Recenzie: Un fel de basm

Povestea:
În ziua de Crăciun, Tara vine să-și viziteze părinții... după 20 de ani în care toată lumea o crezuse moartă. La doar 16 ani, tara a dispărut în pădure, așa că toată lumea vrea să afle unde a fost, mai ales că arată aproape la fel ca în ziua dispariției.

Povestea ei, însă, e mai surprinzătoare decât se aștaptau rudele ei: pentru ea au trecut doar 6 luni, deoarece ea și-a petrecut timpul într-o dimensiune alternativă, alături de niște spiriduși care au învățat-o tainele lor. Bineînțeles, nimeni nu o crede, așa că fratele ei o duce la un psihiatru.

Însă o dată cu reveirea ei, încep să se petreacă anumite lucruri care ar putea fi puse pe seama spiridușilor... sau a coincidenței.

Părerea mea:
Cartea asta m-a revoltat enorm. Bine, mi-a provocat mult mai multe sentimente, dar am ales să v-o recomand pentru că e o carte care te face să te revolți împotriva propriei persoane, împotriva propriilor reacții. Cartea asta m-a ajutat să stau față în fată cu mine însămi și să mă privesc în ochi. Și nu e o senzație atât de ușoară pe cât mă așteptam.

Când eram mică, de fapt, mai mică, pentru că aveam tot vreo 16 ani, ca Tara, visam să mi se întâmple ceva fantastic. Nu-mi doream nimic mai mult decât un portal fermecat prin care să pășesc, o trecere între tărâmuri pe care să o descopăr, un dulap care să mă ducă în Narnia sau o poartă stelară care să mă ducă pe alte planete. Nu conta ce era, doar să fie ceva care îmi demonstrează că există și altceva, ceva magic sau extraordinar dincolo de lumea noastră. Totuși, niciodată nu am crezut cu adevărat că se va întâmpla. Mereu exista un sâmbure de îndoială, mereu exista senzația că dacă merg prea departe cu visul o să mă lovesc de zidurile realității. Simțeam că merg pe un fir subire al fanteziei unde, dacă începeam să cred prea mult, îndoiala a fi crescut exponențial și ar fi sfărâmat visul.

De atunci și până acum am început să nu mai am așa mult timp de visare, planurile mele de viitor au început să se limiteze la slujbe ideale, vacanțe faine și apartamente pline de cărți. Am lăsat castelele cu Vulturii lui Tolkien și dragonii lui GRRM într-un cufăr și am rătăcit cheia.

Dar cartea asta a scos totul la iveală, m-a forțat să mă identific cu protagonista, să mă gândesc cum ar fi fost să fi plecat cu adevărat, însă în același timp m-a făcut să empatizez și cu familia ei și să mă întreb cum aș reacționa eu dacă aș fi pusă față în față cu o astfel de poveste. Și cartea asta e atât de bine scrisă, atât de revoltător de bine gândită, încât balanța poate înclina în orice direcție până aproape de final. Poți s-o crezi sau nu pe Tara, e alegerea ta, e o chestie legată de credința ta, nu de fapte. Faptele pot fi intepretate în funcție de decizia ta interioară.

Și cartea asta m-a revoltat pentru că mi-am dat seama că vreau cu disperare să o cred, dar n-o cred. N-am crezut-o. Mi-am imaginat mereu un deznodământ legat de recunoașterea unei boli nervoase și de amintirea unei traume. Voiam să se termine cu o dovadă încontestabilă a faptului că povestea ei e adevărată, dar nu credeam că așa se va sfârși. Și m-am urât pentru asta, m-am detestat pentru că n-am crezut-o. În final, însă, autorul m-a salvat din războiul meu cu mine însămi și mi-a oferit destule dovezi într-o anumită direcție. Nu vă spun care și oricum, la final, dovezile încă sunt contestabile într-o anume măsură, dar devine mult mai greu să nu fii de acord cu sugestia autorului.

Însă m-am bucurat că am citit Un fel de basm și m-am bucurat că am făcut-o acum. Cu câțiva ani în urmă, aș fi crezut-o pe Tara imediat. Și poate, dacă n-aș fi citit acest roman acum, peste câțiva ani poate n-aș fi crezut-o și n-aș fi avut o problemă cu asta. Însă citind această poveste acum, am regăsit o parte din mine, partea care încă mai crede în faptul că dincolo de lumea noastră e o alta, plină de magie. Bineînțeles, aceste credințe vin însoțite și de o doză serioasă de scepticism, însă data viitoare când mai ies în parc, poate o să-mi pot iar imagina că dincolo de foșnetul suspect dintr-un tufiș des nu se ascunde neapărat o vrabie, ci poate, sub toate frunzele, pândește o zână.

De citit: Lansările Final Frontier

Peste 2 săptămâni, în weekend-ul 2-3 aprilie, toți fanii și iubitorii de SF&F, benzi deseate, figurine sau pur și simplu iubitorii de geek stuff se vor strânge în Connect Hub (Bulevardul Dacia 99) ca să se bucure de a 5-a ediția Final Frontier, un târg de carte special pentru noi.


Eu am participat prima dată la ediția cu numărul 3 și cred că a fost prima mea interacțiune adevărată cu fandomul românesc din zona SF&F. M-am îndrăgostit din prima clipă, pentru că am simțit că, deși nu cunoșteam pe nimeni, făceam parte dintr-un grup. Între a treia și a patra ediție, am mai participat la alte evenimente care reuneau aceiași oameni și am ajuns să-i cunosc, așa că FF #4 a fost ca o revedere cu toți oamenii dragi, dar și o ocazie să cunosc alți fani.

Prin urmare, de când am aflat că urmează ediția cu numărul 5, am stat cu antenuțele bine întinse, ca să prind toate știrile legate de târg și să vi le pot da mai departe centralizat, așa că, pe lângă un link la program, aș vrea să vă povestesc despre toate cărțile faine care se vor lansa la târg și pe care abia aștept să le aduc în bibliotecă (mai ales că ziua mea e weekend-ul acesta, așa că o să am o scuză să cer kile de cărți drept cadou :P ).

Bun, vă avertizez că urmează un articol destul de lung, pentru că majoritatea editurilor ne-au pregătit multe lucruri faine, așa că eu o să mă pot revanșa pentru perioada lungă care s-a scurs de când v-am recomandat o carte înainte să apară. De asemenea, o să iau editurile participante în ordine alfabetică, ca să nu se supere nimeni :)


• Crux Publishing - Prezentă de un an de zile pe piața de carte românească, editura Crux Publishing rămâne fidelă misiunii sale de a aduce în atenția publicului autori români contemporani de o inestimabilă valoare și de a îmbogăți cultura actuală prin traducerea operelor unor autori străini clasici care au pus bazele literaturii fantastice de calitate. Sâmbătă, 2 aprilie, începând cu ora 15.00, Crux Publishing vă invită la evenimentul intitulat De la Conan Barbarul la distopie și stele, care va cuprinde lansarea a trei volume esențiale pentru literatura de gen:

Conan Barbarul: O vrăjitoare se va naște de Robert E. Howard Primul titlu din proiectul Integrala Robert E. Howard reprezintă o nuvelă complexă ce îl are ca protagonist pe nimeni altul decât pe legendarul erou Conan Barbarul. Conținând probabil una dintre cele mai emblematice scene din istoria curentului literar sword & sorcery, nuvela O vrăjitoare se va naște aduce în prim-plan acele elemente care l-au făcut pe Robert E. Howard să fie considerat unul dintre părinții fantasticului întunecat de calitate: acțiune dinamică, eroi excepționali surprinși în situații excepționale și un univers de o frumusețe uluitoare.

Insula Diavolului (Predestinare genetică #2) de Ciprian Mitoceanu Urmând volumului În sângele tatălui, romanul Insula Diavolului este cel de-al doilea titlu din seria Predestinare genetică semnată de cunoscutul scriitor român Ciprian Mitoceanu. Deseori comparat cu Stephen King ca forță a scriiturii și a suspansului creat, autorul ne introduce de această dată într-un univers distopic, foarte apropiat de cel al zilelor noastre. Un nevinovat întemnițat pe Insula Diavolului și un criminal în serie liber, aflat în culmea succesului. Congresmanul Dawson își pregătește, pas cu pas, amendamentul, o lovitură decisivă pe care o va da justiției americane și însăși umanității. Dar ce ne facem când politica și genetica scapă de sub control? În cel de-al doilea volum al seriei, Ciprian Mitoceanu ne provoacă, în obișnuitul său stil alert, să luăm parte la un joc diabolic, a cărui singură miză este supraviețuirea.

Regatul sufletelor pierdute (Stelarium #1) de Ana Maria Negrilă Supranumită „Regina neagră a cyberpunk-ului românesc”, Ana-Maria Negrilă revine pe piața de carte cu un roman science-fiction a cărui complexitate și dinamism sunt comparabile cu marile opere de gen precum seria Dune, Primăvara Helliconiei sau Seria Culturii. Cititorii vor avea parte de o poveste în care știința, religia, spionajul și conspirațiile se împletesc, se confruntă și dau naștere unei aventuri ce va ține toți cititorii cu sufletul la gură. Primul volum dintr-o saga space opera (Stelarium), Regatul sufletelor pierdute vine însoțit, în premieră în ultimii ani în România, de un trailer și de un cod QR care, odată scanat, le oferă cititorilor acces la un conținut multimedia bonus și la nenumărate surprize. Trailer-ul cărții aici -> [link] (must see!!)

• HAC!BD - oamenii care l-au transformat pe Harap-Alb în super-erou de bandă desenată s-au extins, publicând și diverse albume de gen, două dintre ele având lansarea sâmbătă, la ora 11:45. Însă evenimentul pe care abia îl aștept este lansarea volumului Haiganu. Fluviul șoaptelor, roman pe care l-am citit și pe care îl recomand cu drag. Și deși l-am citit, motivul pentru care ard de nerăbdare să particip la lansarea de sâmbătă de la ora 14:00 este faptul că Marian Coman ne va citi un fragmentul din următorul volum!!

Haiganu. Fluviul șoaptelor de Marian Coman Când, într-o iarnă năpraznică, Zourazi, copilul prin vinele căruia curge sângele sacru al magilor, fuge din temnița căpcăunului Dekibalos pentru a întâlni un zeu aruncat pe pământ, lumea întreagă prinde a se schimba! Cu ”Fluviul șoaptelor”, Marian Coman îți deschide poarta către un univers straniu, în care unele personaje îți vor aminti, ca prin vis, de poveștile copilăriei, iar altele îți vor popula coșmarurile. Aflat la granița dintre fantasy și horror, ”Fluviul șoaptelor” îți dezvăluie fascinanta întâlnire dintre un zeu decăzut și un copil cu puteri miraculoase. Romanul este prima parte dintr-o trilogie ce-l are în centru pe Haiganu, singurul dintre Cei Mari ce colindă prin lume.

Dealu Turcesii, Paradigme de Dodo Niță Prozele lui Dodo Niţă scrise cu aplombul care nu ocoleşte sonorităţile argotice, au finaluri şocante, fie în cheie comică, efect al jocului ironic, fie în registrul atroce tragic. Autorul apelează la un întreg patrimoniu de fantasme obsesive (excelent valorizate în poves­tirea „Nopţile albe ale Leningradului”, pusă sub semnul tutelar al lui Mihail Bulgakov), vise, situaţii recurente proprii rememorării copilăriei („Dealu Turcesii”), unde recuperarea fondului ancestral-folcloric atinge notabile intensităţi lirice. Fără să răstoarne raporturile între realitate şi ficţiune, proza lui Dodo Niţă, onestă şi pregnantă, garanţie a unei lecturi agreabile, se încăpăţânează să conserve o anume ingenuitate a actului literar.

Ioniță Tunsu. Un haiduc de București Ioniță Tunsu a fost ultimul haiduc care a băgat spaima în târgoveții și boierii Bucureștiul secolului al XIX-lea. Jafuri la drumul mare, spargeri în toiul nopții și aventuri prin catacombele uitate ale Bucureștilor, ba chiar incursiuni în Revoluția de la 1821, fapte intrate în legendă și reînviate acum, cu deosebită măiestrie de pensula maestrului Puiu Manu.

• Millennium Books - Prima lansare la care am asistat în 2013 la FF a fost lansarea unui volum de Ioana Vișan, așa că mă bucur că și anul acesta, autoarea mai lansează un volum. Iar pe Lucian Dragoș Bogdan l-am îndrăgit de la primul capitol din Vraciul de pe norul interior, așa că sper să ne vedem în număr cât mai mare duminică, de la 12:30:

Povestiri fantastice de Lucian Dragoș Bogdan După mai multe romane, a venit vremea unor volume de povestiri. Dacă ÎNTÂMPLĂRI DIN OCEANELE TIMPULUI conţine texte din perioada 2013-2014 şi va apărea doar în format electronic, pe 3 aprilie vă aştept la Final Frontier cu o carte pentru care unii dintre voi şi-au exprimat interesul în ultima jumătate de an. POVESTIRI FANTASTICE va apărea la editura Millennium, "păstorită" de Horia Nicola Ursu - acelaşi care, la vechea sa editură Omnibooks, îmi tipărea primele două volume de povestiri, cele cu care am ieşit în lume în anul 2004. Citind toate detaliile acestea, poate că unii dintre voi au înţeles unde bat - noul volum adună laolaltă cele mai bune povestiri din "Trilogie" şi "Zeul Kvun".

Secvență de zbor de Ioana Vișan După EFECTUL DE NAUTIL, iată cea de-a doua culegere de povestiri ce poartă semnătura Ioanei Vişan, una dintre vocile cele mai proaspete şi mai puternice din noua generaţie de autori de literatură fantasy şi science fiction din România. SECVENŢĂ DE ZBOR reuneşte povestiri apărute anterior în antologii şi diverse publicaţii, alături de altele inedite.

• Nemira - editura care nu mai are nevoie de vreo prezentare vine cu două evenimente, dar cu mult mai multe cărți. Sâmbătă, de la ora 15:30 are loc o lansare de carte străină, iar duminică de la ora 14 are loc lansarea volumelor semnate de autorul bicefal Dănuț Ungureanu - Marian Truță:

Vegetal de Dănuț Ungureanu și Marian Truță „Mai povesteau oamenii, in serile cand se-adunau la cate unul, sa stea de taina, ca mosneagul se ivea, cel mai adesea in noptile cu luna plina, prin marginile lanului. Umbla de colo-colo, sovaind, parca neindraznind sa se-ntoarca la el acasa. Trupul ii era tot strapuns, iar prin gaurile in care nu ramasesera panusi se putea vedea dintr-o parte-n alta. Pe teasta si-n varfurile degetelor ii crescusera mii de fire de matasea porumbului, care frematau la cea mai mica adiere. Din picioare inmugureau frunze si cu toate astea se misca aproape ca un om, gemand de ti se facea pielea de gaina. Dar din gavanele ochilor nu curgea nicio lacrima, caci erau pline cu graunte, printre care se furisau gandaci marunti...”

Mineral de Dănuț Ungureanu și Marian Truță „Oamenii stelelor vor adora nestingheriti, eliberati de povara carnii, stralucirea intregii Creatii...” Nemurirea? Sublimarea sufletului? O umanitate absolvita de pacate? Sunt promisiunile unei tehnologii revolutionare, pe care eroii romanului Mineral le urmeaza ca pe singurele sperante ce le-au mai ramas intr-o societate impotmolita la limita neputintelor sale. Ceva se intampla insa pe calea catre contopirea cu perfectiunea universului, amenintand sa spulbere ultimele sanse de supravietuire a speciei. Si, pas cu pas, personajele din Mineral inteleg ca oamenii trebuie sa gaseasca mai intai in sine solutiile pentru a merge mai departe...

Noutăți Nemira

• Paladin - Cred că Paladin e printre puținele edituri de la care am chiar toate titlurile din colecția SF&F în bibliotecă și chiar dacă nu le-am citit pe toate, vreau să le aduc cărților mele câteva surioare noi. În plus, sâmbătă la 16:15 se lansează și Trezirea leviatanului, carte pe care o aștept cu nerăbdare de mult, mult timp :)

Trezirea leviatanului de James Corey Ce pericole ar mai putea pândi în spaţiul cosmic după ce umanitatea reuşeşte să colonizeze o mare parte din sistemul solar, iar lupta pentru apă, aer şi hrană trebuie purtată în fiecare zi? Cu milioane de ani în urmă, fiinţe necunoscute din Univers au lansat asupra Pământului un virus cu o inteligenţă superioară, menit să reconfigureze planeta şi pe locuitorii ei. Dar protomolecula îşi ratează ţinta şi călătorește prin spaţiu aşteptând să fie trezită la viaţă. Când virusul cade în mâinile unor sociopaţi, sute de mii de oameni îşi pierd viața, iar sistemul solar este ameninţat de izbucnirea războiului civil. În haosul care se stârneşte, două personaje cu principii antagoniste – James Holden, ofiţer pe un transportor de gheaţă, şi detectivul Miller – vor porni împreună într-o cursă pentru salvarea omenirii.

Elantris de Brandon Sanderson Elantrisul, orașul solar al oamenilor-zei, își pierde măreția atunci când, pe neașteptate, este lovit de blestemul Reodului, iar semizeii se transformă în cadavre vii. Povestea ia o întorsătură și mai sumbră atunci când însuși prințul moștenitor al Arelonului, Raoden, cade pradă blestemului și este închis în orașul decăzut. Între timp, Sarene, prințesa care urma să-i devină soție, sosește în Arelon, unde i se spune că alesul inimii ei este mort. Niciunul dintre ei nu este însă dispus să-și accepte soarta, așa că vor porni separat într-o luptă pentru aflarea adevărului și a naturii Reodului, fiind ajutați de ființe cu puteri supranaturale. Când se vor întâlni, îl va mai recunoaște Sarene pe Raoden? Soarta Elantrisului este în mâinile lor.

Furia roșie de Pierce Brown În viitor, populaţia lumii e împărţită în clase având funcţii strict și clar definite, iar fiecărei clase îi corespunde câte o culoare. Darrow e un Roşu şi un Sondor al Iadului care lucrează în adâncul minelor de pe Marte pentru a face suprafaţa planetei locuibilă. La fel ca toţi cei din neamul lui, trudeşte din greu pentru a oferi un viitor mai bun generaţiilor următoare. Darrow va descoperi însă destul de repede că umanitatea ajunsese demult să populeze planeta Marte, iar cei ca el sunt ţinuţi drept sclavi de o clasă conducătoare decadentă, cea Aurie. Singurul mod în care se poate face dreptate în această societate abuzivă este ca Darrow să se infiltreze în mijlocul Auriilor, devenind unul dintre ei.

• Rao - E primul an în care editura participă la FF, așa că sper sincer că asta înseamnă că vor reînvia colecția lor de SF :)

Bărbați sub arme de Terry Pratchett Caporalul Morcove a fost avansat! Acum conduce recruţii din Garda Oraşului Ankh-Morpork, cel mai mare oraş din Lumea Disc, pentru a-l apără de hoarde barbare, războinici tribali, armate banditeşti... lucruri de-astea. Dar o slujbă şi mai importantă îl aşteaptă. Un document vechi tocmai a dezvăluit că oraşul Ankh-Morpork, cundus de decenii de de crima dezorganizată, are un suveran secret! Iar numele lui e Morcove... Şi astfel începe cea mai mare uimitoare aventură a tuturor timpurilor, sau măcar a întregii după-amiezi, în care soarta oraşului - a universului însuşi! - depinde de curajul unui tânăr, de o veche sabie magică şi de un căţel.

Moștenitoarea focului de Sarah Maas Celaena Sardothien şi-a negat harul magic vreme de zece ani. Acum, singura ei dorinţă este să răzbune moartea prietenei ei Nehemia, iar regele din Adarlan este principalul vinovat. Pentru a-şi duce la îndeplinire planul, Celaena, moştenitoarea de foc a unui regat distrus, va călători în Wendlyn, un ţinut îndepărtat în care magia încă mai dăinuieşte. Va reuşi oare temuta asasină să îşi accepte moştenirea nemuritoare, învingându-şi teama de necunoscut? Până unde va fi ea dispusă să meargă pentru a-şi îndeplini promisiunea făcută Nehemiei?

Simfonia itinerantă de Emily St. John Mandel "Simfonia itinerantă" este un roman complex, ciudat, despre anii de dinainte şi de după o pandemie care ucide majoritatea populaţiei de pe Terra, având în centru destinele unei trupe de actori supravieţuitori. Planurile temporale se împletesc în mod armonios. Frumos scris, bine construit, nu este, cum s-ar putea crede, doar un roman postapocaliptic sumbru, ci ne oferă o viziune inedită despre un viitor distopic.

Regatul umbrelor de Josephine Angelini "Regatul umbrelor" este cel de-al doilea volum din seria Predestinaţi. Cartea continuă povestea lui Helen Hamilton, o tânără timidă care locuieşte în Nantucket şi a cărei viaţă este cuprinsă de haos atunci când descoperă că este singurul scion, descendentă directă a zeilor greci, care poate coborî în Lumea de Dincolo. Helen este hotărâtă să-şi folosească talentul pentru a pune capăt războiului împotriva zeilor şi, de asemenea, să-şi schimbe destinul. În cruciada pe care o declanşează, un lucru se dovedeşte dificil: să-l uite pe Lucas Delos. Fără el, Helen simte că nu poate înfrunta Lumea de Dincolo şi este pe punctul de a ceda. Chiar atunci, un alt scion misterios, neînfricat îşi face apariţia şi îi oferă eroinei ocrotirea sa. Volumul doi din această saga aduce cu sine o poveste romantică încărcată de dinamism, în care se înfiripă un triunghi amoros de neuitat.

• Tritonic - Cred că e unul dintre cele nostalgice articole pe care le-am scris, dar FF chiar a însemnat și înseamnă mult pentru mine, așa că-mi tot amintesc întâmplări de pe la începutul incursiunilor mele printre oamenii cărților. Întâmplător sau nu, editura Tritonic a fost sursa de la care am aflat despre târg prima dată, așa că mă bucur să-i revăd, mai ales că duminică, la ora 13:15, lansează volumul lui Alex Lamba, care cred că va fi prima carte pe care o citesc după târg. În plus, deși nu e pe lista lansărilor, n-am să plec de la FF fără volumul 9 și 1/2 elegii al lui Michael Haulică.

Sub steaua infraroșie de Alexandru Lamba Un Space Opera / romance, o încercare de a satisface pretențiile fanilor de hard SF și ale amatorilor de povești de dragoste deopotrivă. O incursiune imaginativă în viitorul în care iubirea pentru spațiu va invada spațiul iubirii.

Galaxia sudică de Aurel Cărășel Galaxia sudică adună în paginile sale cîteva nuvele publicate, bine primite de cititori și lăudate de cei care scriu despre proza scurtă (una dintre ele, „Gravitație 0.7ˮ, a fost chiar nominalizată la premiile Romcon 2015, categoria nuvelă), dar și una inedită, cea mai întinsă dintre ele. Însă vestea cu adevărat bună în legătură cu acest volum este că el reprezintă debutul unuia dintre cele mai interesante proiecte din literatura SF românească. Galaxia sudică va fi o saga spațială, o istorie a lumii așa cum numai Motocentauri pe acoperișul lumii, antologia din 1995, își propusese.

Cam atât despre cărțile editurilor invitate pe care vi le recomand cu mare, mare drag. Totuși, nu sunt singurele lansări, deoarece câteva edituri care nu vor avea stand vor fi prezente prin autorii SF&F pe care îi lansează. Așadar, dacă nu v-am plictisit încă, vă mai recomand câteva cărți care se vor lansa la târg:

Din ştreang de Aurelia Chircu - editura Bookmasters - lansare duminică, 11:15 Debutul Aureliei Chircu aduce în prim plan îmbinarea unei estetici tipic scandinave în materie de thriller cu elemente fantastice, menite să reproducă o atmosferă de suspans ancorată într-un mediu autohton. Miza cărții o constituie însă posibilitatea de a fi lecturată ca roman mainstream, roman thriller sau roman de ficțiune speculativă.

Exit, povestiri de dincolo - antologie editată de Marian Truță - editura Eagle - duminică, 11:45 Opt autori explorează pragurile lumii de dincolo, într-o călătorie captivantă, uneori sumbră, alteori amuzantă, alteori plină de tristeţe şi însingurare. Opt istorii inedite despre ceea ce poate fi hotarul dintre AICI şi DINCOLO, opt viziuni ale aceluiaşi lucru, pe cât de fascinante, pe atât de diferite.

Căldura ghețarilor de Nic Dobre - - sâmbătă, 12:30 Cartea lui Nic Dobre vorbește, printre multe altele, despre o anume chemare a instinctelor omenești, despre dorul de casă (dacă această sintagmă nu s-a prăbușit deja în desuetudine, sub presiunea implacabilă a unui alt «ghețar» – globalizarea), despre eternul balans între nerăbdarea marilor explorări și revenirea perpetuă la insula de baștină.

• Opere complete de Mihail Grămescu, vol 4 - Tracus Arte - duminică, 11:00

Doamne, ce de cărți s-au strâns....Habar n-am unde o să le pun, habar n-am când o să am timp să le citesc pe toate, dar serios că le vreau. Și portofelul meu e bine burdușit, așa că, dacă totul merge bine, o să pot să vin cu toate acasă. Semnate *evil grin*.

Și dacă tot m-am apucat de luat la puricat programul, vă mai spun că dacă veniți la târg, o să mai aveți parte de nenumărate suprize, printre care și un eveniment al Secției 14, pentru care autorii se pregătesc temeinic, așa că mă aștept la ceva fain de tot, o zona de boardgames, quiz-uri și dueluri de la Club Star Wars România și multe, multe alte surprize!!

Așadar, ne vedem cu toții pe 2-3 aprilie la Final Frontier! Eu voi fi acolo tot weekendul, așa că sper să ne strângem din nou în număr cât mai mare!

Rezultatele concursului „Povești de neuitat”

La începutul lunii, v-am rugat să vă exorcizați de fantomele cărților care vă bântuie, povestindu-mi despre ele la fel cum Imp, protagonista romanului oferit ca premiu unui norocos, scrie despre fantomele ei. Și pentru că nicio bântuire nu se termină cu adevărat, ci doar e pasată mai departe, a venit timpul să pasez și eu una din poveștile care mă vor bântui multă vreme de-acum înainte.

Random.org a decis că acela dintre voi care va primi un exemplar din Fată înecându-se chiar înainte de Crăciun este Coliță Alex. Felicitări Alex! Aștept un e-mail cu datele tale personale (numele, adresa de livrare și numărul de telefon) la adresa jurnalul.unei.cititoare@gmail.com. E-mailul trebuie trimis de pe adresa cu care te-ai înscris în concurs în maxim 3 zile (adică până pe 18 decembrie, inclusiv).

Mulțumesc editurii Paladin pentru că mi-a oferit ocazia să organizez acest concurs și mulțumesc tuturor participanților! Sper să vă revăd pe blog, să discutăm despre toate cărțile care își lasă amprenta asupra noastră.

Concurs: Povești de neuitat

A trecut destul de mult timp de la ultimul concurs și pe acesta îl tot amân de ceva timp... inițial trebuia să se întâmple de Halloween (și tema se potrivește la fix, doar fraiera de mine n-a reușit să se sincronizeze cum trebuie), apoi m-am gândit să-l pornesc cu ocazia celor 1000 de like-uri de pe facebook (pentru care încă vă sunt foarte foarte recunoscătoare), acum deja se apropie sărbătorile, iar de Crăciun vă pregătesc ceva fain de tot, așa că nu vreau să-l numesc concurs de ceva care să aibă legătură cu iarna... De fapt, nu cred că-mi trebuie motiv ca să pornesc un concurs, nu? Să-i zicem „concurs pentru că pot”?

Bine, pot doar mulțumită editurii Paladin, care mi-a oferit un exemplar din romanul Fată înecându-se, roman pe care l-am citit vara trecută (și i-am făcut recenzia abia în octombrie, așa rău am ajuns cu gestiunea timpului liber) și care m-a impresionat prin faptul că redă uimitor de bine mintea unei persoane nebune (bine, n-am de unde să știu cum e să ai probleme mentale, dar relatările lui Imp sunt ceva atât de străin de modul meu de a gândi încât pot spune că experiența mi s-a părut autentică. De asemenea, nu vreau să fiu insensibilă folosind cuvântul „nebun”, dar Imp îl folosește și ea cu aceeași lejeritate, așa că nu mi s-a părut deplasat în acest caz).

Ok, paragraful de deasupra e făcut mai mult din paranteze decât din fraze... Ideea e că romanul e incredibil de bine scris, e ceva ce trebuie să citești, e fascinant și deși nu e întotdeauna frumos sau grijuliu cu cititorul, ba din contră, deseori mi s-a părut scris chiar cu brutalitate, dar chiar și așa, e genul de poveste care rămâne cu tine. Și chiar asta e tema romanului: povești care te impresionează atât de tare încât te vor bântui toată viața, vor deveni parte din tine și îți vor reaminti că există în cele mai neașteptate momente.

Tocmai genul acesta de povești sunt cele despre care vreau să vă întreb. Așadar, dacă vreți să câștigați exemplarul pe care îl ofer ca premiu, tot ce trebuie să faceți e să-mi scrieți câteva cuvinte despre cartea care vă bântuie pe voi, povestea pe care ați citit-o la un moment dat și pe care n-o veți putea uita niciodată, pe care poate o veți mai reciti din când în când sau, din contră, care v-a afectat atât de intens încât n-o s-o mai atingeți niciodată.

Lăsați răspunsul vostru într-un comentariu însoțit de o adresă de e-mail valabilă și o metodă prin care urmăriți blogul, care e la alegerea voastră, fie e-mail, facebook, twitter, google+ ... avem di tăti. Doar menționați platforma aleasă și numele contului; spre exemplu: Ghanda(GFC). Și dacă vă simțiti deosebit de generoși, puteți să dați și un share concursului, dar asta e opțional (și e valabil și pentru cei care nu participă, dar sunt persoane simpatice)

Concursul se încheie pe 13 decembrie 2015, la ora 23:59. Mult succes tuturor!

Recenzie: Fată înecându-se de Caitlín R. Kiernan

Povestea:
Imp este nebună. Şi mama şi bunica ei au fost nebune şi ambele s-au sinucis. Totuşi, deocamdata Imp se descurcă, are o slujbă care îi permite să se întrețină, medicamente care s-o ajute şi o iubită care îi "suportă toate căcaturile". Totuşi, povestea pe care o spune Imp nu e a unei nebune care se descurcă, ci povestea celor două Eve Canning, sirena şi vârcolacul, fantome care o bântuie până când exorcizarea prin scris devine singura alternativă la renunțarea definitivă.

Așa că Imp începe să-și scrie povestea așa cum e ea, adevărată, deși nu mereu factuală, împărtășind cu noi totul, chiar și părțile pe care nu le putem înțelege, chiar și părțile pe care ea nu le înțelege, până când povestea ei devine o altă fantomă și bântuiții devenim noi.

Părerea mea:
Există poveşti care te "prind", care te mint frumos şi convingător, care te fac să le crezi adevărate măcar o vreme, cât le citești. Şi există poveşti care sunt mai mult decât niște minciuni reuşite, există poveşti care sunt vârtejuri care te prind şi te trag înăuntru până când te pierzi şi chiar atunci când povestea se încheie și poți în sfârșit să-ți dezlipești mâinile de coperțile cărții, povestea rămâne parte din tine, bântuindu-te pe vecie.

Exact despre asta e povestea lui Imp: despre ideile cu care rămâi în urma contactului cu opera altora, idei care cresc în tine, se amestecă între ele, dar și cu ideile tale și devin altceva, transformându-te și pe tine în altceva. Și e o poveste despre momentul acela în care ficțiunea pare că invadează realitatea și pentru o clipă minunată sau înficoșătoare sau minunat de înfricoșătoare nu mai poți face diferența dintre ele. Doar că pentru Imp nu e vorba de o clipă, ci așa e fiecare clipă; în fiecare clipă lucruri imposibile se întâmplă și niciun medicament din lume nu le poate opri pentru că atunci când propriile amintiri vor să te înșele, nu mai ai cum să separi adevărul de ficțiune și imaginația de realitate.

Totuși, cel mai reușit lucru la Fată înecându-se nu e ideea de bântuire, ci Imp. Mai precis, mintea lui Imp. Să pătrunzi în mintea ei, să trăiești câteva clipe cu gândurile ei, să fii prins câteva zile în furtuna din ea... E incredibil, e fantastic, e înficoșător, e un amalgam de senzații opuse pentru că te fascinează și te face să te simți vinovat în același timp. E pur și simplu altceva, e o experiență pe care n-ai avea cum s-o trăiești decât citind-o și te va face să-ți reconsideri anumite păreri și prejudecăți.

Iar la final, atunci când vei închide cartea, ai două opțiuni: pui totul pe seama condiției lui Imp, lipești peste poveste eticheta unei halucinații, clipești și lași realitatea, logica și rațiunea să acopere golurile cu o pojghiță pe care n-o s-o zgândări, ca să nu lași fantomele poveștii să iasă și să te bântuie. Sau lași golurile neastupate și le mai înfrunți, din când în când, când simți nevoia unei evadări din tine însuți și știi că un salt în acele goluri e singurul mod prin care poți înota alături de sirene sau fugi alături de vârcolaci.

De citit: Marțianul de Andy Weir

Tocmai am intrat pe facebook și am primit o veste faină, pe care pur și simplu trebuie s-o împart cu voi: Marțianul se poate precomanda!!

Prima dată am aflat despre carte acum un an, când câștiga un premiu. Am citit repede descrierea cărții de pe goodreads și ce m-a atras cel mai mult e că pare unul din romanele care, în final, transmit un mesaj optimist, cele în care omul luptă contra tuturor forțelor naturii și deși totul e împotriva lui, el va reuși să învingă, va demonstra că locul nostru e printre stele. Un roman care reușește să redea cititorilor încrederea în umanitate care era mai mult sau mai puțin pierdută.

Cred că e evident că n-am citit romanul încă (pentru că am așteptat să apară în limba română și iată că acum, dorința mi s-a îndeplinit), dar serios, cu o astfel de descriere, sunt foarte foarte convinsă că o să-mi placă mult:

„Membrii echipajului Ares 3 ajung pe Marte pentru o misiune programată să dureze două luni, dar o furtună puternică le dă planurile peste cap și sunt nevoiți să părăsească planeta după doar câteva zile. Însă numai cinci dintre cei șase membri ai echipajului se vor lansa spre Pământ. Mark Watney, pe care ceilalți îl cred mort, rămâne singur, cu resurse limitate de apă și de hrană. Și astfel pornește într-o uimitoare cursă pentru supraviețuire, reușind să facă ceea ce nimeni până atunci nu ar fi crezut că este posibil pe o planetă fără viață. Inteligența și umorul, stăpânirea de sine și ingeniozitatea îl vor ajuta pe Watney să facă față rând pe rând problemelor aparent insurmontabile. Dar va reuși el să se întoarcă teafăr pe Pământ? Și de unde îi poate veni salvarea?” — Sursa

Abia aștept să țin cartea în mâini, abia aștept să mă pierd pe Marte alături de Mark și abia aștept să vă împărtășesc părerile mele despre roman, după că-l citesc, mai ales că am de gând să văd și filmul și voi putea să le compar.

Și de parcă entuziasmul meu n-ar fi deja la cote maxime, cartea are un preț redus până pe 14 octombrie:

Recenzie: Regele șobolan de China Miéville

Povestea:
Saul se întoarce în Londra, în casa tatălui său doar pentru a descoperi că acesta este mort, fiind aruncat pe fereastră. Imediat, Saul devine principalul suspect și este arestat, însă în aceeași noapte un personaj misterios care se auto-intitulează Regele Șobolan îi face o vizită în pușcărie și îl ajută să evadeze.

Urmându-l pe Regele Șobolan, Saul pășește într-un univers paralel, suprapus peste al nostru, o lume pe care mizeria și-a lăsat amprenta fetidă, o lume nu doar guvernată de mizerie, ci alcătuită din ea. Și totuși, Saul se integrează ușor în aceast univers, sângele său de șobolan trezindu-se la viață, transformându-l din om într-o ființă pentru care Orașul nu mai are secrete, o ființă care poate să se strecoare neobservată prin toate meandrele Londrei. Însă moartea tatălui lui Saul este strâns legată de personajele acestei lumi noi pentru că pe urmele șobolanilor se află un personaj care să hrănește cu propria grandomanie la fel cum Saul se hrănește cu resturi aflate în descompunere.

Părerea mea:
Cândva prin liceu, în clasa a 10-a sau a 11-a, am studiat la română estetica urâtului. Bineînțeles, „studiat” însemna scris niște comentarii după dictare, apoi amestecând puțin frazele în niște teme pentru acasă, apoi regurgitarea lor la oră. Pe scurt, ceea ce am învățat atunci a fost, citez aproape exact: „Tudor Arghezi abordeaza estetica urâtului în operele sale: „Din bube, mucigaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. Punct. Atât, asta e tot ce am aflat eu despre subiect în liceu. Adevărat, nu mi-a păsat suficient ca să mă informez mai mult. Dar în momentul în care ideea de „estetică a urâtului” mi s-a prezentat drept o înșiruire de termeni din familia urâtului, despre care afirm eu voios că le-am făcut frumoase... mi s-a părut ca o teoremă pe care cineva a omis cu bună știință s-o demonstreze, încercând să ascundă faptul că habar n-are cum... Așa că am învățat comentariul, l-am vomat de câte ori a fost nevoie și am depășit momentul.

Și apoi am descoperit cartea asta, am citit pagini și pagini în care mi se prezenta celaltă față a monedei care e umanitatea, am văzut un Oraș construit pe ceea ce noi aruncăm nepăsători, am văzut mizeria și întunericul... și mi-au plăcut. Lucrurile au fost prezentate de așa natură încât să nu scârbească de dragul de a scârbi, ci au fost prezentate ca o realitate, ba mai mult, una care are o anume putere, un anume je ne sais quoi care îi dă forță, substanță, transformă lumea canalelor într-o lume nu doar coerentă, dar fascinantă, frumoasă, una care merită explorată prin intermediul personajelor care știu să se miște prin ea... ca șobolanii prin canale.

În plus, pe lângă acest Oraș, această Londră făcută din umbre și miros greu de care m-am îndrăgostit, Miéville vorbește despre muzică. Mai precis, despre muzica jungle, un gen de muzică din familia drum'n'base. Dacă aș fi ascultat o piesă din acest gen înainte să citesc Regele șobolan, aș fi oprit-o după vreun minut, pentru că nu e genul meu. Acum s-ar putea să o apreciez mai mult, dar tot aș opri-o. Și totuși, tot timpul cât am citit romanul, am simțit muzica lui, am înțeles modul în care notele se îmbinau, am înțeles ceea ce muzica încerca să transmită. Și deși aș opri în continuare muzica, acum motiul e altul: înainte pur și simplu nu-mi spunea nimic, era doar zgomot ritmat, fără suflet... acum, după, i-am văzut sufletul în timp ce citeam, dar când ascult, nu-l mai găsesc... înainte mi se părea goală, acum mi se pare fadă... și e uimitor că Miéville a reușit să facă asta!

Practic, pentru mine, Miéville a făcut două lucruri: a transformat gunoiul și mizeria într-o lume plină de forță și a transformat muzica jungle în poezie. A luat două lucruri pe care oricine le simte că sunt diametral opuse și le-a făcut să meargă împreună. A luat două lucruri din lumea care ne înconjoară, le-a transformat în cuvinte și a făcut cuvintele să picteze imagini vii, vibrante. Citind, am simțit artistul la lucru, am simțit cum el modifică realitatea, făcând-o să spună ce vrea el să spună. L-am simțit sculptând lumea, dându-i forma pe care o voia. Citind, am văzut artă și n-am avut de ales decât să privesc și să mă minunez. M-am îndăgostit de un oraș pe care nu-l voi cunoaște niciodată și de o muzică pe care n-o voi auzi vreodată. E incredibil și e fascinant.

Însă ceea ce m-a fascinat cel mai mult a fost faptul că am mai citit un roman semnat de același autor („Orașul amabasadei”, despre care am povestit aici) și a fost cu totul și cu totul altceva. N-a fost doar alt gen, a fost alt stil, altă voce... Știți caracatițele acelea care pot imita nu doar culoarea mediului, dar și textura lui, pot părea netede pe stânci, dar și pline de neregularități printre corali? Asta e senzația, că am întâlnit un scriitor care poate fi orice vrea el să fie. E mai mult decât cameleonic, pur și simplu știe să devină altcineva cu totul... Căutând detalii despre el am aflat că a declarat că vrea să scrie un roman în fiecare gen... dacă aceste două cărți ale sale care s-au tradus și la noi sunt un indicator, atunci e clar că îi iese. Și e și mai clar că vreau să-i descopăr și celelalte fețe, vreau să văd cât de departe poate merge această multifațetare. Vreau să văd nu numai cât de diferit poate să mai scrie, dar și cu ce idei poate să mai vină, pentru că pe lângă stilul fascinant, sunt și multe idei incredibile în poveștile sale...

Pe scurt, m-a vrăjit și îmi place atât de mult încât vreau să-l las s-o facă din nou. Și din nou. Și din nou...

Recenzie: Neuromantul (Sprawl #1)

Povestea:
Case era un cowboy al cyberspațiului, un programator-hoț care naviga prin matrice - denumirea lumii virtuale în care se desfășoară transferurile de date, un fel de reprezentare holografică a ceea ce e azi Internetul - până când și-a încălcat propria regulă și a încercat să-și înșele angajatorii. Aceștia i-au trimis un mic virus militar care i-a prăjit centrii nervoși care îi permit să se lege la matrice, moment în care cariera sa s-a încheiat.

Ajuns în Chiba City, unde a încercat fără succes să se folosească de chirurgii care lucrau la negru ca să-și refacă legătura cu mediul virtual, acum trăiește de pe o zi pe alta, sperând ca într-o zi, Strada să-l ucidă. Totuși, atunci când un necunoscut îi promite că poate repara stricăciunile și-i poate garanta accesul la matrice, Case nu poate refuza. Iar acceptarea sa îl va purta prin marile orașe ale Pământului, apoi pe orbită, dar și în adâncurile matricei, până în miezul impenetrabil al unei inteligențe artificiale.

Părerea mea:
Am tot „întâlnit” în ultimul timp oameni care refuză să continue cărți care nu îi prind de la primul capitol, de la primele pagini, de la primele fraze, de la primul cuvânt. Am folosit ghilimele pentru că i-am găsit pe acești oameni și părerile lor online. Oricum, indiferent cum i-aș fi întâlnit, nu-i pot înțelege pentru că eu nu pot abandona o carte. Totuși, în cazul romanului Neuromantul cred că ne-am pune repede de acord că e o carte bună pentru că te prinde imediat. Te aruncă direct într-un viitor straniu, direct în mijlocul unei drame despre care nu știi nimic și direct între niște oameni pe care nu-i cunoști. Te intrigă încă de la primele rânduri și înainte să-ți dai seama, ești iremediabil vrăjit.

Lumea lui Gibson e un paradis al decadenței, o lume în care cotidianul poate deveni suportabil doar suprimând rațiunea cu ajutoul vreunui drog. Din perspectiva lui Case, singura evadare se găsește în matrice, în locul din lumini și date, cu strălucirea superbă a circuitelor imprimate, unde fiecare bucată de GHEAȚA (GHimpi Electronici de AuToApărare - o metodă de a proteja informațiile folosită de toate corporațiile) e o provocare și unde fiecare misiune primită înseamnă o cursă pe muchie de cuțit care să-l inunde cu adrenalină, care să-l facă să se simtă viu. Nu contează scopul, ci călătoria, rush-ul, asta e ceea ce își dorea Case, asta a pierdut când a pierdut accesul la matrice și asta însearcă să regăsească pe străzile din Chiba City.

De fapt, senzația de a fi viu, de a trăi cu adevărat e ceea ce le lipsește tuturor celor din acest viitor în care oamenii au acces nu doar la o realitate virtuală, dar și la chirurgie de vârf care să le permită prelungirea vieții și o grămadă de „îmbunătățiri” care mai de care mai diverse, cum ar fi reflexe mult accelerate sau vedere pe timp de noapte. Însă în această lume în care totul e posibil, viața pare mai mult ca oricând a fi ceva fără sens, iar când a trăi e sinonim cu o amorțirea și rutina, e ușor să cedezi promisiunii unor senzații tari.

Tocmai de aceea povestea lui Case e atât de verosimilă, chiar și atunci când află care e scopul lui, când înțelege că se joacă cu Cutia Pandorei, că ar putea dezlănțui ceva despre care nu se știe nimic, faptul că perseverează e explicat simplu, în câteva cuvinte, chiar de el:

„Habar n-am ce o să se întâmple dacă Iarnă Mută câștigă, dar se va schimba ceva!” © William Gibson - Neuromantul - Editura Paladin

Bineînțeles, pe lângă starea de spirit deprimantă prezentă în roman, m-a atras modul în care e văzută matricea, descrierile extraordinare ale călătoriilor prin această lume, ale modului în care datele pot fi vizualizate prin metafore superbe. Prin contrast cu realitatea sumbră, matricea e o poezie, plină de posibilități și de provocări. Deși nu-l înțeleg pe deplin pe Case, și eu mi-am dorit ca Iarnă Mută să câștige (nu, nu o să vă spun nimic despre acest personaj, descoperirea sa e una din plăcerile pe care n-am de gând să vi le răpesc) pentru că voiam să văd ce se întâmplă mai departe, cum schimbă asta jocul, ce va aduce el în plus matricei. Dacă lumea reală a lui Gibson e un paradis al decadenței, atunci matricea e un paradis pur și simplu.

Tocmai de aceea, abia așttept să mă întorc, abia aștept următorul volum al seriei, dar între timp, vi-l recomand pe acesta pentru că nu e numai o poveste captivantă care are loc într-o lume extrem de bine construită, dar și pentru că William Gibson este unul dintre primii autori de cyberpunk și primul autor care a câștigat „triada de aur” a genului SF: premiile Hugo, Nebula și Phillip K Dick. Acum că am reușit în sfârșit să-i citesc romanul de debut, înțeleg de ce :)

Recenzie: Orașul Ambasadei de China Mieville

Povestea:
Pentru că în Universul fizic, denumit de China Mieville manchmal (cuvântul german pentru „câteodată”), viteza luminii nu poate fi depășită, oamenii călătoresc între lumi îndepărtate prin immer (cuvântul german pentru „întodeauna”), un alt plan unde funționează alte reguli. La marginea zonei cunoscute din immer se găsește Arieka, o planetă aflată sub conducerea Bremenului care e unică nu doar pentru că poate fi un cap de pod pentru explorare, dar și pentru că aici se găsește o rasă extraterestră cu un limbaj aparte.

Ariekeii (sau Gazdele, cum le numesc locuitorii) au un Limbaj care nu exprimă idei sau concepte, ci e pur și simplu o oglindă a lumii, un fel de manifestare a lucrurilor prin vorbire. Pentru ei, minciuna e ceva necunoscut și fără sens, ei nu sunt doar incapabili să gândească (și deci să vorbească despre) lucruri neadevărate, dar restricția se aplică și la lucrurile pe care nu le cunosc (cum ar fi navele spațiale, înainte de sosirea lor în lumea Gazdelor). Tocmai de aceea, venirea oamenilor e pentru ei un prilej de a-și îmbogăți Limbajul.

Totuși, faptul că nu pot minți nu e singurul lucru deosebit la Limbajul lor: pentru ei, cuvintele nu au sens decât dacă în spatele lor există gânduri, există rațiune coerentă. Tocmai de aceea, ei nu pot dialoga cu niciun fel de robot sau automat. De asemenea, pentru că ariekeii au două voci pe care le folosesc simultan, Limbajul trebuie vorbit de doi oameni care nu trebuie numai să se sincronizeze ca doi actori care își cunosc foarte bine rolurile, dar trebuie să și empatizeze într-un fel, cei doi trebuie să devină o singură minte. Tocmai de aceea, singurii care pot vorbi cu Gazdele sunt Ambasadorii, entități formate din câte două clone umane crescute împreună și identice din (aproape) toate punctele de vedere.

Totuși, atunci când Bremenul trimite un Ambasador alcătuit din doi oameni care nu sunt nici pe departe clone, Arieka va trece printr-o serie de schimbări care își vor lăsa amprenta adânc în cultura Gazdelor.

Părerea mea:
O să încerc să pun în cuvinte ceea ce cred despre acest roman, dar pe scurt, părerea mea ar putea fi rezumată printr-un „oaaaaaaaaa” admirativ, urmat de alte câteva jumătăți de onomatopee incoerente, dar articulate pe același ton, pentru că e un roman mind-blowing. Chiar am senzația că mi-a explodat creierul, sunt atât de multe idei faine înglobate în cartea asta încât încă încerc să-mi organizez gândurile... Mind-blowing!

În primul rând, povestea e narată la persoana I de către Avice, o cufundătoare în immer care începe să-și istorisească viața încă din copilărie... și privită prin ochii unui copil, Arieka pare un loc magic, plin nu doar de ființe incredibile (apropo, având în vedere că romanul nu e ilustrat, pun pariu că dacă luați oricare doi cititori și îi puneți să vă deseneze o Gazdă, nu vor ieși niciodată două desene identice, chiar dacă îi lăsați să studieze în detaliu romanul), dar și de lucruri fabuloase pentru că pe planeta Orașului Ambasadei, toate lucrurile sunt obținute prin biotehnologie, totul e viu, dar funcțional, ceea ce mi se pare fabulos... Imaginați-vă că măștile de oxigen pe care oamenii trebuie să le poarte în exteriorul orașului lor sunt vii... ca să nu mai zic de case vii, arme vii, aparate vii... orice e viu. Cât de fain e asta?!

Apoi, după ce m-am obișnuit cât de cât cu ideea că fiecare lucru e un organism viu modificat astfel încât să servească scopurilor creatorilor lor, intervine ideea Limbajului, ceva atât de diferit și de străin încât și acum îmi e de neînțeles... pot să-i înțeleg efectele, în sensul că am înțeles că îi limita pe ariekei, care nu puteau să-l dezvolte decât dacă reușeau să creeze ei o realitate care să exprime ce aveau nevoie, dar nu pot spune că îl înțeleg cu adevărat... pentru mine limbajul înseamnă ceea ce înseamnă pentru fiecare om, pur și simplu nu pot înțelege cum funcționează Limbajul Gazdelor... și cu atât mai puțin nu pot înțelege modul în care noul Ambasador îi afectează. Nu vreau să dau spoilere așa că n-o să vă spun ce rol are acest nou Ambasador, dar e genul de idee care vine să te destabilizeze după ce credeai că ai început în sfârșit să te obișnuiești cu niște idei.

Și dacă tot am ajuns la Ambasadori... sunt doi oameni, dar de fapt e unul singur... sau nu? Au uneori păreri diferite, dar nu chiar. Relația adevărată dintre ei e un mister pentru toată lumea, nu ne putem baza decât pe aparențe și pe povești ale altor Ambasadori... Plus că toate problemele care derivă din faptul că e nevoie de două clone armonizate perfect sunt pur și simplu barbare. Pe undeva, am înțeles că sunt niște realități potențiale, dar a fost unul din cazurile în care m-am bucurat că așa ceva nu e real, pentru că e crunt.

De fapt, pe lângă sentimentul acela de fascinație pe care mi l-au dat ideile absolut superbe, celălalt sentiment predominant a fost cel de amărăciune pentru că povestea nu e nici pe depare una veselă. Omenirea nu înțelege Gazdele, nu cu adevărat. Putem comunica cu ei, dar nu le înțelegem modul de gândire pentru că nu le înțelegem Limbajul, nu știm cum funcționează el. Îl putem imita, ne putem preface că îl pricepem, dar de fapt, între cele două specii e o prăpastie enormă. Și tocmai pentru că nu înțelegem lucrurile, le distrugem. Aș vrea să spun că rezultatul final e totuși ceva bun, că poate ariekeii au evoluat, dar nu sunt sigură de asta. Iar prețul plătit, răul pe care îl cauzează omenirea, toate scenele absolut sfâșietoare în care o lume întreagă suferă fizic și mental din cauza unui lucru aparent banal precum cuvintele... e ceva care n-are cum să te lase indiferent.

Tocmai de aceea m-am hotărât să adaug mai multe romane semnate de China Mieville pe Lista mea, mi-a plăcut enorm modul în care și-a spus povestea, a reușit să mă cucerească prin idei, să mă țină lipită de carte prin acțiune, să mă facă să zâmbesc până și prin modul în care își numerotează capitolele (e foarte faină ideea, serios), a reușit să mă impresioneze prin scene extrem, extrem de intense și de puternice... E genul acela de carte care te dă peste cap zile bune după ce o termini pentru că ideile sunt pur și simplu fabuloase, dar nici povestea nu se lasă mai prejos și își lasă amprenta asupra ta. Așadar recomand Orașul Ambasadei tuturor celor care caută ca prin lecturile lor să descopere lumi cu reguli stranii, dar bine gândite, lumi care să le dea acea senzație de fascinație pe care doar o carte bine scrisă ți-o poate da.

SF-ul a aterizat la British Council

Vineri seara, după o zi mai mult decât obositoare, am luat o bine-meritată pauză de la cotidian și m-am refugiat în biblioteca de la British Council unde, în cardul Festivalului Internațional de Literatură București, a fost organizată o întâlnire cu autorii britanici Paul McAuley și Richard Morgan, în cadrul căreia Mike Haulică, în calitate de coordonator al seriei de SF&F de la editura Paladin, a lansat câte un volum al fiecărui autor. Întâlnirea a fost moderată de Alis Vasile, Arts Project Manager la British Council.


Pentru mine, a fost prima întâlnire la care am luat notițe pentru că timp de două ore, s-au discutat subiecte foarte diverse, s-au spus multe lucruri pe care nu voiam să le uit și pe care am simțit impulsul să le notez. Din păcate, după ce m-am bazat atâta timp pe memoria mea, nu mi-a dat prin cap să vin cu un carnețel la mine, așa că toate observațiile au ajuns pe afișul evenimentului pe care l-am primit când am ajuns. Never again, de acum o să fiu pregătită!

Aruncând o privire peste ce-am notat, primul lucru care sare în ochi este un comentariu cu vreo trei semne de exclamare: „Alis și-a făcut temele!!!”. Am remarcat cu plăcere faptul că moderatoarea chiar a venit pregătită, cu romanele celor doi citite, așa că a putut dialoga cu ambii autori pe marginea cărților pe care le-au publicat; a pus întrebări foarte la obiect când a fost cazul și a avut grijă ca discuția să nu lâncezească în rest (deși, ca să fiu sinceră, autorii s-au descurcat de minune la acest capitol, preluau unul o idee de la celălalt și o duceau mai departe... adevărat, Richard Morgan a fost mult mai volubil, dar și Paul McAuley a avut destule lucruri faine de spus).

Discuția a început firesc, cu întrebări despre scris. Așa am aflat că lui Richard Morgan i-a luat 14 ani până să reușească să-și vadă cărțile publicate, dar și că de atunci a primit mereu contracte fără să fie întrebat dinainte despre ce va fi vorba în romanele promise. Și așa, discuția a migrat spre ideea de plan, cei doi scriitori fiind în tabere opuse: în timp ce Paul McAuley scrie urmând un plan, documentându-se temeinic dinainte, pentru ca în final să fie nevoit să scoată multe părți explicative din roman pentru a nu-l încărca, Richard Morgan scrie știind doar unde vrea să ajungă, unde e finalul (pe care îl folosește ca indicator ca să știe că a terminat), dar lăsându-se purtat de val, deseori descopperind că în final, romanul are alt subiect față de cel pe care îl intenționase. Tocmai de aceea, multe din momentele surprinzătoare pentru cititori au fost surpinzătoare și pentru el însuși: deoarece nu plănuise acele momente, dar ajunsese într-o înfundătură, a avut nevoie de un element neașteptat cu care să deblocheze situația.

Mai departe s-a discutat și despre literatura fantasy, despre care McAuley crede că îți permite să fii creativ înainte să te apuci de scris, pentru că în acest caz, procesul creativ constă în a crea întreaga lume în care îți vei desfășura povestea. Și de la ideea de lume s-a ajuns la întrebarea despre necesitatea unei hărți, cât e ea de importantă atunci când scrii fantasy. Ca și cum i s-ar fi ridicat mingea la fileu, în acel moment Richard Morgan s-a lansat într-o povestea foarte amuzantă despre cum a luat naștere harta din seria lui fantasy: după ce a publicat primul roman al seriei, a dat startul unei competiții în urmă căreia autorul celei mai reușite hărți a lumii lui Morgan urma să fie invitat la o cină cu scriitorul. În final, cea mai frumoasă hartă pe care a primit-o a fost complet greșită din punctul lui de vedere, însă la întâlnirea cu creatorul ei, în urma discuțiilor despre hartă, și-a dat seama că anumite detalii imaginate de el pur și simplu nu se potriveau unele cu altele - moment în care a intervenit McAuley, amintind de situații în care pe hărțile lumilor fantasy, multe lucruri nu aveau sens, precum deșerturi care nu erau plasate în spatele munților, deci care nu ar putea exista în realitate din punct de vedere climateric... Însă amândoi au căzut de acord că literatura fantasy e mult mai permisivă, deoarece multe probleme se pot rezolva dacă sunt motivate de faptul că e vorba de o lume magică.

Revenind la harta lui Morgan, autorul acesteia a revenit asupra hărții, a făcut corectările necesare și i-a trimis noul rezultat, pe care scriitorul l-a înrămat deasupra biroului... și astfel și-a dat seama cât de mult i-a ușurat munca acea hartă, pentru că mulțumită ei a putut vizualiza mult mai clar locul în care se aflau personajele, cum ar fi ales ele să călătorească între două puncte și așa mai departe... În schimb, Paul McAuley a mărturisit simplu: „NASA mi-a făcut hărțile.” Acțiunea romanelor sale având loc în spațiu, a apelat deseori la pozele furnizate de diverși sateliți sau roboți de explorare, folosind imaginile acelea drept ghid pentru a-și face poveștile cât mai veridice.

Un alt subiect de discuție care mi s-a părut extrem de interesant a fost ideea de limitare pe care ți-o dau volumele deja publicate. Un scriitor cu un plan bine pus la punct s-ar putea să se ciocnească mai rar de această problemă, însă Richard Morgan ne-a mărturisit că el o vede ca pe o limitare pe care sincer, o detestă. Tocmai de aceea, deseori între romanele sale trec perioade mari de timp, astfel încât inconsistențele (pe care unii fani le remarcă mult mai ușor decât însuși autorul) își pot găsi explicația în faptul că s-a scurs mult timp, deci evenimentele au fost reținute greșit. Totuși, nu a putut apela mereu la acest procedeu, uneori acțiunea a mai multe romane desfășurându-se într-un interval destul de mic de timp. Din nou a dat ca exemplu seria sa fantasy, unde s-a găsit deseori în situația de a avea unele idei care îi plăceau enorm, dar pe care nu le-a putut folosi pentru că ar fi contrazis ceva afirmat într-un roman deja publicat, și deci pe care nu-l mai putea modifica.

Restul serii, discuția a continuat pe teme care mai de care mai diverse, de la filme cu Bruce Willis la modul în care e predată istoria, de la clasicii englezi și până la războaiele mondiale... Din păcate, discuția a trebuit să se oprească undeva pe Marte - se dezbătea dacă e mai bine că avem posibiliatea tehnologică de a explora spațiul fără să riscăm vieți umane, deoarece trimitem roboți, sau dacă ar fi mai bine să mergem noi înșine, și s-a menționat faptul că, deocamdată, Marte e singura planetă cunoscută populată în întregime de roboți - pentru că expirase timpul, altfel noi am fi putut sta acolo mult și bine, pentru noi timpul se oprise încă de când veniserăm.

A urmat o sesiune de întrebări din public, ocazia cu care mi-am lămurit problema pe care am avut-o cu Războiul liniștit, care deși prezenta o lume extrem de avansată, avea drept protagoniști niște oameni cu aceleași porniri de maimuță. Totuși, se pare că volumul următor al seriei, Gardens of the Sun, lucrurile nu mai stau chiar așa, prin urmare nu pot decât să aștept cu nerăbdare ca romanul - în curs de traducere la Paladin - să apară și la noi. Între timp, pentru că toți cei care au pus întrebări au primit cadou cărți (cu care m-am lăudat deja pe facebook), pot să citesc romanul Omul negru al lui Richard Morgan pentru că scriitorul a fost foarte ușor de plăcut ca persoană și sunt curioasă dacă și cărțile sale sunt la fel. Plus că a menționat că el folosește literatura ca pe o metodă de a scăpa de toată furia acumulată, așa că mă aștept la o lectură cel puțin interesantă.

Pe lângă noile cărți și autografele de care sunt foarte mândră - apropo de ce vorbeam într-un articol recent, despre cum îmi place ca un scriitor să personalizeze momentele în care oferă un autograf, Paul McAuley mi-a împărtășit câteva detalii despre o ducesă engleză care îmi purta numele, în timp ce eu credeam că numele meu e extrem de străin vorbitorilor de limbă engleză, iar Richard Morgan ne-a povestit istoria fețișoarei pe care o desenează mereu atunci când semnează cărți - rămân cu câteva impresii despre modul în care literatura și piața de carte funcționează în Marea Britanie, dar și cu o ușoară tristețe știind că la ei un autor poate trăi din scris, având luxul de a se dedica în întregime operei sale, pe când la noi a fi autor nu e o meserie care să-ți pună pâine pe masă. De asemenea, și astfel de întâlniri cu publicul mi se pare că se desfășoară destul de diferit în UK, autorii sunt destul de deschiși, gata să răspundă oricărei întrebări, discuția curge firesc și pun pariu că și faptul că moderatorul le-a citit cărțile e la fel de firesc. Nu pot să spun că n-am asistat la întâlniri și dezbateri foarte faine în prezența autorilor români, dar asta a avut alt aer... unul pe care aș vrea să-l văd și la noi, dar care, deocamdată, pare puțin... SF.

Recenzie: Zei americani de Neil Gaiman

Povestea:
Shadow a fost condamnat la 6 ani de închisoare, dar deoarece comportamentul său a fost exemplar, urmează să fie eliberat după numai 3. Mai sunt câteva zile până la termen și viitorul arată cum nu se poate mai luminos: soția sa abia îl așteaptă, prietenul său cel mai bun i-a promis o slujbă... însă aerul încărcat ca înaintea unei furtuni nu prevestește nimic bun, iar viața are straniul talent de a se nărui ca un castel de cărți de joc.

Între timp, pe întreg teritoriul Americii, zeii oameilor se pregătesc pentru marea confruntare dintre cei vechi și cei noi. Zeii vechi sunt cei din mitologiile care ne sunt mai mult sau mai puțin familiare precum cea nordică sau cea egipteană, cei care au fost aduși pe pământ american de coloniști cu secole și milenii în urmă. Ceilalți, zeii noi sunt cei născuți din credința fără margini a americanilor, cei cărora oamenii își sacrifică timpul și viața clipă de clipă: zeii tehnologiei, ai banilor, ai autostrăzilor și avioanelor etc.

Însă într-o lume în care o prostituată, o pisică, un bețivan sau un puști gras pot fi de fapt zeități, nimic nu e ceea ce pare.

Părerea mea:
Ce m-a suprins cel mai mult la cartea asta a fost atmosfera. Nici acum, după peste 600 de pagini și încă vreo două zile de gândire, nu-mi dau seama exact cum a reușit Gaiman să transmită atâta stranietate... E suprinzător pentru că am înțeles și acceptat aproape complet regulile lumii zeilor vechi și noi, am înțeles și uneori chiar am rezonat cu majoritatea personajelor, umane sau nu, am fost complet absorbită de lectură, și totuși mereu am avut senzația că există ceva care nu e tocmai cum ar trebui să fie, ca și cum ceva ar fi puțin defazat, ceva la limita percepției, ceva în colțul ochiuli... Mă zgândără foarte rău faptul că nu-mi pot da seama cum și de ce am simțit asta, de ce lumea mi s-a părut stranie deși am înțeles-o, dar fapul că nu pot identifica precis cauza n-a diminuat cu nimic faptul că mi-a plăcut enorm Zei americani. Ba din contră.

Povestea în sine e foarte fain gândită și extrem extrem de bine documentată. Apar zei din nenumărate mitologii (nu doar europene, ha!) care interacționează foarte natural, deși în legendele care le-au dat naștere nu s-a întâlnit niciodată. Și la fel de fascinante sunt atât modul în care au ajuns zeii în America, cât și lucrurile de care au nevoie petru a rămâne puternici... atât cât se poate, într-o lume în care nume precum Horus sau Zoria sau chiar Easter (originea acestui nume, apropo de documentarea temeinică, e foartă faină) nu mai au niciun sens. Mi s-a părut genial faptul că un gest poate fi mai important decât intenția din spatele său sau faptul că o invocare făcută fără credință sau chiar fără intenție poate avea un impact major... eu cred faptul că lucrurile cu adevărat valoroase nu trebuie să arate spectaculos, dar întotdeauna am considerat că gesturile și ritualurile sunt mai puțin importante decât credința din spatele lor, așa că să pășesc într-o lume în care totul e exact pe dos a fost o experiență pe care n-am s-o uit prea curând.

Și de fapt acesta e un alt aspect al cărții care mi se pare fascinant: e foarte greu de uitat. Îți propune atâtea teme de gândire încât deși o închizi, nu poți să te desprinzi de poveste imediat. Și atunci când te trezești că te uiți cu atenție la trecători pe stradă, încercând să vezi daca vreunul din ei nu are vreo aură specială, deci atunci când ceea ce citești ajunge să influențeze modul în care percepi realitatea, înseamnă că ai citit ceva cu adevărat valoros.

Poate tocmai de aceea, cartea are o suită întreagă de premii la activ, cel mai interesant fiind faptul că a primit atât premii pentru care se acordă romanelor SF și Fantasy, cât și premii pentru genul horror. Asta că tot vorbeam de stranietatea cărții, e greu de încadrat într-un singur gen. Și pentru că judecători ai tuturor genurilor în care s-ar putea încadra s-au pus de acord, spunând că merită premiată, înseamnă că e un roman must-read. Și tocmai de aceea, mulțumesc editurii Paladin pentru că mi-a oferit ocazia să citesc acest volum și vi-l recomand cu căldură. Mai ales acum, că vine vacanța de iarnă, Zei americani e cartea perfectă cu care să te bagi sub pătură într-o zi friguroasă pe care vrei s-o petreci în pat, cu o carte bună.

Cuvinte: Apărare

Nu cred că mai e nevoie și de cuvintele mele, pur și simplu Gaiman spune tot ce trebuie spus...

© Zei Americani de Neil Gaiman - Editura Paladin

FILB sefist

Deși se află la a 7-a ediție, pentru mine acesta va fi primul an în care particip la Festivalul Internațional de Literatură București. Motivul e destul de simplu: e primul an în care se organizează evenimente dedicate literaturii SF&F. Am fost mereu curioasă cum e să pariticipi la FILB (sau la orice alt festival de literatură), dar cred că ocazia perfectă să aflu e cea în care știu și eu despre ce e vorba și cum singura literatură despre care pot vorbi fără să mă simt ultima incultă e SF-ul... abia anul acesta merg și eu la FILB :)


Programul complet îl găsiți aici, pe mine personal mă interesează două evenimente: întâlnirea cu Paul McAuley și Richard Morgan, doi scriitori britanici de SF&F, întâlnire care are loc vineri, 5 decembrie, ora 18:30 la biblioteca British Council (pe care am vizitat-o când m-am înscris să dau examenul CAE și nu numai că arată superb, dar ca bibliotecă, e organizată extrem de futurist comparativ cu bibliotecile noastre municipale... deci și cadrul o să fie perfect) și întreaga zi de sâmbătă, care arată cam așa:

• Lectură Paul MCAULEY (Marea Britanie) – din romanul Războiul liniștit; ediția în limba română, apărută în 2014 la Editura Paladin, în traducerea lui Nicu Gecse
• Lectură Richard MORGAN (Marea Britanie) – The Dark Defiles, în curs de aparitie, fragmnet tradus în limba română de Roxana Brînceanu
• Lectură Sebastian A. CORN (România) – din romanul Ne vom întoarce în Muribecca, apărut la Editura Nemira în 2014
• Lectură Michael HAULICĂ (România) – din romanul Transfer (ediție revăzută), publicat de Millennium Books, în 2014
• Open Talk – moderator: Oliviu Crâznic
• Dialog cu publicul
• Închiderea celei de a VII-a ediții a FILB
• Cocktail, oferit de Ambasada Elveției în România și Swiss Sponsors’ Fund


Tot citind despre FILB, am dat și peste un scurt articol al președintelui festivalului, care vorbește despre tema centrală a acestei ediții: conflictul. Printre altele, e menționat și conflictul dintre literatura mainstream și cea SF&F... Știu că o dezbatere, oricât de lungă, n-o să rezolve nimic, mai ales pentru că foarte probabil, cei prezenți vor fi cititori de SF&F care s-au săturat să afirme iar și iar că literatura lor preferată nu e cu nimic mai prejos decât orice alt tip de literatură. Ba chiar, în momentele mele de înverșunare împotriva tuturor elitiștilor care cred că SF-ul e alcătuit doar din broșurici pe care le citești „pe tren”, sunt ferm convinsă că dacă un autor vrea să-și demonstreze măiestria, atunci provocarea cea mai mare e să scrie un roman SF.

Mă rog, astea sunt frustrările mele care poate se vor rezolva la un moment dat, poate nu, cert e că abia aștept să reîntâlnesc oamenii cu care a ajuns să-mi placă enorm să-mi petrec timpul liber, abia aștept să-i întâlnesc pe cei doi autori străini și să ascult fragmentele din romanele lor ce vor fi citite, abia aștep să-i ascult citind și pe autorii noștri, pe scurt, abia aștept două zile pline de SF. Ne vedem acolo?

Clubul paladinilor #2

Vine un moment în viața oricărui cititor în care abia a terminat o carte și arde de nerăbdare să discute cu prietenii despre asta. Nu e vorba neapărat de o capodoperă a literaturii, ci poate fi vorba de orice poveste care i-a pus o rotiță din cap în mișcare, poate fi vorba de orice carte care l-a pus măcar puțin pe gânduri.

Problema apare atunci când sus numiții prieteni n-au citit cartea. Sunt cazuri fericite în care prietenii pot fi corupți/mituiți/amemințați și alte chestii „prietenoase” care să-i convingă să citească romanul, însă sunt și cazuri în care atunci când cititorul o să deschidă gura și o să amintească de cartea aceea, ochii prietenilor lui vor decide brusc să studieze cerul, tavanul, sau orice altceva aflat deasupra lor - adică o să-și dea ochii peste cap și o să roage cititorul să schimbe placa.

Acum imaginați-vă un pod. Nu un pod întunecat și plin de scânduri care scârțâie, ci un pod luminos, cu măsuțe cochete, unde o să găsiți câțiva oameni. Poate îi cunoașteți, poate nu. Nici ei nu vă cunosc neapărat. De fapt, nu vă leagă decât un singur lucru: cartea. Nu orice carte, ci cartea aia care vă zgârâie pe toți. Imaginați-vă că vă așezați la măsuța lor, pe care tronează cartea. 5 minute mai târziu, sunteți cei mai buni prieteni și nu e nimic mai plăcut decât să stați de vorbă. Divagați, reveniți la subiect, minutele trec, subiectele se leagă și nici nu vă dați seama când vine ora de închidere a librăriei în podul căreia vă aflați.


Exact așa a fost întâlnirea de marți a clubului paladinilor. N-am fost mulți, dar am fost prieteni timp de câteva ore. Am vorbit de toate despre tot, plecând de la romanul Războiul liniștit de Paul McAuley. Elementul inedit al întâlnirii a fost faptul că Nicu Gecse, traducătorul romanului, a fost prezent la întâlnire și ne-a povestit despre lunile în care a lucrat la acest roman, despre conversațiile cu autorul, cu redactorul, cu editorul, cu toată echipa din spatele cărții, despre cum e să cauți cu febrilitate cuvântul potrivit, acela care face diferența dintre o traducere mot-a-mot și un roman adevărat, dar și despre tinerețea SF-ului românesc, despre cenacluri care schimbă destinul oamenilor, despre întâmplări care nu se uită... despre de toate.

Bineînțeles, am discutat și despre roman în sine, despre poveste și cum a perceput-o fiecare. Primul subiect au fost așa numitele „burți” ale poveștii, fragmentele de „information dump” în care povestea trecea în plan secund, în favoarea descrierii regulilor care guvernează viitorul din viziunea lui McAuley. Pentru mine, aceste pasaje au fost cele mai reușite. Citesc SF ca să văd lumi noi, plauzibile și coerente, așa că toate explicațiile m-au ajutat să înțeleg cum funcționează această lume, ce reguli o guvernează, cum s-a ajuns acolo, ce e diferit, ce a rămas la fel... Fiecare descriere era o cărămidă de construcție în plus și a fost genul de carte care, cu cât oferea mai multe cărămizi, cu atât mai reușită devenea lumea pe care o construia.

Și tocmai penru că a fost atât de migălos prezentată, am putut discuta despre cât de plauzibilă e această lume, despre cât de probabil e ca ea să devină realitate nu doar la un moment dat, ci chiar în 200 de ani, după cum promite autorul. Oameni trăind pe alte planete ale sistemului solar, organisme modificate genetic astfel încât să producă orice ar avea oamenii nevoie, carbon procesat folosit ca material de construcție... pare mult pentru doar 200 de ani, așa că la început, ne-am îndoit de termenul optimist, însă mai apoi cineva ne-a pus întrebarea „unde eram noi acum 200 de ani?”. Deja, visul a părut puțin mai aproape.

Din păcate, însă, lumea a fost singurul lucru pe care McAuley l-a construit frumos. Din punctul meu de vedere, povestea care lega toate elementele unei lumi a viitorului nu mi-a îndeplinit așteptările. Într-o lume genială cred că putea exista o intrigă pe măsură, însă deși lumea din jurul lor s-a schimbat, oamenii au rămas la fel: plini de o lăcomie fără sens și gata să se distrugă între ei, în loc să lucreze împreună pentru a ajunge mai departe.

Totuși, au existat câteva personaje care au ieșit în evidență, iar ceea ce am remarcat cu toții și mie mi-a plăcut în mod special au fost personajele femimine, care au fost nu numai niște personaje puternice, care s-au descurcat cum au putut mai bine în anumite situații, dar și personaje-cheie, care prin acțiunile lor, au schimbat totul. Și deși a fost interesant faptul că inițial, părea că femeile vor fi personajele pacifiste, iar bărbații vor fi cei care vor dori războiul, în final taberele n-au fost împărțite după sexe, și noi, cititorii, ne-am trezit cu personaje preferate în ambele tabere, fiind în imposibilitatea de a alege.

Dacă tot am menționat războiul, un alt subiect pe care l-am dezbătut a fost titlul romanului: Războiul liniștit, în original The Quiet War. Din nou, a fost un mare plus să avem traducătorul alături de noi, să putem înțelege procesul prin care titlul românesc a fost ales, dar mi-a plăcut și faptul că am discutat despre motivul pentru care autorul a ales acest titlu, faptul că în vidul spațiului nu există sunet... Câte filme cu nave spațiale care scot zgomote care mai de care mai moderne n-am văzut? Cțt de interesant ar fi un film care să redea liniștea asurzitoare a spațiului?

Am încercat să mă limitez doar la subiectele de discuție legate de roman și deja am scris o grămadă, dar discuțiile au fost mult mai variate, am acoperit subiecte de la romane SF care să acopere și părțile necunoscute (încă) ale lumii, cum ar fi paranormalul sau noțiunea de suflet, dar și despre ideea de a ilustra romanele pentru a le face mai atractive, ajungând cu discuția chiar până la romanele lui Jules Verne cu gravurile lor. Pe scurt, a fost exact ca o discuție între prieteni care nu s-au mai văzut de mult și ard de nerăbdare să schimbe impresii.

În final, editura Paladin ne-a făcut două surprize. Prima a fost faptul că fiecare dintre participanți a primit cadou o carte. Eu am plecat acasă cu Dexter, pentru că dacă tot am început să-mi mai diversific lecturile, m-am gândit că ar fi interesant să văd cum gândește criminalul care ucide criminali... Cea de-a doua surpriză a fost confidențială, însă informația a devenit publică recent, așa că îmi face plăcere s-o împărtășes cu voi: Paul McAuley, autorul romanului pe care l-am dezbătut, va veni în România în decemrbie în cadrul Festivalului Internațional de Literatură București. Nu este singurul invitat, lista completă o găsiți mai jos:


(click pe imagine pentru a o mări)
Următorul eveniment va avea loc în luna decembrie, însă între timp va avea loc târgul Gaudeamus. În mod tradițional, lansările de SF au loc sâmbăta și anul acesta, se anunță rearanjări masive de biblioteci pentru că multe volume noi vor avea nevoie de spațiu. Mai multe detalii vor apărea pe măsură ce se apropie 19 noiembrie.

Cărți și ceaiuri calde pentru zile reci

Sâmbăta trecută , cei de la Serial Readers împreună cu editura Paladin au organizat un eveniment dedicat literaturii SF care a adus la un loc atât cititirori „cu vechime” cât și „proaspăt inițiați”. În timp ce afară începuse să ningă în mijloc de octombrie, noi stăteam la căldurică La un ceai și ne bucuram de băuturi calde, discutând despre Fundația lui Asimov.


Încă de la început, mi-am dat seama că voi fi din nou în minoritate, pentru că părerea generală despre carte n-a fost tocmai bună. Unii mai citiseră Asimov, așa că se așteptau la mai mult, alții n-au fost cuceriți de poveste, n-au simțit-o... Eu și acum consider că Fundația e întradevăr o fundație pe temelia căreia m-am construit pe mine pentru că dacă mă uit unde sunt acum și cum am ajuns aici, înțeleg cât de mult m-a influențat această carte.

E adevărat, Asimov a scris cărți mult mai faine, cum ar fi seria Roboții sau chiar ultimele două cărți din seria Fundația, însă deși acest roman nu e cheia de boltă a Universului lui Asimov, e primul volum al unei porți spre viitor, un viitor luminos și pur și simplu frumos care m-a cucerit la 15-16 ani când am citit-o prima dată și m-a cucerit acum, când am recitit-o. Posibilitatea oricât de mică a realizării acestui viitor pentru mine e un motiv suficient de puternic să cred că rasa umană are o fărâmă de măreție în adâncul ei și atunci când viața de zi cu zi te face să-ți pierzi încrederea în oameni, o astfel de viziune, chiar dacă e a unui singur om care nu mai e demult printre noi, e suficientă pentru a-ți recăpăta încrederea. Asta înseamnă Fundația pentru mine și asta mi-aș dori să însemne pentru oricine pune mâna pe ea, dar am înțeles și punctele de vedere diferite de ale mele. Tot ce sper e că vor mai citi Asimov sau SF în general și vor găsi la un moment dat acel vis care să-i inspire.

Bineîțeles, discuția nu s-a învârtit doar în jurul romanului, nici măcar în jurul autorului, ci am discutat despre cât de mult contează elementele SF într-o poveste, dacă sunt doar decor sau sunt esențiale, am schimbat impresii despre ce înseamnă pentru fiecare un roman bun, dacă e vorba de poveste în sine sau contează mult mai mult modul în care e spusă, am încercat să ne dăm seama dacă cititorii de SF sunt mai greu de mulțumit decât alții, dacă sunt mai bine pregătiți tehnic sau dacă știu mai bine decât alții care sunt ultimele apariții editoriale. Și am discutat puțin despre cum e văzută literatura SF în străinătate, despre șansele pe care le-ar avea autorii români de SF în afara granițelor și despre cum e tratată această literatură în România, atât în școli, cât și în alte instituții.


Apoi am ajuns și la punctul pe care unii îl așteptau cu nerăbdare și de care alții se temeau: cel în care ni s-au cerut recomandări de SF. Imediat, o parte dintre noi au deviat discuția și am început să dezbatem responsabilitatea pe care o aduce cu sine o recomandare, eu am contribuit cu o întâmplare neplăcută în care am dat-o în bară cu o recomandare și cineva a ajuns să refuze definitiv genul SF, dar în final cineva a preluat inițiativa și a început să enumere autori și titluri și în curând, toți am contribuit la lărgirea listei. Și până la urmă, cred că asta e mai bine, să dai o listă de titluri din care omul să-și poată alege ce crede el că o să-i placă. Totuși, mi se pare la fel de important ca după ce cineva ține cont de o recomandare pe care i-ai făcut-o, să discutați ce i-a plăcut și ce nu pentru a-i putea recomanda ceva mult mai bine țintit spre gusturile persoanei respective. Și nu e nimic mai plăcut pentru un cititor să vezi cum convertești pe cineva, făcându-l să se îndrăgostească de un gen pe care și tu îl iubești.

Și mai cred că SF-ul e genul în care oricine se poate regăsi la un moment dat, e un gen foarte ofertant, cu câte o poveste pentru fiecare și că mai devreme sau mai târziu, cu recomandările potrivite sau având parte de întâmplări fericite care să-i pună cartea potrivită în mâini, fiecare poate descoperi o poveste care să îl facă să viseze. Tocmai de aceea m-am bucurat că fiecare participant a primit câte o carte SF de la editura Paladin. Eu le aveam pe toate (da, mă laud), așa că i-am cedat exemplarul meu cuiva care nu putea să se hotărască între două titluri care meritau citite.

În schimb, acum am o insignă pe care s-o adaug la micuța colecție care a început să-mi împodopească rucsacul și amintirea unei zile calde, în ciuda zăpezii de afară :)