Leapșa: Social Media Book Tag

Am primit această leapșa de la Leontina, căreia îi mulțumesc. Ideea e ca pentru fiecare rețea de socializare să alegem o carte care i s-ar potrivi. Se pot folosi și poze din arhiva personală (sau deloc), dar pentru că eu și aparatul meu foto suntem în mijlocul unei „mici” dispute, voi folosi copertele de pe site-urile editurilor :)

Twitter: Cea mai scurtă carte dintre preferatele tale. CPSF#11. Nu e tocmai o carte, dar conține una dintre cele mai frumoase povestiri pe care le-am citit: Expirație de Ted Chiang. Mulțumită acestei povestiri am ajuns să-mi cumpăr Împărțirea la zero, pentru că e scrisă de același autor (și dacă ziua ar avea 48 de ore și n-aș avea nevoie să dorm, aș fi și citit-o până acum). (Recenzia mea)
Facebook: O carte pe care toată lumea te-a presat să o citești. Sub aceeași stea de John Green. Nu m-a presat nimeni în adevăratul sens al cuvântului, dar am citit atâtea laude adresate cărții încât am simțit că voi rata ceva dacă n-o voi citi. (Recenzia mea)
Tumblr: O carte pe care ai citit-o înainte să fie cool. This is an easy one: Urzeala Tronurilor, de George RR Martin. Nu era tocmai „uncool” când am citit-o eu, dar serialul nu era nici măcar în producție, deci fenomenul Game of Thrones era mult, mult mai mic față de ce e acum. (Recenzia mea)
Myspace: O carte despre care nu îți amintești dacă ți-a plăcut sau nu. Pulbere de stele - Neil Gaiman. Am văzut filmul înainte să citesc romanul (maaaare greșeală în cazul de față) și deși mi-a plăcut atmosfera de basm din carte, povestea nu era cum mă așteptam eu să fie. Știu că pe moment nu mi-a plăcut pentru că voiam să fie ca în film, dar acum dacă mă gândesc, n-aș ști să spun dacă povestea așa cum era ea mi-a plăcut sau nu... (Recenzia mea)
Instagram: O carte care a fost atât de frumoasă încât a trebuit să îi faci o fotografie. Um... nu cred că am făcut vreodată vreo poză unei cărți pentru că mi s-a părut frumoasă (fie ca aspect, fie din punct de vedere al conținutului), dar cred că una dintre cele mai frumoase coperte pe care le-am văzut în ultimul timp este cea de la Furtună pe Windhaven. (Recenzia mea)
YouTube: O carte care ți-ai dori să devină film. Fahrenheit 451. Dacă i s-ar face o ecranizare ca lumea, cred că ar fi exact ce are nevoie societatea acum, cel puțin cea din România. (Recenzia mea)
Goodreads: O carte pe care o recomanzi tuturor. Acluofobia de A. R. Deleanu. O s-o recomand prin toate mijloacele pe care le am până când o s-o citească toată lumea. (Recenzia mea)

Ok, cam asta a fost, sper că v-a plăcut pentru că mie una mi-a plăcut nu doar să fac aceste asocieri, dar și ideea genială a jocului. Știu că unii deja au făcut-o, eu o dau mai departe blogurilor: Addicted to books, Boooks and Stuff, Boundless Daydreamer, Cărți și ciocolată, Cory's Bookfrenzy, Goldypedia, Fantasy Books, Lumea imaginară, Răzvan's bookshelf, Smile now...die later și, desigur, oricui o mai dorește pentru că nu sunt sigură că n-am omis vreun blog pe care îmi face plăcere să-l urmăresc. Have fun!

Limbajul ne face umani?

Recenzie: CPSF #12-13
Povestea: Autorul semintelor de acacia de Ursula K. Le Guin:
Subintitulată ...și alte extrase din Journal of the Association of Therolinguistics, povestea se prezintă sub forma unor articole despre descoperiri uimitoare în domeniul limbajului animal: primul text „scris” (sau mai bine zis consemnat) de o furnică, poezia efemeră a pinguinilor, ale cărei versuri sunt chiar dansurile lor subacvatice și, la final, un editorial care aduce în discuție problematica limbajului în general, dar și posibilitatea ca în viitor, omenirea să reușească să descifreze limbajul plantelor și, de ce nu?, chiar și pe cel al pietrelor.

Părerea mea:
Textul în sine are doar 8 pagini și e scris exact ca niște articole, așa că practic, în poveste nu „se întâmplă” nimic, nu e o nuvelă plină de acțiune sau de răsturnări de situație, de personaje de neuitat sau de lumi în care să vrei să trăiești. Și totuși, e un text superb, pe care nu poți să-l uiți mult timp după ce l-ai citit și care te pune serios pe gânduri.

Din punctul meu de vedere, povestea începe gradual, referindu-se mai întâi la ceva asemănător unui text, ceva ce poate semăna cu limbajul nostru, ceva ce conține cuvinte, structuri gramaticale, ceva străin, dar încă familiar. Și deja imaginația începe să zboare, pentru că o lume în care animalele și insectele ar avea și ele ceva de spus e deja uimitoare. Însă autoarea merge un pas mai departe și începe să se refere la „texte kinetice” pentru care cuvintele deja nu mai sunt de-ajuns:

„Într-adevăr, ceea ce numim „traducerile” după Adelie - sau după oricare alt text kinetic - sunt, ca s-o spunem pe față, simple note, libret fără muzică. Versiunea de balet e adevărata traducere. Cuvintele singure nu vor putea niciodată reda fidel întregul.” © Ursula K. Le Guin - Autorul semințelor de acacia - CPSF #12-13

Și apoi vine lovitura de grație, posibilitatea - deocamdată un vis chiar și pentru cercetătorii ficționali - de a decoda limbajul plantelor, de a deveni capabili de atâta empatie încât să-și poată imagina cum ar putea comunica o specie pentru care nu numai cuvântul, dar și mișcarea (alta decât simpla creștere) e un concept de neimaginat:

„Arta pe care a căutat-o domnia-sa, dacă există, e o artă non-comunicativă - și probabil non-kinetică. E posibil ca Timpul, elementul esențial, matrice și măsură a tuturor artelor animale cunoscute, să nu mai joace niciun rol în arta vegetală. E posibil ca plantele să folosească măsura eternității. Nu știm.” © Ursula K. Le Guin - Autorul semințelor de acacia - CPSF #12-13

Și finalul care te lasă fără cuvinte:

„Și odată cu ei, sau după ei, nu e exclus să apară un și mai temerar aventurier - primul geolingvist care, ignorând versurile delicate și vremelnice ale lichenilor va citi îndărătul lor și mai puțin comunicativa și mai pasiva, totalmente atemporala, recea, vulcanică poezie a pietrelor: fiecare dintre ele, un cuvânt rostit, cine știe când, de către Pământul însuși în imensa singurătate din și mai imensa comunitate a spațiului.” © Ursula K. Le Guin - Autorul semințelor de acacia - CPSF #12-13

Știu că mai mult am citat textul decât să vorbesc despre el, dar mi se pare că ideile și modul în care sunt exprimate sunt atât de frumoase încât țineam să le împărtășesc pentru că am apreciat modul în care te fac să te gândești la faptul că există încă multe lucruri pe care nu le știm despre propria lume, că tot ceea ce ne înconjoară poate fi de fapt mult mai mult decât credem acum, că poate de fapt trăim într-un loc mult mai bogat și mai interesant decât ne imaginam. Jos pălăria și în fața lui Mihnea Columbeanu, care a tradus povestea păstrându-i măiestria intactă.

Pentru mine - și cred că și pentru majoritatea cititorilor - nu există o rețetă pentru un text bun, nu există o formulă magică pe care dacă orice autor o urmează, o să fie pe gustul meu. Tocmai asta e fascinant, că oricând ți se poate întâmpla să găsești un text care să te suprindă. Povestea aceasta este un astfel de text, reușind în doar 8 pagini să spună mai multe decât reușesc unii în sute și sute...

Și înainte să închei, vreau să menționez faptul că în același volum, găsiți și nuvela Între oglinzi de Eugen Cadaru, o poveste cu un final neașteptat despre care am încercat să scriu, însă aș fi vrut pur și simplu s-o citez pe toată pentru că e frumoasă așa cum e, fără niciun fel de păreri, explicații sau discuții suplimentare, e impresionantă și te face să zâmbești. Dacă ar fi să desciu subiectul într-o frază scurtă, cred că este o poveste despre alegeri și despre modul cum îți influențează ele viața, despre cum ceea ce contează cu adevărat nu e întotdeauna destnația, ci drumul pe care l-ai ales ca să o atingi.

Nu-mi rămâne decât să vă urez spor la citit și aștept părerile voastre despre cele două texte, sau oricare altele din CPSF #12-13.

Diferiti, dar la fel...

Recenzie: CPSF #11
A trecut prea mult timp de când am scris ultima dată despre vreun număr din CPSF, așa că voi încerca să mă revanșez săptămânile viitoare și, cu puțin noroc, o să ajung la zi :) Ca de obicei, din întreaga revistă îmi voi alege un singur text care mi-a plăcut mai mult, dar asta nu înseamnă că restul sunt mai slabe, uneori chiar din contră. Alegerea mea e pur subiectivă, iar de data aceasta am ales nuvela lui Ted Chiang:

Povestea - Expirație
Într-o societate în care ființe făcute, aparent, din metal trăiesc prin înlocuire zilnică a plămânilor goliți de argon cu unii noi, plini, o astfel de ființă vrea să descopere cum sunt stocate amintirile lor așa că își disecă propriul creier. Astfel, aflând răspunsul la întrebarea sa, descoperă și un adevăr mult mai tulburător despre lumea în care trăiește și despre iminentul ei sfârșit.

Părerea mea:
Exact genul acesta de povești m-a făcut să iubesc literatura SF. Mai mult decât povestea în sine, care e superbă, mi-a plăcut felul în care m-a făcut să mă simt. Societatea aceasta cu toate ființele ei este atât de asemănătoare cu a noastră încât pe parcursul recenziei, am scris aproape de fiecare dată „oameni” în loc de „ființe”, pentru că e ușor să uiți de toate diferențele. Și totuși, deși despre fizionomia lor nu ni se spun prea multe, fiziologia lor e atât de diferită încât nu poți uita cu adevărat că lumea lor nu e lumea ta. Tocmai aceasta combinație de familiar și exotic e ceea ce face acest text memorabil.

În plus, finalul poveștii e încârcat de gândurile, sentimenele și speranțele unui reprezentat al acestei rase, care sunt asemănătoare, dacă nu chiar identice cu ale noastre. Temerile lor sunt temerile noastre, întrebările noatre sunt întrebările lor. În final, suntem la fel în ciuda diferențelor și tocmai această realizare m-a făcut ca, pentru câteva minute, să uit că e o poveste și să simt că în altă parte a Universului acesta infinit ar putea exista nu numai viață (chestie pe care o cred oricum, oricând), cât și ființe asemănătoare nouă, nu neapărat fizic, dar împărtășind aceleași gânduri. Și asta e de-ajuns ca să te simți mai puțin singur. Tocmai de asta cred că alegerea de a scrie povestea la persoana I, uneori adresându-se direct cititorilor nu face decât să sporească magia acestui text.

Și ca și cum sentimentul acesta de empatie cu naratorul nu era de-ajuns ca să cucerească, povestea merge mai departe și vorbește despre ceea ce înseamnă scrisul, modul în care cuvintele - mâzgăleli pe foi - pot oferi măcar iluzia durabilității atunci când orice altceva pare să nu funcționeze:

„Tu, sper eu, ești unul dintre acei exploratori. Tu, sper eu, ai găsit aceste foi de cupru și ai descifrat cuvintele de pe suprafața lor. Și dacă creierul tău folosește sau nu aerul folosit odată de mine, prin actul de a-mi citi cuvintele, modelele care formează gândurile tale vor deveni o imitație a modelelor care au format o dată personalitatea mea. Și în acest fel, voi trăi din nou prin tine.” © Ted Chiang - Expirație - CPSF #11 - Editura Nemira

Am iubit fiecare literă din textul acesta, a fost prima dată când, imediat după ce l-am terminat, nu m-am mulțumit să-l recomand mamei mele (de la ea m-am molipsit de microbul SF-ist), ci m-am dus și i-am citit-o. Atunci, în clipa aia. Totuși, pot să-mi dau seama care e punctul lui slab: stilul s-ar putea să nu fie pe placul tuturor. Nu e încărcată de limbaj tehnic, dar povestea poate părea că înaintează cam greoi, fiecare pas e explicat în detaliu, ceea ce pe unii ar putea să-i plictisească. (Am avut parte de câteva ori de reacții mai puțin încântate când am recomandat romane geniale unora pentru că stilul n-a fost pe gustul lor, așa că de atunci sunt mai atentă la aceste aspecte.) Chiar și așa, mie mi-a plăcut inclusiv acest aspect, am simțit că le înțeleg lumea, așa că vă recomand povestea din toată inima și sper să vă placă.

Și în final, vă mai las un mic citat excepțional:

„Contemplează miracolul care este existența și bucură-te că ești în stare să faci acest lucru. Simt că am dreptul să-ți spun asta, pentru că, în timp ce gravez aceste cuvinte, și eu fac la fel.” © Ted Chiang - Expirație - CPSF #11 - Editura Nemira

Puzzle din cuvinte

Recenzie: CPSF #10
Incepand cu numarul 10 al CPSF, fiecare povestire sau articol are acum propria "coperta", avand la inceput o imagine sugestiva. Imi place mult adaugirea pentru ca imi pune mintea la lucru, facandu-ma sa caut legaturile dintre text si imagine. Bine, unora poate ca o sa li se para ca fragmenteaza revista, insa fiecare numar are o tema care transforma "adunatura de texte" intr-o revista "bine legata".

In acest numar, tema a fost conceptul de Hard SF, explicat de Norman Spinrad si pus in aplicare de Phillip K. Dick, Viorel Pîrligras si Cristian M. Teodorescu. Si de aceasta data mi-au placut toate povestirile si desi Peste mohoratul pamant iti da niste fiori reci pentru ca rezultatul final al dorintelor egoiste ale protagonistilor e o lume uniforma si plina de singuratate pe care nu poti s-o uiti, si desi Cerul prea aproape te face sa te intrebi cat de adevarate sunt cunostintele noastre despre Univers, Joc din bucatele de Viorel Pîrligras a fost atat de interesant construita, incat mi-a placut cel mai mult.

Povestea:
Intr-o societate a viitorului, robotii devin indispensabili omului. Poluarea afecteaza si ea lumea, ducand la unele accidente grave, insa medicina a evoluat pe masura, membrele, organele interne sau pielea artificiala fiind ceva destul de accesibil. Insa intr-o lume in care oamenii sunt aproape in totalitate artificiali, ce anume le da dreptul sa se considere cu aroganta superiori robotilor? Si ce ii impiedica pe cei din urma sa preia controlul cand sunt si ei se considera net superiori oamenilor?

Parerea mea:
Spuneam ca povestea e construita intr-un mod interesant pentru ca, dupa cum ii spune si titlul, e exact ca un puzzle: aparent discontinua, alcatuita din fragmente disparate, unele nu mai lungi de cateva replici, urmarind detalii aparent nesemnificative din viata Ellei, o fetita care incet-incet rezolva un puzzle.

Pe masura ce ea progreseaza si imaginea unui desert se contureaza din ce in ce mai clar, si lumea din jurul ei se indreapta vertiginos spre distrugere... sau cel putin asa pare din punctul uman de vedere. Povestirea te face sa-ti pui niste intrebari serioase despre ce inseamna sa fii om, despre delimitarea dintre evolutie si pierderea umanitatii, despre cat de buna e schimbarea si, pana la urma, despre viitorul nostru.

Totusi, te lasa sa tragi ce concluzii vrei deoarece scurtele fragmente creeaza doar imaginea de ansamblu, lasand detaliile sa fie ghicite sau interpretate in functie de cititor. Ma indoiesc ca doi oameni vor intelege acelasi lucru din aceasta poveste si desi asta se intampla deseori (exista o fraza celebra care spune ca doi oameni nu pot citi aceeasi carte), in cazul de fata e mult mai usor ca parerile sa difere, e mult mai usor sa completezi piesele lipsa cu bucati din modul de gandire propriu asa ca doi oameni care au citit Joc din bucatele ar putea vorbi despre acest text ore si ore in sir, fara sa reuseasca sa se puna de acord.

Si atunci cand nimeni nu poate avea dreptate, orice parere e corecta :)

Spune-mi unde locuiesti ca sa-ti spun cine esti

Recenzie: CPSF #9

Mi-am permis sa parafrazez o zicala celebra care vorbea despre anturaj pentru ca la fel cum oamenii din jurul nostru ne influenteaza enorm personalitatea, si locul in care traim joaca un rol important in formarea caracterului. De asemenea, orasele constituie numarului 9 al CPSF, fie ca e vorba despre cele construite cu imaginatie si vointa, despre cele ale viitorului post-apocaliptic sau despre urbogonie ("mitologia orasului, urbea privita ca entitate si destin" - Oliviu Craznic)

Desi Femaville 29 - povestirea care deschide numarul 9 al revistei - este un text superb care vorbeste, cred eu, despre faptul ca singurele limite ale imaginatiei sunt cele pe care ni le impunem noi insine si desi recenzia lui Oliviu Craznic la volumul Cuadratura cercului este pe masura cartii (pe care am citit-o nu demult si care m-a impresionat pentru ca nu mi-as fi imaginat niciodata cat de usor te poate pune pe ganduri simpla descriere a unui oras), am ales sa scriu despre Orasul cu inima de foc, un fragment de Felix Aderca, din motive extrem de subiective: mi-a placut cel mai mult.

Povestea - Orasul cu inima de foc (fragment din Orasele scufundate)
Ne aflam in viitor. Dintr-un motiv sau altul, oamenii s-au mutat in adancuri, renuntand la viata terestra in favoarea celei submarine. In plus, totul s-a dezvoltat enorm; acum oamenii isi dedica timpul Stiintei si Artei, viata parand un mic paradis in care nimeni nu lucreaza mai mult de 5 ore pe zi.
Doar ca, la fel ca in orice sistem utopic, exista si scheletul din dulap. In cazul de fata, este vorba de Mariana, orasul in care oamenii muncesc 8 ore pe zi in 3 schimburi, folosind forta fizica pentru a extrage din pamant materialele de care e nevoie pentru ca intreaga societate sa continue sa prospere. Mariana e inima sau coloana vertebrala a lumii. Insa oamenii de-aici sunt atat de diferiti de ceilalti, incat par aproape o specie diferita.

Parerea mea:
Fiind doar un fragment, finalul m-a lasat in suspans, dorindu-mi sa citesc mai departe, sa aflu mai multe despre dedusubturile acestei lumi, asa ca probabil de asta nu am putut sa-mi scot prea usor textul din minte. Totusi, m-a pus pe ganduri si din alte motive.

Societatea pare ideala, lumea pare fericita. Cu exceptia Marianei, desigur , dar ea este prezentata ca un intreg, de la distanta, astfel incat poate deveni usor sa treci cu vederea drama acelor oameni care au ajuns sa manance pamant sau otel topit deoarece hrana produsa pentru ceilalti locuitori submarini nu le poate oferi ceea ce au nevoie. Totusi, societatea incearca sa gaseasca solutii pentru ei, nu sunt ignorati sau asupriti, ci doar dispretuiti, insa lumea e constienta ca fara ei s-ar duce de rapa, asa ca incearca sa le rezolve problema.

Si totusi, ajungi sa te intrebi daca merita. Daca e ok sa dai la schimb viata unor oameni pentru comfortul tau. Daca e corect ca ei sa traiasca intr-un fel si tu in altul doar pentru ca s-au nascut unde s-au nascut. Raspunsul cred ca nu ni-l putem oferi decat noi insine, atat la nivel individual, cat si la nivel de specie. Unde tragem linia de demarcatie dintre un sacrificiu necesar si o nedreptate impardonabila?

"In Orasul vulcanic nu puteau trai si lucra decat oamenii locului, cu infatisarea lor terestra, cu instinctele lor aproape cuaternare, cu gustul si inteligenta lor simpla. Ca oamenii, demni de acest nume nobil, din celelalte Orase sa poata trai in civilizatie suprema, era neaparat nevoie si de aceasta jertfa: o parte a omenirii, cu tot idealul ei de fraternitate si egalitate, sa ramana la o primitiva anatomie si la moravurile stravechi, pamantesti." © Felix Aderca - Orasul cu inima de foc - CPSF #9 - Editura Nemira

La un ceai... sefist

Ieri, ne-am strans cativa pasionati de SF, ne-am asezat la o masa si am inceput sa povestim. Am plecat de la numerele 7 si 8 din CPSF despre care am scris cateva cuvinte intr-un articol recent, apoi am plonjat in trecut, spre inceputurile revistelor SF in Romania, am dat o raita prin prezent, discutand despre cum am putea sa atragem tineretul catre SF, am aruncat o privire furisa in viitor, la cateva planuri legate de niste evenimente, si apoi ne-am invartit printre filme, carti si festivaluri SF.


Atmosfera a fost mai mult decat placuta, gradina La un ceai fiind locul ideal pentru discutii. In cateva minute, parea ca suntem un grup de prieteni vechi care s-au strans sa povesteasca. Unii chiar erau, asa ca ascultand, am avut ocazia sa aflu o gramada de lucruri interesante.

Si am avut si cativa ascultatori micuti, de care eu una m-am indragostit imediat. De ei au grija cei de la La un ceai, dar daca doriti, ii puteti adopta. Per total, a fost o seara placuta si sper ca la urmatoarea intalnire, sa va vad pe cativa acolo, fie ca sa ascultati, fie ca sa va impartasiti punctul de vedere. E mediul ideal pentru asa ceva, pentru ca daca ar fi sa desciu atmosfera de la toate aceste evenimente intr-un cuvant, atunci acela este casual.

Cum ar fi daca...?

Cum ar fi daca ar exista o alta planeta, mica si insignifianta, intre Mercur si Soare? Cum ar fi daca omul ar reusi sa evadeze de pe planeta lui natala si sa poata gasi o cale de a supravietui chiar si pe aceasta ipotetica planeta, Vulcan?
Sau cum ar fi lumea azi daca in locul lui Columb, chinezii ar fi descoperit America si ar fi colonizat-o? Sau daca Hitler nu s-ar fi nascut? Sau daca ar fi castigat el Al Doilea Razboi Mondial?

O noua planeta, Vulcan; o noua istorie, diferita de cea pe care o cunoastem... Niciuna nu exista decat in imaginatia unor oameni. Si acestia, folosindu-se de cea mai frumoasa unealta a omenirii, cuvantul, au reusit sa faca sa existe aceste lucruri si in mintea altora, in mintea cititorilor lor.

Numerele 7 si 8 din CPSF au ajutat la raspandirea acestor idei si in cadrul publicului romanesc. Timp de cateva ore, cat timp am citit cele doua reviste (prima, dedicata lumlor inframercuriene si a doua, ucroniilor sau istoriilor alternative), aceste idei au fost cat se poate de reale pentru mine. Cititi-le, si vor fi si pentru voi.

Sau veniti maine seara la terasa localului La un ceai ca sa discutam despre aceste idei si despre Cum ar fi daca...?, o intrebare aparent simpla, dar care are puterea de a crea noi realitati sau de a arunca o privire in viitor.

Ti-e frica? Bine!

Recenzie: CPSF #6

Va spuneam in articolul precendent ca o solutie foarte buna pentru a scapa de caldura verii sunt cartile care iti dau fiori reci pe sira spinarii. Exact acest efect il au povestile din numarul 6 al CPSF, dedicat literaturii horror.

Marturisesc faptul ca nu prea ma dau in vant dupa literatura facuta sa sperie, insa din cand in cand, imi place sa incerc lucruri noi. Marturisesc si ca povestea In iarba inalta este prima poveste semnata de Stephen King pe care am citit-o vreodata, insa micuta mea parte masochista e destul de convinsa ca nu va fi ultima.

Din fericire, amintirea povestii nu mi-a oferit nopti nedormite, desi are toate elementele unui cosmar. Insa prin asta nu ma refer la scenele desprinse parca din fanteziile unui nebun, pentru ca ceea ce m-a socat (sau ingrozit) cel mai tare dupa ce am terminat de citit a fost modul atat de normal in care a inceput totul. Erau pur si simplu doi frati cu suflet bun, niste iarba si un copil ratacit. Si lucrurile n-au luat-o razna deoadata, totul s-a intamplat incet, aproape pe neobservate, povestea devinind un fel de creatura care se strecoara pe la spatele tau... Si abia la sfarsit iti dai seama ca te-a prins in falcile ei si ca deja nu mai ai scapare.

De asemenea, dupa ce am terminat de citit, mi-am dat seama ca in ciuda reticentei mele, textul si-a atins scopul. Simteam fiori reci pe spate, asa ca am incercat sa-mi dau seama ce anume cauzase asta. Si am inteles ca frica nu e provocata de clasicii monstrii care fac "bau". Totul a fost mai mult psihologic, povestea descriind o lupta din start pierduta pentru pastrarea ratiunii intr-o lume in care aceasta pur si simplu nu are loc. Si infricosator la terminarea lecturii nu e faptul ca anumite scene grotesti iti raman in minte, ci faptul ca ai ajuns sa incepi sa intelegi acele lumi irationale...

Si in plus, ca fapt interesant, povestea lui King si Hill este tradusa de Liviu Radu, care reuseste sa traduca o serie de limerick-uri (un tip de poezii englezesti), pastrand structura riguroasa a poeziilor de acest tip si in romana. Asadar, va puteti bucura de un text impecabil... de infricosator! De fapt, doua texte, deoarece Ape Negre a Stefaniei Czeller n-o sa va ajute sa dormiti mai bine noaptea. Dimpotriva.

In continuare nu cred ca literatura horror e genul meu. Nu a inceput sa-mi placa si in niciun caz n-am devenit fan. Dar asta nu ma impiedica sa admir modul in care cei autorii prezenti in CPSF #6 stapanesc tehnicile literare si nu pot sa nu remarc faptul ca si-au atins scopul: povestile lor mi-au inghetat sangele in vine. Si din cand in cand, poate ca e bine sa ne fie frica.... Putem invata lectii pretioase despre natura umana de aici :D.

Ne vedem ieri!

Recenzie: CPSF #5

Cum ar fi daca am putea calatori in timp? Am putea schimba ceva sau totul e deja scris? Ne-am putea ucide bunicii fara sa distrugem Universul? Faptul ca nu avem vizitatori din viitor inseamna ca omenirea nu va reusi niciodata sa calatoreasca in timp sau doar ca nu ne vom putea intoarce in trecut? Numarul 5 din revista CPSF nu-si propune sa raspunda la aceste intrebari. Doar le ridica si ne lasa pe noi sa ne gasim propriile raspunsuri.

Rezumat - Negutatorul si Poarta alchimistului de Ted Chiang:
Bashaarat e un alchimist care nu cauta nici secretul nemuririi, nici modalitati de a transforma alte metale in aur. El si-a folosit cunostintele pentru a crea altceva: porti temporale. Si desi s-ar putea imbogati peste masura vanzand oamenilor posibilitatea de a calatori in timp, el ofera aceasta sansa cui crede de cuviinta. Pentru unii calatori, experienta a fost benefica, pentru altii nu, dar fiecare a invatat pe propria piele faptul ca trecutul nu poate fi schimbat.

My view:
Scrisa in stilul celor O mie si una de nopti, cu povestiri inserate in poveste, Negutatorul si Poarta alchimistului este de fapt o suma de intamplari traite de clientii lui Bashaarat, care, puse impreuna, contureaza legile unei lumi in care calatoria in timp este posibila. Si desi nimic nu poate fi schimbat, trecutul si viitorul se amesteca, efectul precedand uneori cauza (cronologic vorbind), determinad aparitia a nenumarate bucle temporale.

Totusi, textul meu preferat din revista a fost, de data aceasta, unul de non-fictiune. Articolul Cum sa construiesti o masina a timpului scris de Stephen Hawking are rolul de a oferi suportul teoretic necesar pentru ca fiecare sa-si gaseasca raspunsuri plauzibile la intrebarile pe care le-am insirat la inceput. Nu cred ca se putea alege vreun text bun, deoarece Hawking explica niste concepte complexe si abstracte intr-un mod care e nu doar placut, dar si usor de inteles de oricine. Auzisem despre faptul ca textele sale de popularizare a stiintei sunt scrise pe intelesul tuturor, dar n-am crezut ca sunt atat de frumoase sau ca vreun text de non-fictiune poate fi altfel decat rece.

Si totusi, subiectul calatoriilor in timp este atat de fascinant, incat unii pot sa simta nevoia de mai mult. Pentru ei, Cristian Tamas realizeaza un istoric al calatoriilor temporale in literatura, oferind oricarui pasionat o bibliografie mai mult decat cuprinzatoare. Si daca inca nu v-ati convins ca romanii pot sa scrie superb, in numarul 5 din revista veti gasi si un fragment din La galop prin piramida, un roman de Liviu Radu ce va fi publicat in curand.

Spor la citit!

100% romanesc

"Romania e nasoala". Dati drumul la televizor la intamplare, cititi un ziar la intamplare, ascultati un post de radio la intamplare si exact asta o sa auziti. Politicienii sunt corupti, drumurile au gropi, sistemul medical e la pamant, educatia nu educa pe nimeni... Prin urmare, Romania, in deplinatatea ei, e nasoala? Mie nu mi se pare.

Da, o gramada de lucruri merg prost, dar accentuandu-le iar si iar numai pe acestea, mass-media ne determina sa credem ca in tara asta, nimic nu poate sa fie facut bine. Ceea ce nu e nici pe departe adevarat. Stiati, spre exemplu, cat de bine pot romanii sa scrie? Si nu, nu ma refer la literatura care ni se baga pe gat la scoala, ma refer la scriitori contemporani, pe care nu numai ca avem privilegiul sa-i citim, dar avem si oportunitatea unica de a-i vedea "pe viu", de a discuta cu ei, de a putea sa le "furam" autografe...

Nu e chiar asa greu sa afli despre lucrurile astea. Un "like" pe facebook la editura care iti place e de-ajuns. Te anunta ei cand si unde poti sa-i intalnesti pe oamenii care scriu pentru tine. Te anunta ei unde poti sa le gasesti cartile, cand e oferta. N-ai facebook? Nu-i nimic, te anunta si pe mail. Pentru ca la editurile din Romania cu care am avut eu de-aface, exista oameni pasionati care realizeaza evenimente peste evenimente ca sa-ti aduca la doi pasi scriitorii extraordinari pe care ii avem.

Nemira este una dintre aceste edituri si ieri, in Boheme Cafe & Bistro – Cultural Club, intr-un cadru relaxat, au lansat numarul 6 din revista CPSF. Invitati au fost Ana Antonescu (redactorul-sef al revistei), Alexandru Mironov, scriitorii Oliviu Craznic, Marian Truta, Cristian M. Teodorescu si Octavian Sava (autorul primei povesti din primul numar din CPSF). Revista asta are o istorie lunga, primul numar fiind lansat in 1955. A fost intrerupta de cateva ori, a avut tot felul de coordonatori pana cand, iarna trecuta, Nemira a hotarat s-o relanseze. Si de atunci, luna de luna, cititorii interesati pot sa cumpere o revista superb realizata, incepand de la coperta (care de la numarul 3 incoace e desenata de Tudor Popa) si pana la ultima virgula. Totul e 100% romanesc (da, sunt publicati si autori straini, "greii" genului, insa traducatorii sunt romani).

Luati un numar, la intamplare (puteti incepe cu primul, sau, avand in vedere ca fiecare numar are o tema, puteti sa-l alegeti pe cel care va place mai mult). O sa gasiti inauntru o serie de bijuterii literare si nu numai. Fiecare numar contine, printre altele, o poveste a unui autor strain si una a unui autor roman. Comparati-le. Vedeti vreo diferenta calitativa? Sau e evident ca romanii scriu la nivelul oricarui autor "din afara"?

Haide sa nu fim patrioti doar de 1 decembrie. Haide sa ne descoperim valorile si sa le promovam. Pana la urma, e tara noastra, cu bune si cu rele. Haide sa ne asiguram ca cele bune raman bune si devin si mai bune. Haide sa le incurajam. Atata lucru poate face oricare dintre noi.

Viitorul e al computerelor

Recenzie: CPSF #4

Am intarziat destul de mult cu recenzia numarului 4 al CPSF din simplul motiv ca tema abordata a fost una destul de spinoasa: singularitatea. Din punct de vedere tehnologic, conform wikipedia (am incercat cu DEX-ul, dar nu mi-a iesit), termenul "se refera la implicatiile pe care in general le are progresul tehnico-stiințific foarte accelerat pentru specia umana si ceea ce intelegem prin om." Si implicatiile sunt multe.

Fragmentul din Singularitatea e aproape de Ray Kurzweil explica mult mai bine decat mine o parte dintre aceste implicatii, insa am sa incerc sa redau si eu o parte dintre ele: Sa presupunem ca putem copia mintea unui om intr-un computer. Rezultatul mai e un om? Si daca da, e acelasi om cu originalul? Poate noua persoana simti emotiile umane, tinand cont ca multe dintre acestea sunt asociate unor procese chimice din corpul uman? Intelegeti deja cat de mult iti da de gandit o asemenea tema doar la o privire superficiala.

Si singularitatea aduce si alte probleme, pe care doi autori de SF incearca sa le infatiseze in acest numar al revistei. Pana acum, am ales sa fac recenzia primei povesti din fiecare CPSF si desi si de aceasta data mi-a placut nuvela lui Hannu Rajaniemi, Elegie pentru un tanar elan, care prezinta un viitor in care o parte dintre oameni au devenit echivalentul zeilor, putand controla materia dupa bunul plac, prefer sa vorbesc despre textul lui Danut Ungureanu, Cronicile oamenilor iridium, deoarece a fost mai aproape de sufletul meu.

Rezumat:
Berlin este un cenusiu, o persoana care locuieste in rezervatia umana din Bucuresti, fiind perfect multumit de societatea uniforma in care traieste. Oamenii arata le fel, se imbraca la fel, traiasc in aceeasi rutina. Aceasta societate e guvernata de "suflete", nori de energie care reprezinta "incarnarea" oamenilor de iridium din subteran. In mod surprinzator, in ciuda uniformitatii, sau poate tocmai din cauza acesteia, sufletele incurajeaza obiceiurile individuale, atata timp cat sunt inofensive. Insa in momentul in care ordinea este data peste cap, Berlin si restul oamenilor din subordinea sufletului poreclit Mutra sunt amenintati cu "linistirea" (un fel de stergere a memoriei care reduce si capacitatile mintale). Dar Mutra decide sa intervina si le destaiunuie oamenilor un secret care schimba intreaga perspectiva asupra lumii in care traiesc.

My view:
Cred ca o poveste SF buna nu se poate citi o singura data. La prima lectura, faci cunostinta cu lumea in care se desfasoara actiunea, crezi ca intelegi aceasta lume, apoi apare acel twist din final. Si simti imediat nevoia sa recitesti povestea, ca sa reanalizezi totul din noua perspectiva.

Am citit Cronicile oamenilor iridium de vreo 4-5 ori in ultima luna, si de fiecare data am gasit sensuri noi. E o poveste care poate concura lejer cu textele SF straine, insa mai presus de atat, e o poveste SF romaneasca. Actiunea e plasata in Romania si atunci cand am zarit numele unor strazi pe care ma plimb si eu uneori, n-am putut sa nu zambesc. Si sunt unele pasaje atat de frumos scrise, incat m-am simtit mandra de limba mea materna. Da, textul poate concura cu orice text strain, insa traducerea in alta limba i-ar stirbi din farmec.

Imi pare rau ca n-am descoperit mai devreme autorii romani, pentru ca se simte diferenta intre un text "neaos" si o traducere (desi avem si o serie de traducatori foarte talentati). Si faptul ca avem scriitori atat de buni ar trebui sa ne bucure, ar trebui sa le cumparam cartile si sa-i promovam cat putem, pe la prieteni, pe la rude. Pe langa faptul ca datorita lor ne putem lauda ca avem si noi valori, avem si sansa uimitoare de a-i intalni, de a discuta cu ei fie intr-un cadru organizat, fie dupa, la o bere. Cum sa nu te umple asta de caldura?

Ai grija ce-ti doresti...

Recenzie: CPSF #3
M-am indragostit de CPSF de la primele randuri ale lui Alexandru Mironov din primul numar al revistei, asadar nu aveam cum sa ratez numarul 3, insa parca niciodata n-am fost mai nerabdatoare sa-l citesc. Acest numar contine o nuvela a autorului meu preferat, George RR Martin, asa ca atunci cand l-am avut in mana, am inceput lectura inca din autobuz - norocul meu ca trebuia sa cobor la capatul liniei, altfel ratam statia.
Revista mi-a placut enorm si, avand in vedere ca acest numar a fost dedicat literaturii dark fantasy - in complet acord cu titlul blogului - aceasta prezentare o sa fie putin mai lunga :)

In taramurile pustiite - GRR Martin
Stiu ca de obicei, va prezint un scurt rezumat, apoi parerea mea, insa in cazul acesta, o sa va dezvalui cateva randuri in loc de sinopsis:

"De la Alys-cea-Plumburie poti cumpara orice ti-ar putea pofti inima. Dar e mai bine sa n-o faci."

Acestea sunt atat primele, cat si ultimele randuri din nuvela dark fantasy a lui Martin si, dupa parerea mea, rezuma perfect ideea povestii, pe care am incercat s-o sintetitez si in titlu: Dorintele se pot implini in moduri imprevizibile si nedorite. Felul in care pana la urma toate personajele au obtinut ceea ce au cerut (desi nu asta isi doreau) e de-a dreptul ingrozitor, si, desi inca de la inceput suntem avertizati cu privire la faptul ca cererile catre Alys nu sunt niciodata satisfacute dupa asteptari, totusi finalul a fost extrem de imprevizibil.
Atmosfera nuvelei este destul de sumbra, insa ceea ce provoaca fiori reci in aceasta poveste nu sunt elementele horror, ci deznodamantul, mai precis modul in care dorintele aparent corecte au dus la un rezultat care a adus durere tuturor celor implicati...
Puteti alege sa considerati ca aceasta nuvela nu e genul vostru si sa nu o cititi. Dar e mai bine sa o faceti.

Dupa acest text care te introduce intr-o lume misterioasa si intunecata, urmeaza un articol semnat de Oliviu Craznic in care scriitorul vorbeste despre literatura dark fantasy, despre elementele care o diferentiaza de gothic si de horror si despre cateva lucrari care pot fi incadrate in acest gen. Pe cateva le-am citit, despre cateva auzisem, despre unele am aflat acum, insa mi-am facut o idee despre ce inseamna dark fantasy.
Mie nu-mi plac textele care au ca unic scop sa ma ingrozeasca. Mai ales daca o fac folosind imagini gretoase, cu mate imprastiate si sange peste tot. Nu refuz romanele cu astfel de scene daca romenele in cauza transmit un mesaj, spun o poveste, pun o problema morala, sau, pe scurt, au un scop. Dar daca scopul e doar sa nu dorm eu noaptea, atunci ma lipsesc. Dark fantasy-ul nu presupune nici pe departe astfel de texte. In ciuda denumirii, e destul de "bland" si, tinand cont de textele pe care le-am citit si care au fost incadrate in acest tip de literatura, e un gen de literatura care chiar imi place.

Lenore Arras - Oliviu Craznic
In cazul lui Martin a fost simplu: mesajul era ca ceea ce ceri s-ar putea sa nu coincida absolut deloc cu ceea ce-ti doresti. Insa nuvela lui Craznic mi se pare mult mai greu de descifrat si cred sincer ca orice doua persoane care o citesc vor intelege lucruri diferite. De ce? In paginile reviste, scriitorul declara ca: "am preferat sa las cititorului la dispozitie suficienta ambiguitate pentru ca acestea sa fie nevoit sa intuiasca anumite elemente. Sper ca acest joc literar sa ii faca placere si il invit sa fie atent la fiecare aspect al povestirii, de la nume si obiecte pana la cuvintele si expresiile alese pentru anumite momente ale actiunii."
Probabil enigma este cuvantul care caracterizeaza cel mai bine acest text, pentru ca insusi titlul este numele persoanei despre care, in final, nu putem fi siguri ca stim cine sau, mai bine zis, ce anume era.
Mie personal mi-a facut placere sa-mi folosesc rotitele din creier si sper sa va placa si voua la fel de mult.

Ultimele doua articole m-au scos din atmosfera dark si m-au purtat in trecut, cuvintele lui Alexandru Mironov ducandu-ma intr-o perioada in care cenaclurile literare aveau de raspuns in fata liderilor comunisti ("Cenaclul "Martienilor" continua insa sa functioneze - au convins autoritatile vremii ca poarta numele de "martieni" numai si numai pentru ca se intalnesc in ultima zi de marti a fiecarei luni") in timp ce Octavian Sava ne relateaza modul in care s-a nascut "Meteoritul de aur", text publicat in primul numar aparut vreodata din CPSF.

Asadar, un numar intunecat si nostalgic spre final, care atrage atentia asupra dorintelor noaste si care te face sa gandesti. Cum sa-l ratezi?

Making nerds happy #2

Nu vreau sa incep o noua rubrica, dar am mai aflat de curand despre o carte care urmeaza sa se lanseze si m-am extaziat intr-un mod foarte asemanator baietilor din serialul The Big Bang Theory, asa ca am simtit ca se potriveste acelasi titlu ca data trecuta.

Este vorba despre Fara indurare, volumul al doilea al seriei Prima lege de Joe Abercrombie (se poate precomanda aici). Imi amintesc cu placere cum am ajuns sa citesc primul volum. Trebuia sa mergem la tara si am vrut sa-mi iau cate ceva de citit cand am dat peste romane. Habar n-aveau ce sunt si m-a frapat faptul ca erau Nautilus si nu le comandasem eu, asa ca le-am pus in bagaj si le-am citit. Dupa cateva pagini, am fost iremediabil captivata.
Ca si in cazul primului volum (a carui recenzie o gasiti aici), o sa va rog sa nu lasati copertile sa va pacaleasca, nu e o carte plina de moarte si asasini, e chiar o carte frumoasa, un fantasy "luminos", in opozitie cu coperta "dark".

Si ca veni vorba de dark, deja numar zilele pana cand o sa apara numarul din februarie al revistei CPSF dedicat literaturii dark fantasy, mai ales ca unul dintre texte este al lui George RR Martin, autorul meu preferat. Nu astept cu mai putina nerabdare nici articolele semnate de Oliviu Craznic si Alexandru Mironov, a caror scriitura am ajuns s-o apreciez de curand.

Asadar, sunt singura care simte cum "antenutele mele nerdish" danseaza de entuziasm? :))

Cand citesti, nu esti niciodata singur

Recenzie: CPSF #2
Marte mi s-a parut intotdeauna o planeta fascinanta. Poate pentru ca sunt berbec si deci e planeta zodiei mele sau, mult mai probabil pentru ca in trecut s-a speculat enorm pe tema existentei mertienilor. Intotdeauna mi-a placut sa-mi imaginez ca o alta civilizatie se gasea la doar cateva mii de kilometri de Pamant. Fie ca erau omuleti verzi sau ceva mult mai complex, fie ca erau prietenosi sau ne voiau moartea, imi placea sa cred ca era cineva acolo. Imparatul de pe Marte, insa, nu este o poveste despre martieni, ci despre singuratate... dar mi-a placut oricum!

Rezumat:
Planeta Marte este rece si pustie, cu exceptia colonistilor de pe Terra care incearca sa o faca putin mai ospitaliera pentru oameni. Jeff considera sederea sa pe planeta rosie ca fiind doar o etapa din viata lui, etapa care il va ajuta sa castige suficient cat sa imbunatateasca starea materiala a familiei. Insa atunci cand afla ca intreaga sa familie a pierit intr-un accident pe Terra, Marte devine evadarea lui Jeff dintr-o realitate in care este la fel de singur cum este omenirea in Sistemul Solar. Tanarul citeste avid toata literatura fantastica legata de planeta rosie, si incet-incet, isi creaza un taram de poveste in care nu numai ca nu e singur, dar planeta rosie este intr-adevar populata de extraterestrii si Jeff este insusi Imparatul de pe Marte.

My view:
Mi s-a parut o poveste emotionanta despre un om care isi gaseste evadarea in literatura si in propria imaginatie si care, in final, reuseste sa-si recapete echilibrul. Ceea ce mi s-a parut incredibil de frumos si de altruist a fost gestul sau din final: inainte de a parasi planeta care a reprezentat pentru el un adevarat Purgatoriu, Jeff face colegilor si viitorilor vizitatori ai planetei un cadou, zic eu, nepretuit.

Insa ceea ce mi-a placut cel mai mult in revista aceasta a fost articolul lui Tudor Ciocarlie in care trece prin istoria planetei Marte ca motiv in literatura. Planeta rosie a fost mult timp un izvor continuu de inspiratie pentru autorii de SF care au plasat atat de aproape - si totusi atat de departe - povestiri despre civilizatii incredibil de diferite sau de asemanatoare cu a noastra sau povestiri despre aventuri iesite din comun. Am intalnit cateva titluri care mi-au atras atentia si pe care vreau sa le citesc cu, sper eu, la fel de multa aviditate ca Jeff.

Asadar in asteptarea numarului urmator al revistei, recomand CPSF #2 tuturor fanilor literaturii SF si, daca nu v-ati cumparat inca primul volum, atunci ce mai asteptati? Merita!

"Ingerii nu vorbesc cu furnicile"

Recenzie: CPSF #1
Nu-mi amintesc cand a inceput sa-mi placa SF-ul. Cert e ca stiu ca de la o vreme incoace, am ajuns sa-l consider genul meu preferat. Si pe langa romane si antologii, ceea ce ma fascineaza este comunitatea SF, in special revistele lor. Mi se pare genial faptul ca inainte ca un autor sa-si lanseze vreun "bestseller", majoritatea au inceput scriind la aceste reviste si mi se pare superb sa urmaresti un autor inca de la inceput, sau sa gasesti in aceeasi revista si "grei" si oameni care isi fac debutul, in ambele cazuri continutul fiind comentat de oameni de specialitate... Asadar, atunci cand am aflat ca Nemira relanseaza brand-ul Anticipatia si ca aceasta relansare implica si relansarea revistei CPSF (Colectia de Povestiri Stiintifico-Fantastice), am stiut ca trebuie sa o am in casa.

Structura revistei e destul de simpla: O introducere de Alexandru Mironov, apoi povestirea Insula de Peter Watts, un articol de Alina Sarbu in care sunt explicate conceptele tehnologice care apar de-a lungul povestii si un articol de Mircea Oprita care trece prin toata istoria CPSF.
Ceea ce mi-a placut este ca inca de la primele randuri, Mironov defineste "targetul" revistei, facand referire la titlurile unor celebre romane ale lui Jules Verne. Mie personal mi-a dat o senzatie de apartenenta usor surprinzatoare pentru ca desi imi place genul, mi se pare ca mai am muuuult de citit pana cand sa pot spune ca il cunosc. Cert e ca inca de la primele randuri, am simtit ca revista mi se adreseaza, asa ca mi-a placut cu atat mai mult.

Rezumat - Insula:
In cadrul povestirii lui Watts este vorba despre un echipaj uman care calatoreste prin Univers intr-o nava condusa de un computer constient - numit Cimpanzeul - cu scopul de a construi Porti (gauri de vierme) care sa uneasca diverse puncte din spatiu... Asadar Eriophora (asa se numeste nava) are ca scop construirea unei "autostrazi galactice" (sau a unei retele de tip panza-de-paianjen - de aici si numele navei, care e numele unei specii de paianjeni).
Inainte de momentul desfasurarii actiunii, pe nava a avut loc un fel de revolta intre oameni si computer, deoarece cel din urma "o putea el sa conduca nava, dar e al naibii de prost", lipsindu-i imaginatia si capacitatea de a gandi in afara programarii. Urmarile inca se resimt, Sunday - protagonista povestii - manifestand un disptret fatis fata de masina.
Nu la fel gandeste Dix, fiul lui Sunday, aparut pe lume cat timp ea s-a aflat in hibernare si care aparent a fost educat de Cimpanzeu. Asadar, desi Dix este un as al calculelor, imaginatia si capacitatea lui de deductie frizeaza imbecilitatea.
Cum atat Cimpanzeul cat si Dix sunt incapabili sa ia o decizie atunci cand in apropierea unei stele detecteaza un semnal prea precis pentru a fi o intamplare, dar prea simplu pentru a fi inteligent, Sunday este trezita din hibernare. Ea descopera ca in jurul stelei se gaseste un organism viu, suficient de mare cat sa inconjoare steaua, dar nu mai subtire de cativa milimetri. Si cu o capacitate de milioane sau chiar miliarde de ori mai mare decat creierul uman.
Va fi posibila o intelegere elementara intre cele doua rase? Sau predictia lui Sunday, ca "ingerii nu vorbesc cu furnicile" se va dovedi corecta? Si cine sunt ingerii si cine furnicile?

My view:
Cel mai mult la poveste mi-a placut modul cum este pusa problema. Peter Watts s-a gandit la o posibilitate cat se poate de pluzibila: ca intr-o zi, omenirea sa intalneasca ceva incredibil de diferit, si totusi la fel de viu ca noi. Cum poti hotari daca un astfel de organism e inteligent? Ce inseamna inteligenta de fapt? Cum se poate cuantifica? Oamenii au aparut pe o planeta, legati de ea prin gravitatie, dependenti de atmosfera, observand lumea prin vedere si comunicand prin sunete. Insula lui Watts e o entitate imensa (oare? e un intreg sau e o adunatura a partilor? si sunt ele independente sau functioneaza precum celulele unui organism?) traind in vid, concentrata in jurul unei stele, supravietuind prin fotosinteza, fiindu-si suficienta siesi.
Presupunand chiar ca cele doua specii ar putea comunica, gasind un limbaj comun.. ar avea ce sa-si spuna?
Aceasta este doar una dintre intrebarile care ar aparea in aceasta situatie, pentru ca adevarul e ca n-am sti absolut nimic despre cealalta specie. Si lucrul interesant este ca Watts trateaza in mod realist aceasta intalnire. Insula nu numai ca nu stie engleza, dar nici nu gandeste la fel ca noi. Nici pe departe.
Si totul pare si mai real deoarece intamplarile sunt povestite din perspectiva lui Sunday, un om cu a carui gandire putem relationa, astfel incat pare ca cititorul traieste la prima mana intamplarile, frustrarea, socul si mirarea pe care le traieste Sunday. In final, pe langa intrebarile ei, iti adaugi prorpiile intrebari... si la unele, la fel ca Sunday, nu vei afla niciodata raspunsul.

E o poveste foarte frumoasa, si este cu atat mai interesanta cu cat in paginile urmatoare, Alina Sarbu prezinta majoritatea elementelor de SF utilizate de Watts, de la compuetere inteligente si pana la vone, dezabatand posibilitatea materializarii lor.

Asadar, mi-a placut revista si daca va place SF-ul, cred ca veti fi de acord. Eu deja mi-am cumparat numarul al doilea, pe care abia astept sa-l citesc in weekend!