Clubul de Lectură Nemira #19

Luni seară, la mansarda librăriei Cărturești Verona a avut loc a 19 întâlnire a Clubului de Lectură Nemira, întâlnire dedicată romanului Solaris al lui Stanislaw Lem. Pe scurt, romanul spune povestea lui Kris, un psiholog trimis pe stația de pe Solaris care descoperă faptul că imensul ocean inteligent poate folosi amintirile oamenilor pentru a crea viață. În cazul său, oceanul alege să-i trimită un mimoid sub forma lui Harey, iubita sa care s-a sinucis cu ani în urmă.


Dacă luna trecută, un alt roman al autorului polonez ne-a împărțit în două tabere, de data asta tuturor ne-a plăcut Solaris, așa că ne-am concentrat pe încercările de a desluși ceva din misterul oceanului inteligent. Încerca el să comunice cu noi? Era conștient de prezența noastră sau mimoizii au fost o reacție automată, un reflex de apărare? Ar fi putut exista subiecte de discuție între un ocean planetar și o specie alcătuită din indivizi? Presupunând că oceanului îi păsa de noi, voia să ne alunge prin manifestările sale sau spera să ne ajute? Cât de independenți erau mimoizii? Cât din cuvintele lor erau reflexii ale oamenilor și cât erau cuvintele oceanului? De ce pe o stație din viitor exista o bibliotecă întreagă alcătuite din volume de sute și sute de pagini în format fizic? De ce Harey era numită uneori „copilă”? Întrebările puteau continua la infinit.

Însă nu numărul întrebărilor m-a impresionat, ci diversitatea răspunsurilor. Fiecare avea una sau mai mule interpretări personale, fiecare considera că oceanul însemna ceva, voia ceva, făcea ceva... Fiecare încercam să-l definim, să-i găsim un rol, o explicație, un scop. După cum bine a observat cineva, noi, la fel ca personajele din Solaris, încercam să dăm un sens oceanului, să-l umanizăm cumva, astfel încât să-l putem înțelege. Jonglam cu ideile noastre „de acasă” și cu cele descoperite la fața locului, încercând să ne fixăm pe o ipoteză pe care s-o putem accepta fără dovezi, în care să credem.

Însă Solaris a rămas și va rămâne o enigmă și tocmai acesta este marele atu al romanului: faptul că te provoacă să dezlegi enigma oceanului, că te aduce în punctul în care sun toate personajele, astfel încât poți empatiza cu ele. Solaris, ca roman și ca ocean inteligent e una din marile drame ale omenirii și e cred că singura poveste SF care sper să nu devină niciodată realitate. E mai mult decât o poveste tristă, e, metaforic vorbind, o dezintegrare la nivel atomic a uneia dintre cele mai mari dorințe, speranțe și chiar nevoi a omenirii: cea că nu suntem singuri, că există cineva care să ne înțeleagă, cu care să putem vorbi. Însă chiar prin manifestările sale, Solaris ne lasă mai singuri ca înainte pentru că ne dă iluzia că orice căutare s-a încheiat pentru ca apoi să spulbere acea iluzie. Solaris reprezintă întruchiparea ideii că e mult mai rău să ai ceva și apoi să-l pierzi decât să nu ai acel ceva niciodată.

În final, nu pot decât să sper că și la următoarea ședință vom discuta o carte despre care să poți vorbi ore întregi fără oprire și totuși să vrei să discuți mai mult și mai mult.

Clubul de Lectură Nemira #18

Deși ne aflăm în plin sezon al concediilor, suntem descurcăreți și ne-am găsit înlocuitori pentru absenți; am avut câțiva nou-veniți care să le țină locul și ne-am bucurat de fluxul de sânge proaspăt. (1. Niciun cititor nu a fost vătămat. 2. Poate nu trebuia să scriu tocmai eu despre absenți pentru că luna trecută și eu am chiulit din motive... litorale)


De data asta, romanul discutat a fost Catarul lui Stanislaw Lem. Am terminat cartea dumină seara, pe la ora 2 și abia aștetam să ajung la Club sperând să ne plângem împreună de cartea asta. Totuși, mi s-a părut că eu și dezamăgirea mea am fost în minoritate, însă cel puțin cam toată lumea s-a pus de acord că aveau așteptări diferite de la roman.

Eu mă așteptam la un roman SF. Aveam coperta din altă lume, aveam un mic fragment pe spate care părea scos dintr-o metamorfoză interesantă... Chiar și începutul e foarte straniu (in a good way) pentru că nu înțelegi exact ce se întâmplă. Problema la mine a apărut atunci când am aflat ce se întâmplă și în urma unui information dump de coșmar m-am prins că mă aflam în mijlocul unui roman polițist. Ba chiar unul diferit, cel puțin pentru mine, pentru că n-am simțit că mi se oferă un fir de care să mă agăț ca să pot face speculații în legătură cu criminalul, speculații pe care autorul să mi le infirme sau confirme mai târziu, ci pur și simplu m-am lăsat purtată de valul lecturii, sperând ca finalul să fie SF.

N-a fost chiar ceea ce mă așteptam nici în final - deși a fost interesant misterul din spatele crimelor - însă ultimele câteva fraze au salvat romanul după părerea mea, pentru că i-au dat creierului meu ceva de rumegat. Nu vă spun despre ce e vorba, dar te face să stai o clipă și să te gândești la toate micile întâmplări care te-au făcut să ajungi exact acolo unde ești și te-au și ajutat să rămâi întreg. Privite în ansamblul lor, efectul acestor detalii poate părea o mică minune.

Revenind la întâlnirea Clubului, a fost interesant să îi ascult pe ceilalți luând lucrurile care mi-au displăcut la roman și transformându-le în ceva pozitiv. Spre exemplu, mie nu mi-a plăcut faptul că n-am reușit să am suficient material pentru o ipoteză personală, însă alții au fost de părere că, în general, o dată ce ai o bănuială, interpretezi toate datele astfel încât s-o confirme și poți pierde unele lucruri din vedere. Pe asta cred că și mizează autorii de romane polițiste atunci când ascund criminalii astfel încât să nu-i descoperi până la final. Totuși, Lem nu face asta, ceea ce ar putea fi un lucru bun pentru că, alături de personaj, și tu rămâi deschis oricărei posibilități.

Nu spun că mi-am schimbat părerea pentru că o dată ce ai niște așteptări și ele nu sunt îndeplinite, dar nici nu primești ceva mai bun decât sperai, e greu să fii mulțumit. Însă am înțeles că textul în sine s-ar putea să fi fost o lectură mai plăcută decât credeam și că poate un alt set de așteptări m-ar fi ajutat să mă bucur de lectură. Așa că poate cândva, știind ce fel de poveste se ascunde între coperți, voi reciti romanul. Și poate o să descopăr ceva ce am ratat.

Înainte să închei vreau să mă asigur că nu rămâne nimeni cu o impresie greșită: nu mi-a displăcut povestea. A fost diferită, originală în anumite momente, suprinzătoare în altele, incredibil de interesantă uneori, însă au fost și câteva lucruri care nu mi-au plăcut (deși erau necesare, aducă nu văd cum altfel le-ar fi putut scrie Lem) și, din păcate, mă așteptam la un alt tip de poveste, așa că am rămas cu un gust amărui (de migdale, poate?) pentru că speram altceva. E ca și cum mă așteptam la o prăjitură și am gustat un biscuite sărat. Ceea ce nu înseamnă că biscuitele nu era bun.

Ok, înainte să continui cu comparațiile cu mâncarea, mă duc să-mi golesc frigiderul și între timp vă invit la următoarea întâlnire a Clublui, la sfârșitul lunii viitoare :)

Later edit: De obicei, atunci când vorbesc despre întâlnirile Clubului, mi-e greu să surprind perspectivele diferite de ale mele asupra romanului. Rețin câteva idei, dar nu mă pot pune în pielea cuiva care a avut cu totul altă părere. Și e păcat, pentru că unul dintre cele mai interesante aspecte ale întâlnirilor noastre e tocmai ocazia de a asculta păreri nu neapărat diametral opuse, dar foarte diferite. Tocmai de aceea, vă sfătuiesc să citiți și părerea unui alt membru, ca să vedeți și alt punct de vedere :)

Clubul de Lectură Nemira #16

Nu știu dacă v-a fost dor de poveștile mele de la Club, dar mie una mi-a lispit enorm doza lunară de discuții cu oameni faini despre cărți faine. De data asta, cartea pe care am disecat-o a fost Rendez-vous cu Rama de Arthut C Clarke, singurul autor care a reușit să se găsească în centrul discuțiilor noastre de 3 ori (celelalte 2 romane discutate fiind „2001: Odiseea Spațială” și „Sfârșitul copilăriei”).

Dacă până acum, Clarke ne-a prezentat rase extraterestre extrem de avansate, care interacționau cu omenirea pentru a o ajuta să treacă la „nivelul următor”, de data asta Rama trece chiar pe lângă noi fără să ne acorde nici cea mai mică atenție. Totuși, noi nu putem să-l ignorăm pentru că Rama este o navă imensă, cilindrică, evident de origine extraterestră, care tranzitează sistemul nostru solar pentru o perioadă scurtă de timp, urmând să plece mai departe și să nu se mai întoarcă. Omenirea nu poate rata șansa explorării lui Rama și poate șansa unui prim Contact, așa că nava Endeavour a căpitanului Norton e trimisă să aterizeze pe Rama (care e un cilindru de 50 de kilometri, dacă nu mă înșel, deci nava umană e minusculă prin comparație). Reușind să pătrundă în navă, echipajul descoperă minunea: înăuntru e un habitat aproape terestru, perfect funcțional, dar înghețat... până când începe dezghețul și încep să mișune „bioții”, niște roboței organici cu rol în întreținere, observație și „strâns gunoiul” care ignoră complet oamenii. Și ignorați vom rămâne până în final, când nava pleacă luând cu ea speranțele noastre și lăsându-ne fie consternați, fie plini de frustrare.

Încă de la începutul întâlnirii, am căzut de acord că romanul e scris într-un mod care îl face ușor de citit de către oricine, chiar și de către cei care nu sunt fani ai genului SF. Capitolele scurte, detaliile oferite în momente cheie, fără să devină excesive, stilul de a relata întâmplările, toate au contribuit la senzația că această carte se citește practic singură.


(pare că ne jucam cu piesele lego, nu că aveam discuții despre Omenire și extratereștrii)
În schimb, când a venit vorba despre poveste în sine și mai ales despre rolul lui Rama, a fost mai greu să ajungem la o concluzie comună. În primul rând, ceea ce i-a deranjat pe unii la Rama a fost tocmai faptul că înăuntru era aproape ca o Terra în miniatură, însă mie mi s-a părut că acest aspect mărește impactul pe care l-a avut nava asupra omenirii: cum te simți când pătrunzi într-o navă extraterestră și descoperi că seamănă enorm cu propria ta casă? Nu simți că e clar că tu și ramanii aveți enorm de multe în comun și că, mai devreme sau mai târziu, veți putea să discutați despre tot ce vă leagă? Dar ei nu se arată nici măcar o clipă...

Totuși, pentru că „ramanii fac totul în triplet” (exact asta e ultima frază a romanului) și pentru că există încă 3 cărți care continuă povestea din Rendez-vous cu Rama, unii au considerat că această navă a fost doar avangarda, cea care trebuia doar să observe și să raporteze și că navele ce vor veni ne vor aduce mult-doritul contact cu ramanii. Eu însă am preferat să iau cartea ca pe un roman de sine stătător și să cred că într-adevăr, ramanii ne-au ignorat.

Alții care au fost de acord cu mine au venit cu câteva comparații interesante:
   • Rama e ca o mașină în care s-au suit câteva furnici, au explorat câte ceva prin portbagaj, apoi, când s-au îndepărtat prea mult de mușuroi, s-au dat jos.
   • Rama poate fi o navă care a scăpat cumva de pe linia de producție și a ajuns să cutreiere universul, fără că explorarea să fie scopul ei, și poate tocmai de aceea ne-a ignorat.
   • Rama a mai fost comparat și cu o sămânță care caută mediul propice ca să încolțească, iar sistemul nostru solar nu a fost acel mediu (poate tocmai pentru că era populat?)
Oricum, Rama a rămas o enigmă pentru noi, la fel cum a rămas și pentru omenirea din romanul lui Clarke.

Și dacă tot am pomenit omenirea, o altă ideea adusă în discuție la Club care mi-a plăcut a fost cea cum că personajul principal în roman n-ar fi fost căpitanul sau vreun membru al echipajului său sau vreun om de știință de pe una dintre planetele colonizate de oameni, ci însăși Omenirea, iar conflictul ar fi fost unul interior deoarece la un moment dat, oamenii de pe Mercur trimit o bombă nucleară către Rama, cu intenția de a-l distruge, iar Norton, pe moment întruchiparea părții raționale a omenirii, e forțat să decidă dacă va distruge bomba, riscând soarta oamenilor dacă Rama se dovedește ostil sau va permite semenilor săi să distrugă nava care ascunde mistere pe care omenirea nu le va descifra vreodată.

Dacă Omenirea a fost într-adevăr personajul principal, eu cred că lecția pe care a învățat-o în acest roman e că nu e centrul universului, că la fel cum se poate ca o specie extraterestră să vrea să comunice cu noi, e la fel de posibil ca ea să ne refuze ceea ce noi considerăm că ar fi dreptul nostru, alegând să ne ignore nu neapărat pentru că suntem la un nivel diferit al evoluției și comparația dintre noi și ei ar fi cea dintre oameni și furnici, ci poate pentru că simplul fapt că existăm nu e chiar atât de important pe cât ne place să credem.

Tocmai pentru că această idee îmi place enorm, n-am să citesc romanele următoare și am să aleg să cred că Rama a trecut nepăsător pe lângă noi, lăsându-ne doar cu întrebări fără răspuns. Și pentru că acum îmi dau seama că peste tot am folosit „noi” și nu „ei” când vorbeam despre oameni nu înseamnă decât că romanul lui Clarke e atât de bine scris încât poți să juri că totul s-a întâmplat cu adevărat și ai citit doar un raport al expediției. Așa că vă recomand să-l citiți, la fel cum vă recomand ca, dacă aveți posibilitatea, să participați la Clubul de Lectură Nemira pentru că e o experiență pe care o veți îndrăgi din prima clipă.

Clubul de Lectura Nemira #10

Si-uite asa am ajuns si la editia a 10-a a Clubului de Lectura Nemira, ultima de anul acesta. De data asta am discutat unul dintre romanele mele de suflet, Sfarsitul copilariei de Sir Arthur C. Clarke, primul roman SF pe care l-am citit vreodata si cel care mi-a transmis "microbul" SF-ist.


Cartea incepe cu un scenariu arhi-cunoscut - vin extraterestrii pe pamant - si toti membrii Clubului ne-am pus de acord ca deja ni se parea ca "mai citiseram filmul asta". Insa cu fiecare pagina, cartea iti ofera rasturnare de situatie dupa rasturnare de situatie, prinzandu-te deseori atat de nepregatit incat uneori ramai complet uluit. Desi am citit-o de vreo 3 ori, inca am senzatia ca ma plimb cu un roller coaster de fiecare data, desi de-acum deja stiu ce ma asteapta. Si pe langa faptul ca te ia mereu prin surprindere, romanul iti ofera ocazia sa speculezi ore intregi cu privire la natura Super-mintii, la scopul si la motivele ei si desi noi n-am discutat chiar ore intregi, in final tot n-am reusit sa ajungem la vreo concluzie comuna.

Insa desi la prima lectura cartea m-a dat pe spate, citindu-o pentru intalnirea Clubului, mi-am dat seama ca acum mi se pare putin aiurea faptul ca la aparitia Overlorzilor, omenirea inceteaza sa creeze opere de arta valoroase. Prima data am inghitit totul pe nemestecate, insa acum mi se pare ca fiind confruntata cu o astfel de forta coplesitoare, omenirea ar trebui sa fie la apogeul creatiei pentru ca sunt atat de multe sentimente si senzatii implicate in intalnirea cu o rasa coplet straina incat nu cred ca nu se poate gasi vreo minte care sa le distileze si sa creeze arta. Si a fost placut sa constat ca multi dintre cei prezenti gandeau la fel.

Pana acum, de fiecare data cand va povesteam despre intalnirile Clubului, am incercat sa vorbesc despre atmosfera, despre sentimentul caldut ca ai gasit un grup de oameni cu care ai in comun mai multe decat ai fi crezut, ca oameni extrem de diversi se pot aduna la un loc si pot impartasi pareri... si mai ales ca exista niste oameni cu care e o placere sa te contrazici atunci cand exista pareri diferite. Tot nu sunt convinsa ca reusesc sa redau in cuvinte senzatia de apartenenta, senzatia de grup unitar care s-a format de-al lungul celor 10 intalniri, asa ca mereu o sa va rog sa nu ma credeti pe cuvant, ci sa incercati pe pielea voastra, mai ales ca am senzatia ca dupa fiecare intalnire, grupul mai creste putin, fie ca numar de membrii, fie ca tarie a legaturilor. Si nimic nu se compara cu a sti ca o data pe luna, timp ce cateva ore, poti sa lasi lumea reala la usa librariei Carturesti Verona si sa vorbesti despre locuri, intamplari si oameni fictivi ca si cum ar fi mai reali decat lumea de afara.

Si pentru ca intalnirile pe anul acesta s-au incheiat, pot sa trag linie si sa fac o socoteala, asa ca inchei prin a le multumi celor de la editura Nemira pentru aceasta initiativa minunata, care nu numai ca mi-a oferit ocazia sa citesc unele carti pe care nu cred ca le-as fi citit in alte conditii, dar si pentru ca multumita Clubului de Lectura, am ajuns sa cunosc o serie de oameni extraordinari si sa ma bucur timp de 10 luni de zile de cateva ore de relaxare lunar. Si le multumesc si membrilor Clubului pentru ca exista si sper sa va revad pe toti anul viitor!

Cartea lunii decembrie

Luni, 16 decembrie, la ora 19.00, în mansarda Librăriei Cărtureşti Verona va avea loc o nouă ediţie a Clubului de lectură Nemira. De această dată, cartea ce va sta la baza discuţiilor este o operă clasică a literaturii science fiction: "Sfârşitul copilăriei" de Arthur C. Clarke.


Publicat în 1953 şi devenit bestseller imediat după lansare, epuizându-şi primul tiraj în doar două luni, romanul prezintă o invazie pacifistă a pământului de către o rasă extraterestră ce transformă planeta într-o utopie. De-a lungul anilor, această utopie a fost considerată o expresie a pierderii individualităţii şi o afirmare codată a unei identităţi colective. Sfârşitul copilăriei invită cititorul la un exerciţiu de imaginaţie cu totul special. În povestea lui Clarke, relaţia dintre om şi cosmos nu este una de dominaţie. Fiinţa umană evoluează sau mai bine spus transcende într-un univers mistic. Apreciată de cititori şi de critici deopotrivă drept cea mai bună carte scrisă de Arthur C. Clarke, ea ne invită să ne punem întrebarea: Ce înseamnă să fim oameni?

„La mai bine de o jumătate de secol de la apariţie, Sfârşitul copilăriei române unul dintre cele mai bune şi mai îndrăzneţe romane SF din toate timpurile.” (SF Reviews)

Cei care vor să participe în Clubul de Lectură Nemira din 16 decembrie se pot înscrie accesând următorul link. Pentru informaţii legate de întâlnirile cititorilor, cărţile puse în discuţie în fiecare lună şi nu numai, vă așteptăm pe pagina de Facebook a Clubului de lectură Nemira.

Poveştile sunt cu atât mai frumoase, cu cât ai pe cineva cu care să le împărtășești. Clubul de lectură Nemira este locul unde începe călătoria spre lumea fascinantă a cărţilor bune. - Sursa

Vreau bis!

Editita de luna aceasta a Clubului de Lectura Nemira a fost prima la care am discutat despre un roman scris de un autor roman, Richter 8.9 de Andrei Calaras, si prima la care autorul a fost de fata. Supriza mea personala (si a altora dintre cei prezenti) a fost faptul ca discutiile nu au fost timorate, lumea n-a sarit sa aplaude absenta, recitand vorbe goale. Ba din contra, parca am disecat mai lejer ca oricand fiecare aspect al cartii, profitand de ocazie ca sa intrebam despre destinele nerezolvate ale unor personaje. Insa Andrei ne-a lasat sa ne imaginam in continuare orice ne-ar placea noua pentru ca la fel ca in realitate, in romanul sau nu toate itele sunt descurcate si nu toate personajele au parte de un final, fie el fericit sau nu.


(poneiul din mijloc se voia a fi locul rezervat intarziatilor, cred...)
Pe scurt, Richter 8.9 spune povestea lui Alex Don, un pictor roman stabilit in Franta care incearca sa se sinucida, insa un clochard i-o ia inainte, sarind in fata metroului. Totusi, inainte sa paseasca in gol, vagabondul ii lasa lui Alex un misterios pachet care contine o reproducere a unui tablou care il reprezinta pe Arhimede (tabloul constituie si coperta romanului, care mi-a displacut pana cand am inteles legatura ei cu povestea). Din acel moment, Alex este prins intr-un carusel de evenimente care il vor purta aproape de un secret antic ce poate schimba intreaga lume.

Nu va spun mai multe pentru ca primele pagini sunt suficiente pentru ca povestea sa te prinda si inainte sa-ti dati seama, ai sarit binisor de jumatatea cartii. Mie asa mi s-a intamlplat si am aflat luni ca nu am fost singura, insa desi am terminat cartea intr-o singura zi, recordul l-a detinut o membra a Clubului care a terminat romanul in doar 7 ore. (Ma revansez eu data viitoare!) Si e explicabil pentru ca roamnul e foarte inchegat si foarte cursiv, pare ca a fost scris "dintr-un foc" pentru ca totul se leaga uimitor de bine.

Tocmai de aceea am fost destul de surprinsi sa aflam ca romanul a fost scris pe parcurul mai multor ani, deoarece Andrei are si un job "adevarat", scrisul fiind doar o activitate pentru timpul liber. Totusi, la final ne-a spus ca s-a simtit atat de bine ascultandu-ne incat are de gand sa mearga acasa si sa se apuce de scris. Si pana la urmatoarea carte, eu am de gand sa-i citesc si primul roman, Ziua a 7-a, pentru ca mi-a placut Richter si pentru ca in urma discutiilor, m-a facut foarte curioasa.

Si tocmai de aceea, in final vreau sa le multumesc tuturor cititorilor care au votat data trecuta Richter 8.9 pentru ca recunosc ca altfel nu cred ca as fi citit acest roman si as fi ratat povestea asta care te prinde si nu-ti mai da drumul pana la ultima pagina! Tocmai de aceea sper sa mai fie editii ca asta, care mi s-a parut cea mai reusita si cea mai destinsa de pana acum. Poate pentru ca am inceput sa ne cunoastem intre noi, pentru ca a inceput sa ne placa sa ne vedem o data pe luna si sa povestim pur si simplu sau poate pentru ca romanul a fost atat de ofertant pentru dezbateri... Oricum, sper ca si luna viitoare sa fie la fel de fain!

PS: Am scris un articol intreg depsre Richter 8.9 fara sa-l mentionez pe Dan Brown, asa ca... Dan Brown! (NOT!)

PS2: Am uitat sa mentionez ca a fost si prima editie a Clubului in care n-am disecat finalul... Dragos, data viitoare nu mai ai atata noroc, avand in vedere ce roman a fost ales, fac pariu vom vorbi macar jumatate de ora numai despre cum se termina ;)

Cartea lunii noiembrie

Luni, 25 noiembrie, la ora 19.00, în mansarda Librăriei Cărtureşti Verona va avea loc o nouă ediţie a Clubului de lectură Nemira. Pentru prima dată, cartea ce va sta la baza discuţiilor este cea a unui scriitor român, Andrei Călăraş, cu volumul "Richter 8.9".


Ediţia lunii octombrie a propus cititorilor o trecere de la literatura SF & Fantasy la literatură poliţistă, volumul „Doamna din lac” de Raymond Chandler marcând acest moment. Şirul romanelor de literatură de suspans continuă, de această dată cu un scriitor român, Andrei Călăraş. Cititorii vor avea ocazia de a dezbate subiectul cărţii chiar în prezenţa celui care a creat povestea din spatele romanului Richter 8.9"Richter 8.9", mai mult decât un roman de suspans, „un roman cu oameni şi despre oameni“.(Revista Suspans.ro)

Cea de-a doua lucrare de ficţiune semnată de Andrei Călăraş, "Richter 8.9", (în 2010 a debutat cu volumul "Ziua a 7-a") propune cititorilor o întâlnire cu personajul Alexandru Don şi cu lumea misterioasă în care acesta intră fără voia sa. Cititorii călătoresc alături de Alexandru Don la Paris, Bucureşti, Viena sau Cairo într-o căutare plină de neprevăzut a unui obiect capabil să schimbe lumea. Dincolo de ac’iunea specifică unui roman de suspans, cititorii vor avea ocazia de a descoperi un artist prins între o iubire pierdută, ratare şi trăiri interioase intense.

De ce ar trebui citit "Richter 8.9"? Pentru că este un roman de literatură de suspans scris de către un autor român. Pentru că Andrei Călăraş „are o scriitură politicoasă, fără excese, fără a vrea să frapeze. Nu te lasă fără explicații științifice, dar te avertizează cînd trece în tabăra conspirațiilor sau a speculațiilor”(George Hari Popescu). Pentru că "Richter 8.9" este o ficţiune istorică, în care se îmbină scenarii din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial cu informaţii de la începutul erei noastre şi o imaginaţie foarte bine ţinută în frâu (Constantin Piştea). Pentru că este scris la persoana I. Pentru că finalul estre „cutremurător”.

„…Sfatul meu către tine, rugămintea mea, este să abandonezi căutarea asta prostească. Uită tot ce ai auzit sau văzut. Viața e mult prea prețioasă ca să ți-o riști în acest joc periculos. Nu știi cu cine ai de-a face. Sunt peste tot, mai puternici decât orice îți imaginezi. Ascultă-mă! Lasă totul baltă, ascunde-te într-o gaură de șarpe și roagă-te să te uite. Deși mi-e teamă că e deja prea târziu.“ - © Andrei Călăraş - Richter 8.9 - Editura Nemira

Cei care vor să participe în Clubul de Lectură Nemira din 25 noiembrie se pot înscrie accesând următorul link. Pentru informaţii legate de întâlnirile cititorilor, cărţile puse în discuţie în fiecare lună şi nu numai, vă așteptăm pe pagina de Facebook a Clubului de lectură Nemira.

Poveştile sunt cu atât mai frumoase, cu cât ai pe cineva cu care să le împărtășești. Clubul de lectură Nemira este locul unde călătoria spre lumea fascinantă a cărţilor bune începe. - Sursa

"Editura Nemira scoate Doamna din lac"

Nu, din pacate n-am putut schimba deznodamantul tragic al femeii ucise in romanul lui Raymond Chandler, dar am putut discuta despre ea in voie in cadrul celei de-a 8-a intalniri a Clubului de Lectura Nemira. Eu am mers desi nu terminasem de citit Doamna din lac pentru ca dupa jumatate, nu prea simteam nicio dorinta sa continui si speram ca perspectiva altora o sa ma convinga ca merita terminata.


Nu prea mi-a reusit planul pentru ca desi parerile au fost imparitie, concluzia generala a fost ca din punct de vedere al unui roman politist, ca plot nu se numara printre varfurile genului. Eu am inceput sa citesc asteptandu-ma la alt Sherlock Holmes, capabil de deductii extraordinare. In schimb, personajul lui Chandler are noroc cu carul, indiciile venind parca spre el, lucrurile intamplandu-se mai mult datorita sansei decat a vreunui rationament deductiv impresionant, asa ca mi s-a confirmat ca reactia mea fata de poveste a fost justificata.

Totusi, altii au pornit cu asteptari diferite sau aproape inexistente, asa ca au putut sa se bucure de alte elemente, precum atmosfera specifica epocii in care se desfasoara povestea (anul 1943) sau de fascinatia exercitata de personajul Marlowe, care poate fi vazut ca un justitiar atipic, care desi bea foarte mult si incaseaza bataie foarte des, nu renunta si continua sa incerce sa rezolve cazurile nu neaparat pentru bani ci deoarece e dedicat scopului sau. Totusi, nu toata lumea a impartasit acelasi punct de vedere, altii considerand ca Marlowe e pur si simplu un tip norocos pe care orgoliul il determina sa se ambitioneze si sa descopere adevarul.

Desi in final multi au cazut de acord ca ar recomanda aceasta carte pentru a fi citita vara, la plaja, deoarece este o lectura usoara, eu cred ca am sa termin cartea toamna asta pentru ca desi am aflat vinovatul, au fost multe comentarii despre motivatille sale, care unora li s-au parut logice, altora nu, cat si pentru ca au existat pareri divergente si despre faptul ca anumite lucuri erau evidente sau nu si sunt curioasa cum le voi vedea eu (in ciuda faptului ca am trisat si am aflat finalul).

Pana atunci, sper sa ne vedem la urmatoarea intalnire care a avea loc pe data de 25 noiembrie tot la ora 19:00 in mansarda librariei Carturesti Verona. Si indiferent ce carte va fi anuntata ca fiind cartea lunii, sper ca de data asta s-o termin inainte de intalnirea propriu-zisa.

PS: Titlul articolului meu a fost mentionat de Flavius Ardelean, moderatorul grupului, care ne-a povestit ca l-a vazut pe un blog care promova cartea. Mi s-a parut si atunci si acum mult prea amuzant ca sa nu fie readus la lumina :))

Cartea lunii octombrie

Dupa 7 intalniri in care s-a discutat exclusiv despre romane SF, a venit vremea sa schimbam macazul si sa incercam si altceva. Tocmai de aceea, la sfarsitul lunii octombrie in cadrul Clubului de Lectura Nemira vom discuta despre Doamna din lac de Raymond Chandler.


Clubul de lectură Nemira, ediția cu numărul 8, revine pe 28 octombrie, de la ora 19.00, în mansarda librăriei Cărturești Verona. Luna octombrie aduce cititorilor cea de-a doua întâlnire cu noul moderator al evenimentului, Flavius Ardelean, Marketing Manager Editura Nemira, dar și o primă întâlnire cu o carte ce iese din sfera literaturii SF & Fantasy abordate în cele şapte ediţii de până acum. Pentru 28 octombrie, membrii Clubului de lectură Nemira au ales volumul „Doamna din lac” de Raymond Chandler, creatorul romanului polițist modern american.

Romanul „Doamna din lac” aduce în prim plan un personaj celebru în lumea detectivilor din literatură, Philip Marlowe. Acesta este un personaj ca nimeni altul, rece, sfidător faţă de autoritate, alcoolic, cinic, atent la detalii, cu o minte ascuţită şi cu o putere de deducţie fantastică. În „Doamna din lac”, Philip Marlowe anchetează dispariția soției unui om de afaceri. Acesta crede că soţia a fugit cu amantul său, însă întâlnirea dintre soţ şi amant va dovedi că nimeni nu ştie de fapt unde este Crystal, soţia „buclucaşă”.Philip Marlowe intră în acţiune, pornind pe urmele ei.

De ce ar trebui citită această carte? Pentru că cititorii vor avea şansa să îl cunoască pe Philip Marlowe, un detectiv memorabil şi cu o personalitate puternică ce intră în categoria detectivilor faimoşi din literatură precum Sherlock Holmes şi Hercule Poirot. Pentru că romanul „Doamna din lac” este scris de unul dintre cei mai buni scriitori de romane poliţiste din lume, dar şi unul dintre cei mai controversaţi scriitori ai epocii sale. Pentru că romanul „Doamna din lac” a fost ecranizat în anul 1947 în regia lui Robert Montgomery care a încercat o tehnică neconvenţională de filmare pentru perioada respectivă. Camera este utilizată ca protagonist, celelalte personaje vorbind direct către cameră (reprezentându-l, de fapt, pe Philip Marlowe). Vocea lui Philip Marlowe îi aparţine lui Montgomery, iar pe parcursul filmului chipul acestuia se vede doar în reflecţii.

Cei care vor să participe în Clubul de Lectură Nemira din 28 octombrie şi să îl cunoască pe Philip Marlowe, „fără de care literatura poliţistă ar fi fost cu totul altfel” (The Guardian), se pot înscrie accesând următorul link. Pentru informaţii legate de întâlnirile cititorilor, cărţile puse în discuţie în fiecare lună şi nu numai, vă așteptăm pe pagina de Facebook a Clubului de lectură Nemira.

Poveştile sunt cu atât mai frumoase, cu cât ai pe cineva cu care să le împărtășești. Clubul de lectură Nemira este locul unde călătoria spre lumea fascinantă a cărţilor bune începe. - Sursa

Despre zei, religii si... euglene verzi

Ieri seara, A. R. Deleanu, noul moderator al Clubului de lectură Nemira, a scris pe Facebook:

a pune un asocial să modereze un cerc de lectură cu 30 de participanţi e ca şi cum ai angaja o euglenă verde să îţi instaleze termopane. chiar şi aşa, cred că a fost ok. vă aştept pe 28 octombrie la următorul club de lectură nemira. - Sursa

Dupa parerea mea, euglena asta verde ne-a instalat al naibii de bine termopanele pentru ca eu m-am simtit superb inca de la inceput cand am fost rugati sa spunem cateva cuvinte despre noi. Pana la urma, Clubul este o oportunitate de a cunoaste alti oameni carora le place sa citeasca, asa ca mi-a placut sa-i cunosc un pic mai bine atat pe cei pe care ii stiam din vedere de la alte intalniri, cat si pe cei care au venit pentru prima data.


De data asta, discutia s-a invartit in jurul cartii Regii nisipurilor, care contine 7 povestiri semnate de George RR Martin, unele premiate si ras-premiate, dar toate interesante, cel putin pentru mine. Parerile au fost, ca de obicei, impartite. Unii cred ca aceste povestiri sunt mult mai reusite decat saga Cantec de Gheata si Foc a lui Martin, altii nu; unora le-a facut placere lectura povestirilor, pe altii i-au deranjat imaginile demne de genul horror, insa toata lumea a fost de acord ca textele sunt bune.

Si discutiile au fost pe masura, pentru ca de la Regii nisipurilor - o poveste despre un barbat arogant care cumpara niste animale exotice cu mentalitate de stup pentru ca ele sunt capabile sa-l slaveasca sculptandu-i chipul in castelele lor, care isi va primi rasplata meritata pentru ca ii infometeaza si nu-i ingrijeste corespunzator - s-a ajuns la discutii despre religiile ipoteticilor extraterestrii, despre relatia dintre zeu si cei care il slavesc sau dintre conducator si oamenii pe care ii conduce.

Sau in cazul povestirii Calea Crucii si a Dragonului - care a fost preferatul meu din cadrul volumului; este povestea unui Inchizitor al viitorului trimis sa puna capat unei erezii care il transforma pe Iuda din tradator in erou, insa Inchizitorul descopera ca initiatorul acestei religii a inventat-o deliberat, fiind membru al unei organizatii secrete ai carei membrii se numesc Mincinosi - am discutat despre necesitatea religiei, rolul ei in societate si modul in care influenteaza cultura si civilizatia.

La final, dupa ce am mai discutat despre celelalte povestiri, am incercat sa tragem o concluzie raspunzand la intrebarea Cui ai recomanda aceasta carte?. Mie mi-a placut, asa ca as recomanda-o oricui vrea sa citeasca niste povestiri reusite care imbina mai multe genuri (SF, Fantasy, horror, fictiune speculativa etc). Multumiti de rezultat, ne-am mutat in Cafeneaua Verona, unde am mai stat putin de vorba.

Urmatoarea intalnire va avea loc pe 28 octombrie, dar o sa va spun mai multe despre asta atunci cand se va anunta cartea despre care vom vorbi :)

Cartea lunii septembrie

Am chiulit la ultima intalnire. Gata, am marturisit. Din pacate, eram la mare. Totusi, nu planuiesc sa mai lipsesc, mai ales ca volumul de povestiri despre care se va discuta la urmatoarea intalnire contine si povestirea mea preferata!

Prima ediţie de toamnă a Clubului de lectură Nemira va avea loc în data de 23 septembrie, la ora 19.00, în mansarda librăriei Cărtureşti Verona. Cea de-a şaptea întâlnire a Clubului de lectură Nemira propune pasionaţilor de literatură o întâlnire cu scriitorul George R.R. Martin, devenit celebru în toată lumea pentru seria sa fantasy Cântec de Gheață și Foc, adaptată pentru micul ecran în serialul de suces Urzeala Tronurilor. Pentru ediția cu numărul 7 a Clubului de lectură Nemira, cititorii au ales să discute una dintre primele cărțile ale scriitorului, volumul de povestiri SF Regii nisipurilor.

Regii nisipurilor, povestirea ce dă titlul volumului, este considerată una dintre cele mai bune povestiri SF din toate timpurile, recompensată cu premii prestigioase din domeniul science-fiction (Hugo, Nebula şi Locus). Povestirea pune în lumină o temă provocatoare a “animalelor de companie extraterestre”. Simon Kress, un milionar excentric, deţine o colecţie de animale de companie exotice pe care o completează cu cele patru colonii de regi ai nisipurilor – creaturi asemănătoare cu furnicile şi foarte inteligente. În momentul în care Simon îi obligă pe regii nisipurilor să se lupte pentru propria sa distracţie, lucrurile încep să se precipite iar problemele apar.

Celelalte povestiri din carte, Calea Crucii şi a Dragonului, Flori-amare, În casa viermelui, Prieteni nedespărţiţi, Oraşul de piatră şi Doamna din stele, confirmă abilitatea lui Martin de a jongla cu diferite genuri de literatură, de la fantasy la science-fiction, transformându-le pe toate în adevărate capodopere. Volumul de povestiri SF Regii nisipurilor oferă cititorilor posibilitatea de a descoperi un George R.R.Martin diferit faţă de cel din Saga Cântec de gheaţă şi foc. Cartea trebuie citită pentru călătoria intensă în cele mai neobişnuite lumi şi pentru întâlnirea cu cele mai interesante fiinţe. De la triburi celtice şi vrăjitoare la yaga-la-hai și grouni, de la piloţi spaţiali şi entităţi energetice la regi ai nisipurilor, George R.R.Martin depăşeşte toate limitele imaginaţiei şi îi provoacă pe cititori să facă acelaşi lucru.

Cei care vor să participe în Clubul de Lectură Nemira se pot înscrie accesând următorul link. Pentru informaţii legate de întâlnirile cititorilor, cărţile puse în discuţie în fiecare lună şi nu numai, pagina de Facebook a Clubului de lectură Nemira stă la dispoziţia tuturor.

Poveştile sunt cu atât mai frumoase, cu cât ai pe cineva cu care să le împărtășești. Clubul de lectură Nemira este locul unde călătoria spre lumea fascinantă a cărţilor bune începe. - Sursa

Cartea lunii august

Clubul de lectură Nemira revine pe 26 august, începând cu ora 19.00, în mansarda librăriei Cărtureşti Verona. De această dată, cartea aleasă de către cititori este Maşina timpului de H.G.Wells, autor recunoscut drept “unul dintre părinţii literaturii SF”, alături de Jules Verne.

Maşina timpului, cea mai cunoscută lucrare a autorului, a fost publicată în anul 1895 şi invită cititorii la o discuţie despre călătoria în timp. Subiectul călătoriei în timp mai fusese abordat înainte, însă Wells a fost primul care a reuşit să îmbine rigurozitatea științei cu imaginația, manipulând o serie de idei și teorii preluate de la profesorul său, Thomas Henry Huxley, profesor de biologie în Londra şi susţinător al teoriilor lui Darwin despre evoluţie.

De ce trebuie citită această carte? Pentru că Wells este cel care a creat termenul de “maşina timpului”, termen utilizat astăzi în numeroase contexte. Pentru că, deşi editorii au motivat că “nu este suficient de interesant pentru cititorul general și nici suficient de aprofundat pentru cititorul științific”, astăzi, volumul lui Wells este un punct de referinţă pentru literatura SF, dar şi pentru ştiinţă. Pentru că cititorii au şansa de a ajunge în anul 802701 alături de Călătorul în timp, într-o lume a eloilor şi a morlocilor, în care mişcarea de rotaţie a Pământului încetineşte, Soarele se micşorează, iar vietăţile îngheaţă. Pentru că, astfel, cititorii vor putea cunoaşte unul dintre primele exemple literare de “Pământ muribund.”

Cei care vor să participe în Clubul de Lectură Nemira se pot înscrie accesând următorul link. Pentru informaţii legate de întâlnirile cititorilor, cărţile puse în discuţie în fiecare lună şi nu numai, pagina de Facebook a Clubului de lectură Nemira stă la dispoziţia tuturor.

Poveştile sunt cu atât mai frumoase, cu cât ai pe cineva cu care să le împărtășești. Clubul de lectură Nemira este locul unde călătoria spre lumea fascinantă a cărţilor bune începe. - Sursa

Vreau sa citesc aceasta carte de cand am auzit ca va fi lansata, insa nu stiu din ce motive n-am apucat niciodata sa ajung la ea pe lista de "to-read". Se pare ca acum e momentul :D

Singuratatea naste singularitatea

Ieri a avut loc a 5-a intalnire a Clubului de Lectura Nemira, in cadrul careia am discutat despre 2001: Odiseea spatiala, capodopera lui Arthur C. Clarke.

Spre deosebire de intalnirile trecute, am inceput discutia comparand filmul si cartea, deoarece cazul acestui roman este daca nu unicat, atunci cel putin rar: cartea a aparut dupa film. Eu personal nu am vazut filmul, insa toti cei prezenti m-au convins ca nu trebuie sa-l ratez pentru ca este intr-adevar o capodopera cinematografica (doar e regizat de Stanley Kubrick!)

Apoi ne-am intors la carte si, ca de obicei, parerile au fost impartite: unii au considerat ca e un roman despre singularitate, altii ca tema principala e cunoasterea si altii ca ar fi vorba despre evolutie. Mie mi s-a parut un roman despre teama de singuratate care a fost, dupa parerea mea, atat motivatia din spatele actiunilor oamenilor, cat si a rasei superioare care a creat monolitii. Partea mea preferata din dezbatere a fost, insa, cea despre inteligenta artificiala pentru ca dintotdeauna m-au fascinat robotii si modul cum fiecare autor isi imagineaza beneficiile, dar si dezavantajele unei societati care ii contine.

In final, deoarece ieri editura Nemira a implinit 22 de ani (multi inainte!), fiecare dintre noi a primit cadou 2 carti: Cuadratura cercului de Gheorghe Sasarman (care intamplator era singura carte din colectia Maestrii SF-ului romanesc pe care nu o aveam in biblioteca) si Exploratorii soarelui de David Brin, carte proaspat iesita din tipare!

La fel ca data trecuta, am avut printre noi o serie de membri noi care s-au integrat repede in grup si pe care sper sa-i revedem si pe data de 26 august, cand are loc urmatoarea intalnire, cartea despre care vom discuta urmand sa fie anuntata in curand! Ne vedem acolo?

Clubul de lectura Nemira (4)

Te simti prost? Avem solutia pentru tine! Participa la intalnirile Clubului de lectura Nemira ca sa-ti iei doza lunara de cultura. Perfect sigur daca nu este depasita doza recomandata.

"Reclama" de mai sus ar putea sa sune familiar pentru cei care au citi romanul Ubik al lui Phillip K. Dick, roman despre care s-a discutat in cadrul celei de-a 4-a intalniri a Clubului care a avut loc luni. De data asta, a fost ceva mai "aglomerat", printre invitati strecurandu-se si figuri noi (Welcome to the club... literally!)

Deoarece a fost cel mai straniu roman pe care l-am discutat pana acum (si are mari sanse sa-si pastreze definitiv acest titlu), am luat la disecat tot, incepand de la usile care cereau bani ca sa iesi din apartament pana la justificarea canibalismului. S-a lasat si cu amenintari cu moartea (doar in conditii de Apocalipsa, totusi), asa ca a fost o intalnire destul de animata!

In cadrul discutiilor, am incercat sa facem impreuna putina lumina in lumea incalcita a romanului, lume in care nici macar nu stiam care personaje erau vii si care erau moarte. In final, insa, concluzia a fost ca Dick e un autor extrem de dificil de inteles si ca majoritatea povestilor lui se bazeaza foarte mult pe simboluri si semnificatii ascunse, extrem de interpretabile. Singura diferenta intre concluzia asta si orele mele de romana e ca macar aici chiar pare intr-adevar un roman greu de inteles, spre deosebire de cele studiate in scoala, unde actiunea era cat se poate de clara :))

Totusi, Clubul a inceput sa-si atinga si scopurile secundare, cel putin in privinta mea. Adica, pe langa motivul evident, si anume aducerea la un loc a oamenilor pasionati de citit, mi se pare ca orice Club de lectura vrea ca membrii sai sa si descopere titluri si autori noi. Si eu, cu ocazia acestei intalniri, l-am descoperit pe Dick si lumea lui de neinteles. Si ma indoiesc ca Ubik va fi ultimul roman semnat de el pe care il voi citi.

Asadar, imi reiau invitatia cu care deja v-am obisnuit si sper sa veniti luna viitoare, pe 22 iulie, cand discutam (in sfarsit!) despre 2001: Odiseea spatiala a lui Sir Arthur C Clarke!

Voua va plac gandacii?

Nu, nu ma refer la gandacii de bucatarie sau la gandaceii care se suie pe paturile noastre de picnic atunci cand mergem la iarba verde. E vorba despre rasa extraterestra descrisa in Jocul lui Ender, romanul despre care s-a discutat la cea de-a 3-a intalnire a Clubului de Lectura Nemira.

Primul lucru pe care l-am aflat despre carte a fost ca initial, autorul a scris o nuvela pe care a dezvoltat-o ulterior, transformand-o in roman. Normal, parerile au fost impartite: unora le-a placut mai mult nuvela, altora romanul. Din punctul meu de vedere, diferenta intre ele este faptul ca in timp ce nuvela e ca o pilula concentrata cu un twist la final, romanul abordeaza si alte teme pe langa jocul efectiv al baiatului. Preferinta intre cele doua tine de gust, iar eu vreau sa gasesc si sa citesc si nuvela inainte sa ma decid.

Ceea ce apreciez cel mai mult la aceste intalniri este ca we can agree to disagree. Deseori exista pareri contrare, insa nimeni nu-si sare la gat, nimeni nu incepe cu atacuri personale. Si, cel mai important, toata lumea asculta parerile celorlalti si le respecta, ceea ce in ziua de azi e suficient de rar incat intalnire Clubului sa fie ca o gura de aer proaspat.

Alt aspect care mi-a placut a fost ca de data asta, in cadrul concursului de trivia, am creat noi intrebarile. S-a ajuns pana la codurile de culori ale Armatelor si la sosetele absente din garderoba Scolii de Lupta! Dar pana la urma, fiecare a plecat acasa cu unul sau mai multe exemplare din CPSF, care au fost date ca premii. Asa am facut in sfarsit rost de numarul 5, pe care tot amanam sa-l cumpar. (Stiu ca am intarziat cu recenzia numarului 4, o sa fie gata curand, promit!)

Insa inainte sa plecam, am ales in mod democratic romanul care va fi discutata data viitoare. Dupa numararea voturilor, a iesit Ubik a lui Philip K. Dick, care este prima carte aleasa pana acum pe care nu am citit-o. Am timp pana pe 17 iunie sa "remediez" situatia, si cum vine Bookfest, am ocazia perfecta sa-mi cumpar romanul :)

Ne vedem pe 17?

Clubul de Lectura Nemira II - Dune

Cand am aflat prima data despre Clubul de Lectura Nemira, mi s-a parut evident ca la prima intalnire va veni multa lume, apoi o sa se mai "cearna" si vor ramane cei cu adevarat pasionati de carti. Daca as fi stiut...

Cu o saptamana in urma, am participat la a doua intalnire, care s-a tinut de data aceasta in libraria Carturesti Verona. Foarte buna alegerea, pentru ca spre deosebire de prima data, am avut parte de o atmosfera mult mai propice discutiilor. Revenind, am intrat in mansarda asteptandu-ma la o discutie casual despre romanul Dune de Frank Herbert. S-a inceput, ca data trecuta cu trivia, asa ca ne-am incalzit reamintindu-ne detalii, motivati de niste postere superbe - Am mentionat cumva ca iubesc copertile colectiei hardcover? Arata superb in biblioteca si arata la fel de bine si pe perete - si de niste semne de carte foarte originale, sub forma de castel. Apropo de trivia, vreau s-o felicit pe Ana pentru ca a gasit niste intrebari intr-adevar dificile, care ne-au incuiat... insa nu pe toti, pentru ca premiile s-au dat ;)

Apoi... Ei bine, casual a devenit un cuvant extrem de nepotrivit pentru caracterizarea discutiei. Fiecare era mai pasionat decat celalat, multi dintre cei prezenti vazusera filmele si le discutau, comparandu-le si incercand sa gaseasca "reteta" perfecta pentru un nou film, dezbatand regizori, actori si chiar o eventuala coloana sonora... Apoi au trecut la jocurile video inspirate din carte (despre care, spre rusinea mea, nici macar nu staim ca exista). Stateam si le sorbeam cuvintele, incredibil de fericita ca exista oameni care pot deveni atat de pasionati de un univers fictiv, inventat de un om si prins intre copertile unor carti.

Desigur, discutia s-a intors la carti... Si sa vezi acum pasiune! In principal, s-au format doua tabere: cei care iubeau primele carti si cei care le preferau pe ultimele din serie. Fiecare isi apara preferintele, insa ceea ce mi s-a parut cu adevarat minunat a fost faptul ca nu se certau, nimeni nu incerca sa-l convinga pe celalalt ca greseste, ci pur si simplu impartaseau pareri, desi erau divergente.

Multi dintre cei care citesc acest articol sunt bloggeri si pe unii va citesc la randul meu. Stiu ca va plangeti uneori ca e greu sa gasesti in afara internetului cititori pasionati cu care sa poti discuta despre carti. Daca sunteti din Bucuresti, veniti la intalnirea de pe 20 mai. Se va tine la ora 19:00, tot in mansarda librariei Carturesti Verona. Desi cartea aleasa (Jocul lui Ender de Orson Scott Card) e SF, eu cred ca n-are cum sa nu va placa. Si e o sansa minunata sa vedeti ca va inselati, exista cititori pasionati. Credeti-ma, daca veniti, veti trai unele dintre cele mai frumoase 2 ore din experienta voastra de cititori!

O excursie in Westeros

Cam asa mi s-a parut prima intalnire a Clubului de Lectura Nemira. Eu am participat in primul rand din curiozitate. Nu neaparat ca sa aflu cum se desfasoara un club de lectura, si nu neaparat pentru ca titlul ales pentru prima dezbatere se intampla sa fie romanul meu preferat (s-a discutat despre Urzeala Tronurilor a lui George RR Martin). Acestea au fost doar motivele colaterale. Am participat pentru ca voiam sa cunosc oameni ca mine, pasionati de lectura in general si de aceasta carte in special, voiam sa vad alte persoane indragostite pana dincolo de limite de universul lui Martin.

Am primit ce voiam, si inca ceva pe deasupra. La un moment dat, intalnirea chiar a semanat putin cu cartea, mai ales atunci cand s-a pus problema alegerii unui personaj preferat: fiecare era gata sa-si apere parerea mai ceva decat Lannisterii tronul.


E adevarat ca in primele minute atmosfera a fost usor apasatoare pentru ca fiecare astepta ca celalalt sa ia cuvantul, insa s-a gasit o fata curajoasa care sa sparga gheata - imi pare extrem de rau ca nu i-am retinut numele - si apoi lucurile au inceput sa mearga. Animati atat de pasiunea pentru carti, cat si de premiile oferite de Nemira, am ajuns sa ne dam repede drumul la gura si ne-am relaxat cu totii. Pana la final ma simteam extrem de in largul meu, aveam chef sa mai stam de vorba mult si bine. Nici nu concep sa nu merg la intalnirea urmatoare, la care va invit pe toti care puteti ajunge, geografic vorbind. Cartea aleasa este Dune (primul volum al seriei) si avem timp pana pe 22 aprilie s-o (re)citim.

Revenind, pe langa o multime de fani, au fost si o serie de invitati speciali: scriitorii Oliviu Craznic (... si la sfarsit a mai ramas Cosmarul) si Marian Truta (A doua venire), alaturi de George Hari Popescu (cyberculture.ro), Carmen Albisteanu (carmenalbisteanu.ro) si Dragos Butuzea (chestiilivresti.ro) (care a ratat la mustata un linsaj, mentionand Regii nisipurilor). Fiecare a impartasit cu noi ce a insemnat GRR Martin si seria lui pentru ei, iar Oliviu Craznic a oferit ca premiu volumul 3 din CPSF. A fost bataie serioasa pe el, s-a renuntat in final la intrebarile pregatite dinainte ar caror rapsuns il cunosteam aproape toti si s-a deschis romanul la intamplare.

A existat si un mic inconvenient, si anume faptul ca locul ales nu a fost chiar suficient de linistit cat sa ne auzim cu totii intre noi, dar in final eu am ajuns sa ma simt mult prea bine si mult prea in largul meu ca sa mai conteze.

Peste o luna o luam de la capat, calatorim direct in desterul de pe Arrakis! Ne vedem acolo?