Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde.
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

sâmbătă, 22 februarie 2014

Recenzie: Puterea armelor (Prima Lege #3)

Povestea:
... e genială! M-am tot întrebat dacă să încerc s-o rezum fără să fac referință la momente cheie din volumele 1 și 2 (ale căror recenzii le găsiți aici și aici) sau să povestesc puțin din modul cum ultimele evenimente au schimbat modul de gândire al unor personaje, însă în final am decis că n-are sens să încerc să rezum în vreun fel awesomeness-ul poveștii din volumul 3 al trilogiei Prima lege. Deci puneți mâna și citiți romanele astea, pentru că se încadrează lejer în categoria „bijuterii literare”.

Părerea mea:
Joe Abercrombie e un scriitor nu doar extraordinar de bun, dar și extraordinar de șmecher. L-am detestat cu pasiune aproape tot volumul 3 și zău că mi-a plăcut s-o fac. Jos pălăria în fața lui. Totuși, asta nu înseamnă că să citesc romanul acesta n-a fost incredibil de frustrant.

Omul ăsta m-a ținut trează nopțile pentru că nu suportam să-mi știu personajul preferat în pericol! M-a ținut cu cartea lipită de degete și cu ochii lipiți de carte. M-a făcut să tresar de durere și să mârâi de frustrare. M-a făcut să strig la o carte. Și mai presus de toate, timp de 2 volume m-a făcut să iubesc un personaj pentru ca apoi să-l târască prin toate situațiile limită imaginabile. Și acum îmi vine să mârâi de frustrare când îmi amintesc câte a putut să-i facă lui Logen!

Nici măcar un final fericit nu i-a putut oferi... I-a oferit în schimb un nenorocit de final realist. (Logen are o vorbă pe tot parcursul cărții, spune mereu că un om trebuie să fie realist, așa că e destulă ironie în final...) Totuși, mi-a plăcut cartea. Enorm. Inclusiv finalul. A trecut prea mult timp de când am fost atât de implicată într-o poveste și acum îmi dau seama că mi-a lipsit senzația.

Și oricum, n-au fost doar părți frustrante. Au fost și unele deosebit de amuzante. Pe unele chiar le-am prezis, însă atunci când am dat pagina și am avut dreptate, nu mi-a displăcut, nu mi s-a părut că romanul ar fi previzibil, deci plictisitor, ci am râs cu poftă pentru că una e să simți că urmează ceva, alta e să „vezi” cum tuturor personajelor le cade fața când se întâmplă, cum le stă mândria în gât în timp ce li se surpă poziția privilegiată de sub ei. Mai ales când îi consideri niște puturoși nenorociți care și-o merită :)

În special Jezal a fost un furnizor de umor pentru că în final, el primește ce și-a dorit din totdeauna... Doar că lucrurile nu sunt așa roz pe cum credea, ba mai mult, după călătoria alături de Bayaz, nici măcar nu mai dorea aceleași lucruri. Și am ajuns la Bayaz, unul dintre cele mai interesante personaje, cel care demonstrează cel mai mult cât de înșelătoare e povestea. Îmi aduc aminte că în primul volum, îl comparam cu Gandalf, mi se părea un bătrân mag bun în esență, care chiar vrea să salveze lumea de rău. Ha-ha, nici gând! He's a creepy bastard, atât o să spun ca să nu dau spoilere. Creepy, creepy bastard...

Și cam așa e întreagul roman, de altfel. Sau poate nu chiar creepy, cât brutal. Nu doar brutal de sincer, ci brutal punct. Îmi amintesc cât de drăguț mi s-a părut primul volum, credeam că mă așteaptă o trilogie fantasy în care binele luptă cu răul, iar coperta mi se părea mult prea morbidă. Nici măcar nu înțelegeam de ce seria era considerată dark fantasy. Little did I know...

Nu știu câți dintre voi ați comentat pe la școala cartea Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, dar romanul „camilpetrescian” (Doamne, cât am urât cuvintele astea inventate...) a fost glorificat și răs-glorificat la orele de română pentru că demitiza războiul și îl prezenta ca pe ceva nașpa, cum și este. Ei bine, Camil Petrescu e mic copil pe lângă Abercrombie. Un soldățel înfrigurat și prost echipat e egal cu zero comparativ cu măcelul descris în Puterea armelor. Mațe scoase în stânga și în dreapta, membre retezate peste tot, dinți scoși cu puterea pumnului în figură, răni cusute cu ac și ață, fără anestezie. Și pe lângă război, sunt și scenele cu torturile din subsolurile Casei Întrebărilor. Degete tăiate cu satârul, cuie bătute în mâini, astea sunt încălzirea... Doare numai să citești despre ele.

Și dacă mai pomenesc și despre oameni care își ucid prietenii în vâltoarea luptei sau despre cum unii mor din greșeală, căzând în propriile arme, 'nea Gheorghidiu poate să se ducă acasă și să-și lingă rănile, deoarece a fost învins din toate punctele de vedere. Asta așa, ca să mă răzbun pentru că a trebuit să-i îndur lamentațiile de-a lungul liceului :)). Acum că mă gândesc, aș vrea să-l văd câteva minute în vreuna din situațiile-limită din romanul lui Abercrombie. Deși probabil ar rezista doua rânduri înainte să-i împrăștie careva creierii. (Da, atât de tare l-am urât!)

Oricum, cartea e genială. Cea scrisă de Joe Abercrombie, adică. O recomand oricui sărit de 14 ani, indiferent de stomac, pentru că nici eu nu credeam că rezist citind așa ceva, și totusi nivelul de brutalitate crește ușor, pe nesimșite și în final, înțelegi că e normal să fie acolo. Mie nu-mi plăceau filmele horror pentru că mi se părea că violența e gratuită, însă aici e necesară. Trebuie să fim realiști, nu?, și adevărul e că războiul e exact așa, dur și sângeros, și în final ajungi să te întrebi de ce fac oamenii așa ceva...

La început, am crezut că seria Prima lege e despre lupta binelui cu răul. De fapt, răul cel mai mare luptă cu răul cel mai mic și uneori ajungi să te îndoiești și de asta. Sunt momente în care înțelegi că indiferent ce personaj îți place, omul e un ucigaș fără pereche și te întrebi cum de poți să ții cu el... Dar diferența dintre cei de partea cărora ești și ceilalți e că „ai tăi” sunt scârbiți de ei și de faptele lor, că ei vor să se schimbe, dar lumea în care trăiesc le oferă o singura alternativă la măcel: moartea. Așa că ei sunt într-adevăr răul cel mai mic și cei care ar putea să schimbe ceva în final.

Genială carte, genială serie. Realistă până la final. Mi-e imposibil să găsesc vreun motiv pentru care cuiva ar putea să nu-i placă. Sau chiar dacă poate nu le-ar plăcea războiul, finalul sau anumite personaje, nu cred că poate cineva să conteste genialitatea cărții. Vă provoc să încercați!

2 comentarii:

  1. Recenzie faina si exacta.Joe A. este,indiscutabil,genial iar trilogia sa e o capodopera.
    Multumesc pentru placerea unei re-imersiuni in universul Primei Legi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mersi și eu, mă bucur că ți-a plăcut recenzia :)

      Ștergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.