Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde. (sau apasă aici)
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

miercuri, 27 august 2014

Recenzie: Fundația și Imperiul


Povestea:
Hari Seldon a prezis faptul că, după mii de ani de prosperitate, Imperiul Galactic se va destrăma și că omenirea va trece printr-o perioadă de decădere care va dura 30 de mii de ani. Însă tot el a reușit să găsească o cale de a scurta această perioadă de barbarie la doar 1000 de ani, înființând două Fundații gemene, la cele două capete ale Galaxiei. Prima este cea în jurul căreia se va înființa cel de-al doilea Imperiu. A doua este o enigmă.

Însă știința folosită de Hari Seldon pentru a concepe acest Plan are la bază statistica, așa că nu poate prezice ceea ce va face un singur individ, ci doar tendințele unei mase mari de oameni. Tocmai de aceea, acolo unde forța muribundă a Imperiului nu reușește, un singur om cu o capacitate neprevăzută poate schimba totul.


Părerea mea:
Cel mai frumos lucru la literatura science fiction mi se pare faptul că orice reguli sunt abolite. Un scriitor de SF are libertatea absolută de a crea orice lume dorește. Imaginația e singura limită. Totuși, autorul are obligația de a stabili regulile acestei noi lumi. La fel cum Universul pe care îl cunoaștem noi e guvernat de legile fizicii și lumile imaginare au regulile lor clare (și cele două seturi de reguli nu trebuie neapărat să se suprapună... doar să pară că o fac)

În primul volum al seriei sale, Asimov a trasat aceste reguli. Ne-a prezentat o nouă știință, una care poate prezice viitorul, ne-a arătat cum funcționează și ne-a arătat impactul ei asupra societății. Apoi, în prima parte din Fundația și Imperiul, scriitorul vine și întărește aceste reguli ale psihoisoriei, le face să pară clare, dure, de neînvins. Și chiar și așa, reușește să creeze tensiune pentru că e greu să crezi că un om mort de mult a reușit să prezică situația în care se află oameni care nu se născuseră pe vremea lui Seldon și că, indiferent ce fac acești oameni, cuvintele unui mort sunt mai adevărate decât eforturile lor.

Apoi, tot Asimov vine și își încalcă propriile legi, cel puțin în aparență. La prima vedere, își distruge propria lume printr-un procedeu neînțeles. La început, în calitatea ta de cititor, te poți simți înșelat. Existau niște reguli, ce s-a întâmplat cu ele? Îți dă o senzație asemănătoare unui roman polițist, doar că aici victima este însăși psihoistoria. Așa că citești mai departe, sperând să descoperi cum s-a putut întâmpla așa ceva. Totuși, crima perfectă nu există, așa că în final, atunci când descoperi „ucigașul”, lucrurile par perfect logice. Nicio lege nu a fost încălcată (spre deosebire de un roman polițist), portița folosită de Asimov ca să te păcălească a existat dintotdeauna.

Dar dacă ar fi să aleg un singur lucru care m-a impresionat, un singur detaliu care mi-a rămas în minte, acela ar fi vizisonorul. E descris ca fiind un instrument muzical care, folosindu-se de sunet, stimuleză direct nervul optic, generând imagini direct în creier. Ceea ce m-a fascinat au fost descierile viziunilor personajelor atunci când asistau la „concerte”. Senzația de a asista la o asemenea demonstrație de talent - pentru că doar unii cu un dar deosebit puteau oferi reprezentații impresionante - mi s-a părut nu doar unică, dar și incredibil de frumoasă. Dacă ar fi să aleg un singur lucru pe care să-l aduc din lumea lui Asmiov în a noatră, atunci aș renunța la orice mostră de tehnologie avansată, la orice descoperire care ne-ar schimba viețile, ca să aduc aici un vizisonor. Sunt sigură că oameni care să cânte la el s-ar găsi și în secolul nostru și apoi spectacolele lor ar fi ceva de neratat.

Cred că de fapt lucrurile care fac o lume nouă și diferită să pară veridică sunt tocmai micile detalii, acele lucruri din plan secund care te impresionează atât de mult încât ți-ai dori să fie adevărate. Și Asimov reușește să creeze destule asemenea mici jucării astfel încât lumea grandioasă pe care a inventat-o să pară reală, așa că romanele sale merită citite. Și recitite.

marți, 26 august 2014

Clubul de Lectură Nemira #18

Deși ne aflăm în plin sezon al concediilor, suntem descurcăreți și ne-am găsit înlocuitori pentru absenți; am avut câțiva nou-veniți care să le țină locul și ne-am bucurat de fluxul de sânge proaspăt. (1. Niciun cititor nu a fost vătămat. 2. Poate nu trebuia să scriu tocmai eu despre absenți pentru că luna trecută și eu am chiulit din motive... litorale)


De data asta, romanul discutat a fost Catarul lui Stanislaw Lem. Am terminat cartea dumină seara, pe la ora 2 și abia aștetam să ajung la Club sperând să ne plângem împreună de cartea asta. Totuși, mi s-a părut că eu și dezamăgirea mea am fost în minoritate, însă cel puțin cam toată lumea s-a pus de acord că aveau așteptări diferite de la roman.

Eu mă așteptam la un roman SF. Aveam coperta din altă lume, aveam un mic fragment pe spate care părea scos dintr-o metamorfoză interesantă... Chiar și începutul e foarte straniu (in a good way) pentru că nu înțelegi exact ce se întâmplă. Problema la mine a apărut atunci când am aflat ce se întâmplă și în urma unui information dump de coșmar m-am prins că mă aflam în mijlocul unui roman polițist. Ba chiar unul diferit, cel puțin pentru mine, pentru că n-am simțit că mi se oferă un fir de care să mă agăț ca să pot face speculații în legătură cu criminalul, speculații pe care autorul să mi le infirme sau confirme mai târziu, ci pur și simplu m-am lăsat purtată de valul lecturii, sperând ca finalul să fie SF.

N-a fost chiar ceea ce mă așteptam nici în final - deși a fost interesant misterul din spatele crimelor - însă ultimele câteva fraze au salvat romanul după părerea mea, pentru că i-au dat creierului meu ceva de rumegat. Nu vă spun despre ce e vorba, dar te face să stai o clipă și să te gândești la toate micile întâmplări care te-au făcut să ajungi exact acolo unde ești și te-au și ajutat să rămâi întreg. Privite în ansamblul lor, efectul acestor detalii poate părea o mică minune.

Revenind la întâlnirea Clubului, a fost interesant să îi ascult pe ceilalți luând lucrurile care mi-au displăcut la roman și transformându-le în ceva pozitiv. Spre exemplu, mie nu mi-a plăcut faptul că n-am reușit să am suficient material pentru o ipoteză personală, însă alții au fost de părere că, în general, o dată ce ai o bănuială, interpretezi toate datele astfel încât s-o confirme și poți pierde unele lucruri din vedere. Pe asta cred că și mizează autorii de romane polițiste atunci când ascund criminalii astfel încât să nu-i descoperi până la final. Totuși, Lem nu face asta, ceea ce ar putea fi un lucru bun pentru că, alături de personaj, și tu rămâi deschis oricărei posibilități.

Nu spun că mi-am schimbat părerea pentru că o dată ce ai niște așteptări și ele nu sunt îndeplinite, dar nici nu primești ceva mai bun decât sperai, e greu să fii mulțumit. Însă am înțeles că textul în sine s-ar putea să fi fost o lectură mai plăcută decât credeam și că poate un alt set de așteptări m-ar fi ajutat să mă bucur de lectură. Așa că poate cândva, știind ce fel de poveste se ascunde între coperți, voi reciti romanul. Și poate o să descopăr ceva ce am ratat.

Înainte să închei vreau să mă asigur că nu rămâne nimeni cu o impresie greșită: nu mi-a displăcut povestea. A fost diferită, originală în anumite momente, suprinzătoare în altele, incredibil de interesantă uneori, însă au fost și câteva lucruri care nu mi-au plăcut (deși erau necesare, aducă nu văd cum altfel le-ar fi putut scrie Lem) și, din păcate, mă așteptam la un alt tip de poveste, așa că am rămas cu un gust amărui (de migdale, poate?) pentru că speram altceva. E ca și cum mă așteptam la o prăjitură și am gustat un biscuite sărat. Ceea ce nu înseamnă că biscuitele nu era bun.

Ok, înainte să continui cu comparațiile cu mâncarea, mă duc să-mi golesc frigiderul și între timp vă invit la următoarea întâlnire a Clublui, la sfârșitul lunii viitoare :)

Later edit: De obicei, atunci când vorbesc despre întâlnirile Clubului, mi-e greu să surprind perspectivele diferite de ale mele asupra romanului. Rețin câteva idei, dar nu mă pot pune în pielea cuiva care a avut cu totul altă părere. Și e păcat, pentru că unul dintre cele mai interesante aspecte ale întâlnirilor noastre e tocmai ocazia de a asculta păreri nu neapărat diametral opuse, dar foarte diferite. Tocmai de aceea, vă sfătuiesc să citiți și părerea unui alt membru, ca să vedeți și alt punct de vedere :)

duminică, 24 august 2014

Jurnal: Ai grijă ce-ți dorești

Știți care e cea mai faină parte a mersului la munte? Când te întorci acasă.

Acestea fiind zise, nu am nicio problemă cu muntele. Îmi cam place, dar într-un mod ciudat. Părinții mei iubesc mersul la munte. Și nu în modul clasic dus-grătar-întors. Nu, lor le plac traseele, cu cât mai nasoale și mai neumblate, cu atât mai bine. Până aici, suntem aproximativ pe aceeași lungime de undă. Diferența apare prin faptul că lor le place chiar în acel moment. Asta n-o mai înțeleg. Udă fleașcă de transpirație, cu corpul protestând cum știe el mai bine, în mijlocul unei văi împădurile în care un pas neatent ar putea însemna o baie în râul rece ca gheața, urmată de un minunat tremurici până când aș ajunge înapoi la mașină și la hainele uscate, asta ar trebui să-mi placă? Pe bune??? Ok, sunt niște peisaje faine, dar nu mă simt destul de bine cât să mă bucur cu adevărat de ele...

Însă partea superbă e a doua zi, când ești curat și uscat și stai tolănit pe canapea și te uiți la poze și vezi toate părțile frumoase, fără oboseală, fără efort, fără niciuna din părțile neplăcute. Și atunci intervine sentimentul de mândrie. Te uiți la poza de la baza muntelui, vezi până unde ai urcat și pare enorm și ți se umflă pieptul. Te bați singur pe spate și îți spui cât ești de minunat.


(click pe imagine pentru a o mări)

Acum 3 ani am fost prima dată pe Valea lui Stan, aproape de lacul Vidraru. Traseul presupune niște scări intinse peste vale (anul ăsta au făcut un upgrade, pe porțiunea cea mai nasoală au pus o pasarelă, se vede în poza din stânga-sus. Iar balustradele alea profesioniste erau doar niște sârme nu-foarte-bine-întinse). La înălțime. Aceste minunate scări îți oferă o alegere: poți privi în jos ca să vezi treptele și să nu ratezi vreuna - ceea ce ar însemna să simți toată plăcerea pășitului în gol - având totodată parte de priveliștea până jos saaaau poți să nu privești în jos și să pipăi cu piciorul până găsești treapta, bucurându-te de senzația aerului sub o talpă, în timp ce sub cealaltă ai doar o bară (treaptă) care are un talent să ți se înfigă în talpă cu cât stai mai mult nemișcat pe ea. Eu am ales să văd pe unde merg. Totodată, am aflat pentru prima și singura dată ce înseamnă când mintea își dă shut down singură. Înainte să parcurg efectiv traseul, nu știusem ce mă aștepta, așa că o dată ajunsă acolo, mintea mea a hotărât că se lipsește bucuroasă de experiență și s-a dus la plimbare. Eram incapabilă de orice gând coerent, doar fredonam un vers dintr-un cântecel.


(click pe imagine pentru a o mări)

În 3 ani, am uitat senzația. Am reținut doar ce s-a întâmplat, dar nu și ce am simțit. În schimb, eram foarte mândră de mine că făcusem tot traseul fără niciun moment de panică în care să refuz să mai fac vreun pas. Am urcat toate scările, le-am coborât la întoarcere și am făcut totul fără fițe. Așa că atunci când sâmbăta trecută, tata a propus să mai mergem o dată, am fost prima care a fost de acord. Îmi aminteam clar că promisesem să nu mai calc niciodată pe-acolo, dar mi-am zis că n-are cum să fie atât de rău, că dacă am putut face traseul o dată, pot și a doua oară și că acum că știam ce mă așteaptă, urma să fie mult mai bine.

O dată ajunsă înapoi acolo, repetând experiența, mi-am amintit exact de ce am spus că nu mai calc pe-acolo. Și da, a fost „mai bine”: de data asta, am avut gânduri conștiente. Fix două. Primul era „de ce naiba am vrut să fac asta din nou, ce am de câștigat din așa ceva?!”. Al doilea: „hai, genunchilor, vă rog eu nu mai tremurați, nu e chiar așa rău, n-am cum să cad, de ce nu înțelegeți că e ok, nu mai tremurați că tremură și nenorocita asta de scară!!”. Mult mai bine, nu?

Și totuși, acum pot spune din nou că mi-a plăcut. Și că sunt mândră de mine. Hei, am făcut-o din nou! Adevărat, corpul meu a ales să-mi transmită „hell, no!” de mai multe ori - pe lângă tremuratul genunchilor, au fost momente în care tata îmi explica cum să fac ceva și puteam să vizualizez mișcarea și părea logică, dar picioarele mele refuzau să se miște. Sau mâinile să dea drumul mânerelor ca să se mute în altă parte. Sau corpul meu refuza să se lase pe spate - dar am reușit să-l ignor cu puțin ajutor de la ai mei.

Concluzia? Voi uita din nou cât de neplăcut e totul atunci când sunt acolo. Voi rămâne doar cu amintirile plăcute. Însă dacă am putut ține minte că mi s-a oprit creierul prima dată, atunci despre această repetare aleg să rețin un singur lucru: „nu merită”. Am făcut-o de două ori, mi-am demonstrat mie că pot, acum pot să revin liniștită la traseele alcătuite doar din pământ solid și să mă zbengui doar bine prinsă într-un ham. Și acum pot afirma cu certitudine că nu mie mi-e frică de înălțime, ci genunchilor mei :))

PS: Tricoul pe care l-am purtat l-am primit cadou de la niște prieteni, pe el scrie „Hello, insufficiently intelligent person!” și e un citat din Sheldon Cooper din „The Big Bang Theory”. După toată experiența, cred sincer că tricoul mi se adresează direct pentru că e clar că-mi lipsește ceva prin creieraș dacă am vrut să fac asta și a doua oară...

vineri, 22 august 2014

Concurs: Salvează o carte

O dată cu anunțul primei cărți din cadrul Dezbaterilor Paladin mi-am reamintit nu numai cât de mult mi-a plăcut romanul lui Ray Bradbury, dar și faptul că mi s-a părut o carte pe care ar trebui s-o citească toată lumea cât mai repede, cât încă se mai poate schimba ceva în societate. Tocmai de aceea, cu sprijinul editurii Paladin, voi oferi romanul unui cititor al blogului.

Iată despre ce e vorba, pe scurt, în Fahrenheit 451:

O poveste tulburătoare şi poetică, „Fahrenheit 451” este o parabolă a unei societăţi în care valorile pe care le cunoaştem au fost răsturnate, în care statul interzice cititul şi legiferează arderea cărţilor. Cetăţenii acestei lumi distopice trăiesc într-o indiferenţă indusă de droguri şi de mass-media.
Unul dintre ei este Guy Montag. El are o sarcină simplă: trebuie să dea foc tuturor cărţilor şi caselor în care acestea sunt ascunse. Îi place meseria pe care-o practică de zece ani, simte că-şi face pe deplin datoria şi nu are niciodată îndoieli... până în momentul în care o adolescentă îi povesteşte despre un trecut în care oamenilor nu le era teamă.
La fel de proaspăt şi parcă mai relevant acum, la peste o jumătate de secol de la apariţie, acest roman-cult reuşeşte performanţa de a fi deopotrivă o capodoperă a literaturii universale, un clasic al genului şi un best-seller.
  — Sursa

De asemenea, găsiți recenzia mea în revista Galileo online, aici -> [link]

Acum o să vă provoc să vă imaginați că și în lumea noastră cărțile ar fi scoase în afara legii și pompierii ar începe să ne ardă bibliotecile. Însă aveți posibilitatea să salvați o carte, una singură (fără să trișați salvând un e-reader plin, ok?). Nu vă cer să alegeți cartea preferată, știu cât de greu e să alegi una singură. Vă provoc mai degrabă să alegeți o carte care să vă ajute să rezistați în noua societate în care cultura înseamnă emisiuni de genul celor „mondene” de astăzi. Alegeți o carte care să vă redea speranța, care să vă reîncarce mental astfel încât să puteți face față unei astfel de lumi.

Dacă ați ales, lăsați-mi un comentariu la această postare în care precizați:
- o adresă de e-mail validă
- numele contului cu care urmăriți blogul printr-una din rețelele sociale (Facebook/Twitter/Google+/GFC/Bloglovin') sau specificați dacă îl urmăriți prin e-mail
- cartea pe care ați ales s-o salvați de flăcări
- opțional: dați share concursului printr-o rețea de socializare.

Concursul se încheie pe 31 august, ora 23:59, rezultatele urmând să fie afișate a doua zi pe blog. Mult succes tuturor!

joi, 21 august 2014

Lucy - ce faci când poți face orice?

După ce am fost destul de dezamăgită de Edge of Tomorrow, m-am hotărât să nu mai am așteptări foarte mari de la filmele SF recent apărute în cinematografe. Apoi am fost la Lucy și mi-a trebuit o săptămână întreagă ca să pot pune în cuvinte cât de mult mi-a plăcut.

Povestea:
Lucy e o tânără obișnuită până când îl cunoaște pe Richard, care reușește s-o determine să livreze o servietă unui domn Jang. Acesta se dovedește a fi un traficant de droguri care o folosește pe Lucy ca recipient pentru a livra o pungă cu CPH4 pe piața din Europa. Însă punga cu droguri inserată chirurgical în stomacul fetei se sparge și drogul începe să lucreze în organismul ei, permițându-i să-și folosească o porțiune din ce în ce mai mare din creier, mai mult decât orice altă ființă de pe Terra.
Ce abilități va dobândi și ce va face cu ele râmăne să aflați urmărind filmul, pentru că merită văzut, e o experiență superbă.

Trailer:

Părerea mea:
Din start, premiza acestui film e un mit, nu un adevăr științific. Lăsând asta la o parte, filmul e un deliciu. Încă de la început, de la primele scene cu Lucy care sunt intercalate cu scene sugestive din lumea animalelor, îți dai seama că acest film va fi diferit de toate celelalte. Nu pot să mă laud cu un bagaj cinematografic ieșit din comun, mai văd câte un film din când în când, așa că poate ideea asta a mai fost folosită. Eu însă n-am mai văzut-o și mi-a plăcut, la fel cum mi-a plăcut montajul istoriei lumii văzută de Lucy din final. Vizual, filmul a fost superb.

Revenind la ideea de la care pleacă filmul, chiar falsă așa cum e ea, e folosită la maximum. Pe lângă controlul absolut al propriului corp, Lucy începe să-i poată controla și pe alții și, partea mea preferată, să vadă fiecare organism viu ca pe un sistem, înțelegând cu o singură atingere ce părți ale „mașinii” nu funcționează. Nici tehnologia nu îi pune vreo problemă, ea putând să „vadă” toate transferurile de date care au loc în aerul ce ne înconjoară. How awesome is that?! Adică presupunând că un om chiar ar putea face asta, posibilitățile sunt nelimitate... Ai putea face absolut orice. Și tocmai pe asta se concentrează filmul: atunci când abilitățile tale nu mai au nicio limită, ce faci cu toate cunoștințele pe care le dobândești? Atunci când devii mult mai mult decât uman, care e rolul tău în lume?

Însă lucrul care mi-a plăcut cel mai mult la acest film, elementul care m-a impresionat mai mult decât toate efectele vizuale și toate întrebările pe care le ridică filmul a fost punctul culminant. Aș vrea să-mi amintesc ultimul film pe care l-am văzut care avea așa ceva aș vrea să-mi amintesc ultima dată când am stat literalmente on the edge of my seat, întrebându-mă dacă personajul principal sau antagonistul va fi cel care va triumfa. În acele clipe, ambele variante par la fel de posibilie și nu poți să nu te întrebi ce a ales regizorul: o lume în care oamenii capătă acces la răspunsurile întrebărilor care au bântuit umanitatea încă de la primul gând conștient sau o lume în care aroganța și inconștiența omenirii sunt cele care triumfă și luminița de la capătul tunelului neștiinei noastre se dovedește a fi doar o lumânare pe care o stinge cineva care nu pricepe miza pentru că e orbit de propriile ambiții.

Pentru mine, Lucy a fost un film care mi-a dat senzația aceea de wonder pe care o caut în toate formele de evadare din cotidian, așa că îl recomand tuturor celor care vor să vadă un film superb despre care mult timp după ce îl vezi nu poți spune decât „oau”.

miercuri, 20 august 2014

Dezbaterile Paladin - despre cărți faine cu oameni faini

Cred că știți deja că iubesc orice eveniment care aduce la un loc cititori și/sau scriitori pentru că deși cititul e o activitate solitară, din când în când ai nevoie să vezi că mai există și alți oameni la fel de pasionați ca tine. Și uneori, cel mai frumos lucru e să poți sta de vorbă cu ei, să ajungeți să vă cunoașteți și să deveniți prieteni pentru că fiecare roman pe care l-ați citit cu toții e o viață pe care ați trăit-o în comun.


Când am participat prima dată la un club de lectură, nu mă așteptam ca oamenii pe care i-am întâlnit acolo să ajungă să însemne atât de mult pentru mine, dar am ajuns să compar acele întâlniri cu un fel de oază de înțelegere într-o lume care pur și simplu nu reșește să priceapă de ce cărțile sunt un lucru atât de minunat. Tocmai de aceea, faptul că editura Paladin va organiza lunar, începând din septembrie, o seară de dezbateri literare nu poate decât să mă bucure pentru că e nevoie de astfel de pauze de la cotidian.

Din păcate, evenimentul are loc doar în București, totuși asta nu vă oprește să citiți cartea lunii indiferent dacă puteți participa sau nu pentru că e vorba de cărți geniale. Prima pe care o vom diseca în librăria Bastilia este Fahrenheit 451, o carte care m-a impresionat și m-a speriat în egală măsură pentru că prezintă o societate care la o privire superficială poate părea diferită, însă după ce citești romanul înțelegi că seamănă înfricosător de mult cu lumea noastră, că superficialiatatea lor se regăsește la tot pasul și la noi și că emisiunile de la televizor sunt aproape identice celor descrise în romanul lui Bradbury.

Pe lângă cititori pasionați și cărți superbe, evenimentul acesta mai are câteva elemente interesante: câte un invitat special la fiecare ediție și reduceri pentru participanți:
„Începând cu luna septembrie, Editura Paladin și Libraria Bastilia te așteaptă la dezbaterile paladine din cafeneaua librăriei Bastilia din București. Ne întâlnim o dată pe lună pentru a evada în lumi fantastice și pline de suspans alături de invitați speciali.
Fie că vrei să asculți, fie că ții neapărat să participi la discuție, un scaun e al tău pe 18 septembrie 2014, de la ora 19, când dezbatem romanul cult Fahrenheit 451 de Ray Bradbury, alături de invitatul nostru special, scriitorul Michael Haulică.
O poveste tulburătoare şi poetică, Fahrenheit 451 este o parabolă a unei societăţi în care valorile pe care le cunoaştem au fost răsturnate, în care statul interzice cititul şi legiferează arderea cărţilor. La fel de proaspăt şi parcă mai relevant acum, la peste o jumătate de secol de la apariţie, acest roman-cult reuşeşte performanţa de a fi deopotrivă o capodoperă a literaturii universale, un clasic al genului şi un best-seller.
Intrarea este liberă, iar înscrierea se face prin trimiterea unui mesaj cu numele tău la adresa paladin@editura-art.ro. Noi vom răspunde cu un email ce conține voucherul tău personal pentru achiziționarea volumului dezbătut cu o reducere de 40%!
Te așteptăm!”
  — Sursa

Dacă mai aveți nevoie de motive, atunci vă mai spun doar că moderatorul dezbaterii va fi Flavius Ardelean. Așadar, ne vedem pe 18 septembrie la Bastilia, eu o să fiu acolo :)

luni, 18 august 2014

Rezultatele concursului „Ascuns între cuvinte”

Vreau să încep prin a le mulțumi tuturor participanților la concurs. Nu mă așteptam la atât de mulți concurenți și nu mă așteptam să vă placă atât de mult ideea concursului. Mă așteptam, totuși, să vă placă volumele oferite ca premiu :))

Aseară, în jurul orei 1:00, am publicat toate comentariile voastre, așa că acum puteți vedea cu toții cât de multă lume a găsit răspunsul corect. Totuși, din păcate, a trebuit să descalific câteva persoane care au descoperit răspunsul corect, dar nu au lăsat adrese de e-mail și/sau metoda prin care urmăresc blogul. Totuși, în final au fost 50 de intrări valide, 48 pentru Îmblânzitorul apelor și 46 pentru Acluofobia. Mai jos sunt listele cu înscriși și cei doi câștigători:

Îmblânzitorul apelor:
    


Acluofobia:
    


Așadar, Îmblânzitorul apelor merge la Cătălina Mironescu, iar Acluofobia va ajunge la Alexandru Baban. Felicitări amândurora! Vă rog să-mi trimiteți un e-mail de pe adresa cu care v-ați înscris. E-mail-ul trebuie trimis la adresa jurnalul.unei.cititoare@gmail.com și trebuie să conțină numele vostru, adresa și numărul de telefon. Aveți 3 zile la dispoziție (adică până pe 20, inclusiv).

Încă o dată, mulțumesc tuturor celor care s-au înscris și îi mulțumesc lui A.R. Deleanu, autorul celor 2 volume, pentru posibilitatea de a organiza acest concurs. Lectură plăcută câștigătorilor!

sâmbătă, 16 august 2014

Leapșă: Behind the blog

Vara asta am descoperit niște bloguri foarte faine, printre care și In love with books, care e unul dintre cele mai simpatice bloguri pentru că amprenta personală a lui Pufuleț (ar trebui să spun Pufuleței?) se simte în fiecare articol, mai ales prin animăluțele acelea adorabile care își vâră codița prin toate articolele.

Tocmai de aceea, atunci când s-a decis să lanseze un tag, pe care mi l-a pasat și mie, n-am putut rezista, mai ales că acest tag are un twist interesant: aveți și voi ocazia să-mi puneți întrebări :). Între timp, am primit încă o nominalizare, de la Andreea. Mulțumesc amândurora! Here it goes:


Reguli:
- Trebuie să răspunzi sincer.
- Trebuie să iei imaginea tag-ului și s-o încorporezi în postarea ta.
- Tăguiește cât mai mulți din blogării tăi favoriți :)).

Vor fi 7 întrebări universale (pe care le ia toată lumea) și 4 (sau mai multe, dar minim 4) lucruri pe care vrei tu să le știe lumea.

1.Din ce oraș ești?
Sunt din București și din motive încă neclare, iubesc orașul ăsta.

2.Câți ani ai?
20, dar încă nu-i conștientizez. În capul meu, am vreo 16 și încă mă mir că lumea mă lasă să cumpăr băutură fără să mă întrebe nimic.

3.Care e mâncarea ta preferată? Dar dulcele preferat?
Grătarul făcut de tata și tortul cu ciocolată făcut de mama. Culmea e că din ăștia doi părinți care fac super-mâncare a ieșit subsemnata antitalent pentru care bucătăria e un templu sacru care nu trebuie pângărit cu lipsa mea totală de... orice, actually. Singurul meu talent culinar e să scot mâncarea din frigider.

4.Care e cel mai mare vis al tău?
Oscilez între venirea întârziată a bufniței de la Hogwarts, cu tone de scuze, desigur și descoperirea dulapului către Narnia. Mă mulțumesc și cu descoperirea unor porți spre alte lumi, fie ele magice sau nu. Spre exemplu, m-aș mulțumi cu o călătorie în timp până în momentul în care există inteligență artificială suficient de avansată încât să reziste la niște discuții filozofice.

5.Cea mai mare frică a ta este:
Aș vrea să pot spune ceva banal gen înălțimea, dar nu mi se pare că mi-e cu adevărat frică de înălțime, am făcut rapel, m-am dat pe tiroliană, am fost în vreo două parcuri de aventuri și atâta timp cât știam că sunt asigurată, n-am avut nimic (exepția ar fi rapelul, acolo m-am confruntat prima dată cu senzația de a te lăsa pe spate în gol și am avut un moment de panică. Daaar după câteva minute, a devenit o chestie foarte plăcută). Am fost o dată fără asigurare pe o scară îngustă întinsă peste o vale, erau mulți metri până jos, a fost cel mai nașpa moment din viața mea, nu vreau să-l repet, dar am fost ok și aș fi în stare s-o mai fac o dată (doar nu-i spuneți lui tata, să nu-i vină idei).
Ca să ajung și la răspunsul întrebării, cea mai mare teamă a mea e teama de singurătate.

6.Care este citatul tău preferat, dar moto-ul?
Citate ar fi câteva, am vreo 6-7 între care oscilez în funcție de starea de spirit. Și pentru că se potrivește cu întrebarea despre vise, acum o să-l aleg pe acesta:

"“If we find ourselves with a desire that nothing in this world can satisfy, the most probable explanation is that we were made for another world.”   — C.S. Lewis

Și motto... nu cred că am vreunul. Sau, ca să citez (nu știu cât de exact) un scriitor genial: „sunt prea ocupat(ă) să trăiesc ca să mai am și un motto.”

7. Aici o (sau mai multe) întrebare/i pusă/e de cititorii tăi, revino cu un edit.
• De la Pufuleț: Daca ar fi sa construiesti o noua planeta, de la zero, cum ar arata?
Ăăăă... nu m-am gândit niciodată la asta. Primul impuls a fost să-mi imaginez o lume complet tehnologizată și 100% urbanizată, cu câteva parcuri ca să n-o iei razna, or even better, cu apartamente inteligente și interactive unde poți să-ți faci pereții și podeaua să pară un parc sau orice îți trece prin cap... mi-am imaginat mai mult sau mai puțin orașul Diaspar din Orașul și stelele de Arthur C. Clarke pe o planetă asemănătoare Trantorului din Fundația lui Asimov. Daaaar apoi mi-am amintit că planetele astea nu prea au un happy end, așa că prefer ceva aproximativ identic planetei Harmony din seria Întoarcerea acasă a lui Orson Scott Card, care e un fel de planetă scoasă direct dintr-o serie fantasy, cu cetăți și temple și natură multă, dar care e puternic tehnologizată (au spitale super-moderne), totuși tehnologia nu e implicată în nimic militar, așa că și când nu e pace, măcelul nu e prea mare. Și dacă tot am pomenit de Fantasy, mi-ar plăcea ca planeta mea tehnologico-învechită să fie formată în principal din insule plutind într-un ocean plin de curenți foarte puternici, astfel încât mijlocul de transport principal să fie aripile, precum în Furtună pe Windhaven. Și aș popula planeta cu vulturi uriași „dresabili”. Și poate cu dragoni prietenoși, mă mai gândesc la asta.

• De la Pufuleț: Cum ai ajuns la SF-uri?
Primul roman SF pe care l-am citit a fost Sfârșitul copilăriei, carte pe care o recomand deseori celor care vor să se apuce de acest gen. Totuși, văzusem câteva filme și seriale SF dinainte cu ai mei și îmi plăcuseră, așa că nu prea știu care a fost primul meu contact cu acest gen de artă. Totuși, punctul de cotitură a fost atunci când am citit seria Fundația a lui Asimov. Am avut toate cele 7 cărți cu mine la țară, unde am stat o săptămână. Nu am făcut nimic altceva decât să citesc și ceea ce mi-a plăcut a fost sentimentul pe care mi l-a dat, o combinație între fascinație și uimire la care nu voiam să mai renunț vreodată. Simțisem asta și la Clarke și regăsind acel sentiment incredibil, mi-am dat seama că iubesc acest gen de literatură și de atunci am citit tot ce mi-a picat în mână.

• De la Anca: Dacă ai putea denumi o planetă, ce nume i-ai da?
Ăăăă... dacă la prima întrebare am putut trișa folosind detalii din cărți, aici nu cred că-mi mai iese. Deci planeta mea simpatică s-ar numi... Aurora (am trișat din nou). Pentru că la cum arată lucrurile, vom căuta o a doua planetă doar atunci când Terra va fi în pericol dintr-un motiv sau altul. Tocmai de aceea, vreau ca numele planetei să fie un simbol al speranței și al unui nou început, dar unul în care omenirea învață din greșelile trecutului. Și ce simbol mai potrivit ca răsăritul?

• De la Horia Nicola Ursu: ce vrei să te faci „cînd o să fii mare”? :) Dream-job-ul, adică.
Înainte să încep facultatea, răspunsul meu era „aș vrea să lucrez cu calculatoarele”. Acum, un an mai târziu, am înțeles cât de vast e acest domeniu și cât de multe se pot face, așa că răspunsul meu a devenit mult prea vag. Adevărul e că nu știu clar ce vreau. Probabil mi-ar plăcea să lucrez în domeniul inteligenței articifiale, dar încă nu m-am ciocnit efectiv de asta, așa că nu știu dacă o să-mi placă. Însă indiferent ce voi face, vreau ca dream job-ul meu să ușureze viețile oamenilor cu ajutorul tehnologiei.


Bonus: 4 lucruri despre mine:
- Îmi plac șerpii. Nu sunt animalele mele preferate, n-am pus niciodată mâna pe vreunul (pentru că n-am avut ocazia, dacă ar fi ceva organizat, n-aș ezita), dar mi se par niște creaturi superbe. Când eram mică, visul meu era să plec în Australia ca să învăț să lucrez cu șerpii de la Steve Irwin.

- Am o părere foarte proastă despre literatura română clasică, cea studiată la liceu. În generală am avut o super-profă de română, dar în liceu am ajuns să detest toate romanele pe care le-am avut de citit. Singura chestie care mi-a plăcut din toată materia a fost poezia lui Blaga. Restul? Nu, mersi. Și mă deranjează chestia asta pentru că sunt curioasă dacă romanele pe care le detest mi-ar fi plăcut dacă le-aș fi citit din proprie inițiativă pentru propria plăcere.

- Persoanele care cred că Pământul e singura planetă din Univers unde există viață scad instantaneu în ochii mei. Nu mult și oricum încerc să n-o arăt (și eu zic că-mi iese), dar să privești în jur și să vezi că Natura a găsit o cale să creeze viață în fiecare loc al planetei ăsteia și să crezi că, din întregul Univers infinit, fărâma asta de praf cosmic numită Terra e singurul loc unde se întâmplă asta mi se pare de o aroganță incredibilă.

- Mi-e foarte greu să las cărți neterminate. O dată ce încep un roman, mă chinui să-l termin. Dacă e vorba de primul volum dintr-o serie, din fericire nu simt nevoia să continui seria, dar mi-e aproape imposibil să nu termin o carte. Până acum, sunt doar 2 romane pe care le-am început și nu le-am terminat: Patul lui Procust, din care am citit vreo 20-25 de pagini pe la 15 ani și care mi-a provocat atâta greață încât am lăsat-o baltă definitiv (acum cred că nu mai am nicio problemă cu asta, dar între timp am citit „Ultima noapte...” și mi-a pierit definitiv cheful de Camil Petrescu) și Stăpânul inelelor, pe care am început-o tot pe la 15-16 ani, am citit 100 de pagini, dar Tom Bombadill a fost mai puternic decât mine. După ce trecusem prin zeci de pagini de descriere a mobilierului hobbit de la care Frodo își lua la revedere, în timp ce eu mă tot rugam la toți zeii să se miște o dată (apropo, nu pot să sar peste pasaje când citesc, mi-e teamă să nu pierd ceva), capitolul cu Tom m-a plictisit atât de tare că n-am mai putut citi nici o pagină. Regret asta până în ziua de azi și mi-am propus să citesc toată trilogia cândva. Am văzut filmele, deci știu că trebuie doar să trec de început, apoi o să-mi placă (la filme, nu suport începutul primului, mi se pare sec și plicticos. Începe să-mi placă undeva între momentul când apare Aragorn și momentul în care Frodo și gașca ajunge în Rivendell). Deci chiar nu pot abandona romane începute :)

Dacă nu v-a ajuns sinceritatea, atunci aveți și voi posibilitatea să-mi lăsați câte întrebări vreți. Îmi rezerv o portiță de scăpare și nu promit nimic, dar în principiu, voi răspunde la toate întrebările.

Între timp, leapșa merge mai departe la: Boundless Daydreamer, Cory's Bookfrenzy, Dependenta de Ciocolată, Fantasy Books, Goldypedia, Lumea Imaginară, Răzvan's Bookshelf, Smile now...die later.

Have fun with it!

vineri, 15 august 2014

Recenzie: Fundația - viitorul e deja scris

Dacă mă roagă cineva să numesc cartea mea preferată, o să-mi fie imposibil să aleg. Nu pot pune o singură carte deasupra tuturor pentru că au fost multe care mi-au plăcut din motive foarte diferite și nu pot alege între ele. Însă există câteva cărți pe care le consider „de suflet”, care au valoare nu numai prin poveste, ci și prin impactul pe romanele respective au avut-o asupra mea. Fundația e, pentru mine, una dintre aceste cărți.

Povestea:
Hari Seldon, cel mai de seamă matematician al timpului său, a reușit să descopere o serie de legi sociale și economice care, legate între ele cu ajutorul matematicii, pot prezice viitorul. Totuși, noua știință denumită psihoistorie este statistică și funcționează doar dacă sunt respectate două condiții: se lucrează cu un număr foarte mare de oameni și oameniilor respectivi nu li se aduc la cunoștință predicțiile făcute.

Prima dintre cele două condiții e ușor de respectat: Seldon are la dispoziție întreaga populație a Imperiului Galactic, însă rezultatele sale sunt sumbre: după 12 000 de ani de progres, Imperiul Galactic se află în declin, Galaxia urmând să treacă prin 30 000 de ani de barbarie înainte ca un nou Imperiu să se ridice. Totuși, deși nu poate împiedica destrămarea Imperiului, Seldon reușește să găsească o soluție în urma căreia al doilea Imperiu Galactiv va unifica planetele locuite ale Galaxiei după doar 1000 de ani.

Astfel, pe Terminus, o planetă aflată la periferia Căii Lactee, este înființată Fundația, o lume formată din oameni de știință care vor aduna toate cunoștințele umanității într-o Enciclopedie. Însă această lume nu are forța necesară pentru a face față amenințăriler exterioare, așa că liderii ei trebuie să se folosească de alte mijloace pentru ca Fundația să supraviețuiască.

Părerea mea:
Se spune că nu se poate călători în timp. Credeam asta până acum câțiva ani, când am citit Fundația. Atunci, am ținut în mâini o poartă prin timp și spațiu. Am călătorit mii de ani în viitor și am ajuns de pe Trantor, din centrul Galaxiei, până pe Terminus, la periferia acesteia. Am văzut puncte de cotitură ale istoriei primilor ani ai Erei Fundației desfășurându-se în fața mea. Am văzut cum voințele oamenilor se confruntă și cum, chiar și peste milenii, istețimea câștigă în fața forței brute.

Și cea mai bună parte la cartea asta e că, dacă nu apare vreo modificare substanțială în societate în următorii ani, sentimentul de uimire și fascinație o să fie la fel de viu pentru cineva care o citește peste un secol sau două și cine știe pentru cât timp după aceea... Chiar presupunând că omenirea nu va ajunge niciodată în punctul prezis de Asimov prin Seldon, atunci toți cititorii vor fi călătorit într-un univers paralel, ceea ce e considerat chiar mai puțin probabil decât călătoria în timp :))

Spuneam la început că Fundația este unul dintre romanele mele de suflet. Motivul e tocmai acest sentiment că privești cu adevărat viitorul. Nu mă refer doar la senzația că ai trăit la rândul tău evenimentele povestite, ci senzația că totul va deveni realitate la un moment dat, că acesta ar putea fi într-adevăr viitorul. Întrebarea „de ce nu?” pur și simplu nu-și găsește răspunsul. E un roman fascinant și uimitor și e imposibil de lăsat jos din mână. E una dintre cărțile care trebuie citite. E una dintre cărțile care m-a făcut să mă îndrăgostesc de genul science fiction.

Și cea mai interesantă parte e atunci când închizi cartea, petreci ceva timp încercând să revii la realitate, apoi începi să înțelegi că întregul univers minunat din care ai revenit a fost imaginat de o persoană, că toate acele întâmplări s-au desfășurat în mintea cuiva înainte de a ajunge pe hârtie. E incredibil! E superb! E cred prima recenzie în care înșir atâtea superlative, însă am nevoie de toate ca să reușesc să transmit doar o fărâmă din ceea ce cred despre această carte și despre acest autor.

Citiți cartea asta. Faceți rost de ea și citiți-o. Te face să crezi că psihoistoria e adevărată, că Asimov a descoperit-o și că în romanele lui a sintetizat ceea ce a aflat despre viitor. E o carte care nu trebuie ratată! Pur și simplu citiți-o!

miercuri, 13 august 2014

Filmu' cu Stalone

Notă: articolul se referă la filmul "Bullet to the Head" și conține spoilere.

Aseară am hotărât să mă uit la un film cu Stalone. Motivul a fost faptul că juca Jason Momoa și am fost curioasă să-l văd într-un rol în care nu e un sălbatic care luptă cu sabia și care are 2 replici cu totul, și alea într-o limbă înventată (Jason e Khal Drogo din Game of Thrones și Conan din filmul cu același nume). Știam cam cum ar trebui să arate un film cu Stalone: sunt tipii buni și tipii răi și ăștia se bat și se împușcă între ei vreo oră jumate-două din motivele dictate de un plot mai subțire ca firul de păr. La asta mă așteptam. În schimb... mi-au plăcut fix 5 minute din film.

Povestea:
Jimmy Bobo (Stalone) e un asasin plătit care a avut o viață nasoală, deci are o scuză pentru care ucide, deși el e unul din tipii buni. Are și o fiică, tipa care o joacă pe avocata din Fairly Legal, care are un nume pe care l-am uitat și care apare în film numai ca să ne arate că nea Stalone are un suflet bun, pentru că o iubește.
În poveste mai apare și un polițist, am clipit când s-a înhăitat cu asasinul și am ratat modul în care au ajuns o echipă. Tipu' ăsta are un fix cu urmatul procedurilor și respectatul legii, doar că Stalone o să-i demonstreze că în lumea rea în care se desfășoară povestea, tipii buni nu pot urma regulile, că o mierlesc.
Pe partea cealaltă, Momoa e pachetul de mușchi al tipului rău și inamicul direct al lui Stalone pentru că i-a ucis un prieten. Ceea ce nu mi-am dat seama când am vrut să văd filmul a fost faptul că, având loc în zilele noastre, Momoa o să fie îmbrăcat mai mereu, așa că în afară de brațe, nu prea am avut ce admira. Totuși, a fost plăcut să-l aud vorbind engleză :))

Părerea mea:
Filmul ăsta începe cum mă așteptam, cu niște acțiune, scene de bătaie, niște replici de 2 lei și uciderea amicului lui Stalone ca să existe plotul acela subțire. Apoi începe să nareze Stalone și se alege praful. În primul rând, Stalone narând ceva serios e una dintre cele mai amuzante chestii pe care le-am auzit vreodată. În al doilea rând, după cele 10 minute la care mă așteptam și după narațiunea amuzantă, am aflat că Stalone are un nume.

Am și eu o nedumerire: Tu, regizor, faci un film de acțiune cu unu' dintre: Stalone, Arnold Nu-știu-să-i-scriu-numele și oricare alt „greu” din seria The Expendables. De ce simți nevoia să le dai nume? Nu e ca și cum e relevant pentru povestea ta și nu e ca și cum îi pasă cuiva. Nu cred că voi auzi vreodată pe cineva care povestește filmul ăsta spunând ceva de genul: „Și era asasinul ăsta, Jimmy și...”. Nu, toată lumea o să zică: „Și era Stalone și...”. Singurul motiv pentru care am reținut numele personajului și pentru care am scris numele la început a fost pentru că era penibil. Cum să-i spui lui Stalone Jimmy Bobo? Really? E ca și cum ai un tigru modificat genetic să fie de 2 ori mai mare, îi pui colți sabie și gheare de Wolverine și te hotărăști să-l numești Pufi.

Acțiunea mi-a scăpat complet. N-am înțeles cum a ajuns polițistul în ecuație, n-am înțeles care era problema cu the bad guy de fapt, n-am înțeles de ce-i mierlește Momoa pe toți ai lui în final (cred că iar am clipit...), n-am înțeles de ce nea-tipu-rău îi dă drumul lui Stalone, n-am înțeles de ce n-a făcut nimeni 20 de copii ale informațiilor de pe stick-ul cu dovezi și nu le-a trimis presei.... Nimic n-a fost logic nici măcar la nivelul logicii unui film cu Stalone.

DAR aproape de final vine momentul luptei epice între Stalone și Momoa. Alea 5 minute mi-au plăcut. Nu se bat și nu se împușcă, se luptă cu topoarele. Și e Jason acolo marele maestru al toporului, Stalone reizistă și mai dă și el doi trei pumni, Momoa se distrează de parcă ăla îi dă bomboane, nu pumni, mă simțeam ca oamenii din tribunele unei lupte cu gladiatori (abia văzusem un episod fain din Spartacus), chiar mă întrebam cum iese Stalone din asta pentru că trebuia să câștige, dar Momoa era clar în avantaj.... și apoi polițistul inutil aduce un pistol la o luptă cu topoare. Ca și cum filmul nu fusese suficient de varză, mi-au stricat și micul moment de bucurie.

Concluzia? Cât de curând o să încerc să revăd Conan, pentru că acolo pot să-l aud pe Momoa vorbind engleză, are niște scene de luptă faine, e la bustul gol tot filmul și nu există niciun idiot cu un pistol care să-l omoare :))

marți, 12 august 2014

Recenzie: Fântânile paradisului - știință versus religie


Povestea:
După ce a legat Europa de Africa prin Podul Gibraltar, inginerul Vannevar Morgan și-a propus un proiect și mai ambițios: un Turn Orbital, o construcție care să le permită oamenilor să ajungă în spațiu fără rachete, micșorând astfel atât costurile unei călătorii în afara planetei, cât și costul transportului de materiale.

Deși planul său are dușmani puternici, precum industria rachetelor, cea mai mare problemă a lui Morgan este un grup de călugări de pe o insulă din mijlocul oceanului. Deși aceștia nu au nicio obiecție împotriva proiectului propriu-zis, templul lor de pe munte este singurul loc în care Turnul ar putea fi amplasat. Însă după ce au trăit acolo timp de 3000 de ani, călugării nu au nici cea mai mică intenție să-și părăsească muntele.

Părerea mea:
Nu știu foarte multe despre viața lui Artur C. Clarke, însă cred că ar fi fost un profesor extrem de bun. Cel puțin asta e senzația mea după ce termin un roman scris de el. Stilul lui e ușor de urmărit, capitolele sunt scurte și oferă exact informațiile de care ai nevoie, atunci când ai nevoie de ele. Nu aglomerează toate detaliile într-o introducere monstruoasă, nu te descurajează prin termenii științifici și te face să vezi ceea ce se întâmplă, reușind să te facă să privești spre viitor cu optimism și nerăbdare. În plus, te face să crezi că toate minunățiile pe care ni le imaginăm într-un viitor vag vor deveni realitate cât de curând. Citind Arthur C. Clarke, viitorul pare nu doar frumos, ci și incredibil de aproape.

Totuși, are și o problemă pe care am constatat-o de-a lungul timpului, dar a devenit mult mai evidentă în acest roman: modul în care privește religia viitorului mi se pare neverosimil. În romanele sale, Clarke presupune că un contact cu o rasă extraterestră duce imediat la dispariția tuturor religiilor, cu excepția unor forme mai mult sau mai puțin modificate ale budismului. Pot să înțeleg felul cum povestea creștină a genezei ar primi o lovitură serioasă dacă s-ar descoperi alte specii pe alte planete, dar nu cred că biserica și-ar face bagajul și s-ar duce să moară în liniște.

Am și un argument: în clasa a 12-a ni s-a schimbat profesoara de religie. Dacă până atunci, avusesem oameni raționali cu care puteai purta o discuție cât-de-cât decentă, în anul acela s-a ales praful. Două semestre, am avut parte de documentare săptămânale în care ni se explica fapul că tehnologia e satana, că demonii ne ascultă telefoanele, că muzica laică e satanistă pe față pentru că motive și, pe scurt, că orice chestie mai deșteaptă decât focul din peștera te duce direct în Iad, unde o să arzi veșnic pe muzica lui Michael Jackson și a altor demoni întrupați în oameni. Și chiar și folosirea focului era tehnologie cam avansată, cred că trebuia sfințit înainte sau ceva -_-. Ceea ce încerc să spun e că există oameni care chiar cred asta. Oameni care sunt sincer convinși că locul oamenilor e în peșteră. Nu cred că exisă suficienți omuleți verzi în întregul Univers infinit care să convingă astfel de oameni să renunțe la religia lor. Așa că nu pot să cred că religia o să dispară, cel puțin nu prea curând și categoric, nu sub influența vreunei specii superioare.

Pe de-o parte, am simțit că autorul n-ar fi de acord cu mine. Pe de altă parte, prin modul în care disputa dintre inginer și călugări e rezolvată, am simțit că religia nu poate fi învinsă decât folosind propriile ei arme. Și mi-a plăcut asta, mi-a plăcut modul în care deși teoretic trebuia privită ca un inamic, ca personajul negativ al cărții, religia e reprezentată de oameni raționali, care prezintă motive solide și logice pentru care se opun, mi-a plăcut faptul că n-au dus discuția pe un teren plin de misticism ieftin, ci au fost niște oponenți pe măsură.

Însă cel mai mare oponent al proiectului a fost natura însăși, un oponent care joacă cinstit, după niște legi clare, însă care, dacă e subestimată fie și o fracțiune de secundă, poate transforma un miracol ingineresc într-un dezastru. Dar Clarke știe să se folosească de natură pentru a construi niște scene de neuitat, scene care te fac să simți imensitatea spațiului pe propria piele, scene în care înțelegi că în ciuda a tot ce a realizat de când a aprins primul foc, omenirea e încă echivalentul unui copil, suntem încă mici și insignifianți, dar avem un atu pe care Clarke îl pune în valoare cu fiecare cuvânt: avem ambiția de a ne dori mai mult.

Și pentru că e un profesor bun, reușește să te facă și pe tine să simți acea ambiție, acea senzație că viitorul aduce doar lucruri bune. Tocmai de aceea îmi place Clarke și pentru a simți asta pe pielea voastră, vă recomand cărțile lui :)

luni, 11 august 2014

Recenzie: Ingredientele iubirii

Povestea:
Aurélie Bredin tocmai a trecut printr-o despărțire dureroasă. Deși nu ar putea spune despre ea că e o cititoare înfocată, în cele din urmă își găsește refugiul într-o librărie, unde descoperă un volum care îi va readuce zâmbetul pe față. Cartea se numește Surâsul femeilor și este scrisă de Robert Miller, un englez care, descoperind Parisul, și-a scris impresiile despre acesta. Însă protagonista romanului, Sophie, este copia fidelă a Aurélie, începând de la aspectul fizic și garderobă și încheind cu restaurantul pe care îl conduce. Convinsă că Robert Miller trebuie s-o fi văzut într-adevăr, Aurélie e hotărâtă să-l cunoască.
Există totuși o problemă: Robert Miller nu există. Romanul fusese scris de editorul său francez, André Chabanais, care nu numai că va trebuie s-o determine pe Aurélie să renunțe la încercările ei de a-l contacta pe britanicul fictiv, ci și să încerce să-i ia locul lui Miller în inima femeii. În plus, șeful lui André dorește și el să-l aducă pe Miller la Paris, pentru o întâlnire cu cititorii.
Rezultatul? Un roman dulce precum un desert.

Părerea mea:
Din când în când, am chef de o poveste roz. Un basm modern în care prințesa și-l capătă pe Făt Frumos și a doua zi se căsătoresc și au parte și de trăitul fericiți până la adânci bătrâneți. O poveste ale cărei bucăți sunt prinse la un loc cu zahăr topit și peste care se toarnă frișcă și ciocolată cu lapte. Genul de poveste care nu te face să te gândești la nemurirea sufletului, ci îți pune un rânjet nu-foarte-inteligent pe față pentru că americanii știu ei ce știu atunci când fac sute de comedii romantice după același tipar. Sau, ca să fiu în ton cu romanul, după aceeași rețetă. Uneori, îmi place să citesc o astfel de poveste. Nu prea des, pentru că excesul de dulce provoacă diabet. Dar din când în când, merge.

Am primit exact ce am cerut. Protagoniștii sunt un el și o ea pur și simplu adorabili în modurile în care complică lucrurile deși e evident că sunt făcuți unul pentru celălalt, toate situațiile au propriul lor mod drăguț de a se rezolva în final, ba chiar fiecare dintre cei doi are câte un „cel mai bun prieten/cea mai bună prietenă” care are mereu un sfat de dat, o glumă cu care să destindă atmosfera și un umăr de oferit.

Și totul e cu atât mai plăcut cu cât André lucrează în domeniul editorial. Mi-a plăcut să văd cum arată o editură idealizată (lucrurile erau puțin prea roz ca să cred că nu există și probleme mai mari decât teancul de manuscrise care așteaptă să fie citite) și la fel de plăcute au fost și descrierile din bucătăria restaurantului Auréliei.

Ceea ce am încercat să spun cu multe cuvinte mai sus e că acest roman a urmat întocmai rețeta unei povești de dragoste roz și dulce și a avut toate ingredientele unei cărți perfecte pentru momentele în care tot ce-ți dorești e o prăjitură literară :)

sâmbătă, 9 august 2014

Recenzie: Orașul și stelele

Povestea:
Diaspar este ultimul oraș al umanității, locul în care specia care a realizat un Imperiu Galactic s-a refugiat din fața Invadatorilor, care au lăsat omenirii acest ultim bastion în schimbul întregii galaxii. Spațiul fiindu-le închis, oamenii au cucerit timpul, devenind nemuritori. Mediul controlat și cunoștințele din domeniul geneticii le-au permis să-și poată folosi corpurile timp de 1000 de ani, apoi computerele i-au ajutat să-și stocheze amintirile, astfel încât să poată trăi din nou. Tot computerele se ocupă și de structura orașului, pe care timpul nu o mai poate atinge.
Însă acum că utopia a fost atinsă, stagnarea intervine la rândul ei. Dar proiectanții Diasparului au vrut să împiedice asta, așa că, ocazional, din Băncile Memoriei apare un om care nu a mai trăit niciodată înainte, o persoană fără amintiri, un Unic. Alvin este o astfel de persoană și, pe lângă faptul că experimenteaza viața în Diaspar pentru prima dată, el posedă încă o calitate specială: nu se teme să părăsească orașul. Ce va descoperi pe planeta pustie ar putea schimba orașul pentru totdeauna... sau l-ar putea distruge.

Părerea mea:
Discutând despre altă carte a acestui autor, cineva a spus că Arthur C. Clarke nu are personaje sau, mai bine zis, are întotdeauna un singur personaj: omenirea. La începutul cărții, avându-l pe Alvin în prim plan, am crezut că acest roman va fi excepția de la regulă.

Totuși, să presupunem că omenirea ar cuceri spațiul, că ne-am extinde în întreaga Galaxie până când am găsi o specie mai puternică, acești Invadatori. Credeți că am renunța? Sau e mult mai plauzibilă varianta în care ne-am arunca toate resursele în joc, luptând până la epuizare, până la ultima idee neașteptată, până am epuiza și ultima strategie disperată? Însă în Diaspar nu se știe exact cât de mult am luptat, așa că e posibil să fi luptat până la epuizare și să fi fost învinși. Însă întorși acasă, refugiați într-un singur oraș perfect... am renunța? Nu pot să cred asta, cred că ne-am dedica în continuare tot timpul găsirii unei soluții. Am petrece fiecare clipă încercând să devenim egalii inamicilor, pentru a-i învinge.

Tocmai de aceea, în final, am descoperit că omenirea e în continuare singurul personaj. Diferența e că de aceasă dată, are un nume: Alvin. El e singurul care consideră orașul o colivie și care își dorește să iasă și să exploreze restul lumii, exact ca strămoșii săi. Comparat cu ceilalți locuitori ai Diasparului, Alvin e unic. Comparat cu omenirea așa cum o vede Clarke în cărțile sale, Alvin nu are nicio trăsătură care să-l scoată în evidență. Alvin e pur și simplu întruchiparea dorinței vechi de când lumea de a descoperi și depăși limitele, fie că e vorba de cele fizice, precum zidul orașului, sau de cele psihologice, precum teama de exterior și de Invadatori. Însă băiatul are parte și de foarte mult noroc, deoarece din dorința sa de a ajunge cât mai departe și de a descoperi cât mai multe, își asumă foarte multe riscuri fără să se gândească la consecințe și ajunge în situații care ar putea pune în pericol Diasparul.

Însă cea mai interesantă parte a cărții e finalul. Aproape de sfârșit, Clarke redă un moment care te face să simți cu adevărat nu doar imensitatea spațiului, dar și pe cea a timpului, un moment în care înțelegi că, la scara imensă a Universului, câțiva ani sau câteva mii de ani pot fi perioade la fel de neînsemnate, însă când vine vorba de întâlniri ratate, câțiva ani sau câteva mii sunt obstacole la fel de imposibil de depășit.

De asemenea, tot în final aflăm istoria adevărată a Diasparului și pe lângă faptul că mentalitatea locuitorilor din Diaspar începe să pară mult mai logică, modul în care istoria a fost modificată și felul în care adevărul n-a reușit să supraviețuască nici măcar prin legende arată că nu trecutul e cel care influențează oamenii, ci ceea ce cred ei că s-a întâmplat în trecut.

Dacă îți place stilul acestui autor și modul lui optimist de a privi viitorul, atunci nu trebuie să ratezi Orașul și stelele, care este cartea săptămânii la editura Paladin. Puteți citi primul capitol al romanului aici.

joi, 7 august 2014

Concurs: Ascuns între cuvinte

De când a început vacanța și am reînceput să bloggăresc cu normă întreagă, v-am tot bătut la cap să citiți Acluofobia. Ei bine acum, cu sprijinul autorului, doi cititori isteți și norocoși vor primi un exemplar din volumul de povestiri macabre sau un exemplar din Îmblânzitorul apelor, romanul de debut al lui A.R. Deleanu, pe care îl găsiți pe facebook pe pagina lui sau în grupul dedicat cărților lui.

Despre cele două cărți:
Îmblânzitorul apelor, roman (Casa de Pariuri Literare, 2012; Herg Benet, 2014).

Un roman existențialist despre o casă luată de potop și drama familiei din ea. Carte distinsă cu premiul revistei Tiuk! pentru cel mai bun debut (2013) și nominalizată la Premiile Vladimir Colin 2014 pentru cel mai bun text de frontieră.

„Îmblânzitorul apelor este o nouă apocalipsă, este o veche tragedie, este o altă – și, deci, unică – poveste de dragoste.”   — Observator cultural

Puteți citi un fragment din roman aici și recenzia mea aici.

Acluofobia. Zece povestiri macabre, colecție de povestiri (Herg Benet, 2013).

Un volum cu povestiri de un fantastic întunecat, zece incursiuni în cele mai tainice dimensiuni umane și inumane. Cartea a câștigat Premiul Vladimir Colin 2014 pentru cel mai bun volum de proză fantastică.

„Da, Acluofobia ar putea fi cea mai bună carte românească recentă, care poate să captiveze, să uimească şi să înspăimînte de-adevăratelea.”   — Observator cultural

Puteți citi un fragment din roman aici și recenzia mea aici.

Pentru a participa la concurs, trebuie să rezolvați următoarea enigmă: mai jos am ales 5 citate din Îmblânzitorul apelor. Fiecare citat conține câte o piesă din puzzle și, puse cap la cap, ele vă vor ajuta să descoperiți titlul uneia dintre povestirile din Acluofobia. Dacă aveți nevoie de ajutor, după citate găsiți 3 indicii care să vă ușureze treaba.

Iată citatele:

"S-au întins pe covor şi îşi vorbeau. Cuvintele curgeau de pe buzele ei în paharul cu vin, el ridica paharul şi îi sorbea cuvintele. Cuvintele lui curgeau în pahar şi se odihneau pe buzele ei."
© A.R. Deleanu - Îmblânzitorul apelor - Editura Herg Benet

"Cuvântul te face rege, dar nu-ţi dă un regat. Cuvântul îţi aduce singurătatea şi moartea, dar una croşetată în propoziţii, aşa cum vei vrea. Cum să te învăţ să vorbeşti, dacă nu ai ce numi? Cum să te las să sufli peste apă, să aduci moartea şi singurătatea în lumea noastră nouă? Nu, lasă, taci, e bine că taci. Să nu te temi. Lumea ta va arăta altfel, dar va fi a ta."
© A.R. Deleanu - Îmblânzitorul apelor - Editura Herg Benet

"Recunosc că mă despart mai greu de scris, dar nu mai vreau, eu nu sunt scriitor, nu voi fi niciodată scriitor. Zicea cineva că dacă îţi este dat să fii scriitor – de parcă cineva dă, toţi iau, nu dă nimeni nimic – vei fi. Acum ce să zic, scriem de frică, ne apărăm. Mi-e frică de moarte şi credeam că dacă scriu, scap de ea. Dar nu-i aşa, murim cu toţii."
© A.R. Deleanu - Îmblânzitorul apelor - Editura Herg Benet

"Uite, îţi spun: am pierdut manuscrisul. Simplu, uite aşa, mi-a căzut din mână şi l-au luat apele. Aş fi putut să mă aplec după el, dar nu am vrut. L-am lăsat să curgă pe stradă în jos. Curgea frumos, cu coperta în sus, ca un peşte mort."
© A.R. Deleanu - Îmblânzitorul apelor - Editura Herg Benet

"Mirosul de apă, un miros fără margine, îi mângâia plămânii şi aducea cu el duhoarea lumii stinse sub greutatea valurilor şi a tuturor vieţilor aruncate peste suprafaţa apei, precum cuvântul la început. Mirosea a tot, a animal, a dimineţi înfăşurate în cafea şi a seri cu damf de vin, a piele de bebeluş moale la ceafă şi a ceară şi a molii plimbându-se pe costume, a coşciuge, a iubire în grădină, sub duzi şi meri şi peri şi nuci şi a ură în scara blocului, mânjită pe cuţit şi pe mâini, a mamă, a tată, a fraţi şi a surori, mirosea a tot ce era îngropat şi a tot ce era dezgropat, a tot ce trăise şi a tot ce murise, a aer şi apă şi foc şi pământ [...]"
© A.R. Deleanu - Îmblânzitorul apelor - Editura Herg Benet


Și acestea sunt indiciile:
[Arată indiciul 1]
[Arată indiciul 2]
[Arată indiciul 3]

Dacă ați găsit răspunsul, lăsați un comentariu la această postare în care să preciați:
o adresă de e-mail validă;
o metodă prin care urmăriți blogul (e-mail/GFC/Facebook/Twitter/Google+/Bloglovin');
titlul povestirii din Acluofobia pe care l-ați descoperit;
opțional: dați share concursului și lăsați-mi link-ul.
Dacă aveți deja unul dintre cele două volume, menționați în comentariu cartea pe care o doriți :)

Am activat moderarea comentariilor, așa că răspunsurile corecte vor apărea după terminarea concursului. Dacă răspundeți greșit, vă voi aproba comentariul, cu mențiunea că răspunsul nu e cel căutat, astfel încât să puteți încerca din nou. De asemenea, dacă nu reușiți să găsiți răspunsul, puteți cere încă un indiciu.

Concursul se desfășoară până pe 17 august 2014, ora 23:59, rezultatele urmând să fie afișate a doua zi, pe blog. Succes tuturor și distracție plăcută!

miercuri, 6 august 2014

Read-a-...little?

Titlul corect era Read-a-thon, care e un fel de maraton de lectură. Un book-blogger lansează provocarea, precizând o perioadă de timp și câteva criterii pe care cărțile alese de participanți trebuie să le îndeplinească, apoi dă liber la citit. Șmecheria nu e să citești extraordinar de incredibil de mult, ci faptul că unii citesc mai temeinic dacă au un program.

Din păcate, nu mă număr printre ei, însă le felicit pe Anddeea și Pufuleț care au lansare câte un read-a-thon în această perioadă. Și felicit și participanții, mi-a făcut plăcere să citesc despre progresul vostru. Eu, însă prefer să citesc după chef, și mă refer aici și la cantitate și la cărți. Știu că regulile unui read-a-thon nu sunt extem de stricte, cărțile se pot schimba/înlocui, însă pur și simplu nu m-am simțit în stare să particip. Poate o s-o fac și pe asta, odată și odată :D

Totuși, mi s-a părut interesant că read-a-thon-ul lui Pufuleț avea o cerință cel puțin neobișnuită: să citim o carte cu ilustrații. În final, a anunțat că e ok și o carte de benzi desenate/manga, oricum, să fie ceva cu poze. În momentul acela, mi-am amintit că sunt o persoană groaznică pentru că am împrumutat la sfârșitul clasei 12-a Watchmen, un roman de benzi desenate (nu știu dacă aste e terminologia corectă, dar până la urmă... chiar e un roman, doar că de benzi desenate... oh, well) și acum am terminat anul I și încă nu l-am citit & returnat.

Din fercire, am și niște super-prieteni care înțeleg și lipsa de timp și faptul că uneori între tine și ceea ce ai plănuit să citești apar alte romane care pur și simplu ți se lipesc de mâini și nu te lasă în pace până nu le termini (serios, cărțile pot fi foarte persuasive!). Totuși, chiar dacă prietena care mi l-a împrumutat m-a asigurat că e ok, deja mă simțeam foarte foarte prost pentru că practic răpisem cartea, așa că deși nu particip la read-a-thon, m-am apucat s-o citesc.

Culmea, îndeplinește și vreo 3 din cele 6 cerințe (are ilustrații, vreau s-o citesc de muuuuuult și are peste 300 de pagini), ba chiar, dacă forțez un pic lucrurile, îndeplinește toate cerințele, cu excepția faptului că nu e scrisă de un clasic român (are și niște negru și niște ochi pe copertă, nu?). Oricum, am citit-o, a fost interesantă, singurul meu regret a fost faptul că e de la DC Comics, care au cu totul și cu totul alți eroi față de Marvel, așa că nu știam absolut nimic despre ei (de la Marvel mai știu și eu câte ceva despre istoria unora dintre eroi). În plus, aici totul e foarte foarte dark și mult mai realist, super-eroii nu prea sunt super (cu o excepție), sunt doar oameni în costume care au ales să schimbe ceva, iar unii nici nu prea sunt eroi pentru că sunt pur și simplu... duși? Bine, presupun că pot să înțeleg că nici lumea lor nu e tocmai una roz, dar... prefer ca super-eroii mei să rămână și super, și eroi.

Ceea ce nu înseamnă că nu mi-a plăcut Watchmen, din contră, mi s-a părut interesantă perspectiva diferită asupra eroilor costumați și ilustrațiile sunt pur și simplu superbe. În plus, printre altele, povestea prezintă o bandă desenată pe care o citește un personaj, așa că... benzi desenate în benzi desenate? Awesome :) Și în sfârșit pot să returnez cartea și să scap de musca de pe căciulă :)

marți, 5 august 2014

Recenzie: Enders (Starters #2)

Povestea:
În filme, după marele Bum! care distruge afacerea tipilor răi, urmează happy-end-ul. Aici nu e cazul, deoarece Bătrânul a reușit să scape și încă are acces la cipurile Starterilor. Pe lângă faptul că îi poate vorbi lui Callie oricând vrea, ba chiar să folosească vocea tatălui ei - sau cel puțin asta își spune ea - Bătrânul îi poate controla pe ceilalți tineri de la Destinații Splendide și reușește și să-i transforme în bombe.

În plus, se pare că Tyler, frățiorul ei, are și el un cip implantat, așadar Callie trebuie să facă tot posibilul să-l știe în siguranță. Finalul fericit e tot ceea ce-și dorește, dar îi e din ce în ce mai greu să creadă că-l va obține vreodată...

Părerea mea:
Mă tot gândesc cum să încep și singurul lucru care îmi trece prin cap e că aproape de finalul cărții există o întorsătură de situație despre care normal că nu pot să spun nimic, pentru că ar fi un spoiler gigantic, dar care schimbă atât de multe încât am senzația că ar trebui să recitesc prima carte, numai ca să văd dacă totul se leagă (recenzia primului volum o găsiți aici). Intuiesc totuși câteva urme de ață albă, mici și vagi, dar existente...

Revenind la acest volum, de data asta, cipul lui Callie nu mai e doar o metoda prin care Bătrânul să-i poate vorbi oricând are chef, ci se pare că tehnlogia care le permitea Enderilor să împrumute corpurile Starterilor încă funcționează, chiar și de la distanță, așa că sunt câteva momente în care Callie e prizonieră în propriul corp, ceea ce în continuare mi se pare extrem, extrem de groaznic. Sunt pro-tehnologie, dar nu în acest domeniu, nu sunt pregătită pentru ideea unei asemenea invazii a spațiului personal, îmi place să cred că mintea și corpul unui om sunt făcute să fie ale lui și doar ale lui și ideea că asta s-ar putea schimba vreodată o să-mi dea mereu fiori pe șira spinării, indiferent cât de bună sau slabă mi se pare cartea.

Au fost câteva momente când am avut o problemă cu protagonista, mi s-a părut puțin prea naivă și m-aș fi așteptat să pună măcar mai multe întrebări înainte să se lase convinsă, dar în final intuiția ei a fost mai bună decât întrebările mele și oricum Callie nu prea avea de-ales în acele situații... daaaar tot mi-aș fi dorit să nu accepte situația atât de ușor și tot am dubiile mele legate de câteva personaje așa zis pozitive. Însă ceea ce mi-a plăcut la Callie a fost faptul că suferă „cum trebuie”, în sensul că nu trece peste niște momente dureroase fără ca ele să-și lase o amprentă asupra ei (spre deosebire de alte romane în care eroinele plâng puțin și o pagină mai încolo nu mai au nimic).

De asemenea, am apreciat faptul că triunghiul amoros care părea să se ivească la orizont în primul volum a rămas undeva departe în fundal și în Enders pentru că sunt sigură că n-aș fi rezistat la diverse momente de dulcegăreală plasate în cele mai nepotrivite momente. Din fericire, n-a fost cazul și toate aerele de îndrăgostită nehotărâtă au fost lăsate pentru un viitor despre care nu se va mai scrie (seria e de fapt o duologie). Mie îmi place să cred că puștioaica îi trimite la plimbare pe toți și mă bucur că romanele mi-au furnizat destul material încât acest final să se potrivească personajului.

Ceea ce nu înseamnă că finalul e neapărat deschis, deznodământ există și pune punct majorității problemelor, însă e loc destul și pentru cititori și imaginația lor. Totuși, repet, sunt câteva personaje despre care am în continuare mici dubii și sunt câteva urme de ață albă prin poveste, dar nu sunt obstacole prea mari dacă vă place genul și dacă v-a plăcut prima carte :)

luni, 4 august 2014

Copacul cu cărți



Pentru că mi s-a părut interesantă experiența de a citi în parc, imediat ce am aflat că s-a organizat încă un astfel de colț de lectură în aer liber, de data asta în Parcul Cișmigiu, am mers și eu la Copacul cu cărți.

Primul lucru pe care l-am căutat a fost, efectiv, copacul cu cărți. Eram curioasă ce ar putea fi în el, având în vedere că din informațiile de pe net, am aflat doar că editura Nemira oferise niște cărți, dar din poze părea că se găsesc și de la alte edituri. La fața locului, păreau să existe inclusiv cărți donate și mi s-a părut interesant faptul că rezultatul final era un amestec din care oricine putea găsi ceva pe placul lui.



Eu însă aveam deja o carte începută în geantă, Ingredientele iubirii, ceva drăguț și roz, pentru că aveam chef de ceva dulce și siropos (mi se mai întâmplă să am și „pofte” din astea). Spre norocul meu, am prins loc liber pe cea mai minunată chestie ever: e ca un hibrid simpatic între un șezlong și un hamac... e ca și cum ai sta pe un nor. Soră'mea, pe care am corupt-o să mă însoțească, are o părere puțin diferită: l-a denumit, citez, „ză hamac from Hell” pentru că i s-a părut ciudat faptul că dacă te miști spre una din părți, hamacul se înclină. Mie mi-a plăcut enorm. Oricum, aveau și scaune, bean-bags, pături, pe scurt, de toate pentru toți!


Atmosfera a fost perfectă. Spre suprinderea mea, inclusiv plozii super-gălăgioși care umpluseră parcul n-au fost o problemă pentru că 1) părinții lor erau destul de de treabă cât să-i facă să tacă în zona de lectură și 2) la un moment dat a început un atelier unde s-au dus toți ca moliile la bec și au tăcut frumos din gură. Pe fundal nu se auzea decât o muzică în surdină și păsările din parc. Pe scurt, era spațiul perfect pentru citit, habar n-am când a trecut timpul.

Spre seară, m-am întrerupt din lectură pentru că începuse un spectacol de improvizație și deși n-am putut rămâne prea mult, mi-a plăcut puținul la care am asistat. La fel, din privirea scurtă pe care am aruncat-o peste programul Copacului cu cărți, atelierele și spectacolele par foarte interesante. Din păcate, evenimentul durează doar până pe 6 august, așa că dacă aveți chef de citit într-un cadru organizat și într-o atmosferă creată special pentru lectură, dați o raită prin Cișmigiu și relaxați-vă lângă lac, cu o carte bună!

De asemenea, există și un concurs pe pagina lor de facebook la care puteți participa -> [link]

duminică, 3 august 2014

Cartea de pe plajă #5: Turnul (Sancti #3)


Ultima carte citită pe plajă și ultima carte a trilogiei Sancti :)
Recenziile volumelor 1 și 2 le găsiți aici și aici.

Povestea:
După ce Liv a găsit Grădina Raiului și a eliberat Sacramentul, îndeplinind a doua parte a profeției Mala, sfârșitul zilelor pare să fi fost evitat. Însă molima care a decimat călugării din Citadelă s-a răspândit în tot orașul Ruina și riscă să infecteze și mai mulți oameni, acum că și Gabriel o are. Iar pentru Liv problemele nu s-au încheiat deoarece o dată cu revenirea la viață a deșertului, noua oază de verdeață devine încă o dată ținta unor oameni care caută comori.
Între timp, înapoi în SUA, telescoapele NASA încep să fie sabotate de extremiști creștini care le aseamănă cu Turnuri Babel moderne, iar ancehta acestor evenimente duce la descoperirea unei numărători inverse, însă nimeni nu știe ce se va întâmpla când numărătoarea se va opri... În plus, Harta Stelară mai are gravată o serie de hieroglife care anunță alte evenimente, printre care și sfârșitul zilelor.
Ce va însemna acest sfârșit? Va mai avea loc sau nu? Și dacă da, poate el însemna și un nou început?

Părerea mea:
Din nou am amânat citirea acestei cărți cât de mult am putut pentru că nu voiam termin trilogia, nu voiam să nu mai am niciun volum din serie pe care să-l aștept sau pe care să vreau să-l citesc. Totuși, pe parcursul celorlalte volume, Simon Toyne a reușit să mă facă să-i îndrăgesc personajele, în special pe Gabriel, așa că voiam să aflu dacă reușește să supraviețuiască against all odds. N-o să vă spun ce se întâmplă cu el, în schimb o să vă spun că mi-a plăcut faptul că volumele sunt atât de bine legate între ele încât după câteva pagini, simțeam că terminasem volumul 2 cu doar câteva clipe înainte, îmi aminteam toate evenimentele, personajele, discuțiile și unde îmi lipseau detaliile din memorie, sunt destul de sigură că mi le furniza autorul în mod subtil pentru că n-am simțit nicio clipă că Simon își dă silința să-mi reamintească, dar nici nu cred că n-am reușit să uit chiar nimic.

Pe lângă acest detaliu de stil, mi-a plăcut enorm povestea în sine, în special finalul care a fost atât de frumos și de bine gândit și explicat încât, pe lângă faptul că m-a luat prin suprindere mai ales prin simplitatea lui, m-a făcut să regret de două ori mai mult gestul de a închide cartea. Chiar mi-ar plăcea să se întâmple așa ceva și în realitate, cred că ar face lumea nu neapărat un loc mai bun (deși îmi place să cred asta), dar cel puțin un loc mult mai interesant (și mi-ar plăcea încă un volum care să aibă loc în această lume transformată).

De-a lungul întregii trilogii, autorul a (re)interpretat miturile biblice într-un mod care mi sa părut nu doar fascinant, dar și foarte original. Dacă n-ar fi fost Citadela care să-mi amintească faptul că totul e ficțiune (recunosc, am căutat-o pe Google. Știam că nu există, dar a fost descrisă atât de veridic încât nu m-am putut abține să nu verific, just in case), mi-ar fi plăcut să cred în poveștile lui, mai ales pentru că explică într-un mod foarte interesant motivul pentru care bărbații sunt cei privilegiați în cardul religiei creștine (și chiar motivul pentru care ei au fost la putere atâtea mii de ani). Totuși, nu vă imaginați că e vorba de o carte plină de îndemnuri feministe, nu e cazul.

V-aș spune mai multe, dar nu vreau să vă stric plăcerea cu mai multe informații decât e cazul, așa că închei recomandându-vă trilogia. Depinde foarte mult ce definiție aveți voi pentru cărțile „de vară”, dar dacă această definiție implică romane captivante, pe care să nu vrei nici să le lași jos, dar nici să se termine, atunci trilogia Sancti e perfectă pentru vară!

sâmbătă, 2 august 2014

De citit: Cioburi de stele (Constelaţii #1)

Am spus-o și o repet și cred că o să simt nevoia să scriu asta la începutul fiecărui articol din rubrica De citit, dar a recomanda o carte pe care n-ai citit-o mi se pare un risc destul de mare. Uneori, când am încredere în autor, îmi asum acest risc, sunt câțiva oameni cărora deocamdată am încredere să le ciesc orice text. De data asta, însă, nu e cazul. De data asta nu am mai citit nimic de aceste autoare. Cartea asta, nici atât. De fapt, tot ce știu despre ea e descrierea editurii și puțin cam frică să caut mai mult pentru că mi-am pus multă încredere în carte și prefer să gândesc pozitiv cel puțin până o citesc. Cu puțin noroc, o să fiu încrezătoare și după :)

Descriere:
„Icarus e o uriaşă navă spaţială care călătoreşte prin hiperspaţiu cu viteză superluminică. Icarus explodează, iar Lilac LaRoux (fiica celui mai bogat om din univers) şi Tarver Merendsen (care, la doar 18 ani, este deja erou de război) sunt singurii supravieţuitori. O navetă de salvare îi duce pe o planetă pustie, unde găsesc o formă ciudată de viaţă ("fiinţele şoptitoare"), supusă unui experiment secret condamnabil, iniţiat de tatăl lui Lilac. Totul se schimbă după ce Lilac şi Tarver dezleagă misterul "fiinţelor şoptitoare" şi află că ar putea fi salvaţi. Dar nu vor mai fi niciodată aceiaşi tineri care au păşit cândva pe planeta pustie.”   — Sursa

De când m-am apucat eu de citit SF (nu e chiar atât de mult timp pe cât sună, sunt doar vreo câțiva ani), de multe ori am fost atât de entuziasmată în legătură cu o carte încât m-am apucat să-mi bat la cap prietenii și cunoscuții. În majoritatea cazurilor, mă trezeam ațintită cu priviri ciudate (cu prietenii mei super-faini și non-sefiști am ajuns la un compromis: eu nu debitez prea mult și prea des și ei mă tolerează când „mă apucă”) și nu o dată m-am trezit cu întrebarea sinceră și nevinovată „tu crezi în extratereștrii?” de parcă tocmai declarasem că l-am văzut pe Moș Crăciun. Prietene, eu am citit o carte, ce importanță are în ce cred? Trebuie să cred în elfi ca să citesc fantasy? Întrebarea a avut și varinta foarte amuzantă „tu chiar citești SF?”. Nu, mă prefac -_-

De când sunt la facultate (la Politehnică!!!), treaba asta mi s-a întâmplat mai des și mult mai enervant, așa că în ultimul timp, orice idei preconcepute despre SF mă irită. „Preferata” mea e declarația tranșantă „eu nu citesc SF, nu-mi place”. Hai, nu zău. Ai încercat, măcar? Dacă da, treaba ta (deși ego-ul meu îmi spune că ți-aș putea recomanda eu ceva care să-ți placă). Dar dacă mă iei cu „nu cred în extratereștrii, deci n-o să-mi placă”, meriți să te pocnesc cu o carte. Norocul e că țin prea mult la cărți ca să le folosesc pe post de arme albe (în special pe cele fără extratereștrii, pentru că SF-ul nu înseamnă automat omuleți verzi!). Oricum, reacțiile astea sunt unul dintre motivele pentru care iubesc blogulețul și pe voi toți, mai ales pe cei care vor să se apuce de SF pentru că i-am bătut eu la cap. Mi-ați făcut zilele frumoase, serios.

Bun, trecând peste frustrările mele și revenind la cartea pe care o recomand... e în mod evident SF. Dar e și YA și pare să aibă o poveste cu priză la public. Dacă am dreptate și în jurul ei o să se formeze un grup de fani cum s-au format și în jurul distopiilor (apropo, și distopiile sunt o ramură a genului SF&F, pentru ăia care nu suportă SF-ul, dar adoră Hunger Games), atunci poate că, încet încet, o să avem tineret cititor de SF și n-o să mai fiu eu cea mai mică la cluburile de lectură și la cenacluri. Deci nu pot decât să sper că romanul acesta o să fie bun și iubit și n-o să mai aud lume care respinge SF-ul din start.

Cartea nu a apărut încă pe piață, însă cei de la editura Trei au anunțat că va fi disponibilă în curând. O să vă țin la curent :) Update: Cartea poate fi comandată pe site-ul editurii -> [link]

vineri, 1 august 2014

Cuvinte... care te lasă fără cuvinte

Prima dată când am vorbit despre Acluofobia pe blog, eram pe la începutul cărții, o citeam în metrou și am dat de un fragment care fusese pus în cuvinte într-un mod atât de adevărat și de puternic încât, pe lângă faptul că nu mi l-am scos din cap toată ziua, m-a și făcut să mă gândesc la atâtea chestii încât am simțit nevoia să scriu despre asta ca să nu-mi explodeze capul de la furtuna de gânduri.

Habar n-aveam la vremea respectivă că acum, la mai puțin de un an distanță, urma să fiu definitiv și irevocabil vrăjită de acel volum, urma să-i trâmbițez laude prin toate lepșele de pe blog și cu orice ocazie in real life, urma să fie mica mea plăcere (mică din punct de vedere al dimensiunii cărții, nu al dimensiunii plăcerii) la care să revin oricând aveam chef să ies dintr-ale mele și, mai ales, că urma să mă poticnesc în cuvinte de fiecare dată când încercam să explic cât de faină e cartea asta. Pur și simplu nu e ceva ce se poate explica, pot doar să vă spun să citiți cartea și să vă trageți propriile concluzii.

Tot acum, la mai puțin de un an distanță, ni s-a promis că la toamnă vom avea un nou volum de bizaroproze și pentru că marea „tizăreală” a început, a apărut și primul fragment:

"[...] Cei Bătrâni nu s-au mai întors. Îi aștept aici, în măruntaiele lor, în măruntaiele mele, atârnând de tavan într-un colț. Din mine se scurge creatura pe care am crescut-o tot timpul acesta în pântecele meu. Atârnă într-un sac translucid, străbătut de venele mele prin care mă preling îmbrățișându-mi copilul. E greu, dar e al meu. Sunt eu. Privesc încăperea din toate părțile, ochii-mi clipesc din fiecare por, din fiecare spor. Bătrâna și copilul, pisicile și capul bătrânului sunt și ele acum, parte din ei, parte din mine. Pe coridoare zgomotele cresc, pașii se înmulțesc. Pot simți omul, îl miros mai bine, sporii mei se strecoară pe sub ușă și plutesc spre ei. Știu că vor veni. Le simt neliniștea prin pereții pe care i-am pătruns cu rădăcinile mele, le simt frica prin aerul pe care îl inspir prin pori, îi aud. Se adună în fața ușii mele, cu mic, cu mare, omul. Încă ezită. Nu mă tem. Nu mă mai tem de nimic. [...]"    — Sursa

© A.R Deleanu

Mind. Fucked. Atât.