Recenzie: Delirium - manipulare prin frică

Povestea:
Au denumit-o amor deliria nervosa și au spus că e o boală. Apoi au găsit un leac. Și cine nu ar vrea să fie vindecat de o boală fatală? Probabil persoanele deja infectate sau cele inconștiente. Așadar, cei care se opun tratamentului trebuie aduși pe calea cea dreaptă cu forța sau uciși. Iar cei salvați au nevoie să fie protejați. Mai ales că tratamentul, din păcate, poate fi aplicat doar după 18 ani.
America și-a închis granițele. Orașele considerate sigure au fost împrejmuite cu garduri electrice pentru a menține siguranța. Forțele de poliție se asigură că persoanele infectate sunt prinse înainte să răspândească boala. Tinerii sunt învățați să recunoască semnele bolii și să se ferească de ea până împlinesc 18 ani. Apoi, tratamentul le va asigura fericirea.
Lena s-a temut de amor deliria nervosa încă de când era mică. Mama ei nu a putut fi vindecată - deși tratamentul i s-a aplicat de 3 ori - și boala a făcut-o să se sinucidă. Însă Lena mai are doar 95 de zile de așteptat, apoi va fi în siguranță. Fericită. Guvernul îi va desemna un partener cu care se va căsători, dacă notele ei la examene sunt bune, va merge la facultate, viața ei va fi sigură și lipsită de griji.
Însă înainte să fie vindecată, Lena se îmbolnăvește. Adică se îndrăgostește.

Părerea mea:
Această carte nu spune o poveste de dragoste. Știu că totul la ea pare să promită o astfel de poveste, dar nu despre asta e vorba în roman. Delirium e o poveste despre manipulare, îndoctrinare și jumătăți de adevăr. E o carte YA, dar e una bună, extrem de bună.

Cred că cel mai simplu mod de a rezuma subiectul cărții este prin sintagma „efectele îndoctrinării”. Fiind relatată la persoana I, e foarte ușor să afli exact cât de mult a fost afectată Lena nu doar de moartea mamei ei, dar și de tot ceea ce guvernul, profesorii și chiar propria familie au învățat-o. Pentru ea, dragostea e într-adevăr o boală care ucide, iar operația care o va scăpa de amenințarea amor deliria nervosa e ceea ce-și dorește cel mai mult.

Tocmai de aceea, atunci când ea se îndrăgostește, deși pare că totul începe să se învârtă în jurul poveștii de dragoste dintre ea și Alex, de fapt totul e un pretext pentru ca autoarea să ne prezinte modul în care Lena luptă cu tot ceea ce a fost învățată, cum încearcă să regăsească bucăți din ceea ce știa în lumea nouă pe care o descoperă. Însă lumea nu e nouă, ea e cea care și-a schimbat perspectiva, așa că trecerea de la faza de respingere a evidenței la cea ce acceptare e extrem de bruscă, modul de gândire al Lenei părând că s-a schimbat cu 180 de grade.

Și, o dată ce înțelege că a fost mințită toată viața, Alex devine ancora ei, fiind singurul pe care Lena are senzația că îl cunoaște cu adevărat. Recunosc, au fost momente în care mi s-a părut că se gândește mult prea mult la el, că a devenit nu un iubt, ci o obsesie, însă repet, povestea dintre ei doi nu este una de dragoste, este una despre dificultatea acceptării adevărului, despre cum la doar 18 ani ești forțată să vezi că societatea pe care tu o credeai ideală vrea să-ți răpească exact lucrul care face diferența între un om și un robot.

Ceea ce am apreciat cel mai mult la care este faptul că Lauren Oliver, spre deosebire de multe alte autoare de YA care au făcut lucrurile doar pe jumătate, a găsit o idee bună și a și exploatat-o! Societatea pe care ne-o prezintă nu e doar una fără iubire, ci una în care consecințele acestui fapt se văd pe fiecare pagina, pe fiecare rând. Părinți care nu se pot atașa de copiii lor și îi ucid, oameni cu priviri pierdute care nu mai pot visa, persoane pline de viață care după operație devin distante, reci... fiecare detaliu are rolul de a-ți reaminti că societatea aceea e fundamental defectă.

În plus, deși e primul volum dintr-o carte, nu se vede asta, nu se insistă prea mult pe prezentarea personajelor, acțiunea fiind lăsată pentru volumele viitoare, ci deși poți ghici cum vor decurge evenimentele, te ține lipit de carte.

Delirium nu e o poveste de dragoste. E o distopie în adevăratul sens al cuvântului. E 1984 pentru tineri. E o carte YA care face cinste genului. E un must-read! Și nu în ultimul rând, e genul de carte care te face să vrei să-i citești continuarea, deoarece te întrebi ce ar mai putea să se întâmple după acest prim volum atât de fain încât aproape că poate fi considerat o carte de sine stătătoare.