Cartea de pe plajă #4: Împărțirea la zero

Deși m-am întors acasă ieri, au fost câteva cărți pe care le-am citit pe plajă și cărora n-am apucat să le scriu recenzia, așa că am să vorbesc despre ele săptămâna asta, din vârful patului meu propriu și personal :))


M-am tot întrebat cum să prezint această carte având în vedere că fiecare poveste mi-a plăcut în felul ei, dar dacă începeam să vorbesc despre fiecare în parte, inevitabil urma să vă dau spoilere. Așa că m-am hotărât să aleg una singură, dar apoi a trebuit să aleg efectiv. Și toate mi-au plăcut, fiecare în felul ei, pentru că sunt extrem de diverse nu doar ca subiect, dar și ca abordare. Într-un singur volum, Ted Chiang ne plimbă din Babilonul antic în care turnul către Rai e în plină construcție și până în viitorul apropiat sau îndepărtat, în care omenirea învață să-și înnăbușe instinctele și să ignore frumusețea exterioară; temele variază de la motive biblice până la cea mai abstractă matematică sau până la modul cum limbajul ne influențează felul de a fi... Și stilurile sunt la fel de variate, de la povești cursive la unele fragmentate, cu schimbări de perspective, de la articole din reviste până la o poveste care se construiește in interviuri... Fiecare poveste e fascinantă în felul ei, așa că nu mi-a fost ușor să aleg.

Inițial, m-am hotărât să las autorul să aleagă în locul meu și să vă povestesc câte ceva despre Împărțirea la zero, textul care dă titlul volumului. Însă în original, volumul purta numele unei alte nuvele, și anume Povestea vieții tale, care îmi plăcuse enorm, daaaar subiecul este comunicarea cu extratereștrii și mi-am dat seama că am tot vorbit despre asta în ultimele mele recenzii. Așa că, în final, am ales Înțelegere, pentru că vorbește despre ceva fundamental uman: dorința de mai mult sau mai bine.

Povestea:
Leon murise înecat, prins sub gheață. Și apoi a fost salvat, iar creierul său a fost vindecat folosind un tratament experimental. Dar tratamentul a făcut mai mult decât să-l vindece, i-a „îmbunătățit” creierul, astfel încât acum IQ-ul lui a crescut substanțial. Apoi, cercetătorii îi mai administrează o doză și Leon devine un supra-om. Însă CIA încearcă să-l recruteze mai mult sau mai puțin forțat, așa că Leon fuge, folosindu-și mintea evoluată pentru a scăpa de urmăritori. Și pentru că acum poate gândi așa cum n-ar fi putut niciodată înainte, devine interesat de Cunoaștere, dorind să înțeleagă totul. Însă nu e singurul care a beneficiat de acest tratament, iar „fratele” lui are alte planuri.

Părerea mea:
La început, modul în care s-a comportat personajul, alegerile sale și chiar modul său de a gândi mi s-au părut firești în contextul dat. Văzând îmbunătățirile și avantajele noului său creier, mi s-a părut logic faptul că Leon a vrut mai mult pentru a putea să-și continue progresul, pentru a înțelege mai mult și mai bine. La fel de logic mi s-a părut și faptul că simțea că nu se poate integra în societate pentru că nu-i mai aparține:

„Dezvoltarea mea este limitată de inteligența celor din jurul meu și de interacțiunea restrânsă pe care mi-o permit cu ei. Îmi amintesc de conceptul de ren al lui Confucius: tradus inadecvat ca mărinimie, acea calitate care este chintesența umanității care poate fi cultivată doar prin interacțiune cu ceilalți, pe care un om solitar nu o poate manifesta. Este doar una din multele calități umane. Și iată-mă pe mine, printre oameni, oameni peste tot și nu este nici măcar unul cu care să interacționez.” © Ted Chiang - Împărțirea la zero - Editura Nemira

Însă finalul oferă și o altă perspectivă asupra folosirii acestor aptitudini, una care te face să vezi totul din alt unghi pentru că pe lângă opțiunea îmbunătățirii personale, există opțiunea la fel de valabilă de a ajuta umanitatea să se ridice la rândul ei și deși și acest rol de protector e tot un mod de a-și satisface complexul de Dumnezeu, cel puțin dovedește mai puțină aroganță decât încercarea de a cunoaște totul pentru propriul uz (e un moment în care Leon descoperă ceva ce ar putea servi umanității, dar hotărăște să nu-l construiască deoarece ar necesita prea mult efort din partea lui. Totodată, păstrează informațiile pentru el).

Cred că până și modul în care am reacționat eu față de Leon și chiar față de „fratele” său demonstrează calitățile de scriitor ale lui Chiang, faptul că a reușit să-și facă personajele atât de veridice încât „normalii” să îl condamne pe Leon și să se îndoiască și de cel care și-a asumat rolul de protector.

Totuși, cred că, pe lângă idee, cel mai mult la această poveste mi-a plăcut ritmul. E lent la început și devine amețitor pe parcurs, devine din ce în ce mai greu de urmărit și parcă auzi cum rotițele din propriul creier accelerează ca să țină pasul, în armonie perfectă cu gândirea din ce în ce mai rapidă a lui Leon. Și dacă am avut atâtea de spus despre o povestire care nu e nici cea mai lungă, nici cea mai interesantă (după părerea mea) dintre cele 8 cuprinse în Împărțirea la zero, atunci cred că e evident că o să vă îndemn să citiți cartea pentru că e extrem de diversă și totuși, toate poveștile au ceva în comun: îți pun rotițele la lucru :)