Povestea: Zilele lui Milu se aseamănă una cu alta. Se trezește dimineața, își ajută bunica să adape animalele, apoi sapă grădina împreună cu aceasta. Când lucrul e gata, merge să se joace cu Ina în podul școlii, având grijă să se întoarcă acasă înainte de lăsarea întunericului.
Însă lumea în care trăiește Milu nu seamană deloc cu cea pe care o cunoaștem pentru că pentru el și pentru ceilalți oameni, săpatul grădinii nu e o opțiune, nu e ceva ce fac pentru a avea o recoltă bogată, ci pentru a nu fi uciși de aceasta. Plantele cresc amețitor de repede și au un singur scop: să acoperea lumea. Porumbul are frunze tăioase, grăul are fire otrăvitoare, dovlecii au vrejuri cu care să te tragă între plantele ucigașe, floarea soarelui își folosește semințele ca pe gloanțe. Singurele locuri în care oamenii sunt într-o relativă siguranță sunt sub coroanele copacilor unde nu crește nimic sau în casele pe care trebuie să le apere zi de zi.
Eroii de basm ai acestei lumi sunt tractoriștii, care conduc mașinile lor prin holde, croindu-și cărări efemere prin lanuri, ajutând oamenii din localități îndepărtate să comunice între ei. Bătrânii spun că în vremurile vechi, plantele erau docile, creșteau lent și erau bune prietene cu oamenii. Iar tractoriștii aduc zvonuri despre oamenii de știință de la Dunăre care încearcă să distrugă plantele rele și să readucă vremurile în care plantele nu erau o aminințare...
Părerea mea:
Pe măsură ce citeam, n-am reușit să scap de senzația de apăsare dată de faptul că trebuia să privesc plantele ca pe ceva rău, ca pe inamicul parșiv care profită de ce mai mic moment de neatenție ca să te ucidă. Până la urmă... sunt doar plante! Singurul lucru diferit față de plantele din grădina mea de la țară e faptul că pot crește peste noapte, că au mereu rod... și că se mișcă pentru a te ucide. Ideea e atât de simplă, și totuși atât de stranie încăt întreaga lectură e o încercare de a asimila acest fapt, de a accepta că sfârșitul lumii nu va fi marcat de un „bang” ci se va petrece încet, pas cu pas, plantă cu plantă, până când apocalipsa verde va triumfa.
Și totul e privit prin ochii unul copil care nu cunoaște o altă lume, care consideră că poveștile bunicii sale despre plantele docile sunt doar povești, minciuni pe care și le spun bătrânii. Totuși, faptul că personajul principal e copil e și portița de scăpare, portița care îți permite să te eliberezi de acea stare de apăsare, de stranietate: cu fiecare ocazie pe care ți-o oferă autorii, începi să speri că lumea plantelor ucigașe nu e reală, că e doar un vis sau un joc al unor copii cu o imaginație bogată...
Însă realitatea vine mereu înapoi atât peste Milu cât și peste cititor și preșul ne e tras din nou de sub picioare, suntem obligați să găsim un punct de spijin în această lume atât de asemănătoare și totuși atât de străină de ceea ce cunoaștem. Spun că e asemănătoare cu a noastră datorită oamenilor care, indiferent de circumstanțe, sunt aceeași pe care îi cunoaștem noi astăzi. Vecinii lui Milu ar putea fi vecinii noștri, bunica lui ar putea fi bunica noastră, totul e atât de real și de familiar încât fără să-ți dai seama, îți dorești ca și lumea să fie la fel de familiară. Dar nu e, pentru că amenințarea porumbului ucigaș este prezentă mereu în gândurile tuturor... Până și ideea asta a porumbului ucigaș sună amuzant, sună ca un film de care să râzi, însă nu e o glumă, e o realitate cu care ești forțat să dai piept.
Nu cred despre mine că am citit multă literatură SF, dar am citit și eu câte ceva și mereu am reușit să mă împac cu ideile lumii străine care mi se punea în față, mereu am reușit să-i accept premizele și să încerc să-i ințeleg noile reguli și să-i accept diferențele. De data asta, însă, mintea mea pur și simplu refuza să accepte această realitate care e atât de bine construită încât nu poți s-o refuzi, nu poți fugi de ea, e acolo, la fel de omniprezentă ca lanurile de plante ucigașe, la fel de stranie ca o floare de floarea soarelui care scuipă semințele spre tine, încercând să te doboare pentru ca lanul să te cotropească.
Vegetal e fascinantă de la prima și până la ultima pagină și v-o recomand tuturor pentru că lumea lui Milu e extrem de bine construită. Sunt curioasă dacă alți cititori vor reuși să se împace cu ideea plantelor care triumfă peste animale și sunt la un pas de a învinge și omul cu această apocalipsă verde.
De asemenea, romanul Vegetal este cartea care se va discuta la ediția din iulie a Clubului de Lectură Nemira:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.