Blogosfera SF&F: Colți-Lungi de Alex Cuc

Am început să citesc Colți-Lungi cu ceva așteptări în urma lansării de la Gaudeamus la care am participat. Mai exact, mă așteptam să nu fie tocmai pe gustul meu, dar, deși n-a fost un roman extraordinar, n-a fost nici o carte rea.

Povestea:
Sarah Reed este o jurnalistă din New York care a plecat în jungla amazoniană ca să scrie povestea ultimului trib sălbatic de vânători de capete. Totuși, în loc să ia câteva interviuri și să se întoarcă la civilizație, se trezește prinsă în mijlocul unui război dintre oamenii junglei și cei care vor s-o taie. Dar războiul ascunde mize mult mai mari, puteri stăvechi fiind cele care manevrează oamenii pe terenul de luptă.

De asemenea, Sarah îl întâlnește pe Colți-Lungi, șeful tribului Jagudo... care a fost educat la Harvard și are un laptop conectat la Internet în mijlocul ultimului trib războinic. Totuși, în ciuda educației sale, credințele și obiceurile lui au rămas cele ale tribului dintr-un motiv foarte simplu: viața în junglă nu e nici pe departe comparabilă cu cea de la oraș, unde lucrurile sunt clare și ceața ascunde, în cel mai rău caz, o groapă în asfalt, nu ceva care te poate ucide... sau mai rău.

Părerea mea:
Când eram mică, am văzut Pocahontas. Apoi am crescut și am văzut Avatarul lui Cameron, care e Pocahontas în spațiu. Și mi-au plăcut ambele filme. Ei bine, Colți-Lungi e Pocahontas în jungla amazoniană contemporană, sute de ani după invazia „omului alb”, dar mult înainte de descoperirea vieții în spațiu. Însă ceea ce aduce în plus este faptul că personajul negativ e mult, mult mai mult decât un om, iar personajele pozitive sunt departe de puritatea omului aflat în comuniune cu natura, fiind mai degrabă în zona gri a spectrului.

Ceea ce nu înseamnă că mesajul nu e la fel de transparent: natura e bună, lăcomia e rea, ordinea firească a lucrurilor n-ar trebui schimbată de om, pentru că s-ar putea să întâlnească forțe mai presus de imaginația sa și nu e bine să te joci cu focul. Și deși e evident că personajul negativ, Luke, este personificarea acestui mesaj, Sarah este și ea pe-aproape: este persoana civilizată care nu pricepe cu adevărat ceea ce se întâmplă și deci, e ușor să înțeleagă greșit ceea ce trăiește. De fapt, asta mi-a plăcut: aceste două personaje, alături de Colți-Lungi alcătuiesc un trio de oameni educați, expuși civilizației, care reacționează complet diferit în fața acelorași lucruri.

În schimb, partea supranaturală m-a impresionat doar pe jumătate, în sensul că „ăla rău” a fost foarte fain construit: răul pur, lacom, care funcționează pe baza instinctului, care poate să sădească îndoială și să ofere promisiunea ideală, pe care apoi s-o încalce, evident. Mai ales episodul dintre Luke și Sarah a fost foarte bine jucat, mi-a plăcut. Din păcate, echivalentul său pozitiv a fost genul de zeitate în care trebuie să crezi orbește pentru că sigur-sigur totul are sens și dacă n-are, o să aibă sigur-sigur mai târziu. Mdaaaa... nu. Sunt extrem de subiectivă când spun asta, dar pur și simplu nu-mi place ideea de credință oarbă.

În plus, m-a deranjat și modul cum „binele” învinge. Înțeleg că asta trebuia să se întâmple; întotdeauna în poveștile în care sălbaticii reprezintă natura și tot ceea ce omul a uitat, iar oamenii civilizați reprezintă lăcomia și progresul autodistructiv, „binele” trebuie să învingă... dar aici, în final, tot progresul a învins. A fost un progres de altă natură, adevărat, dar tot a fost o formă de intervenție a omului asupra naturii. Nu o să vă spun ce se întâmplă, ci doar că la finalul lecturii nu reiese faptul că natura ar trebui lăsată în pace, ci, din contră, că ar trebui intervenit asupra ordinii lucrurilor, chiar dacă doar pentru a repara răul deja făcut de oameni. Ceea ce mi-a amintit supărător de mult de paradoxul ideii de război pentru pace, așa că partea ideologică a romanului mi s-a părut nu doar evidentă, ci, la final, și puțin contradictorie.

Totuși, e o carte cu o rețetă destul de clară, care nu surprinde la nivelul acțiunii. Cei care lucrează pentru forțele răului sunt mânați de frică și pierd, cei care sunt de partea binelui sunt uniți și, pentru că au fost buni, primesc sprijinul de care au nevoie. Toate acestea sunt destul de ușor de ghicit încă de la început, dar romanul e scris destul de cursiv, așa că faptul că știam destul de clar unde se îndreaptă acțiunea nu m-a făcut să-mi fie greu să ajung la final.

În concluzie, mi-au plăcut personajele umane, mai ales Luke, dar nu mi-a plăcut ideologia. Și am rămas cu o nedumerire legată de scopul acestei cărți și cât e de adecvată pentru publicul român. Da, ar trebui ca oamenii să nu taie toată jungla amazoniană... dar noi nu trăim în preajma Amazonului. Și deși avem și noi pădurile noastre și probleme serioase cu tăierea lor, cred că suntem un popor care, la nivelul omului de rând, chiar nu-și dorește ca pădurile să dispară. Prin urmare, nu prea știu cui să recomand cartea, în afară poate de a reveni la paralela cu Pocahontas și Avatar și a vă spune că, dacă iubiți poveștile în care omul alb luptă cu băștinașii și cei slabi înving mulțumită Naturii, atunci Colți-Lungi aceasta e pentru voi.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Colți-Lungi, le găsiți pe blogurile:

   •  Nantan Lupan
   •  Cu mintea la... SF
   •  FanSF
   •  Catharsis Writing
   •  Assasin CG

Pentru luna februarie, vom citi Cum să fabrici un semizeu de Florin Purluca. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Rezultatele concursului „Îndrăgostiți de carte”

V-am provocat să alegeți romanul vostru de dragoste preferat și m-am ales cu o serie de recomandări care să mă țină multe luni februarie de-acum încolo. Totuși, poate fi un singur câștigător, așa că romanul Jane Austen merge la Hollywood oferit de editura ALL merge la Ana Maria Niculescu.

Felicitări Ana! Aștept un e-mail cu datele tale personale (numele, adresa și numărul de telefon) la adresa jurnalul.unei.cititoare@gmail.com. E-mailul trebuie trimis de pe adresa cu care te-ai înscris în concurs în maxim 3 zile (adică până pe 1 martie, inclusiv).

Mulțumesc editurii ALL pentru ocazia de a organiza acest concurs și mulțumesc tuturor participanților și sper să vă revăd pe blog :)

Concurs: Îndrăgostiți de carte

Fie că sărbătoriți Ziua lui Valy sau Dragobetele, pe amândouă sau niciuna, în luna februarie totul e îmbibat de inimioare și Cupidoni, așa că de ce n-am citi ceva în ton cu atmosfera? Și pentru că v-am vorbit ieri despre romanul Jane Austen merge la Hollywood, cu sprijinul editurii All voi oferi un exemplar al cărții unui cititor... îndrăgostit de lectură!


Despre carte:
Rămase pe drumuri după moartea tatălui lor, Grace și Hallie sunt nevoite să se mute și să ia viața de la capăt în casa unui unchi bogat din Beverly Hills. În timp ce Grace cea matură și prudentă suspină în tăcere după prietenul pe care l-a lăsat în urmă, Hallie cea exuberantă și nesăbuită selasă sedusă de strălucirea Hollywoodului, aspiră să ajungă actriță și se îndrăgostește până peste cap de solistul unei trupe de rock. Nu le ia însă mult să descopere că nici trecutul nu e atât de ușor de idealizat, niciHollywoodul nu e făcut numai din faimă și sclipici. Aducându-i un omagiu lui Jane Austen în acest „remix“ al celebrului roman Rațiune și simțire, Abby McDonald ne oferă o versiune contemporană, condimentată cu mult umor, a luptei dintre reținere și spontaneitate, dintre stăpânirea de sine a unei firi chibzuite și furtuna emoțională în care se lasă antrenat un temperament ce nu cunoaște altă lege decât pasiunea. - Sursa
Recenzia mea o găsiți aici.

Așadar, dacă vreți să vă înscrieți în concurs, lăsați-mi un comentariu în care să menționați:
- o adresă de e-mail validă;
- o metodă prin care urmăriți blogul: e-mail, GFC, Facebook, Twitter, Google+, Bloglovin, oricare dintre ele e bună, mă interesează metoda aleasă și numele contului, ca să pot valida intrările :)
- raspunsul la întrebarea: Care este romanul vostru de dragoste preferat?
- opțional: dați share acestui concurs oriunde vreți voi.

Concursul se încheie de Dragobete, pe 24 februarie 2015, iar câștigătorul va fi ales cu ajutorul site-ului random.org. Mult succes tuturor!

Recenzie: Jane Austen merge la Hollywood

Dacă tot e Ziua lui Valy azi, mi-am zis să intru în atmosfera plină de inimioare citind o carte roz și mi-am amintit că aveam în bibliotecă romanul Jane Austen merge la Hollywood, iar titlul mult prea fain mi-a atras atenția imediat. Pentru cei care au citit Rațiune și simțire de Jane Austen, acest roman este descris ca un „remix” al acelei cărți. Pentru ceilalți...

Povestea:
Deși este cea mai mică dintre cele două surori, Grace a fost întotdeauna cea cu capul pe umeri, având o fire diametral opusă de a surorii ei, Hallie, care vrea să ajungă actriță, așa că transformă fiecare moment al vieții ei în ceva deosebit de dramatic. Viața celor două se schimbă atunci când tatăl lor moare, lăsând întreaga avere noii sale soții. Fetele și mama lor - o pictoriță cu capul în nori - sunt la un pas de a ajunge în stradă, însă un unchi înstărit le va întinde o mână de ajutor, primindu-le în casa lui din Hollywood, locul unde toate visele se pot împlni.. sau pot deveni coșmaruri.

Părerea mea:
Singurul roman de Jane Austen pe care l-am citit a fost Mândrie și prejudecată, cu care mi-am petrecut vreo două zile de vară printr-a 8-a și asta a fost tot... Tocmai de aceea, dacă romanul lui Abby McDonald are similarități sau aluzii la Rațiune și simțire, eu le-am ratat cu totul pe parcursul lecturii. Totuși, de dragul recenziei, după ce am terminat Jane Austen merge la Hollywood, am citit un rezumat al romanului lui Austen, ca să pot vorbi într-o mică și vagă cunoștință de cauză. Am dedus că relațiile dintre personaje sunt cam aceleași, deși unele au suferit ceva transformări de personalitate și, desigur, toate detaliile au fost adaptate timpurilor noastre.

Revenind strict la roman... am senzația că e cel mai non-Young Adult roman Young Adult pe care l-am citit vreodată :)) Să explic: personajele principale sunt două tinere, iar romanul pare scris pentru tineri, în sensul că problemele abordate și perspectiva asupra lor ține strict de anii în care trăiești pe banii părinților, în care lumea pare a ta și în care descoperi obstacolele doar atunci când dai cu capul de ele. Dar nu mi se pare neapărat un roman scris pentru tineri, nu cred că acesta a fost publicul țintă. Tocmai de aceea n-am regăsit multe din șabloanele genului.

Totuși, cel mai mult mi-au plăcut personajele, în special Hallie. Grace e ok, e o persoană mai matură decât dă de înțeles vârsta din buletin, e puțin cam grijulie pentru anii în care ar trebui să faci toate nebuniile (oare?), dar e un personaj simpatic. Hallie în schimb... La început m-a călcat pe nervi. Mi se părea un stereotip sau o caricatură sau amândouă simultan, părea întruchiparea tuturor lucrurilor care se spun despre adolescente. Apoi mi-am dat seama că e gândită așa intenționat, că ea ca persoană alege să fie un stereotip pe două picioare, că fiind la vârsta la care te descoperi, ea practic „probează” comportamentul de Drama Queen ca să vadă dacă i se potrivește. Și în clipa în care am înțeles asta, mi-a fost ușor să înțeleg și să empatizez cu personajul pentru că sunt de părere că fiecare dintre noi a încercat măcar o dacă să se poarte într-un anume fel, să încerce să fie cumva anume fie pentru că asta cerea anturajul, fie pentru că ni se părea că asta ne dorim să fim, fie pur și simplu de dragul experimentării.

Și nici băieții din roman nu sunt de lepădat, chiar e interesant modul în care cel puțin unul din personajele lui Austen a fost adaptat vremurilor noastre. Tocmai de aceea, dacă aveți chef de o poveste simpatică și roz în perioada sărbătorilor îndrăgostelii, romanul acesta nu e nici excesiv de sirops, nici nu prezintă totul exagerat de optimist, ci e un amestec dulce, dar bine echilibrat.

Citește Povești!

Anul 2014 a fost anul schimbării. A fost în primul rând un an electoral, an în care a fost ales un nou președinte, președintele care va încerca să schimbe lucrurile în bine. Mulțumită editurii ALL, am avut plăcerea și onoarea să-l întâlnesc pe noul președinte, pe Otto Witte, și să ascult discursul său de mulțumire.

Însă dacă vrei cu adevărat schimbare, nu e de-ajuns un singur om, e nevoie de o echipă. De un guvern. Tocmai de aceea, în poziții cheie au început să apară oameni care pot cu adevărat schimba ceva, oameni care și-au demonstrat deja calitățile și care sunt pregătiți să îi învețe și pe alții cum să facă în așa fel încât lucrurile să meargă înspre mai bine.

Noi, bloggerii, vom încerca să-i cunoaștem mai bine pe noii membrii ai guvernului, să vi-i prezentăm și vouă, dar vom încerca și să ne asigurăm că își vor face bine treaba. Până acum, le-am revizuit CV-urile și trebuie să spun că arată foarte bine. Tocmai de aceea, e momentul să-i cunoașteți și voi:


Noul prim-ministru, Harap-Alb, mezinul Craiului Verde, a demonstrat că știe care sunt nevoile omului de rând, deoarece deși a pornit de sus, a servit o perioadă de timp drept slugă Spânului. Educat de Sfânta Vineri, a demonstrat nu o dată că știe să vadă dincolo de aparențe, fiind capabil să plaseze oamenii potriviți în pozițiile-cheie. De asemenea, este un lider înnăscut, inspirând încredere celor care îl urmează. Nu în ultimul rând, există nenumărate dovezi ale omeniei sale nu numai față de semenii săi, dar și față de ființele necunvântătoare.
În plus, Harap-Alb nu vine singur, ci cu o echipă sudată și puternică în spate, colegii săi fiind gata să-l ajute cu orice ar avea nevoie.


În fruntea Ministerului Educației a fost numită Ileana Cosânzeana, o tânără hotărâtă și inteligentă, care cunoaște îndeaproape poveștile și știe cum poate modifica programa în așa fel încât să fie atractivă pentru orice elev. De asemenea, având calități precum empatia și spiritul de observație, Ileana poate desoperi persoanele dedicate care să inspire noile generații.
Nu în ultimul rând, doamna ministru va aduce o viziune nouă și proaspătă asupra educației, ceea ce e exact ceea ce lipsește acestui domeniu.


Nu în ultimul rând, noul ministru de finanțe, Prâslea cel voinic a demonstrat că este capabil să apere bunurile regatului său, ceea ce îl recomandă pentru a se ocupa de finanțele țării. Refuzând să cedeze în fața tentațiilor, ba chiar alegând să urmărească infractorii, Prâslea ar putea fi exact persoana de care bugetul României are nevoie.


Împreună, personajele de basm au decis să readucă magia poveștilor în viața tuturor românilor, însă, deși se află la putere, ei au în continuare nevoie de contribuția fiecăruia dintre noi. E datoria noastră să-i ajutăm să-și realizeze agenda politică, programul lor putând fi rezumat simplu: Pentru o lume mai bună, citește-le copiilor povești! Nu trebuie să uităm că educația pornește de acasă și că primul exemplu pe care îl primește un copil e cel dat de familia lui. Așa că citiți-le copiilor pe care îi cunoașteți, arătați-le minunile care se ascund între paginile unei cărți, faceți-le cunoștință cu personajele de basm despre care v-am vorbit mai sus pentru ca, atunci când vor crește, copiii să știe ce valori să caute la liderii lor, dar și la prietenii lor. Citiți-le și deschideți-le mintea și pofta de carte și veți vedea că vor deveni persoane de care să fiți mândri.

Campania CITEȘTE POVEȘTI! este inițiată de Editura ALL și realizată în colaborare cu agenția de publicitate NEXT Advertising şi Raluca Băraru. Puteți urmări campania pe facebook, aici, și puteți ajuta la rândul vostru răspândind informații despre aceasta și, desigur, aducând poveștile în viața copiilor pe care îi cunoașteți.

L-am cunoscut pe președinte!

Mă refer, bineînțeles, la Otto Witte, fostul rege al Albaniei care, după ce a câștigat alegerile desfășurate printre cititori, ne-a citit un discurs fenomenal. Dar să începem cu începutul: joi seară, în Cafe Verona, editura All a organizat o seară literară în cadrul căreia bloggeri și cititori pasionați l-au putut cunoaște pe Andrew Nicoll, autorul romanelor Dacă citești asta înseamnă că am murit și A fost odată ca niciodată. Întâlnirea a fost moderară de Dragoș Butuzea, omul din spatele blogului chestii livrești, iar Ioana Văcărescu, traducătoarea celor două volume, s-a ocupat de traducere.


Jurnalist de profesie, Andrew Nicoll a devenit scriitor în urma unei crize a vârstei mijlocii pe care a recunoscut-o zâmbitor. Deși ne-a mărturisit că jurnalistul și scriitorul sunt două fațete ale personalității sale pe care le separă ușor, de mai multe ori pe parcursul serii a făcut comparații între cele două meserii din punct de vedere al stilului, al modului de lucru pe care ele îl impun și așa mai departe, ba chiar ne-a explicat că uneori, meseria de jurnalist l-a ajutat în munca de documentare pentru romanele sale. Totuși, am apreciat mai mult momentele în care vorbea doar din punctul de vedere al autorului pentru că jurnalistul ne prezenta o lume mult mai fruoasă decât realitatea presei românești, o lume în care jurnaliștii chiar simt pe umei apăsarea sutelor sau miilor de cititori față de care au datoria de a prezenta fapte...

Revenind la întâlnire, în lumina întrebărilor adresate de Dragoș și de cei prezenți, am descoperit un scriitor modest, care ne-a mulțumit sincer și frumos pentru simplul fapt că ne aflam acolo. De asemenea, ne-a dezvăluit motivele care l-au împins să scrie, punându-le în cuvinte într-un mod în care doar un scriitor o poate face: chiar dacă nimeni n-o să-i citească romanele niciodată, un exemplar va exista într-o bibliotecă centrală din Marea Britanie și chiar dacă acele cărți se vor umple de praf, ele sunt zgârâieturi în Eternitate pe care el știe că le-a făcut și doar asta contează. Bineînțeles, asta nu înseamnă că nu se bucură atunci când e citit :)

Pe parcursul serii, Nicoll ne-a mai vorbit și despre forța unei povești care se vrea scrisă, dând ca exemplu modul în care a apărut primul său roman (A fost odată ca niciodată): s-a trezit într-o zi cu o idee care i s-a părut că ar putea deveni o povestioară interesantă, de vreo 6-8 pagini. 18 luni mai târziu, avea un roman. Din păcate, procesul publicării n-a fost la fel de lin, însă a reușit în final și noi nu putem decât să ne bucurăm.

În plus, ne-a dezvăluit despre ce e vorba în romanul pe care abia l-a terminat de scris și pentru care urmează să semneze un contract. Nu vă spun decât că e vorba despre o crimă reală petrecută în orașul de aștină al autorului și că povestea din spatele conceperii romanului e o dovadă vie a faptului că uneori, poveștile te găsesc pe tine și nu invers.

După ce s-au epuizat întrebările, cuvântul i-a revenit lui Otto, întruchipat savuros de Mihai Baranga, care ne-a citit discursul câștigător al concursului prin care Otto își căuta un consilier căruia să-i ofere mandatul de Președinte pe Strada Ficțiunii. Câștigătoare a fost Raluca, și, ascultând discursul, mi s-a părut o alegere pefectă. Andrew a părut să fie de acord pentru că l-am surprins zâmbind în timp ce Ioana îi traducea discursul lui Otto.


A urmat o sesiune de autografe, dar și discuții libere, ceea ce a fost mai mult decât binevenit pentru că deși nu avusesem întrebări, am avut ocazia să-i spun cât mi-au plăcut personajele sale, în special Sfânta Walpurina. Așa am aflat că multe din personajele din A fost odată ca niciodată sunt prieteni sau cunoscuți ai autorului, care a plasat toată povestea într-un oraș fictiv tocmai pentru ca acest lucru să nu fie evident.

M-am simțit superb la eveniment și vreau să mulțumesc editurii All, atât pentru invitație, dar mai ales pentru că l-au adus pe Nicoll în România. Mi-a plăcut atât de mult omul încât am mers și a doua zi la sesiunea sa de autografe din cadrul târgului Gaudeamus. Nu pot decât să sper că următorul său roman va apărea cât de curând atât în străinătate, cât și la noi și că autorul va reveni în România pentru încă o lansare!

Recenzie: A fost odată ca niciodată

Povestea:
Tibo Krovic este primarul orașului Punct de aproximativ 20 de ani. În fiecare dimineață merge cu tramvaiul la serviciu, coboară cu câteva stații înainte pentru a-și savura cafeaua la Îngerul de Aur, unde, pe lângă un pumn de monede, lasă zilnic pe masă o pungă aproape neatinsă de bomboane mentolate. Restul distanței o parcurge pe jos și singurul lucru care îl poate opri din drumul său e un cetățean care vrea să-i vorbească. Pentru că așa e primarul Tibo Krovinc cel Bun, mereu gata să asculte nevoile cetățenilor orașului său, mereu atent la dorințele lor.

Însă bunul primar are un secret: e îndrăgostit fără speranță de secretara sa, Agathe Stopak, o doamnă minunată... și cât se poate de căsătorită. Totuși căsnicia ei e de mult doar un bloc de gheață, așa că între cei doi se înfiripă o frumoasă prietenie. Dar prietenia lor nu poate deveni ceva mai mult de-atât, deoarece onoarea neștirbită a primarului le stă în cale.

Totuși, povestea narată de Sfânta Walpurina, cea care veghează asupra Punctului, nu este doar despre cei doi, ci și despre o serie de alți cetățeni ai orașului care, într-un mod mai mult sau mai puțin supranatural, își vor aduce propria contribuție la deznodământ.

Părerea mea:
După ce Otto Witte m-a cucerit prin modul în care a reușit să-și spună povestea, m-am hotărât să descopăr mai multe dintre cărțile lui Andrew Nicoll. Și, firesc, am început cu începutul: cu romanul său de debut. De data asta, acțiunea n-a mai fost plasată într-un spațiu cunoscut, ci Nicoll, prin vocea Sfintei Walpurina, ne-a mutat într-un orășel de pe o insuliță din Marea Baltică, oraș pe care oamenii din restul lumii l-au uitat de mult.

Totuși, dacă orașul e imaginar, personajele din romanul A fost odată ca niciodată sunt cât se poate de reale... sau asta e impresia pe care ți-o lasă. Un bărbat îndrăgostit, o femeie căsătorită care se simte singură, o bătrână patroană de cafenea, un artist ratat, pe toți ai senzația că i-ai putea întâlni pe stradă. Ceea ce nu înseamnă că personajele lui Nicoll sunt banale, fiecare are trăsăturile lui extrem de bine definite care îl fac unic, însă ți-e imposibil să nu-i simți ca pe niște prieteni vechi, pe care îi cunoști de-o viață. Chiar și Sfânta Walpurina, martira bărboasă și plină de negi la care se roagă toți locuitorii în vremuri de nevoie și căreia îi mulțumesc în momentele de bucurie, chiar și ea e un personaj pe care îl simți autentic și de care te atașezi. De fapt, deși apare mai puțin, lăsându-i pe locuitorii încă în viață ai orașului să acapareze scena, Sfânta Walpurina e probabil personajul meu preferat.

Cât despre Tibo și Agathe... în majoritatea timpului, sunt adorabili. De fapt, mai mult de jumătate din roman am citit-o cu zâmbetul pe buze, iubindu-le micile stângăcii și trăind alături de ei momentele intense - o atingere, o privire, un surâs, nimic mai mult - dar din păcate, părerea mea că toată această bucurie nu poate dura la nesfârșit a fost corectă și deși urmările m-au întristat - și uneori m-au revoltat de-a dreptul - ele au dat adâncime romanului, au transformat o poveste simpatică într-o poveste de viață.

Și adevărul e că sub tot umorul și sub toate frazele inteligent construite, sub magia și supranaturalul care poposesc în Punct, povestea primarului e o lecție de viață cât se poate de serioasă, care transmite adevăruri dure despre priorități și neînțelegeri, despre dificultatea comunicării și despre singurătate, despre diferența dintre ce e bun și ce e drept, despre cum uneori noi putem deveni proprii noștri dușmani... dar mai ales despre iubire și importanța ei.

Tocmai de aceea mă bucur că l-am descoperit pe Andrew Nicoll și stilul lui sincer și amuzant, care ascunde adevăruri importante. Pe lângă recomandarea mea de a citi acest roman, vă reamintesc faptul că autorul va fi prezent în cadrul târgului de carte Gaudeamus și că îl puteți întâlni sâmbătă, 22 noimebrie, la ora 13:00 la standul editurii All:


Ne vedem acolo?

Și-am ajuns în turul doi...

Bine, eu n-am ajuns. Însă Otto Witte da. Votat de cititori care i-au urmărit traseul politic încă de când era un acrobat și până a ajuns regele Albaniei, oamenii au decis că nu pot avea un președinte mai bun! Însă mai există un ultim pas: pentru a putea deveni președinte, Otto trebuie să suțină un discurs.

Totuși, ca orice fost rege care se respectă, viitorul președinte are nevoie de un staff pe măsură care să-i pregătească discursul. Și cine ar fi mai potrivit, dacă nu susținătorii lui, cititorii români posesori de blog, care nu numai că-l pot ajuta să cucerească masele, dar îl pot și sprijini în campania lui, astfel încât cât mai mulți votanți să afle despre Otto?



Tocmai de aceea, finanțatorul principal al campaniei lui Otto, editura ALL, vă provoacă să deveniți pentru o zi parte din cea mai literară campanie electorală de până acum! Scrie un discurs senzațional, publică-l pe blogul tău, cu mențiunea obligatorie: „Acest discurs face parte din campania inspirată de romanul „Dacă citești asta înseamnă că am murit”. Autorul Andrew Nicoll va fi prezent la Târgul de carte Gaudeamus pe 22 noiembrie.”
Postează până pe 15 noiembrie (inclusiv) link-ul cu articolul pe Grupul de Facebook vALLuntar cu sloganul „Otto Witte Președinte!”.


Răsplata va fi pe măsură, pentru că autorul celui mai bun discurs va primi mandatul de 1 an de Președinte pe Strada Ficțiunii! Desigur, acest post înseamnă o mulțime de responsabilități, deoarece Președintele Străzii Ficțiunii va primi:
- toate aparițiile din colecția Strada Ficțiunii din perioada 15 noiembrie 2014 – 15 noiembrie 2015,
- coduri de reduceri pe site-ul www.all.ro pentru cititorii blogului său,
- posibilitatea de a-l cunoaste și intervieva pe Andrew Nicoll, creatorul lui Otto Witte!
Câștigătorul va fi ales de echipa de comunicare a Editurii ALL și va fi anunțat pe data de 19 noiembrie.

Ce mai stați pe gânduri? E momentul să scrieți discursuri, mai e doar o săptămână!

Notă:
Dacă aveți nevoie de surse de inspirație, puteți descoperi două interviuri cu Otto Witte pe blogul editurii ALL, aici și aici. Și, desigur, puteți citi biografia viitorului Președinte, intitulată Dacă citești asta, înseamnă că am fost ales murit.

Recenzie: Dacă citești asta înseamnă că am murit

Povestea:
Otto Witte nu crede că va mai apuca dimineața, așa că decide să scrie povestea vieții sale. Mai exact, povestea modului în care a ajuns de la un simplu acrobat de circ la a fi încoronat regele Albaniei. Pentru că semnăna cu pretendentul la tron, Otto și prietenii lui fug de la circ cu o cămilă și o ladă cu bani. Pe drum, trec prin multe situații limită povestite cu mult umor, situații care demonstrează că în viață e foarte important să ai prezență de spirit, simțul umorului, dar și mult, mult noroc.



Părerea mea:
Imaginați-vă toată familia adunată la masă. În capul mesei, ca întotdeauna, stă bunicul acela simpatic, cel care râde mereu cu poftă și care spune cele mai bune povești. Lumea a mâncat, așa că acum se pregătește să înceapă. Nepoții sunt entuziasmați pentru că știu ce urmează. Poate au mai auzit povestea, poate nu, oricum vor s-o asculte. Toată lumea vrea, chiar și părinții care își mai ridică din când în când, neîncrezători, ochii la cer. Însă nici măcar bunica nu-l întrerupe ca să-l corecteze, deși ea a fost, poate, acolo. Nimeni nu vrea să-l întrerupă pentru că povestește prea frumos. Singurele pauze le face atunci când toată familia e prea ocupată să râdă.

Dacă ați reușit să vă imaginați asta, atunci schimbați puțin decorul. Ștergeți familia, păstrați doar bunicul. Ștergeți casa încăpătoare și puneți în loc o rulotă aproape înghețată. Iar decorul din afara rulotei, oricare ar fi fost el, înlocuiți-l cu un raid aerian. Și totuși, bunicul reușește să povestească la fel de frumos, pe alocuri amuzant, dar de cele mai multe ori făcând pur și simplu haz de necaz.

Atunci când stai la o masă liniștită, e ușor să povestești. Atunci când riști să fii lovit de o bombă pe care nici măcar n-o vei auzi venind, atunci s-ar putea să nu-ți ardă de povești. Totuși, Otto Witte exact asta s-a apucat să facă: să scrie povestea vieții lui. Mai exact, a modului în care a devenit regele Albaniei. Și omul știe să povestească nu glumă! Și o face într-un stil natural, simplu, spumos și foarte personal în sensul că ai senzația că vorbește cu tine, nu cu un cititor generic. Deși pe tot parcursul romanului se adresează unui ipotetic prieten de pahar, am simțit că vorbea cu mine.

E ușor să te prindă povestea lui și te binedispune atât de repede încât nu vrei să mai dai drumul cărții. În special primele capitole, sunt scrise de așa natură încât vrei să citești mai departe și nici măcar nu simți când începe povestea propriu-zisă. Totuși, dacă dintr-un motiv sau altul trebuie să te oprești din citit, ajunge să-ți amintești de câteva ori pe parcursul zilei de acrobatul ajuns rege, de cămila lui, de prietenii lui, de o scenă anume și zâmbetul ți se va întoarce mai repede decât fugea Otto fugărit de tatăl unei cârciumărițe!

Atunci când am ales această carte, m-a atras titlul. Acum că știu povestea din spatele lui, mă bucur că am hotărât să-mi ignor Lista și să citesc romanul. Pe lângă umor și bună-dispoziție, romanul e și scris foarte bine. Știți că eu nu prea extrag citate din cărți pentru că de obicei rețin idei, nu fraze. Ei bine, Dacă citești asta înseamnă că am murit e una din puținele excepții. Vă las să vedeți singuri de ce:

Acum, în schimb, sunt un boșorog care se sperie și de umbra lui. Nu trebuia să amân atâta. Dacă citești asta înseamnă că am murit. Mereu mi-am dorit să scriu cuvintele astea: „Dacă citești asta înseamnă că am murit”. Asta și „Era o noapte furtunoasă și întunericul învăluia totul”. Adevăratele povești încep după cuvinte de felul ăsta. Drept să-ți spun, chiar e o noapte furtunoasă și întunericul învăluie totul, e un întuneric de-ți bagi degetele în ochi, mai puțin de-a lungul docurilor, care sunt cuprinse de flăcări; [...] Firește, eu îmi permit să spun asta pentru că în curând o să mor. În ziua de azi doar morții mai au libertate de opinie. [...] Dacă mă gândesc că încercase să mă omoare și având în vedere cât de des fusese pocnit și bătut și apucat cu cruzime de unde nu trebuie, aș zice că ne înțelegeam totuși destul de bine. © Andrew Nicoll - Dacă citești asta înseamnă că am murit - Editura All

Știu cu cine votez!

Înainte să vă speriați, aritcolul meu nu are nimic politic în el. N-o să discut despre candidați, despre părerile mele, despre mersul la vot, despre nimic legat de data de 2 noiembrie. În schimb, o să vorbesc despre Listă.

Lista e ceva ce are fiecare cititor, e cumva în fișa postului. Imediat ce descoperi că îți place să citești, vei avea și tu Lista ta. Nu e o listă oarecare, e Lista, cu L mare și articol. E Lista titlurilor pe care vrei să le citești. Nu e infinită, dar e mare și oricât de mult ai încerca, n-o să poți niciodată să o bifezi pe toată. Însă cel mai interesant lucru la Lista asta e că e flexibilă. Acesta e marele ei avantaj și marea ei problemă. Pot apărea titluri noi oricât de sus pe Listă, ceea ce înseamnă că poți citi un titlu chiar în ziua când se lansează, dar sunt și titluri care fac ce fac și rămân mereu la coada Listei.

Eu am multe astfel de cărți, romane care mi-au atras atenția într-un fel sau altul și și-au făcut loc în biblioteca mea, dar care acum pur și simplu stau pe raft și se uită la mine cu ochișori triști (da, cărțile mele se uită la mine, chiar dacă nu au ochi pe copertă). Una dintre ele mi-a atras atenția săptămâna trecută, când încercam să mă hotărăsc ce să citesc mai departe. O sărisem de multe ori și mi-am dat seama că dacă aștept să-i vină rândul de pe Listă, s-ar putea să n-o citesc prea curând.

Știți că iubesc SF-ul și sunt atâtea romane din acest gen pe care vreau să le citesc, încât restul abia își găsesc locul pe Listă. Însă de data asta, văzând acest roman, am hotărât că Lista mea trebuie să mai facă și concesii, pentru că există și alte cărți pe lume pe care nu vreau să le ratez doar pentru că nu sunt SF. Și am făcut alegera perfectă pentru că de o săptămână întreagă, în fiecare dimineață mă abțin cu greu să nu râd în hohote în metrou în drum spre facultate și buna dispoziție pe care mi-o dă cartea asta ține toată ziua.

Romanul se numește Dacă citești asta înseamnă că am murit de Andrew Nicoll, și spune povestea lui Otto Witte, un acrobat de la circ care devine regele Albaniei. Mai am câteva capitole, apoi o să vă prezint cartea pe larg, într-o recenzie, însă între timp am descoperit acest ziar care m-a ajutat să mă hotărăsc cine este candidatul ideal pentru rolul de președinte: (click pe poze pentru a le mări)




De asemenea, ziarul acesta m-a ajutat să decid că și cealaltă carte a lui Nicoll tradusă și la noi, A fost odată ca niciodată trebuie să ajungă (sus) pe Listă, dar și în biblioteca mea!

Recenzie: Ingredientele iubirii

Povestea:
Aurélie Bredin tocmai a trecut printr-o despărțire dureroasă. Deși nu ar putea spune despre ea că e o cititoare înfocată, în cele din urmă își găsește refugiul într-o librărie, unde descoperă un volum care îi va readuce zâmbetul pe față. Cartea se numește Surâsul femeilor și este scrisă de Robert Miller, un englez care, descoperind Parisul, și-a scris impresiile despre acesta. Însă protagonista romanului, Sophie, este copia fidelă a Aurélie, începând de la aspectul fizic și garderobă și încheind cu restaurantul pe care îl conduce. Convinsă că Robert Miller trebuie s-o fi văzut într-adevăr, Aurélie e hotărâtă să-l cunoască.
Există totuși o problemă: Robert Miller nu există. Romanul fusese scris de editorul său francez, André Chabanais, care nu numai că va trebuie s-o determine pe Aurélie să renunțe la încercările ei de a-l contacta pe britanicul fictiv, ci și să încerce să-i ia locul lui Miller în inima femeii. În plus, șeful lui André dorește și el să-l aducă pe Miller la Paris, pentru o întâlnire cu cititorii.
Rezultatul? Un roman dulce precum un desert.

Părerea mea:
Din când în când, am chef de o poveste roz. Un basm modern în care prințesa și-l capătă pe Făt Frumos și a doua zi se căsătoresc și au parte și de trăitul fericiți până la adânci bătrâneți. O poveste ale cărei bucăți sunt prinse la un loc cu zahăr topit și peste care se toarnă frișcă și ciocolată cu lapte. Genul de poveste care nu te face să te gândești la nemurirea sufletului, ci îți pune un rânjet nu-foarte-inteligent pe față pentru că americanii știu ei ce știu atunci când fac sute de comedii romantice după același tipar. Sau, ca să fiu în ton cu romanul, după aceeași rețetă. Uneori, îmi place să citesc o astfel de poveste. Nu prea des, pentru că excesul de dulce provoacă diabet. Dar din când în când, merge.

Am primit exact ce am cerut. Protagoniștii sunt un el și o ea pur și simplu adorabili în modurile în care complică lucrurile deși e evident că sunt făcuți unul pentru celălalt, toate situațiile au propriul lor mod drăguț de a se rezolva în final, ba chiar fiecare dintre cei doi are câte un „cel mai bun prieten/cea mai bună prietenă” care are mereu un sfat de dat, o glumă cu care să destindă atmosfera și un umăr de oferit.

Și totul e cu atât mai plăcut cu cât André lucrează în domeniul editorial. Mi-a plăcut să văd cum arată o editură idealizată (lucrurile erau puțin prea roz ca să cred că nu există și probleme mai mari decât teancul de manuscrise care așteaptă să fie citite) și la fel de plăcute au fost și descrierile din bucătăria restaurantului Auréliei.

Ceea ce am încercat să spun cu multe cuvinte mai sus e că acest roman a urmat întocmai rețeta unei povești de dragoste roz și dulce și a avut toate ingredientele unei cărți perfecte pentru momentele în care tot ce-ți dorești e o prăjitură literară :)

Cartea de pe plajă #5: Turnul (Sancti #3)

Ultima carte citită pe plajă și ultima carte a trilogiei Sancti :)
Recenziile volumelor 1 și 2 le găsiți aici și aici.
Povestea:
După ce Liv a găsit Grădina Raiului și a eliberat Sacramentul, îndeplinind a doua parte a profeției Mala, sfârșitul zilelor pare să fi fost evitat. Însă molima care a decimat călugării din Citadelă s-a răspândit în tot orașul Ruina și riscă să infecteze și mai mulți oameni, acum că și Gabriel o are. Iar pentru Liv problemele nu s-au încheiat deoarece o dată cu revenirea la viață a deșertului, noua oază de verdeață devine încă o dată ținta unor oameni care caută comori.
Între timp, înapoi în SUA, telescoapele NASA încep să fie sabotate de extremiști creștini care le aseamănă cu Turnuri Babel moderne, iar ancehta acestor evenimente duce la descoperirea unei numărători inverse, însă nimeni nu știe ce se va întâmpla când numărătoarea se va opri... În plus, Harta Stelară mai are gravată o serie de hieroglife care anunță alte evenimente, printre care și sfârșitul zilelor.
Ce va însemna acest sfârșit? Va mai avea loc sau nu? Și dacă da, poate el însemna și un nou început?

Părerea mea:
Din nou am amânat citirea acestei cărți cât de mult am putut pentru că nu voiam termin trilogia, nu voiam să nu mai am niciun volum din serie pe care să-l aștept sau pe care să vreau să-l citesc. Totuși, pe parcursul celorlalte volume, Simon Toyne a reușit să mă facă să-i îndrăgesc personajele, în special pe Gabriel, așa că voiam să aflu dacă reușește să supraviețuiască against all odds. N-o să vă spun ce se întâmplă cu el, în schimb o să vă spun că mi-a plăcut faptul că volumele sunt atât de bine legate între ele încât după câteva pagini, simțeam că terminasem volumul 2 cu doar câteva clipe înainte, îmi aminteam toate evenimentele, personajele, discuțiile și unde îmi lipseau detaliile din memorie, sunt destul de sigură că mi le furniza autorul în mod subtil pentru că n-am simțit nicio clipă că Simon își dă silința să-mi reamintească, dar nici nu cred că n-am reușit să uit chiar nimic.

Pe lângă acest detaliu de stil, mi-a plăcut enorm povestea în sine, în special finalul care a fost atât de frumos și de bine gândit și explicat încât, pe lângă faptul că m-a luat prin suprindere mai ales prin simplitatea lui, m-a făcut să regret de două ori mai mult gestul de a închide cartea. Chiar mi-ar plăcea să se întâmple așa ceva și în realitate, cred că ar face lumea nu neapărat un loc mai bun (deși îmi place să cred asta), dar cel puțin un loc mult mai interesant (și mi-ar plăcea încă un volum care să aibă loc în această lume transformată).

De-a lungul întregii trilogii, autorul a (re)interpretat miturile biblice într-un mod care mi sa părut nu doar fascinant, dar și foarte original. Dacă n-ar fi fost Citadela care să-mi amintească faptul că totul e ficțiune (recunosc, am căutat-o pe Google. Știam că nu există, dar a fost descrisă atât de veridic încât nu m-am putut abține să nu verific, just in case), mi-ar fi plăcut să cred în poveștile lui, mai ales pentru că explică într-un mod foarte interesant motivul pentru care bărbații sunt cei privilegiați în cardul religiei creștine (și chiar motivul pentru care ei au fost la putere atâtea mii de ani). Totuși, nu vă imaginați că e vorba de o carte plină de îndemnuri feministe, nu e cazul.

V-aș spune mai multe, dar nu vreau să vă stric plăcerea cu mai multe informații decât e cazul, așa că închei recomandându-vă trilogia. Depinde foarte mult ce definiție aveți voi pentru cărțile „de vară”, dar dacă această definiție implică romane captivante, pe care să nu vrei nici să le lași jos, dar nici să se termine, atunci trilogia Sancti e perfectă pentru vară!

Rezultatele concursului „Ce-am fi noi fara iubire?”

În primul rând, vreau să le mulțumesc tuturor celor care s-au înscris în concurs. Ca de obicei, mi-a plăcut să vă citesc comentariile; acum știu de ce cărți trebuie să mă feresc dacă nu am starea potrivită... sau, din contră, ce cărți să caut atunci când am chef de o poveste dulce-dulce :)

Am ales câștigătorul cu ajutorul random.org, așa că exemplarul din romanul Ce-aș fi eu fără tine de Guillaume Musso merge la Lupu Diana. Felicitări! O să te rog să-mi trimiţi un e-mail la adresa jurnalul.unei.cititoare@gmail.com cu numele, adresa şi numărul tău de telefon.

Aici e lista intrărilor în concurs și rezultatul de pe random.org:

       
Felicitări tuturor, în special Dianei și mulțumiri editurii All pentru ocazia de a organiza acest concurs!

Concurs: Ce-am fi noi fara iubire?

Ok, nu știu ce a fost în capul meu când am scris titlul ăsta, dar nici nu prea-mi vine să-l schimb pentru că se potrivește extrem de bine. Habar n-am ce-am fi fără iubire. Inițial mă gândeam că probabil am falimenta fabricile de ciocolată și florăriile, dar pot mânca lejer kile de ciocolată fără să amestec iubirea în ecuație, cât despre flori, oricum majoritatea câștigurilor din industrie se fac în prima zi de școală și o serie de alte evenimente în care „bunul simț” te obligă să prezinți buchetu'. Așa că probabil ar fi doar o lume mai tristă...

Bun, în titlu scria „concurs” așa că probabil nu fabulațiile mele vreți voi să le citiți, ci condițiile de participare. Așadar suflecați-vă mânecile, flexațivă degetele și pregătiți-vă să tastați. Vrem sau nu, e luna iubirii, și ca de obicei, deja au început dezbaterile în legătura cu caștigătorul de drept al nesfârșitului duel dintre Dragobete și Valentine's Day. Pe mine povestea mă cam lasă rece, pentru că până la urmă se pot primi/da cadouri și de doua ori, nu? :)) Așa că vă provoc să-mi spuneți într-un comentariu la această postare care a fost cea mai siropoasă carte pe care ați citit-o.

Pentru a putea participa, în comentariu trebuie să-mi lăsați și numele vostru, alături de o adresă de email valabilă și, opțional, nickname-ul cu care urmăriți blogul pe GFC/Facebook/Twitter/e-mail.

Nu știu încă dacă voi alege câștigătorul prin random sau... voi asculta glasul inimii atunci când aleg, dar cel puțin știu ce va câștiga: un exemplar din romanul Ce-aș fi eu fără tine de Guillaume Musso, pentru care îi mulțumesc editurii All. Recenzia pe care am făcut-o cărții o găsiți aici [link], și mai jos este descrierea de pe coperta 4:

Inima lui Gabrielle este sfâşiată între două feluri de iubire. Cea pentru tatăl ei şi cea pentru primul bărbat de care s-a îndrăgostit. Primul este un poliţist pasionat de meseria lui, celălalt este un hoţ celebru. Însă amandoi au dispărut cu cincisprezece ani în urmă. Într-o bună zi, la aceeaşi oră, tatăl rătăcitor şi iubitul rămas pe un alt continent reapar, în chip straniu, în viaţa ei. Curând, Gabrielle îşi dă seama că cei doi sunt prinşi într-o cursă mortală. Destinele lor nu pot fi separate. Pe cine să salveze şi pe cine să piardă? - Sursa

Concursul se desfășoară, deloc surpinzător, între 14 și 24 februarie.

Recenzie: Doisprezece de Nick McDonell

"Va rog sa va ridicati si sa pastram un moment de reculegere pentru elevii morti. Si va rog acum sa pastram un moment de reculegere pentru elevii care i-au ucis." © Nick McDonell - Doisprezece - Editura All

Povestea:
Asa debuteaza povestea lui Mike Albu'. Mike era un elev bun, considerat chiar stralucit de catre unii profesori, insa la terminarea liceului a decis sa nu mearga imediat la facultate. In schimb, se intretine vanzand droguri. Nu e si consumator, totusi, deoarece nu bea, nu fumeaza si nu se drogheaza. In schimb, cunoaste lumea dintr-un unghi inedit.
Tinand mereu ochii deschisi, cunoaste si bogatasii rasfatati, dar si dealerii cu care viata nu a fost blanda, il cunoaste si pe baiatul timid care vrea o prietena, si pe fotomodelul care poate avea orice fata oricand. Mike vede efectiv cum funtioneaza lumea tinerilor din Manhattan si avem si noi ocazia sa vedem cateva zile din vietile lor, pana la petrecerea de anul nou care ii va schimba pe toti. Mai ales pe observatorul Mike.

Parerea mea:
In ultimul timp, am tot vorbit despre motivele care te fac sa ridici o carte de pe raft, sa o cumperi sau sa o iubesti. Nu exista o reteta perfecta aplicabila oricui pentru a gasi carti bune. Nu exista nici macar o reteta perfecta individuala pentru ca nu cred ca exista vreun cititor care sa nu-si fi luat o "teapa" cu o carte pe care o crezuse buna, dar care in final l-a dezamagit. Pana la urma, totul e subiectiv, dar tine si de intamplare sau de noroc.

In cazul meu, intamplarea a facut sa aflu ca acest roman este romanul de debut al lui Nick McDonell, roman pe care il publicase la varsta de 17 ani. Si daca ai un roman laudat la 17 ani si daca respectivul roman ajunge sa fie si tradus in alte limbi, inseamna ca merita citit. Mai ales ca fiind un roman despre adolescenti scris de catre un adolescent, probabil ajunge mai usor la sufletul altora de aceeasi varsta.

Din fericire, "reteta" aceasta a dat roade in acest caz, deoarece am dat intr-adevar peste o carte buna. Doisprezece e mai mult decat un roman obisnuit care prezinta o poveste, e un colaj alcatuit din fragmente din vietile tuturor celor implicati, vieti care se intersecteaza precum firele dintr-o panza de paianjen. Si rezultatul e la fel de frumos si de fragil, deoarece acele fragmente puse impreuna formeaza o imagine vie a societatii moderne, cu partile ei bune si rele. Poate mai ales cele rele sunt scoase in evidenta, dependenta ducand la un rezultat greu de prevazut, rezultat care sfasie panza de paianjen.

"Totul e dorinta. Ce vrei? Pentru ca daca nu vrei ceva, nu ai nimic. Esti in deriva, esti luat de val si ingropat sub zapada si umbra. Iar primavara, cand zapada se va topi, nimeni nu-si va aminti unde-ai inghetat si-ai cazut si nu vei mai fi niciunde." © Nick McDonell - Doisprezece - Editura All

Sunt multe astfel de pasaje care iti dau de gandit, multe care au legatura cu viata noastra, cu modul nostru de gandire, cu problemele pe care ni le punem si noi la varsta asta. Nu spun ca e un roman doar pentru adolescenti sau ca altcineva nu l-ar putea aprecia la intreaga sa valoare, dar mie mi s-a parut usor sa imi regasesc propriile ganduri in aceasa carte. Si ca de fiecare data cand asta se intampla, sentimentul e aproape magic...

Nota: Recenzia face parte din campania "Citeste si castiga carti pe viata din colectia Strada Fictiunii", initiata de Editura ALLFA, parte a Grupului Editorial ALL

O oaza de caldura

Nu stiu daca era din cauza vremii mohorate de-afara, a frigului de care parea ca nu mai scap sau a oboselii, sau poate vina a fost a tuturor impreuna, insa simteam nevoia unei pete de culoare dupa atata cenusiu, nu voiam decat putina veselie, prospetime, relaxare. Am primit de toate, in portii mult mai mari decat speram.

Saptamana aceasta, cei de la editura All au reusit s-o aduca pe Cecelia Ahern in tara, cu ocazia lansarii noului ei roman, O suta de nume. Eu am reusit sa ajung miercuri, dupa cursuri, cand Cecelia a poposit la libraria Kretzulescu, plina de voie buna si dornica sa stea de vorba cu noi. Din primele clipe am simtit ca e la fel de fericita ca si noi sa se afle acolo, mai ales ca ne-a facut pe toti sa radem spunand ca se bucura ca au venit intr-adevar oameni la sesiunea ei de autografe!

Ne-a spus mai apoi cateva cuvinte despre noua ei carte, care spune povestea unei jurnaliste fortata de imprejurari sa scrie un articol pornind doar de la o lista cu 100 de nume, misiunea ei fiind sa descopere ce anume leaga toate acele persoane. Amuzant este ca Ceceliei i-a venit ideea acestui roman cand, in timpul unui interviu de pe MTV, o actrita vorbea despre noul ei film si a mentionat ceva legat de 100 de nume. S-a dovedit ulterior ca actrita vorbea despre The Hunger Games.

Apoi a urmat o sesiune draguta de Q&A, in cadrul careia scriitoarea ne-a marturisit ca scrie in primul rand pentru ea, ca nu se gandeste neaparat daca cititorilor le va placea ceva sau nu, ci atunci cand ea e trista scrie lucruri triste si cand e fericita scrie pasaje fericite. Eu cred ca asta se vede, pentru ca atunci cand i-am citit romanele, simteam cu adevarat ce simteau personajele.

Insa ceea ce mi-a placut cel mai mult la ea a fost faptul ca, atunci cand a fost intrebata de ce a ales un anume final pentru o carte (Prietenul nevazut, pe care eu inca n-am citit-o, asa ca doar am dedus din context ca finalul nu e neaparat un happy-end), Cecelia a spus ca pentru ea, un final fericit nu inseamna ca protagonista e urcata de un barbat pe un cal alb pe care calaresc impreuna spre apus, ci ca adevaratul final fericit este atunci cand in ciuda a tot ce ti s-a intamplat, reusesti sa mergi mai departe, sa infrunti ziua de maine si sa continui sa-ti traiesti cu adevarat viata.


La final ne-am asezat cu totii la rand cu cartile pregatite, primind pe langa autograf si cate un zambet calduros. Si cate o prajiturica de turta dulce! Cred ca v-ati dat seama deja cat de mult mi-a placut si cat de bine m-am simtit, asa ca inchei prin a le multumi celor de la editura All ca au facut acest eveniment posibil!

Recenzie: Factorul groazei de Robert Harris

Rezumat:
Alexander Hoffman are tot ce si-ar putea dori. Sotia sa il iubeste, compania pe care o conduce alaturi de cel mai bun prieten e lider in domeniu, iar programul VIXAL, "copilasul" lui, pare a se bucura de tot succesul. VIXAL este un algoritm care se ocupa de tranzactii financiare, "jucand" la bursa mai repede si mai eficient decat oamenii, transformand compania lui Alex intr-una in care toti oamenii instariti doresc sa investeasca si pe Alex intr-un om implinit din punct de vedere financiar.

Insa intr-o seara primeste o editie princeps a cartii Expresia emotiilor la om si animale scrisa de Charles Darwin. Cercetand cine este misteriosul expeditor, descopera cu stupoare ca este... el insusi si ca viata sa perfecta e gata sa se duca de rapa.

My view:
Bursa a fost dintotdeauna un aspect al economiei pe care n-am reusit sa-l pricep. Tocmai de asta mi-a placut faptul ca Robert Harris risipeste si adanceste "misterul" simultan. Explica foarte multi termeni si ce implica acestia, insa limbajul dintre economisti, prescurtarile si modul cum jongleaza cu termeni e atat de bine realizat incat inainte sa citesti explicatiile, poti sa juri ca e alta limba.

Pe langa aspectul economic, romanul e excelent din punct de vedere psihologic. Dupa cum avertizeaza titlul, sentimentul pus in prim plan este groaza, totusi romanul nu este unul horror, nu face nimeni "bau" si nu e sange nicaieri, tot ce se intampla e perfect realist si groaza ramane in plan psihologic. Nu cred ca mi-am imaginat vreodata ce efect poate avea groaza asupra unui om. Cat de usor putem uita ca suntem fiinte rationale si civilizate cand nu intelegem ce ni se intampla... Cat de usor revenim la animalic... Acest aspect m-a facut sa iubesc romanul!

De asemenea, imi place cum e construit suspansul, cum tensiunea urca pana cand simti ca nu mai poti suporta... Pur si simplu voiam sa sar direct la ultimele pagini, ca sa ma linsitesc. Am rezistat totusi tentatiei, si bine am facut pentru ca finalul va va suprinde si bulversa totodata. Tocmai de aceea va recomand romanului Factorul groazei!

Nota: Recenzia face parte din campania "Citeste si castiga carti pe viata din colectia Strada Fictiunii", initiata de Editura ALLFA, parte a Grupului Editorial ALL

Recenzie: Mostenirea de Katherine Webb

Prima mea carte calatoare! E un sentiment placut sa citesti o astfel de carte si e o senzatie putin diferita fata de o carte de la biblioteca din simplul motiv ca stii ca romanul din mana ta n-a stat nicio clipa locului pe un raft, ci a mers din mana in mana continuu, pana cand intr-un final a ajuns la tine pentru un ragaz de cateva clipe, inainte sa porneasca din nou...

Rezumat:
La inceputul secolului XX, Caroline Calcott paraseste un copil in padure, sperand sa nu-l mai vada niciodata. Apoi, autoarea ne poarta cativa ani inapoi in timp pana la momentul in care Caroline se casatoreste cu un proprietar de ferma si alege sa paraseasca viata aristocrata din New York pentru a se muta alaturi de noul ei sot.
In zilele noastre, stranepoatele lui Caroline, Beth si Erica se intorc la conacul familiei, deoarece cea din urma incearca sa-si aminteasca ziua in care verisorul lor, Henry, a disparut fara urma. Intamplator, insa, Erica descopera o poza care o infatiseaza pe strabunica ei impreuna cu un misterios baietel...

My view:
Alegerile intotdeuna au fascinat oamenii. Pana la urma, si povestea Omului din Biblie incepe tot cu o alegere, nu? Cartea lui Katherine Webb e interesanta tocmai pentru ca poti urmari modul in care o alegere in necunostinta de cauza se propaga de-a lungul a cateva generatii si modeleaza vietile oamenilor care traiesc o suta de ani mai tarziu.

Marturisesc ca dintre cele doua povesti (cea a lui Caroline si cea a Ericai si a lui Beth), mi-a placut mai mult cea de la inceputul secolului. Nu cred ca alegerea mea se datoreaza doar aerului de "vechi" care in acest caz e si fascinant, ci faptului ca povestea lui Caroline e mai emotionanta, mai "inchegata", transmite niste lectii de viata... Personal, nu prea inteleg rolul celei de-a doua povesti. Erica si Beth isi avea rolul in roman doar ca sa descopere cine e baietelul si ce s-a intamplat cu el, dar povestea lor paralela despre disparitia lui Henry mi s-a paurt inserata putin mai "cu forta" in carte. Totusi, si povestea lor e frumoasa in felul ei, mai ales pentru ca grija pe care o au surorile una fata de alta e atat de evidenta.

Per total, romanul Mostenirea e o carte buna mai ales datorita povestii lui Caroline, o poveste dureroasa despre iubire, sub toate forumele ei: iubirea unei sotii si a unei mame, iubirea neimpartasita si iubirea excesiva, iubirea neinteleseasa si absenta iubirii... O poveste cu adevarat frumoasa!

Recenzia face parte din campania "Citeste si castiga carti pe viata din colectia Strada Fictiunii", initiata de Editura ALLFA, parte a Grupului Editorial ALL

De ce iubesc targurile de carte

Am reusit sa ajung la Bookfest in doua zile: miercuri si sambata. Amandoua au fost exact pe gustul meu.

Miercuri, fiind si in timpul saptamanii, dar si prima zi de targ, batea putin vantul, asa ca am putut sa ma plimb printre standuri, admirand nestinghetica cartile, razand in sinea mea pe masura ce lista de "want" se facea din ce in ce mai mare. M-am intors acasa cu o gramada de romane si un chef nebun sa revin.

Sambata, am mers pentru lansari. Am incercat sa ajung cu mama la standul ALL pentru lansarea cartii Intre acte de Radu Beligan, insa oboseala din ziua precedenta si RATB-ul au conspirat impotriva mea. Totusi, am citit cateva impresii de pe net despre eveniment, suficient cat sa-mi para rau ca am ratat vorbele frumoase ale maestrului.
Apoi, lucrurile au inceput sa mearga in favoarea mea si m-am mutat la standul Nemira pentru lansarea seriei Maestrii SF-ului romanesc si a cartii Lumea-dupa-Google de Alexandru Mironov. Am plecat de-acolo cu doua carti semnate in plasuta (Iarba cerului si Lumea-dupa-Google), dar mai presus de asta, am plecat mai mandra de tara mea si mai convinsa de faptul ca si noi, romanii, putem! In final, am ajuns si la standul celor de la Paladin, unde Horia Nicola Ursu si Michael Haulica au lansat volumele Postasul de David Brin si Regele Sobolan de China Mieville.

Cele doua zile au fost, dupa parerea mea, reteta ideala a unui targ de carte. Nu e nimic mai frumos decat sa te plimbi printre sute si sute de carti, citind cateva descrieri, rasfoind cateva pagini, deja rearanjand mental biblioteca de acasa pentru ca noile carti sa aiba loc. Si apoi, sunt lansarile de carte... Daca n-ati fost niciodata la vreuna, informati-va si luati parte urgent la un astfel de eveniment! Indiferent daca e vorba chiar de cartea autorului sau de o carte straina, nu e nimic mai placut decat un loc unde scriitori, cititori, editori si traducatori se aduna la un loc si vorbesc cu daruire si caldura despre pasiunea loc comuna: cartile. Nu mai e vorba de marketing, nu cand vezi stralucirea din ochii oamenilor si intelegi ca tin in maini o carte care chiar merita. Iar daca e chiar autorul cel care vorbeste... Sa stii ca persoana care iti vorbeste e aceeasi a carei voce o auzeai cand stateai in coltisorul tau confortabil citind... Sa-ti vezi numele scris pe prima pagina, alaturi de o dedicatie de la cel sau cea care a stat zile, saptamani, luni, poate chiar ani desavarsind cartea cu care vei pleca acasa... nu exista cuvinte care sa descrie senzatia!

A inceput Bookfest!

Incepand de astazi si pana duminica in pavilioanele C1-C5 de la Romexpo se desfasoara editia a 8-a a targului de carte Bookfest. Spre deosebire de anul trecut, invitatul din 2013 nu este o tara, ci... o limba! Astfel, anul acesta au fost invitate 3 tari vorbitoare de germana: Austria, Elvetia si Germania.

De asemenea, editurile ne asteapta cu oferte speciale si cu evenimente de neratat! Mai jos gasiti cateva dintre aceste oferte si link-uri catre programele editurilor.

• Nemira - program evenimente [link]

• All - program evenimente [link]

• Paladin

• Leda