Cuvinte: Tei plouați...

O persoană care iubește să citească va descoperi, de-a lungul timpului, tot felul de cărți. Unele bune, unele nu prea, unele în care se regăsește, unele cu care n-are nimic în comun, unele pe care le-ar reciti an de an, altele pe care nu le va atinge decât o dată în viață. Fiercare carte e unică în felul ei și fiecare te va afecta într-un mod diferit sau te va lăsa indiferent din motive diferite.

Eu am descoperit, recent, prima carte care mi-a plăcut enorm și căreia nu știu nu pot nu vreau să-i scriu o recenzie. Nu vreau să-i fac un rezumat, nu vreau să încep să-mi spun părerea despre ea, vreau doar s-o păstrez în amintire ca pe o carte despre viață și iubire care mi-a plăcut cu fiecare rând.

Însă voiam să scriu ceva despre acea carte, voiam să vă spun cât de frumoasă e și cum, deși spune povestea unui bărbat aflat la celebra vârstă de mijloc, am reușit să mă regăsesc în multe fragmente. Și cum cred că fiecare dintre voi se va regăsi, pentru că toți am iubit, iubim sau vrem să iubim. Așa că, în loc să scriu o recenzie, am decis să vă arăt și vouă un fragment din prolog, care, cred eu, e mai bun decât toate cuvintele pe care le-aș putea scrie în oricât de multe recenzii laudative:

„Vine o vreme în care strălucirea din ochi se transformă în umbră; vine o vreme în care plouă și mirosul de tei plouați golește străzile și cîrciumile și, cu sufletul pustiit, unde să te duci, unde să cauți alinare, pe ce umăr să plîngi? Și atunci te întorci la cearșafurile tale mototolite și plîngi peste ele, îți lipești fața, și mîinile, și gîtul, și pîntecele de ele și în fiecare cută a lor descoperi un surîs, un geamăt, o șoaptă, un rest de mîngîiere pierdut din nebăgare de seamă, pentru că îndrăgostiții sunt uituci și risipitori, și cum ar putea fi altfel, cînd dragostea este fără sfîrșit, cine stă să-și drămuiască gesturile, și vorbele, și atingerile, cine se gîndește că nu, nu e așa, nu e, nu e, nu e, cine să vrea să creadă asta decît invidioșii, cei care n-au întîlnit dragostea, cei fără noroc, cei care, de fapt, nu există, pentru că nimeni nu există dacă nu iubește, dacă nu e îndrăgostit, nimeni, nimeni, nimeni.” © Michael Haulică - Așteptând-o pe Sara

Cartea se numește Așteptând-o pe Sara și e scrisă de Michael Haulică. Citiți-o! V-o recomand de o sută de ori. De o mie de ori! Și, când o terminați, n-o puneți la loc în bibliotecă. Puneți-o pe noptieră, să vă fie mereu aproape, ca să puteți s-o mai răsfoiți din când în când, când miroase a tei plouați...

„O înșiruire de vise și, între ele, mirosul de tei plouați, un fel de acasă care mă readuce la mine, mă face să mă reîntîlnesc cu mine, cel care eram în clipele cînd eram doar eu [...]” © Michael Haulică - Așteptând-o pe Sara

Cuvinte: Apărare

Nu cred că mai e nevoie și de cuvintele mele, pur și simplu Gaiman spune tot ce trebuie spus...

© Zei Americani de Neil Gaiman - Editura Paladin

Cuvinte: Întâmplări magice

În ultimele săptămâni, mi-am reamintit de ce îmi place enorm ceea ce fac, am redescoperit senzația aceea de wonder pe care o trăiesc când înțeleg cum funcționează niște lucruri din lumea de zi cu zi, lucruri pe care le luăm de bune, dar care au în spate o serie întreagă de procese fascinante. Tocmai de aceea, m-am decis să caut niște citate care să mi se pară extrem de reprezentative pentru ceea ce fac, ceva scurt și la obiect, dar care să transmită motivele pentru care nu mi-aș schimba domeniul de lucru pentru nimic în lume.

Dar când e vorba de citate, eu sunt extrem de pretențioasă, vreau să fiu sigură că sunt pe bune și vreau măcar să fi auzit de cel căruia îi sunt atribuite cuvintele speciale, așa că am intrat pe Goodreads, pentru că acolo știam că pot găsi ceea ce caut. Bine, nu prea știam ceea ce caut, așa că am început de la citatele mele preferate salvate acolo, și am dat peste unul pe care l-am iubit din prima clipă: “Any sufficiently advanced technology is indistinguishable from magic.” —   Arthur C. Clarke

Dar parcă voiam ceva mai mult. Adică da, tehnologia poate părea magică, doar că eu încep să înțeleg părțile ei și asta mă fascinează de fapt. Mai exact, încep să pricep scamatoria din spatele magiei și asta face ca actul magic să pară și mai interesant pentru mine. Așa că m-am uitat la etichetele citatului acestuia și cel mai promițător mi s-a părut cuvântul technology. Am dat click pe el și pe ecran mi-a apărut o listă de citate. Acestea au fost primele două:


Nu-i așa că merg incredibil de bine împreună? După ce am rămas mască vreo două minute, am început să rânjesc prostește de încântare și, ca tot omu', am făcut poză la ecran și am pus-o pe facebook-ul personal. Apoi m-am gândit că și așa nu mai am la fel de mult timp pentru blog ca astă vară, aș putea măcar să pun poza și acolo... Dar mi s-a făcut dor de scris și ce scuză mai bună să bat în tastatură decât ocazia de a povesti acest moment? Pur și simplu a fost unul din acele momente absolut întâmplătoare, dar care are un impact enorm pentru că de acum, clar o să asociez mereu citatele astea două. Și poate când o să am timp și chef, mi le caligrafiez frumos și mi le agăț deasupra biroului, pentru că e genul de lucru care garantat o să-mi aducă un zâmbet pe buze.

Vouă cum vi se par? Ați trăit vreodată senzația aceasta, ați simțit vreodată că pe măsură ce înțelegeați mai bine un lucru care părea miraculos, parcă a devenit și mai magic?

Cuvinte: Identitate

Nu știu cum s-a nimerit, dar iar plouă și pe mine iar m-a apucat cheful de pozat citate. Aparent când plouă unii devin „meh”, iar eu devin atașată de cuvinte :))

© Îngeri de gheață de Adina Speteanu - Editura Tritonic

Cuvinte: Pesimism

Pentru că afară plouă. Pentru că lumea e gri, udă, rece, grăbită. Pentru că nu mai există bălți, ci o singură baltă imensă, murdară, udă, udă, udă. Pentru că a venit toamna. Pentru că azi n-am chef. Și pentru că îmi place ce citesc.

© Moloh de Michael K. Iwoleit - Editura Millennium

Cuvinte... care te lasă fără cuvinte

Prima dată când am vorbit despre Acluofobia pe blog, eram pe la începutul cărții, o citeam în metrou și am dat de un fragment care fusese pus în cuvinte într-un mod atât de adevărat și de puternic încât, pe lângă faptul că nu mi l-am scos din cap toată ziua, m-a și făcut să mă gândesc la atâtea chestii încât am simțit nevoia să scriu despre asta ca să nu-mi explodeze capul de la furtuna de gânduri.

Habar n-aveam la vremea respectivă că acum, la mai puțin de un an distanță, urma să fiu definitiv și irevocabil vrăjită de acel volum, urma să-i trâmbițez laude prin toate lepșele de pe blog și cu orice ocazie in real life, urma să fie mica mea plăcere (mică din punct de vedere al dimensiunii cărții, nu al dimensiunii plăcerii) la care să revin oricând aveam chef să ies dintr-ale mele și, mai ales, că urma să mă poticnesc în cuvinte de fiecare dată când încercam să explic cât de faină e cartea asta. Pur și simplu nu e ceva ce se poate explica, pot doar să vă spun să citiți cartea și să vă trageți propriile concluzii.

Tot acum, la mai puțin de un an distanță, ni s-a promis că la toamnă vom avea un nou volum de bizaroproze și pentru că marea „tizăreală” a început, a apărut și primul fragment:

"[...] Cei Bătrâni nu s-au mai întors. Îi aștept aici, în măruntaiele lor, în măruntaiele mele, atârnând de tavan într-un colț. Din mine se scurge creatura pe care am crescut-o tot timpul acesta în pântecele meu. Atârnă într-un sac translucid, străbătut de venele mele prin care mă preling îmbrățișându-mi copilul. E greu, dar e al meu. Sunt eu. Privesc încăperea din toate părțile, ochii-mi clipesc din fiecare por, din fiecare spor. Bătrâna și copilul, pisicile și capul bătrânului sunt și ele acum, parte din ei, parte din mine. Pe coridoare zgomotele cresc, pașii se înmulțesc. Pot simți omul, îl miros mai bine, sporii mei se strecoară pe sub ușă și plutesc spre ei. Știu că vor veni. Le simt neliniștea prin pereții pe care i-am pătruns cu rădăcinile mele, le simt frica prin aerul pe care îl inspir prin pori, îi aud. Se adună în fața ușii mele, cu mic, cu mare, omul. Încă ezită. Nu mă tem. Nu mă mai tem de nimic. [...]"    — Sursa © A.R Deleanu

Mind. Fucked. Atât.

Cuvinte: Imaginația bate realitatea

Nici măcar nu e un meci cinstit, având în vedere că realitatea are niște limite extrem de bine definite, printre care le menționez, desigur, pe cele ale fizicii, dar și pe cele pe care mai puțini le recunosc, dar în marea lor majoritate, oameni le urmează: limitele impuse de societate.

În schimb, singurele limite ale imaginației sunt cele pe care ni le impunem singuri. Tocmai de aceea, cred eu că oamenii faini de pe planetuța noastră mică și albastră aleg să citească (și cei extrem de faini aleg să scrie, chiar dacă meseria asta îi consumă), pentru că în timp ce scrisul e un mod de a împărtăși fragmente de imaginație cu alții, cititul e un mod de a pune toate aceste fragmente cap la cap, ca pentru a crea o super-imaginație (ok, iertați-mă dacă sunt mai entuziasmată de lucrurile astea decât în general, dar nu numai că sunt în sfârșit în vacanță și am timp de citit, dar sunt și la mare, deci am creierul golit de orice altceva în afară de bucuria simplă a lecturii).

Oricum, imaginația va avea mereu câștig de cauză și uneori, poate duce la lucruri excepționale, cum i s-a întâmplat și unuia dintre personajele romanului Eon, pe care abia l-am terminat (și căruia îi veți citi recenzia abia mâine, pentru că plaja mă așteaptă). Însă pentru ea, totul a pornit de la o dorință simplă și o constatare și mai simplă:

„Nu mai trăise niciodată așa ceva. În caracterul ei nu existau nici încredere, nici euforie; era pur și simplu aprecierea tuturor experiențelor prin care trecuse și prin care avea să treacă, o împlinire a dorinței nestăpânite de a nu fi normală, pe care-o avusese încă din copilărie. Dorința de a nu duce o viață obișnuită, ci de a se supune pe ea însăși celor mai extraordinare experiențe pe care le-ar fi putut avea. Lumea fiind ceea ce era, se decisese cu mult timp în urmă să creeze ea însăși acele condiții extraordinare, în mintea ei. Și apoi lumea se întorsese împotriva lumii însăși. Universurile se răsuciseră într-un mod de neînțeles și-i oferiseră o experiență extrasă din viziunile din propriul creier, deveite încă și mai minunat de stranii și de extravagate [...]” © Greg Bear - Eon - Editura Trei

Pănă la urmă, nu asa facem cu toții atunci când deschidem o carte? Nu ne dorim o experiență ieșită din comun pe care n-o putem trăi în lumea așa cum e ea acum? Și aceste lumi noi pe care le găsim între coperte n-au fost plăsmuite exact în acest mod, în mintea extraordinară a unui om care a știut să-și împartă lumile cu noi?

Tu nu pentru asta citești?

Cuvinte: Căutăm doar oglinzi

Mi-am dat seama că nu v-am mai prezentat de mult citate care m-au impresionat și cum tocmai am terminat de citit Solaris, am făcut rost de suficient „material” pentru o astfel de postare.




Pe scurt, acțiunea romanului se petrece pe planeta Solaris, unde oceanul care o alcătuiește nu numai că e viu, dar reușește și să afecteze gravitația planetei, în așa fel încât ea să se afle pe o orbită stabilă în jurul celor doi sori. Însă ceea ce îi fascinează pe oamenii de știință până la exasperare este întrebarea: este oceanul rațional? Și apoi, desigur, se pune problema mult-doritului Contact dintre oameni și această ființă extraterestră. Însă acest contact nu are loc, singurul rezultat al interacțiunii omului cu oceanul fiind că fiecare explorator al acestei planete se trezește cu câte un „musafir”, care de obicei reprezintă materializarea unui gând reprimat. Aceștia nu pot fi distruși, sunt imagini vii ale modului în care „vizitatul” își amintește/imaginează acea persoană, iar în final, motivul din spatele existeței „musafirilor” rămâne un mister la fel de mare ca însuși oceanul de pe Solaris.


Ceea ce mi-a plăcut a fost faptul că existența pe o stație de pe o planetă îndepărtată poate deveni destul de monotonă, astfel încât Kris Kelvin, personajul principal, are timp destul să mediteze, iar ceilalți membri au avut și ei la fel de mult timp (în ciuda vizitatorilor), astfel încât deseori, gândurile lui Kris sau discuțiile dintre el și ceilalți sunt rezultatul unei introspecții atente. Am ales cele mai interesante pasaje:

„Din modestie, nu spunem asta cu voce tare, dar uneori ne gândim cât suntem de minunați. Or, deocamdată, nu dorim să cucerim cosmosul, dorim doar să extindem granițele Pământului până la limitele acestuia. Unele planete sunt pustii ca Sahara, altele înghețate ca polii sau tropicale ca jungla braziliană. Suntem umanitari și nobili, nu dorim să cucerim alte rase, dorim doar să le transmitem valorile noastre și să le preluăm în schimb moștenirea. Ne considerăm cavaleri ai Sfântului Contact. Este o a doua minciună. Doar Omul face obiectul căutărilor noastre. Nu avem nevoie de alte lumi. Avem nevoie de oglinzi. Nu știm ce să facem cu alte lumi. Ne este de ajuns lumea noastră, în care simțim că ne sufocăm. Dorim să găsim propria imagine idealizată în civilizații mai evoluate decât a noastră; alteori, ne așteptăm să regăsim imaginea trecutului nostru primitiv.” © Stanisław Lem - Solaris - Editura Paladin

„Existența însăși a colosului gânditor nu le va da niciodată pace oamenilor. Chiar dacă am străbate Galaxia, dacă am stabili o legătură cu alte civilizații asemănătoare cu noi, Solaris va constitui o permanentă provocare lansată omului.” © Stanisław Lem - Solaris - Editura Paladin

„Țin minte cum un grup de elevi a vizitat institutul solarisian din Aden pe când eram asistenul lui Gibarian și, după ce au trecut printr-o sală secundară a bibliotecii, copiii au fost conduși în încăperea principală, plină în cea mai mare parte de casete microfilmate, pe care erau înregstrate detalii din interiorul simetriadelor, firește dispărute demult; există acolo peste nouăzeci de mii de role complete. Apoi, dintr-odată, o fată grăsuță, în vârstă de cincisprezece ani, cu ochelari, cu o privire curajoasă și înțeleaptă, a întrebat: „Și la ce folosesc toate astea...?” În acel moment s-a lăsat o tăcere stânjenitoare, iar profesoare și-a privit aspru eleva obrăznicuță; dintre solariștii prezenți (și eu mă aflam printre ei) nimeni nu a găsit un răspuns.” © Stanisław Lem - Solaris - Editura Paladin

„De altfel, ce anume așteaptă, la ce anume se pot aștepta oamenii după „stabilirea unei comunicări informaționale” cu mările gânditoare? La o înșiruire a unor trăiri legate de o existență nelimitată în timp, atât de veche încât nu-și amintește propriul început? La descrierea unor dorințe, pasiuni, speranțe și suferințe generate de creația autogenă a munților vii, la transformarea matematicii în existență, a singurătății și resemnării în plenitudine? Dar toate acestea reprezintă cunoștințe intransmisibile, iar dacă s-ar încerca să fie transpuse în orice limbaj pământean, atunci toate valorile și semnificațiile căutate s-ar pierde, înainte de a ajunge la noi. Nu la asemenea revelații, de altfel demne de poezie mai curând decăt de știință, se așteaptă „adepții”, care le-ar dezvălui menirea omului! Așadar solaristica este moștenitorul unor mituri care au murit demult, produsul unor aspirații mitice, pe care gura omului nu mai îndrăznește să le rostească deschis, cu voce tare, iar piatra unghiulară, ascunsă adânc la temelia edificiului ei, este speranța Ispășirii...” © Stanisław Lem - Solaris - Editura Paladin

După părerea mea, o poveste SF bună pleacă de la întrebarea „Ce-ar fi dacă...?” și oferă un răspuns plauzibil. Solaris este un astfel de roman pentru că probabilitatea de a întâlni o entitate extraterestră pe care să nu o putem înțelege e la fel de mare ca oricare alta și felul în care exploratorii se confruntă cu acest adevăr e redat într-un mod extrem de credibil, din punctul meu de vedere. Tocmai de aceea am selectat pasajele de mai sus, pentru că reflectă zbuciumul interior al celor care nu se pot împăca cu ideea că acel mult-dorit contact nu va avea loc (și chiar dacă ar avea, ar fi inutil pentru că nu s-ar putea găsi experiențe comune pe baza cărora să se realizeze un dialog) și este interesant faptul că deși în mod rațional, își dau seama că încercările lor sunt inutile, totuși orgoliul uman nu-i lasă să renunțe...

Dacă v-au plăcut citatele de mai sus, atunci e momentul să citiți Solaris pentru că e un roman plin de pasaje care te pun serios pe gânduri.

Cuvinte: Reciclare...

"Esti singur? Cine nu e? Ti-e frica, te-a luat, asa, un tremur nesuferit care iti unge viscerele si aproape ca-ti paradeste sfincterul? Fii multumit ca traiesti. Cine nu se mai scapa cateodata pe el? Te-a parasit amica, ti-ai pierdut slujba, ai dat chix in doua tentative de sinucidere? Fleacuri! Poti reusi a treia oara. Ori lasa pe altul, care se pricepe, sa ti-o faca. Cate nu se intampla in lumea orasului asta, si cine ai vrea sa le duca in spinare, daca nu tu? Dar vine o clipa cand parca s-au vorbit toate sa te innabuse. O clipa in care aerul nu mai poate fi respirat, apa nu se mai lasa bauta, privesti inconjuratoarele si nu pricepi, nu mai pricepi nimic din ele. E doar o clipa care trebuie depasita. Ai putea sa-ti pui capat zilelor. Problema e ca tu vrei sa continui. Atunci mergi acolo si-ti incarci bateriile. Nu dureaza mult si nu doare. Intre doua strazi paralele, unde negustorasii nu si-au adapostit marfa, in vezica unui bloc, ori intre doi pereti neprieteni, a crescut un tunel scund, de vreo treizeci-patruzeci de metri lungime. E caldut si placut la umblat si e atata liniste acolo incat multi nu se mai indura sa plece. Iti poti auzi gandurile. Aici intunericul a fost spalat ca un jeg de pe fiecare muchie, din fiecare ascunzis, iar daca ai patruns inauntru ti-l scoate si din urechi. Lumina e coplesitoare. Ea curge fara incetare, atat de proaspata, de puternica si de curata incat spala orice. Si, o data intunericul gonit, uratul se lipeste iarasi de tine greu, greu de tot. Asa ca intra intr-o noapte, cand duci lipsa de aer, sprijina-te de unul dintre peretii captusiti cu unitati luminofore si lasa-te in voia gangului de neon. Totul se spala pe lumea asta. Daca nu definitiv, macar cat sa mai poata fi folosit o vreme. Creierul e un astfel de lucru. " © Danut Ungureanu - Asteptand in Ghermana - Editura Nemira

Asa e lumea din Ghermana si din imprejurimi. Tehnologia a avansat, dar n-a adus fericirea mult visata. Utopia nu mai e dupa colt, nu mai e maine, nu mai e niciodata. Speranta zace undeva, abandonata...

Revenind in lumea noastra, ai putea zambi usor, bucurandu-te ca noi nu suntem asa, ca noua nu ni se intampla asta niciodata, ca lumea noastra e plina de lumina peste tot, nu doar in cateva ganguri, lumea noastra e plina de lumina si de speranta...

Doar ca ridicand ochii din carte, ii fixezi pe blocurile gri, pe strazile pline de jeg, pe copacii ofiliti, plini de praf si de gunoi. Si parca zambetul iti ingheata pe buze, optimismul iti sta in gat si parca vrei sa cauti un roman mai vesel.

Dar nu uiti Ghermana, si nu uiti s-o recomanzi si altora. Pentru ca e o poveste care trebuie impartasita, trebuie simtita macar putin de catre fiecare.

Cuvinte: ne cunoastem?

Citeam de dimineata Acluofobia de A.R. Deleanu. In metrou, pentru ca mi-am calcat pe inima si m-am hotarat ca daca tot pierd doua ore pe zi pe drum, as putea sa incerc sa le valorific... Oricum, indiferent unde citesc, nu mi se intampla prea des sa dau peste citate care sa ma impresioneze. Cred ca am mai zis-o de o mie de ori, cand citesc retin idei, personaje, povesti, nu cuvinte.

Insa exista si exceptii, exista oameni care stiu sa scrie niste adevaruri in moduri atat de surpinzatoare incat cuvintele lor iti atrag atentia, iti retin privirea ca un magnet, te impiedica sa treci mai departe pana cand nu digeri ideea. O idee la fel de complicata si de complexa ca orice adevar considerat simplu, o idee care o data pusa in cuvinte, in acele cuvinte, trece de pe hartie in tine, in mintea ta si ramane acolo.

"Cuplurile de la celelalte mese ii urmareau cu zambete ironice pe fata. Nu, relatiile lor nu vor deveni niciodata asa, mainile lor nu vor darama niciodata cafele si ochii lor nu vor scapara niciodata ca ai celor doi care stateau in picioare tacuti, privindu-se ca niste straini care, nu se stie cum, au ajuns sa se cunoasca prea bine." © A.R. Deleanu - Acluofobia (povestirea Scrum) - Editura Herg Benet

Si, pana la urma, ce inseamna sa cunosti un om? Daca stii culoarea lui preferata si cum isi bea cafeaua, ce ii place sa faca in timpul liber si ce parere are despre un anume roman, film, actor, persoana, il cunosti? Daca stii ce l-a marcat in copilarie, ce ii aduce zambetul pe buze si cel il enerveaza, atunci poti risca sa declari ca nu te mai poate suprinde?

Si daca toate astea inseamna cu adevarat ca o persoana o cunoaste pe cealalta, atunci putem spune ca, stiind toate lucrurile astea, ne cunoastem pe noi insine? Sau inca ni se mai poate intampla sa traim un moment in care altcineva pare ca se afla in controlul corpurilor noastre, simtind lucruri care ne sunt straine, reactionand in moduri de neinteles...?

Tu, cand privesti in oglinda, vezi o persoana cunoscuta? Sau simti vreodata nevoia sa iti sfasii invelisul din carne, sa arunci invelisul de ganduri si acea oglinda sa-ti arate doar sufletul tau, sperand ca poate asta va stavili intrebarile, iti va oferi raspunsuri, te va ajuta sa intelegi ceva atat de simplu ca propia persoana, te va ajuta sa pricepi in sfarsit cine esti si ce rost ai... Si poate ca in oglinda vei vedea o farama de lumina, un suflet, o parte din Dumnezeu, un plan in care te incadrezi, un scop, un raspuns...

Sau poate n-ai curaj sa te dezbraci de ceea ce crezi tu ca esti si vrei sa intorci spatele ochilor straini din oglinda pentru ca in ochii aceia ii vezi pe ei, pe toti cei care te-au schimbat, pe toti cei care te-au facut ceea ce esti astazi. Si vrei sa fugi, sa fugi cum n-ai fugit niciodata, nu spre ceva, niciodata spre ceva, ci sa fugi de trecut, de oamenii si de lucrurile care te-au schimbat, sa alergi atat de repede incat sa te doara, incat muschii sa te arda si sa arzi si tu incetul cu incetul pana cand ramane esenta, pana cand ramai doar tu insuti, fara nimic din ceilalti oameni, din celelalte experiente, doar tu, oricine ai fi. Si poate ca ceea ce va ramane va fi o farama de lumina...

Dar exista momente in care oamenii din jur, lumea din jur, viata din jurul tau te fac sa stii cu certitudinea viscerala, instinctiva a animalului care ai fost, poate, odata, ce va ramane dupa ce vei arde, sa stii ca in ultima clipa vei privi inapoi si nu vei vedea decat cenusa si vei intelege ca asta a fost tot inainte ca ultima scanteie sa dispara si sa ramana doar intunericul si cenusa pe care o va imprastia vantul timpului.

Dar exista si momente optimiste, pline de speranta, momente bune... tu le cunosti?

Cuvinte: In curand, un nou roman

Pentru ca suntem in saptamana Halloween-ului, cred ca e momentul ideal sa va aunt ca in aceasta toamna, in cadrul targului de carte Gaudeamus de la Bucuresti, Adina Speteanu, autoarea romanului Crima la timpul trecut, va lansa o noua carte, abordand de data aceasta un gen diferit: genul fantasy.

Daca va asteptati la vampiri sclipiciosi, nu e cazul. Dar nu ma credeti pe cuvant, pentru ca pe parcursul saptamanilor viitoare, o sa postez ocazional cateva fragmente scurte din roman, ca sa va puteti convinge si singuri ca merita citit:

"Continuă să păşească pe acel teren necunoscut. Nu ştia unde se afla, iar lumina lipsea în majoritatea locului. După zgomotele pe care le auzea bănuia că se afla într-o pădure, dar nu era sigură de acest lucru. În picioarele goale înaintă pe pământul ud. Se întreba de ce ajunsese acolo. Nu-şi amintea nimic. Singurul lucru de care era conștientă era răcoarea care-i cuprindea corpul cu fiecare secundă. Era singură şi speriată. Ploaia încetase, dar vântul continua să bată. Frunzele foșneau în copacii înalţi care o înconjurau. Nu găsea nicio cale de ieşire; întregul loc era cufundat în întuneric. Simţea că cineva o urmărea, însă de fiecare dată când îşi întorcea capul nu auzea sau vedea nimic. Dar simţurile îi erau în alertă, o panicau şi mai rău. Îşi ridică privirea şi văzu printr-una dintre crăpăturile de deasupra ei norii negri ce se mişcau cu repeziciune. Cerul se lumina în diferite locuri. Fulgerele se apropiau de ea, anunţând o nouă furtună. Un corb cânta în depărtare - singurul care spărgea liniştea nopţii. Speriată de ceea ce o înconjura, continuă să meargă pe acea cărere întunecată. Se temea să se oprească la baza unui copac. Nu ştia ce creaturi se aflau în acea zonă; risca să fie atacată în orice moment. Aşadar, singura soluţie ce-i mai rămânea era mersul fără oprire, cu toate că picioarele începeau să-i obosească. Nu trebuie să mă dau bătută, îşi spuse în minte în timp ce continua să meargă. Nu pot să-i las să mă atace. Îndepărtă oboseala care-i cuprinse picioarele din minte şi merse fără oprire minute bune. Auzea tunetele care se apropiau. Vântul se înteţise, lipindu-i materialul subţire al pijamalei albe de corp. Degetele de la mâini deja începuseră să-i amorţească de frig, dar nu voia să se oprească. Nu putea, când nu se afla încă în siguranţă. Ştia că dacă urma să fie atacată nimeni nu avea să o ajute în acel loc care părea să se afle la capătul lumii. Oricât de mult ar fi ţipat, era doar ea, fără vreun ajutor pe care să se bazeze. Cum am ajuns eu aici? continuă să se întrebe în timp ce privea copacii negri din dreapta şi stânga ei. De ce? Tremură de frig şi-şi lăsă capul în jos. Simți picăturile reci de ploaie udându-i părul. Îşi muşcă buzele şi se opri pentru o secundă; încercă să se obişnuiască cu frigul care-i domina trupul. Pijamaua era prea subţire şi dacă urma să se ude, avea să fie şi mai rău. Singurul mod de a se încălzi erau braţele ei pe care le ţinea strâns lipite de stomac. Îşi scutură capul şi continuă să meargă. Picăturile reci de ploaie îi udară corpul aproape gol. Încercă să se gândească la un lucru frumos care să-i îndepărteze gândurile negre ce începeau să o cuprindă, dar nu reuşi. Cu toate că această metodă funcţionase în copilărie, acum nu mai dădea roade. Teama şi nesiguranţa erau prea mari ca să poată fi îndepărtate de o fantezie sau o amintire stupidă. Realitatea o punea acum la încercare, iar ea trebuia să arate că era în stare să supravieţuiască. Se opri dintr-odată şi ridică speriată capul. Ascultă cu atenţie. Zgomotul se oprise acum, dar putea să jure că cineva sau ceva se apropia de ea. Făcu un pas în faţă. Privi în jurul ei cu atenție. Nu văzu balta și călcă în ea; se stropi din cap până-n picioare. Îşi strânse ochii de furie şi vru să strige, dar în acel moment o creangă se rupse în stânga ei. Nu era singură acolo." © Adina Speteanu - Editura Tritonic

Bonus pentru cei care vin la lansare: pe langa un roman superb, primiti si autograf gratis :)) Si in plus, avand in vedere ca la doar 19 ani Adina deja isi publica al doilea roman, puteti sa aratati cartea oricui se plange ca tinerii din ziua de azi nu mai citesc, nu mai invata sau nu mai sunt cum erau.

Cuvinte #7

Intr-un alt articol din seria Cuvinte, va spuneam ca rareori mi se intampla sa remarc vreun pasaj in timp ce citesc. Uite ca mi s-a intamplat din nou si a fost exact ca data trecuta: am simtit ca nu mai citesc o carte, nu ma mai pierd intr-o alta lume, nu mai calatoresc in locuri care nu exista, ci ca stau de vorba cu cineva care are pareri cu care rezonez. Sau chiar cu un prieten vechi...

De data asta, citatul care mi-a atras atentia are legatura cu vestimentatia si spune un adevar pe care, desi il stiam, nu cred ca l-as fi pus niciodata in cuvinte in modul acesta. Si tocmai de asta cred ca m-a impresionat, pentru ca desi stiam despre ce vorbeste autorul, a spus-o intr-un mod deosebit:

Coretti nu stia cum sa se imbrace. Hainele reprezantau un limbaj, iar el era un fel de balbait vestimentar, incapabil de cea mai elementara declaratie coerenta care sa-i destinda pe straini. Fosta lui sotie ii spunea ca se imbraca precum un martian si, pur si simplu, nu parea unul dintre locuitorii orasului. Lui nu-i placea s-o auda vorbind asa, pentru ca era adevarat. © William Gibson - Chrome (povestirea Specie integrata) - Editura Fahrenheit

Voi ce credeti?

Cuvinte #6

M-am reapucat de curand sa ma uit la Doctor Who. Renuntasem... well, de fraiera ce sunt. Ma atasasem de doctorul cu numarul 10 (David Tennant) si pur si simplu nu voiam sa vad pe altcineva jucandu-l. My bad, pentru ca Matt Smith face si el un Doctor destul de reusit... Da, bine, I'll be honest, e genial. Nu e #10, dar e genial oricum.

Acum, daca imi iertati romgleza, vreau sa va impartasesc 2 citate din serial: unul care are legatura cu cartile si deci cu subiectul acestui blog, si unul mai sensibil (mai ales pentru cunoscatori), care pur si simplu mi s-a intiparit in minte:

You want weapons? We're in a library. Books are the best weapon in the world. This room's the greatest arsenal we could have. Arm yourself! © Doctor Who - Tooth and Claw We're all stories in the end. Just make it a good one, eh? Cause it was, you know. It was the best. © Doctor Who - The Big Bang

Si o mica incercare de traducere, pentru cei care nu vorbesc engleza:

Vrei arme? Suntem intr-o biblioteca! Cartile sunt cele mai bune arme din lume. Aceasta camera e cel mai bun armament pe care l-am putea avea. Inarmeaza-te! La final, cu totii suntem doar povesti. Doar asigura-te ca e una buna, eh? Pentru ca a fost, sa stii. A fost cea mai buna.

Cum vi se par?

Cuvinte #5

De obicei, in timp ce citesc o carte sau dupa ce o termin, nu remarc citate deosebite. Imi raman in minte idei, actiuni, evenimente, dar nu citate propriu zis. Cartea Transfer scrisa de Michael Haulica e diferita. Abia am trecut de jumatate si deja mi s-a intamplat de cateva ori sa ma opresc si sa recitesc o fraza pentru ca mi se pare extraordinar de frumos scrisa. Am ajuns chiar sa-mi notez paginile la care am gasit asemenea pasaje, pentru ca o sa vreau sa le mai recitesc din cand in cand.

Am aruncat o privire peste selectiile de pana acum si am ales una pe care am recitit-o de vreo 10 ori pana sa trec mai departe, atat de mult mi-a placut:

-Da, ne vedem mîine.
"Dacă vom mai trăi. Dacă lumea va mai fi", continuă sidirromul în gînd, convins fiind că lucrurile astea cu "pe mîine", "ne vedem la ora ţ" sînt niste aiureli care încearca să ascundă fragilitatea vieţii, insecuritatea, teama de necunoscut. "Cum adică ne vedem mîine? Păi, ştim noi ce va fi mîine? Stim noi dacă vom mai fi mîine? Dacă lumea va mai fi?" Nu, nu ştim dacă lumea va mai fi mîine, dar noi existăm tocmai pentru că ne facem planuri de care ne ţinem, pe care le urmărim pînă la capăt, pînă la împlinirea lor şi întotdeauna mai lăsăm şi pe "mîine" cîte ceva.

© Michael Haulică - Transfer - Millenium Books

Voua cum vi se pare? :D

Cuvinte: Sa dansam!

Stiu ca ideea acestei rubrici era ca eu sa va prezint citate din diversi autori sau macar legate de carti, insa de cateva zile ascult aproape obsesiv piesa Sa dansam a celor de la Vama pentru ca m-am indragostit de senzatia pe care mi-o dau versurile. Si oricum, rubrica asta nu prea a fost niciodata ce ar fi trebuit sa fie :))

Cam asa suna melodia:

Dansati deja? Eu da, pentru ca de fiecare data cand o ascult, am senzatia ca ritmul vibreaza prin mine si pur si simplu nu pot sa stau pe loc. Insa ceea ce imi place cu adevarat la melodie este faptul ca nu e o chestie vesela si usoara care sa transmita optimism, ci invita la eliberarea tuturor tensiunilor pentru a ajunge la o stare de spirit pozitiva. Sfatul meu? Vine weekend-ul, asa ca daca vreti sa va relaxati, inchideti-va intr-o camera, dati boxele/castile tare si "eliberati-va de voi".

Si apoi, cand ati obosit si va asezati, ascultandu-va propriul puls cum bate in ritmul melodiei, concentrati-va putin si pe versuri. Imi place mai ales inceputul, pentru ca e in forta si exprima prin cuvinte faptul ca uneori cuvintele nu sunt de-ajuns: "Cand nu mai sunt cuvinte ca sa spui ce simti/ Cand esti prea fericit, prea furios, ori prea cazut/ Danseaza ca sa-ti amintesti ca ai o viata". Insa partile mele preferate sunt secventa "Elibereaza-te de tine/ Abandoneaza cusca lumii/ Danseaza tot ce n-ai putut sa strigi" si versul "Esti sigur ca respiri, dar nu si ca traiesti".

E incredibil cat multe lucruri spune o simpla melodie despre societatea in care traim si ceea ce mi se pare genial este felul cum au imbinat versurile cu muzica, facand sangele sa clocoteasca. Asa ca... sa dansam!

Cuvinte #3

Stiu, stiu, trisez. V-am promis autori diferiti si totusi revin cu Asimov. Dar se potriveste mult prea bine cu ceea ce urmeaza sa se intample pe blog. Plus ca reuseste sa fie si amuzant si extrem de trist in acelasi timp, ceea ce doar un om extrem de talentat cum a fost Asimov poate realiza. (Am mentionat ca il divinizez?)

Citat:
“Isn't it sad that you can tell people that the ozone layer is being depleted, the forests are being cut down, the deserts are advancing steadily, that the greenhouse effect will raise the sea level 200 feet, that overpopulation is choking us, that pollution is killing us, that nuclear war may destroy us - and they yawn and settle back for a comfortable nap? But tell them that the Martians are landing, and they scream and run.”

Traducere:
"Nu e trist ca le poti spune oamenilor ca stratul de ozon se micsoreaza, ca padurile sunt taiate, ca suprafata deserturilor se mareste, ca din cazua efectului de sera nivelul marii va creste cu 60 de metri, ca suprapopulatia ne sufoca, ca poluarea ne omoara, ca razboul nuclear ne-ar putea distruge - si ei casca si se aseaza confortabil pentru un pui de somn? Dar spune-le ca aterizeaza martienii si o sa fuga tipand."

Da, e foarte foarte trist. Ce e si mai trist e ca citatul e evident vechi, insa se potriveste atat de bine si in zilele noastre. Totusi, nu cred ca am ajuns in punctul fara de intoarcere, eu chiar cred ca avem inca puterea sa schimbam ceva. N-o sa folosesc placa despre care cred ca n-o sa mearga niciodata, si anume "S-o facem pentru copii nostri, sa le oferim un loc mai bun." Daca ar fi mers, ma indoeisc ca s-ar fi ajuns aici. Nu mi se pare ca omenirea ca intreg are cu adevarat capacitatea de a face ceva pentru binele generatiei care inca nu exista. S-o recunoastem, ca intreg, suntem o gasca de aroganti. Asa ca hai s-o facem pentru noi!

Spuneam ca citatul are legatura cu ceea ce se va intampla pe blog: urmeaza cat de curand sa incepem sa publicam recenzii pentru campania vALLuntar, la care va invitam sa comentati pentru a ne ajuta sa plantam cativa copacei pentru ca, pana la urma, o faceti pentru voi. Si pentru ca am mentionat la inceput ca citatul mi se pare amuzant, pregatesc si o recenzie care are legatura cu martienii :)

Cuvinte #2

La inceputul anului trecut, am avut o tentativa de a crea prima mea rubrica. Aveam de gand sa fie pur si simplu o serie de articole pe diverse teme, care sa genereze dezbateri despre orice subiecte imi treceau prin cap in acel moment. "Greseala" a fost ca am inceput cu un citat si tuturor a parut sa va placa ideea de a citi diverse citate interesante, insa eu nu asta aveam in cap asa ca am renuntat. Pana la urma, spre sfarsitul anului am inceput rubrica Jurnal care e mai aproape de ce-mi doream.

Totusi, am recitit comentariile voastre la acel prim articol si mi-am dat seama ca ideea de a prezenta din cand in cand cate un citat despre care sa vorbim dupa nu e chiar atat de rea si cred ca mi-ar placea sa incerc sa "sap" dupa citate. Asadar, un an mai tarziu, mi-am propus sa reincep/continui aceasta rubrica, pe care am denumit-o simplu Cuvinte. Am inceput cu George RR Martin, autorul meu preferat de Fantasy, asa ca m-am gandit ca ar fi perfect sa continui cu Isaac Asimov, autorul meu preferat de SF.

Citatul pe care l-am ales suna cam asa:
"Congratulations on the new library, because it isn't just a library. It is a space ship that will take you to the farthest reaches of the Universe, a time machine that will take you to the far past and the far future, a teacher that knows more than any human being, a friend that will amuse you and console you - and most of all, a gateway, to a better and happier and more useful life."

Am incercat si o traducere:
"Felicitari pentru noua biblioteca, deoarece nu este doar o biblioteca. Este o nava spatiala care va va purta spre cele mai indepartate parti ale Universului, o masina a timpului care va va duce in trecutul indepartat si in viitorul indepartat, un profesor care stie mai mult decat orice fiinta umana, un priten care o sa va inveseleasca si o sa va consoleze - si cel mai important, o poarta spre o viata mai frumoasa, mai fericita si mai utila."

Am inceput cu semnificatia fanteziei si rolul ei in viata noastra, continui cu semnificatia bibliotecii si rolul ei in viata noastra. E interesant de stiut ca in copilarie, familia lui Asimov nu avea prea multe posibilitati, asa ca biblioteca a capatat un rol foarte important in viata lui pentru ca era singura metoda pin care putea citi.

In timp ce scriam, mi-am dat seama ca aproape tot ce am citit eu de el am imprumutat de la biblioteca deoarece stocul cartilor sale e epuizat peste tot. Desigur, de atunci am incercat sa arunc cate o privire prin anticariate si pe la vanzarile de carti vechi ca sa-l aduc in biblioteca mea deoarece nu concep sa nu am romanele lui in casa.

Voi mai mergeti la biblioteca?

Prima surpriza din 2012.

Blogul are ceva vechime si Andruska si mai nou eu incercam mereu sa va mentimen viu interesul. Asadar, pe langa ofertele editurilor, anunturi despre cele mai noi carti recenzii si concursuri, m-am gandit ca o rubrica lunara in care sa discutam despre "de toate" v-a placea.

In functie de reactia voastra, aceasta rubrica va ramane sau nu.

"Clocesc" ideea de ceva vreme si m-am tot intrebat despre ce am putea vorbi. Acum cateva zile, am gasit exact ceea ce cautam. Pentru cei nefamiliarizati cu site-ul Goodreads, exista optiunea de a selecta citatele tale preferate. Cautand in lista citatelor lui George RR Martin, printre zecile de fragmente din cartile pe care le cunosc si iubesc, am gasit si o parere personala. Asadar, va invit pe toti sa citit fragmentul (pe care intentionat l-am lasat in engleza pentru ca mi se pare ca-i stirbesc din frumusese daca il traduc) si sa-mi spuneti cum vi se pare:

"The best fantasy is written in the language of dreams. It is alive as dreams are alive, more real than real ... for a moment at least ... that long magic moment before we wake.

Fantasy is silver and scarlet, indigo and azure, obsidian veined with gold and lapis lazuli. Reality is plywood and plastic, done up in mud brown and olive drab. Fantasy tastes of habaneros and honey, cinnamon and cloves, rare red meat and wines as sweet as summer. Reality is beans and tofu, and ashes at the end. Reality is the strip malls of Burbank, the smokestacks of Cleveland, a parking garage in Newark. Fantasy is the towers of Minas Tirith, the ancient stones of Gormenghast, the halls of Camelot. Fantasy flies on the wings of Icarus, reality on Southwest Airlines. Why do our dreams become so much smaller when they finally come true?

We read fantasy to find the colors again, I think. To taste strong spices and hear the songs the sirens sang. There is something old and true in fantasy that speaks to something deep within us, to the child who dreamt that one day he would hunt the forests of the night, and feast beneath the hollow hills, and find a love to last forever somewhere south of Oz and north of Shangri-La.

They can keep their heaven. When I die, I'd sooner go to middle Earth."

— George R.R. Martin

Asadar... Va place? Care e partea voastra preferata? Si are dreptate? E literatura fantasy mai plina de viata decat realitatea?

Personal, mi s-a parut ca da, tocmai de aceea mi-a placut atat de mult citatul. Astept, insa, cu nerabdare sa vad voi ce credeti!