trage cu el, fără să-ți dea de ales. E captivant, e imposibil de lăsat din mâini, e incredibil de bun. Și cel mai fascinant e că acest torent se regăsește și în acțiune, deseori e foarte greu să ții pasul cu ceea ce se întâmplă, dar eu pur și simplu citeam mai departe sperând că totul se va clarifica până la urmă.

Și am avut dreptate. Sunt multe fragmente care, scoase din context, ar părea o inșiruire aproape fără sens de cuvinte absurde, inventate, însă care devin ceva extrem de logic pentru cititorii volumului, pentru că deși nu primești toate explicațiile încă de la început, autorul se folosește de flashback-uri sau de poveștile despre trecut ale unor personaje pentru a clarifica totul, până când istoria Pământului, dar și încă o bucată din istoria lui Jean îți devin familiare și ție. În plus, faptul că nu există burți de explicații, ci totul e intergat în acel flux continuu de întâmplări mi se pare un mare plus al romanului.

De asemenea, mi s-a părut superb modul în care cele O mie și una de nopți și-au făcut loc în acest volum, modul cum în prim plan au ajuns poveștile în ramă și felul în care acestea au fost inserate și împletite cu restul acțiunii. Aceste povești, deșerul și djinii au oferit un contrapunct antic interesant pentru aventurile pline de stări cuantice, gogoli și chei Plank ale lui Jean. Tocmai de aceea, mi-a plăcut mult relația dintre Tawaddud și hoț, interacțiunile lor punând cumva în umbră relația dintre hoț și Mieli care îmi placuse în primul volum.

Nu că nu mi-ar mai place de Mieli acum, ba din contră. În Prințul fractal, am aflat mult mai multe despre povestea ei și a lui Sydän, ceea ce m-a ajutat s-o înțeleg mult mai bine. În plus, și Mieli evoluează mult ca personaj, învață să accepte niște lucruri, se maturizează... poate că uneori și riscă prea mult, poate că uneori se lasă orbită de dorința ei de a o avea înapoi pe iubita ei și nu observa dragostea celor din jur... Nu vreau să dau spoilere, dar nu am fost mereu de acord cu acțiunile ei, însă i-am observat creșterea.

Suprinzător, deși e un volum despre Jean le Flambeur, cumva personajele feminine mi s-au părut mai importante în acest volum, acțiunile lor mi s-au părut „mai memorabile”, deși și hoțul are același farmec, e un la fel de bun manipulator, spunând tuturor doar jumătățile de adevăr necesare ca să obțină ceea ce dorește. E în continuare maestrul minciunii prin omisiune care te face să te întrebi în fiecare clipă în care e la ananghie dacă a calculat el greșit sau dacă pur și simplu și-a dorit să ajungă în acea situație.

Mai puțin la final, unde vreau să cred că pierderile colaterale l-au surprins până și pe el, dar aștept următorul volum înainte să-l consider complet nevinovat. Și mai aștept următorul volum și pentru acesta s-a terminat fără să dea aproape niciun indiciu despre ceea ce va urma, așa că abia aștept să aflu ce li se va întâmpla personajelor în continuare și cum și dacă povestea fiecăruia va avea un final fericit.

Între timp, însă, dacă n-ați citit încă această serie, trebuie s-o faceți pentru că e pur și simplu superbă și greu de comparat cu oricare alta. Dacă ați citit Hoțul cuantic, nu cred că mai aveți nevoie de invitația mea ca să citiți și continuarea, dar v-o recomand oricum. Iar dacă ați citit și Prințul fractal, atunci mi-ar plăcea să ne întâlnim luni, 25 aprilie, la Clubul de Lectură Nemira dedicat acestui volum:

Recenzie: Spectrul lui Phlebas (Cultura #1)

Povestea:
Într-un univers cu prea multe specii inteligente și prea puține planete locuibile, două civilizații poartă un război în care scopul fiecăreia este de a-și păstra, dar și impune modul de viață. Una dintre tabere este Cultura, o civilizație care se bazează pe mașinării pentru a guverna, în timp ce oamenii trăiesc într-o aparentă utopie. Celalaltă tabără sunt Idiranii, extratereștrii non-umani cvasi-nemuritori care poartă acest război din motive religioase.

De partea idiranilor de găsește și Bora Horza Gobuchul, un Schimbător (o persoană care își poate schimba înfățișarea pentru a imita pe altcineva) care nu crede neapărat în idealurile extratereștrilor, cât se opune ideologiei Culturii și a mașinilor acestora, pe care le consideră o periculoasă fundătură a evoluției. El va fi ales de către idirani să încerce să pătrundă pe o Planetă a Morților, de unde trebuie să recupereze una dintre Mințile Culturii, în speranța că aceasta va aduce un avantaj strategic taberei sale. Lui Horza i se va opune Balveda Petrosteck, un agent din Circumstanțele Speciale ale Culturii.

Părerea mea:
Conform Goodreads, am citit prima dată Spectrul lui Phlebas în 2012. Recitind-o, am descoperit că la vremea respectivă nu i-am scris o recenzie și nici nu i-am dat un raiting prea mare, așa că înainte să actualizez statusul cărții, am stat câteva minute bune întrebându-mă cât de fraieră eram, de fapt, la vremea respectivă... Cartea e mai mult decât faină pentru că explorează foarte profund, dar și foarte suprinzător ideea sinelui, care mi se pare una dintre cele mai fascinante teme ale literaturii (fie ea SF sau nu), așa că nu înțeleg de ce n-am apreciat-o mai mult acum 4 ani... sinele meu de atunci era, probabil, mic și fraier :)

Spuneam mai sus că personajul central are abilitatea de a-și schimba înfățișarea, dar de fapt face mai mult de atât: transformarea include și asumarea personalității „imitatului”, Schimbătorii se modifică pe ei înșiși la un nivel mult mai profund decât aspectul fizic. Practic, devin altcineva cu totul, așa că marea lor provocare e să reușească să-și păstreze definiția sinelui, să reușească să continue să existe. Și totuși, dacă o persoană există doar în scurtele luni dintre transformări, mai e el sau ea o persoană? Dacă da, unde rezidă acel sine în timp ce e altcineva? Sunt Schimbătorii niște actori formidabili sau e mai mult de-atât? Acestea sunt întrebările care nu mi-au dat pace pe tot parcursul romanului și nici acum nu pot spune că am răspunsuri la toate, dar chiar faptul că am început să mă gândesc mai mult la ceea ce definește o persoană (și la cât de ușor sau greu e ca, o dată „definiția” găsită, cineva să poată deveni acea persoană), faptul că romanul m-a pus pe gânduri e destul cât să devină repede una dintre cărțile pe care le recomand lejer oricui vrea o poveste „sățioasă pentru minte”.

Și ca și cum o singură temă problematică nu era de-ajuns, ceea ce face autorul extraordinar de bine e antiteza dintre Horza și Balveda, care sunt la început reprezentanții complet diferiți a două culturi incompatibile și sfârșesc prin a deveni nu doar asemănători (deși fiecare își păstrează ideologia), ci chiar camarazi. Mi s-a părut fascinantă relația dintre ei doi (nu amoroasă, nu era cazul), evoluția acestei relații m-a surprins uneori și m-a făcut să zâmbesc alteori, dar ce mi-a plăcut cel mai mult a fost empatia neașteptată pe care o simțeau unul pentru celălalt. Și dacă la Horza empatia e o trăsătură de caracter, deoarece trebuia să descifreze personalitatea cuiva înainte de a și-o însuși, la Balveda a fost foarte neașteptată, așa că am apreciat-o cu atât mai mult.

În plus, mi-au plăcut mult și discuțiile dintre ei doi, în special cele despre Cultură, entitatea politică în care mașinile conduc. Mi-au plăcut mai ales pentru că eram de acord cu amândoi deodată, deși părerile lor erau opuse. Da, să ai o mașină rece, eficientă și incoruptibilă la putere e un vis frumos, un vis în care cred că se va putea vorbi și despre dreptate, și despre fericire... și despre utopie. Problema, însă, cu visele frumoase și utopice e că ele sunt prea frumoase ca să fie adevărate. Omenirea poate avea epoci de aur, dar nu și perfecțiune. Noi nu suntem perfecți, așa că nimic din ce creem noi nu e perfect. Și mașinile sunt creația noastră. Indiferent cât de bine le-am produce și cât de mult ar avansa ele și cum s-ar produce unele pe altele, un defect inițial ar putea crește exponențial, mașinile însele fiind oarbe la el. Pe scurt, ceva ar putea merge prost. Având un sistem bazat în totalitate pe o componentă nesigură, defectarea acesteia aduce după sine prăbușirea sistemului, ceea ce, în contextul Culturii, ar fi aproape genocid. Pe care ni l-am fi provocat singuri. Înfricoșător gând, nu? Dar bazat în totalitate pe o supoziție...

Așadar, cum alegi? Cum decizi dacă utopia merită sau nu riscul, când nici măcar nu știi dacă există vreun defect în spatele visului de aur? Cum decizi ce tabără are dreptate, cum decizi de partea cui vei fi? Aceasta e întrebarea al cărei răspuns n-am reușit să-l găsesc, dar vă provoc pe voi să o faceți citind Spectrul lui Phlebas și descoperind Cultura, idiranii, dar și pe Balveda și pe Schimbătorul Horza.

De citit: Lansările Final Frontier

Peste 2 săptămâni, în weekend-ul 2-3 aprilie, toți fanii și iubitorii de SF&F, benzi deseate, figurine sau pur și simplu iubitorii de geek stuff se vor strânge în Connect Hub (Bulevardul Dacia 99) ca să se bucure de a 5-a ediția Final Frontier, un târg de carte special pentru noi.


Eu am participat prima dată la ediția cu numărul 3 și cred că a fost prima mea interacțiune adevărată cu fandomul românesc din zona SF&F. M-am îndrăgostit din prima clipă, pentru că am simțit că, deși nu cunoșteam pe nimeni, făceam parte dintr-un grup. Între a treia și a patra ediție, am mai participat la alte evenimente care reuneau aceiași oameni și am ajuns să-i cunosc, așa că FF #4 a fost ca o revedere cu toți oamenii dragi, dar și o ocazie să cunosc alți fani.

Prin urmare, de când am aflat că urmează ediția cu numărul 5, am stat cu antenuțele bine întinse, ca să prind toate știrile legate de târg și să vi le pot da mai departe centralizat, așa că, pe lângă un link la program, aș vrea să vă povestesc despre toate cărțile faine care se vor lansa la târg și pe care abia aștept să le aduc în bibliotecă (mai ales că ziua mea e weekend-ul acesta, așa că o să am o scuză să cer kile de cărți drept cadou :P ).

Bun, vă avertizez că urmează un articol destul de lung, pentru că majoritatea editurilor ne-au pregătit multe lucruri faine, așa că eu o să mă pot revanșa pentru perioada lungă care s-a scurs de când v-am recomandat o carte înainte să apară. De asemenea, o să iau editurile participante în ordine alfabetică, ca să nu se supere nimeni :)


• Crux Publishing - Prezentă de un an de zile pe piața de carte românească, editura Crux Publishing rămâne fidelă misiunii sale de a aduce în atenția publicului autori români contemporani de o inestimabilă valoare și de a îmbogăți cultura actuală prin traducerea operelor unor autori străini clasici care au pus bazele literaturii fantastice de calitate. Sâmbătă, 2 aprilie, începând cu ora 15.00, Crux Publishing vă invită la evenimentul intitulat De la Conan Barbarul la distopie și stele, care va cuprinde lansarea a trei volume esențiale pentru literatura de gen:

Conan Barbarul: O vrăjitoare se va naște de Robert E. Howard Primul titlu din proiectul Integrala Robert E. Howard reprezintă o nuvelă complexă ce îl are ca protagonist pe nimeni altul decât pe legendarul erou Conan Barbarul. Conținând probabil una dintre cele mai emblematice scene din istoria curentului literar sword & sorcery, nuvela O vrăjitoare se va naște aduce în prim-plan acele elemente care l-au făcut pe Robert E. Howard să fie considerat unul dintre părinții fantasticului întunecat de calitate: acțiune dinamică, eroi excepționali surprinși în situații excepționale și un univers de o frumusețe uluitoare.

Insula Diavolului (Predestinare genetică #2) de Ciprian Mitoceanu Urmând volumului În sângele tatălui, romanul Insula Diavolului este cel de-al doilea titlu din seria Predestinare genetică semnată de cunoscutul scriitor român Ciprian Mitoceanu. Deseori comparat cu Stephen King ca forță a scriiturii și a suspansului creat, autorul ne introduce de această dată într-un univers distopic, foarte apropiat de cel al zilelor noastre. Un nevinovat întemnițat pe Insula Diavolului și un criminal în serie liber, aflat în culmea succesului. Congresmanul Dawson își pregătește, pas cu pas, amendamentul, o lovitură decisivă pe care o va da justiției americane și însăși umanității. Dar ce ne facem când politica și genetica scapă de sub control? În cel de-al doilea volum al seriei, Ciprian Mitoceanu ne provoacă, în obișnuitul său stil alert, să luăm parte la un joc diabolic, a cărui singură miză este supraviețuirea.

Regatul sufletelor pierdute (Stelarium #1) de Ana Maria Negrilă Supranumită „Regina neagră a cyberpunk-ului românesc”, Ana-Maria Negrilă revine pe piața de carte cu un roman science-fiction a cărui complexitate și dinamism sunt comparabile cu marile opere de gen precum seria Dune, Primăvara Helliconiei sau Seria Culturii. Cititorii vor avea parte de o poveste în care știința, religia, spionajul și conspirațiile se împletesc, se confruntă și dau naștere unei aventuri ce va ține toți cititorii cu sufletul la gură. Primul volum dintr-o saga space opera (Stelarium), Regatul sufletelor pierdute vine însoțit, în premieră în ultimii ani în România, de un trailer și de un cod QR care, odată scanat, le oferă cititorilor acces la un conținut multimedia bonus și la nenumărate surprize. Trailer-ul cărții aici -> [link] (must see!!)

• HAC!BD - oamenii care l-au transformat pe Harap-Alb în super-erou de bandă desenată s-au extins, publicând și diverse albume de gen, două dintre ele având lansarea sâmbătă, la ora 11:45. Însă evenimentul pe care abia îl aștept este lansarea volumului Haiganu. Fluviul șoaptelor, roman pe care l-am citit și pe care îl recomand cu drag. Și deși l-am citit, motivul pentru care ard de nerăbdare să particip la lansarea de sâmbătă de la ora 14:00 este faptul că Marian Coman ne va citi un fragmentul din următorul volum!!

Haiganu. Fluviul șoaptelor de Marian Coman Când, într-o iarnă năpraznică, Zourazi, copilul prin vinele căruia curge sângele sacru al magilor, fuge din temnița căpcăunului Dekibalos pentru a întâlni un zeu aruncat pe pământ, lumea întreagă prinde a se schimba! Cu ”Fluviul șoaptelor”, Marian Coman îți deschide poarta către un univers straniu, în care unele personaje îți vor aminti, ca prin vis, de poveștile copilăriei, iar altele îți vor popula coșmarurile. Aflat la granița dintre fantasy și horror, ”Fluviul șoaptelor” îți dezvăluie fascinanta întâlnire dintre un zeu decăzut și un copil cu puteri miraculoase. Romanul este prima parte dintr-o trilogie ce-l are în centru pe Haiganu, singurul dintre Cei Mari ce colindă prin lume.

Dealu Turcesii, Paradigme de Dodo Niță Prozele lui Dodo Niţă scrise cu aplombul care nu ocoleşte sonorităţile argotice, au finaluri şocante, fie în cheie comică, efect al jocului ironic, fie în registrul atroce tragic. Autorul apelează la un întreg patrimoniu de fantasme obsesive (excelent valorizate în poves­tirea „Nopţile albe ale Leningradului”, pusă sub semnul tutelar al lui Mihail Bulgakov), vise, situaţii recurente proprii rememorării copilăriei („Dealu Turcesii”), unde recuperarea fondului ancestral-folcloric atinge notabile intensităţi lirice. Fără să răstoarne raporturile între realitate şi ficţiune, proza lui Dodo Niţă, onestă şi pregnantă, garanţie a unei lecturi agreabile, se încăpăţânează să conserve o anume ingenuitate a actului literar.

Ioniță Tunsu. Un haiduc de București Ioniță Tunsu a fost ultimul haiduc care a băgat spaima în târgoveții și boierii Bucureștiul secolului al XIX-lea. Jafuri la drumul mare, spargeri în toiul nopții și aventuri prin catacombele uitate ale Bucureștilor, ba chiar incursiuni în Revoluția de la 1821, fapte intrate în legendă și reînviate acum, cu deosebită măiestrie de pensula maestrului Puiu Manu.

• Millennium Books - Prima lansare la care am asistat în 2013 la FF a fost lansarea unui volum de Ioana Vișan, așa că mă bucur că și anul acesta, autoarea mai lansează un volum. Iar pe Lucian Dragoș Bogdan l-am îndrăgit de la primul capitol din Vraciul de pe norul interior, așa că sper să ne vedem în număr cât mai mare duminică, de la 12:30:

Povestiri fantastice de Lucian Dragoș Bogdan După mai multe romane, a venit vremea unor volume de povestiri. Dacă ÎNTÂMPLĂRI DIN OCEANELE TIMPULUI conţine texte din perioada 2013-2014 şi va apărea doar în format electronic, pe 3 aprilie vă aştept la Final Frontier cu o carte pentru care unii dintre voi şi-au exprimat interesul în ultima jumătate de an. POVESTIRI FANTASTICE va apărea la editura Millennium, "păstorită" de Horia Nicola Ursu - acelaşi care, la vechea sa editură Omnibooks, îmi tipărea primele două volume de povestiri, cele cu care am ieşit în lume în anul 2004. Citind toate detaliile acestea, poate că unii dintre voi au înţeles unde bat - noul volum adună laolaltă cele mai bune povestiri din "Trilogie" şi "Zeul Kvun".

Secvență de zbor de Ioana Vișan După EFECTUL DE NAUTIL, iată cea de-a doua culegere de povestiri ce poartă semnătura Ioanei Vişan, una dintre vocile cele mai proaspete şi mai puternice din noua generaţie de autori de literatură fantasy şi science fiction din România. SECVENŢĂ DE ZBOR reuneşte povestiri apărute anterior în antologii şi diverse publicaţii, alături de altele inedite.

• Nemira - editura care nu mai are nevoie de vreo prezentare vine cu două evenimente, dar cu mult mai multe cărți. Sâmbătă, de la ora 15:30 are loc o lansare de carte străină, iar duminică de la ora 14 are loc lansarea volumelor semnate de autorul bicefal Dănuț Ungureanu - Marian Truță:

Vegetal de Dănuț Ungureanu și Marian Truță „Mai povesteau oamenii, in serile cand se-adunau la cate unul, sa stea de taina, ca mosneagul se ivea, cel mai adesea in noptile cu luna plina, prin marginile lanului. Umbla de colo-colo, sovaind, parca neindraznind sa se-ntoarca la el acasa. Trupul ii era tot strapuns, iar prin gaurile in care nu ramasesera panusi se putea vedea dintr-o parte-n alta. Pe teasta si-n varfurile degetelor ii crescusera mii de fire de matasea porumbului, care frematau la cea mai mica adiere. Din picioare inmugureau frunze si cu toate astea se misca aproape ca un om, gemand de ti se facea pielea de gaina. Dar din gavanele ochilor nu curgea nicio lacrima, caci erau pline cu graunte, printre care se furisau gandaci marunti...”

Mineral de Dănuț Ungureanu și Marian Truță „Oamenii stelelor vor adora nestingheriti, eliberati de povara carnii, stralucirea intregii Creatii...” Nemurirea? Sublimarea sufletului? O umanitate absolvita de pacate? Sunt promisiunile unei tehnologii revolutionare, pe care eroii romanului Mineral le urmeaza ca pe singurele sperante ce le-au mai ramas intr-o societate impotmolita la limita neputintelor sale. Ceva se intampla insa pe calea catre contopirea cu perfectiunea universului, amenintand sa spulbere ultimele sanse de supravietuire a speciei. Si, pas cu pas, personajele din Mineral inteleg ca oamenii trebuie sa gaseasca mai intai in sine solutiile pentru a merge mai departe...

Noutăți Nemira

• Paladin - Cred că Paladin e printre puținele edituri de la care am chiar toate titlurile din colecția SF&F în bibliotecă și chiar dacă nu le-am citit pe toate, vreau să le aduc cărților mele câteva surioare noi. În plus, sâmbătă la 16:15 se lansează și Trezirea leviatanului, carte pe care o aștept cu nerăbdare de mult, mult timp :)

Trezirea leviatanului de James Corey Ce pericole ar mai putea pândi în spaţiul cosmic după ce umanitatea reuşeşte să colonizeze o mare parte din sistemul solar, iar lupta pentru apă, aer şi hrană trebuie purtată în fiecare zi? Cu milioane de ani în urmă, fiinţe necunoscute din Univers au lansat asupra Pământului un virus cu o inteligenţă superioară, menit să reconfigureze planeta şi pe locuitorii ei. Dar protomolecula îşi ratează ţinta şi călătorește prin spaţiu aşteptând să fie trezită la viaţă. Când virusul cade în mâinile unor sociopaţi, sute de mii de oameni îşi pierd viața, iar sistemul solar este ameninţat de izbucnirea războiului civil. În haosul care se stârneşte, două personaje cu principii antagoniste – James Holden, ofiţer pe un transportor de gheaţă, şi detectivul Miller – vor porni împreună într-o cursă pentru salvarea omenirii.

Elantris de Brandon Sanderson Elantrisul, orașul solar al oamenilor-zei, își pierde măreția atunci când, pe neașteptate, este lovit de blestemul Reodului, iar semizeii se transformă în cadavre vii. Povestea ia o întorsătură și mai sumbră atunci când însuși prințul moștenitor al Arelonului, Raoden, cade pradă blestemului și este închis în orașul decăzut. Între timp, Sarene, prințesa care urma să-i devină soție, sosește în Arelon, unde i se spune că alesul inimii ei este mort. Niciunul dintre ei nu este însă dispus să-și accepte soarta, așa că vor porni separat într-o luptă pentru aflarea adevărului și a naturii Reodului, fiind ajutați de ființe cu puteri supranaturale. Când se vor întâlni, îl va mai recunoaște Sarene pe Raoden? Soarta Elantrisului este în mâinile lor.

Furia roșie de Pierce Brown În viitor, populaţia lumii e împărţită în clase având funcţii strict și clar definite, iar fiecărei clase îi corespunde câte o culoare. Darrow e un Roşu şi un Sondor al Iadului care lucrează în adâncul minelor de pe Marte pentru a face suprafaţa planetei locuibilă. La fel ca toţi cei din neamul lui, trudeşte din greu pentru a oferi un viitor mai bun generaţiilor următoare. Darrow va descoperi însă destul de repede că umanitatea ajunsese demult să populeze planeta Marte, iar cei ca el sunt ţinuţi drept sclavi de o clasă conducătoare decadentă, cea Aurie. Singurul mod în care se poate face dreptate în această societate abuzivă este ca Darrow să se infiltreze în mijlocul Auriilor, devenind unul dintre ei.

• Rao - E primul an în care editura participă la FF, așa că sper sincer că asta înseamnă că vor reînvia colecția lor de SF :)

Bărbați sub arme de Terry Pratchett Caporalul Morcove a fost avansat! Acum conduce recruţii din Garda Oraşului Ankh-Morpork, cel mai mare oraş din Lumea Disc, pentru a-l apără de hoarde barbare, războinici tribali, armate banditeşti... lucruri de-astea. Dar o slujbă şi mai importantă îl aşteaptă. Un document vechi tocmai a dezvăluit că oraşul Ankh-Morpork, cundus de decenii de de crima dezorganizată, are un suveran secret! Iar numele lui e Morcove... Şi astfel începe cea mai mare uimitoare aventură a tuturor timpurilor, sau măcar a întregii după-amiezi, în care soarta oraşului - a universului însuşi! - depinde de curajul unui tânăr, de o veche sabie magică şi de un căţel.

Moștenitoarea focului de Sarah Maas Celaena Sardothien şi-a negat harul magic vreme de zece ani. Acum, singura ei dorinţă este să răzbune moartea prietenei ei Nehemia, iar regele din Adarlan este principalul vinovat. Pentru a-şi duce la îndeplinire planul, Celaena, moştenitoarea de foc a unui regat distrus, va călători în Wendlyn, un ţinut îndepărtat în care magia încă mai dăinuieşte. Va reuşi oare temuta asasină să îşi accepte moştenirea nemuritoare, învingându-şi teama de necunoscut? Până unde va fi ea dispusă să meargă pentru a-şi îndeplini promisiunea făcută Nehemiei?

Simfonia itinerantă de Emily St. John Mandel "Simfonia itinerantă" este un roman complex, ciudat, despre anii de dinainte şi de după o pandemie care ucide majoritatea populaţiei de pe Terra, având în centru destinele unei trupe de actori supravieţuitori. Planurile temporale se împletesc în mod armonios. Frumos scris, bine construit, nu este, cum s-ar putea crede, doar un roman postapocaliptic sumbru, ci ne oferă o viziune inedită despre un viitor distopic.

Regatul umbrelor de Josephine Angelini "Regatul umbrelor" este cel de-al doilea volum din seria Predestinaţi. Cartea continuă povestea lui Helen Hamilton, o tânără timidă care locuieşte în Nantucket şi a cărei viaţă este cuprinsă de haos atunci când descoperă că este singurul scion, descendentă directă a zeilor greci, care poate coborî în Lumea de Dincolo. Helen este hotărâtă să-şi folosească talentul pentru a pune capăt războiului împotriva zeilor şi, de asemenea, să-şi schimbe destinul. În cruciada pe care o declanşează, un lucru se dovedeşte dificil: să-l uite pe Lucas Delos. Fără el, Helen simte că nu poate înfrunta Lumea de Dincolo şi este pe punctul de a ceda. Chiar atunci, un alt scion misterios, neînfricat îşi face apariţia şi îi oferă eroinei ocrotirea sa. Volumul doi din această saga aduce cu sine o poveste romantică încărcată de dinamism, în care se înfiripă un triunghi amoros de neuitat.

• Tritonic - Cred că e unul dintre cele nostalgice articole pe care le-am scris, dar FF chiar a însemnat și înseamnă mult pentru mine, așa că-mi tot amintesc întâmplări de pe la începutul incursiunilor mele printre oamenii cărților. Întâmplător sau nu, editura Tritonic a fost sursa de la care am aflat despre târg prima dată, așa că mă bucur să-i revăd, mai ales că duminică, la ora 13:15, lansează volumul lui Alex Lamba, care cred că va fi prima carte pe care o citesc după târg. În plus, deși nu e pe lista lansărilor, n-am să plec de la FF fără volumul 9 și 1/2 elegii al lui Michael Haulică.

Sub steaua infraroșie de Alexandru Lamba Un Space Opera / romance, o încercare de a satisface pretențiile fanilor de hard SF și ale amatorilor de povești de dragoste deopotrivă. O incursiune imaginativă în viitorul în care iubirea pentru spațiu va invada spațiul iubirii.

Galaxia sudică de Aurel Cărășel Galaxia sudică adună în paginile sale cîteva nuvele publicate, bine primite de cititori și lăudate de cei care scriu despre proza scurtă (una dintre ele, „Gravitație 0.7ˮ, a fost chiar nominalizată la premiile Romcon 2015, categoria nuvelă), dar și una inedită, cea mai întinsă dintre ele. Însă vestea cu adevărat bună în legătură cu acest volum este că el reprezintă debutul unuia dintre cele mai interesante proiecte din literatura SF românească. Galaxia sudică va fi o saga spațială, o istorie a lumii așa cum numai Motocentauri pe acoperișul lumii, antologia din 1995, își propusese.

Cam atât despre cărțile editurilor invitate pe care vi le recomand cu mare, mare drag. Totuși, nu sunt singurele lansări, deoarece câteva edituri care nu vor avea stand vor fi prezente prin autorii SF&F pe care îi lansează. Așadar, dacă nu v-am plictisit încă, vă mai recomand câteva cărți care se vor lansa la târg:

Din ştreang de Aurelia Chircu - editura Bookmasters - lansare duminică, 11:15 Debutul Aureliei Chircu aduce în prim plan îmbinarea unei estetici tipic scandinave în materie de thriller cu elemente fantastice, menite să reproducă o atmosferă de suspans ancorată într-un mediu autohton. Miza cărții o constituie însă posibilitatea de a fi lecturată ca roman mainstream, roman thriller sau roman de ficțiune speculativă.

Exit, povestiri de dincolo - antologie editată de Marian Truță - editura Eagle - duminică, 11:45 Opt autori explorează pragurile lumii de dincolo, într-o călătorie captivantă, uneori sumbră, alteori amuzantă, alteori plină de tristeţe şi însingurare. Opt istorii inedite despre ceea ce poate fi hotarul dintre AICI şi DINCOLO, opt viziuni ale aceluiaşi lucru, pe cât de fascinante, pe atât de diferite.

Căldura ghețarilor de Nic Dobre - - sâmbătă, 12:30 Cartea lui Nic Dobre vorbește, printre multe altele, despre o anume chemare a instinctelor omenești, despre dorul de casă (dacă această sintagmă nu s-a prăbușit deja în desuetudine, sub presiunea implacabilă a unui alt «ghețar» – globalizarea), despre eternul balans între nerăbdarea marilor explorări și revenirea perpetuă la insula de baștină.

• Opere complete de Mihail Grămescu, vol 4 - Tracus Arte - duminică, 11:00

Doamne, ce de cărți s-au strâns....Habar n-am unde o să le pun, habar n-am când o să am timp să le citesc pe toate, dar serios că le vreau. Și portofelul meu e bine burdușit, așa că, dacă totul merge bine, o să pot să vin cu toate acasă. Semnate *evil grin*.

Și dacă tot m-am apucat de luat la puricat programul, vă mai spun că dacă veniți la târg, o să mai aveți parte de nenumărate suprize, printre care și un eveniment al Secției 14, pentru care autorii se pregătesc temeinic, așa că mă aștept la ceva fain de tot, o zona de boardgames, quiz-uri și dueluri de la Club Star Wars România și multe, multe alte surprize!!

Așadar, ne vedem cu toții pe 2-3 aprilie la Final Frontier! Eu voi fi acolo tot weekendul, așa că sper să ne strângem din nou în număr cât mai mare!