Leapșa: Social Media Book Tag

Am primit această leapșa de la Leontina, căreia îi mulțumesc. Ideea e ca pentru fiecare rețea de socializare să alegem o carte care i s-ar potrivi. Se pot folosi și poze din arhiva personală (sau deloc), dar pentru că eu și aparatul meu foto suntem în mijlocul unei „mici” dispute, voi folosi copertele de pe site-urile editurilor :)

Twitter: Cea mai scurtă carte dintre preferatele tale. CPSF#11. Nu e tocmai o carte, dar conține una dintre cele mai frumoase povestiri pe care le-am citit: Expirație de Ted Chiang. Mulțumită acestei povestiri am ajuns să-mi cumpăr Împărțirea la zero, pentru că e scrisă de același autor (și dacă ziua ar avea 48 de ore și n-aș avea nevoie să dorm, aș fi și citit-o până acum). (Recenzia mea)
Facebook: O carte pe care toată lumea te-a presat să o citești. Sub aceeași stea de John Green. Nu m-a presat nimeni în adevăratul sens al cuvântului, dar am citit atâtea laude adresate cărții încât am simțit că voi rata ceva dacă n-o voi citi. (Recenzia mea)
Tumblr: O carte pe care ai citit-o înainte să fie cool. This is an easy one: Urzeala Tronurilor, de George RR Martin. Nu era tocmai „uncool” când am citit-o eu, dar serialul nu era nici măcar în producție, deci fenomenul Game of Thrones era mult, mult mai mic față de ce e acum. (Recenzia mea)
Myspace: O carte despre care nu îți amintești dacă ți-a plăcut sau nu. Pulbere de stele - Neil Gaiman. Am văzut filmul înainte să citesc romanul (maaaare greșeală în cazul de față) și deși mi-a plăcut atmosfera de basm din carte, povestea nu era cum mă așteptam eu să fie. Știu că pe moment nu mi-a plăcut pentru că voiam să fie ca în film, dar acum dacă mă gândesc, n-aș ști să spun dacă povestea așa cum era ea mi-a plăcut sau nu... (Recenzia mea)
Instagram: O carte care a fost atât de frumoasă încât a trebuit să îi faci o fotografie. Um... nu cred că am făcut vreodată vreo poză unei cărți pentru că mi s-a părut frumoasă (fie ca aspect, fie din punct de vedere al conținutului), dar cred că una dintre cele mai frumoase coperte pe care le-am văzut în ultimul timp este cea de la Furtună pe Windhaven. (Recenzia mea)
YouTube: O carte care ți-ai dori să devină film. Fahrenheit 451. Dacă i s-ar face o ecranizare ca lumea, cred că ar fi exact ce are nevoie societatea acum, cel puțin cea din România. (Recenzia mea)
Goodreads: O carte pe care o recomanzi tuturor. Acluofobia de A. R. Deleanu. O s-o recomand prin toate mijloacele pe care le am până când o s-o citească toată lumea. (Recenzia mea)

Ok, cam asta a fost, sper că v-a plăcut pentru că mie una mi-a plăcut nu doar să fac aceste asocieri, dar și ideea genială a jocului. Știu că unii deja au făcut-o, eu o dau mai departe blogurilor: Addicted to books, Boooks and Stuff, Boundless Daydreamer, Cărți și ciocolată, Cory's Bookfrenzy, Goldypedia, Fantasy Books, Lumea imaginară, Răzvan's bookshelf, Smile now...die later și, desigur, oricui o mai dorește pentru că nu sunt sigură că n-am omis vreun blog pe care îmi face plăcere să-l urmăresc. Have fun!

Film: The Fault In Our Stars (Sub aceeași stea)

Am fost să văd filmul acum o săptămână, dar am vrut să las să treacă o cantitate considerabilă de timp, pentru că nu eram sigură ce părere am de fapt despre ecranizarea asta... Nici acum nu sunt foarte hotărâtă, dar nu cred că părerea mea va deveni mai consistentă dacă mai aștept...

Povestea:
Hazel Grace e o tânără bolnavă de cancer care e împinsă de părinții ei să participe la un grup de sprijin, unde îl întâlnește pe Augustus Waters, un băiat care e fermecat de ea și de care, încet încet, Hazel se îndrăgostește. Filmul ne arată povestea lor de dragoste, cu toate suișurile și coborâșurile ei și, în plan secundar, viața unui bolnav de cancer și toate momentele sfâșietoare, dulci-amărui sau pline de bucurie ale acestei vieți, dar și modul în care cei apropiați bolnavului reacționează în aceste momente.

Trailer:


Părerea mea:
Cartea se numără printre cele câteva pe care le-am citit pentru că erau ridicate în slăvi. De obicei, încerc să mă feresc de poveștile realiste (în sensul că se petrec în lumea reală, fără elemente fantastice) și triste pentru că părerea mea e că lumea așa cum e ea e destul de tristă și fără să-i caut eu poveștile amare, cu atât mai mult cu cât nici măcar nu sunt reale. E ca povestea din filmul Titanic: din atâtea povești adevărate și triste, James Cameron ne prezintă una inventată...

Dar uneori mi se pare că o porție bună de plâns face bine la suflet și parcă e mai bine când e vorba de durerea altora, nu de a ta, mai ales că la sfârșit poți să zâmbești ușor, bucuros că nimeni n-a avut de suferit în realitate (cu excepția ta, care suferi indirect). Plus că toată lumea vorbea despre cât de life-changing e cartea, așa că am vrut să încerc pe pielea mea. Totuși, după cum reiese din recenzia mea [link], romanul nu m-a dat peste cap. A fost o poveste interesantă, dar atât.

Ca să știți cu cine aveți de-a face, eu sunt tipa care, privind Avatarul aceluiași James Cameron de mai sus, am plâns atunci când s-a prăbușit copacul omuleților albaștri. Cartea la fel de albastră a lui Green în schimb nu mi-a smuls nici o lacrimă, deși știu că a încercat. Filmul, în schimb, a fost cu totul și cu totul altceva. Am plâns aproape la fel de mult ca la Mizerabilii, unde am plâns de la a treia melodie și până la final. (Să fie clar, eu nu plâng numai de tristețe și în general, nu plâng în lume. Plâng la cărți și filme atunci când sunt puternic impresionată din punct de vedere emoțional, pot să plâng bine mersi și de bucurie, ușurare etc etc.) Cred că mai ales pentru că știam ce urmează, plângeam cu atât mai intens. Am ieșit din sală cu ochii roșii, gândindu-mă că în sfârșit am înțeles de ce era cartea asta sanctificată. Dacă am plâns atâta, însemna că a fost un film bun, nu?

Nu. Gata, am zis-o, okay? Nu cred că a fost un film bun. A fost o ecranizare fidelă și a fost un film emoționant. Dar nu mi s-a părut că a avut substrat. Cartea mi s-a părut că spune ceva. Fac încă o referire la recenzia mea (da, țin musai să te conving să faci click pe [link] și să o citești): se vede că nu mi-a schimbat lumea, dar mi-a transmis ceva. Filmul, în schimb.... a trecut o săptămână și mereu când mă gândesc la el, reacția mea este „așa, și?” Povestea celor doi e tristă, dar nu mă tăvălesc de mila lor. A fost ceva la film care nu m-a convins. Nu mă întrebați ce pentru că habar n-am, mai ales că pe moment, am fost impresionată.

Acum, o săptămână mai târziu, știți care mi se pare cea mai interesantă chestie din tot filmul? Faptul că regizorul a găsit o metodă de a-mi arăta mesajele și e-mailurile din film în așa fel încât să pot să le citesc. Mai sunt filme care îmi arată telefonul după ce cineva primește un SMS și se așteaptă să citesc ce scrie acolo. Dacă nu există și o subtitrare cu mesajul, atunci de obicei regizorul primește din partea mea o serie de cuvinte nu foarte măgulitoare. Aici n-a fost cazul, aici totul a fost făcut foarte elegant și „plăcut ochiului”. Dar faptul că asta a fost partea care acum, gândindu-mă la film, mi-a plăcut cel mai mult spune destule despre părerea mea despre film.

Ca să fie clar, nu vreau să se înțeleagă că eu cred că a fost un film prost sau o carte proastă sau că fandomul ar trebui să meargă să citească un clasic sau că Green ar trebui să se lase de meserie. Departe de mine ideea asta. Dar, după cum știm cu toții, nu toate cărțile (respectiv ecranizările lor) sunt pentru toată lumea. Cartea asta n-a fost pentru mine. Pe de-o parte, îmi pare rău pentru că încă am senzația că am pierdut ceva, dar știu că o recitire a cărții sau o revedere al filmului n-ar ajuta cu nimic. Nu-mi rămâne decât să stau departe de toate părerile despre ale cărți ale lui Green și să încerc dn nou, cu altă carte care să mă atragă prin poveste, nu prin părerile fandomului, poate-poate am noroc și găsesc ceva care să fie potrivit pentru mine :)

Notă: După ce am terminat de aberat, am căutat posterul și trailerul și pentru că înainte să pun un filmuleț pe blog, îl și vizualizez, acum am ochii umezi... nu mi-am schimbat părerea, dar poate există totuși speranță pentru mine și creierul meu insensibil, nu? :))

Recenzie: Sub aceeasi stea

Recunosc ca am citit Sub aceeasi stea numai pentru ca tot Internetul o preamareste. Prin urmare, ma asteptam la genul acela de roman care e de fapt un cutremur condensat in cateva sute de pagini, genul de poveste care scutura lumea din temelii si apoi o reaseaza intr-un mod complet diferit, punand anumite bucati de realitate intr-o lumina noua, tare, si pe alte scaldandu-le in intuneric. Acum ca am terminat-o, nici macar nu pot sa-mi dau seama daca asteptarile mele au fost prea sus sau prea jos, dar in mod evident au fost gresite...

Povestea:
Grace are cancer, insa un medicament experimental ii permite organismului ei sa tina sub control tumorile. Totusi, viata ei este departe de una "normala", asa ca participa la intalnirile unui Grup de Sprijin. Acolo il intalneste pe Augustus Waters, un alt bolnav alaturi de care va incerca sa profite de putinele parti bune pe care viata i le ofera.

Parerea mea:
As mai insista pe poveste, dar nu mi se pare ca ar fi mai mult de spus. Cartea prezinta pur si simplu un fragment al vietii lui Grace, cu suisuri si coborasuri. Tocmai de aceea nu am resimtit romanul ca pe un cutremur, pentru ca nu vine sa spuna nimic nou. E viata pur si simplu, asa cum o cunoastem cu totii: o loterie nedreapta care nu cunoaste castigatori, doar oameni care pierd mai putin decat altii, o loterie care uneori iti ofera cate o mica raza de lumina, de care trebuie sa profiti atat timp cat dureaza, pentru ca mai devreme sau mai tarziu, nu numai ca va disparea, dar acomodarea la intuneric va fi mai dureroasa decat oricand...

Insa nu e o carte care sa te lase indiferent. E o senzatie interesanta atunci cand un autor vine sa afirme toate astea fara ocolisuri, fara sa adauge lapte si miere unei povesti fie ea si fictive, mai ales ca aceasta poveste nici nu avea nevoie de dulceata, curge atat de simplu incat nu-ti poti inchipui o alta desfasurare, banuiesti deznodamantul, desi speri sa te inseli, insa confirmarea nu te dezamageste, ci e genul de final bittersweet.

Totusi, nu e un roman trist sau pesimist. Eu il consider o poveste despre a trai clipa, despre a vedea partea plina a paharului, despre a profita de ceea ce ai astfel incat de fiecare data cand privesti inapoi la drumul parcurs, sa zambesti vazand suisurile, sa ai curajul sa-ti asumi coborasurile si, mai presus de toate, sa nu regreti nicio alegere facuta. Pentru ca, dupa parerea mea, cam asta e definitia fericirii.

Asadar, o sa ma alatur parerii generale si o sa va recomand romanul Sub aceeasi stea pentru ca e genul de poveste pe care dupa ce o descoperi, iti dai seama ca ai fi regretat daca n-ai fi citit-o niciodata.