Recenzie: Fântânile paradisului - știință versus religie

Povestea:
După ce a legat Europa de Africa prin Podul Gibraltar, inginerul Vannevar Morgan și-a propus un proiect și mai ambițios: un Turn Orbital, o construcție care să le permită oamenilor să ajungă în spațiu fără rachete, micșorând astfel atât costurile unei călătorii în afara planetei, cât și costul transportului de materiale.

Deși planul său are dușmani puternici, precum industria rachetelor, cea mai mare problemă a lui Morgan este un grup de călugări de pe o insulă din mijlocul oceanului. Deși aceștia nu au nicio obiecție împotriva proiectului propriu-zis, templul lor de pe munte este singurul loc în care Turnul ar putea fi amplasat. Însă după ce au trăit acolo timp de 3000 de ani, călugării nu au nici cea mai mică intenție să-și părăsească muntele.

Părerea mea:
Nu știu foarte multe despre viața lui Artur C. Clarke, însă cred că ar fi fost un profesor extrem de bun. Cel puțin asta e senzația mea după ce termin un roman scris de el. Stilul lui e ușor de urmărit, capitolele sunt scurte și oferă exact informațiile de care ai nevoie, atunci când ai nevoie de ele. Nu aglomerează toate detaliile într-o introducere monstruoasă, nu te descurajează prin termenii științifici și te face să vezi ceea ce se întâmplă, reușind să te facă să privești spre viitor cu optimism și nerăbdare. În plus, te face să crezi că toate minunățiile pe care ni le imaginăm într-un viitor vag vor deveni realitate cât de curând. Citind Arthur C. Clarke, viitorul pare nu doar frumos, ci și incredibil de aproape.

Totuși, are și o problemă pe care am constatat-o de-a lungul timpului, dar a devenit mult mai evidentă în acest roman: modul în care privește religia viitorului mi se pare neverosimil. În romanele sale, Clarke presupune că un contact cu o rasă extraterestră duce imediat la dispariția tuturor religiilor, cu excepția unor forme mai mult sau mai puțin modificate ale budismului. Pot să înțeleg felul cum povestea creștină a genezei ar primi o lovitură serioasă dacă s-ar descoperi alte specii pe alte planete, dar nu cred că biserica și-ar face bagajul și s-ar duce să moară în liniște.

Am și un argument: în clasa a 12-a ni s-a schimbat profesoara de religie. Dacă până atunci, avusesem oameni raționali cu care puteai purta o discuție cât-de-cât decentă, în anul acela s-a ales praful. Două semestre, am avut parte de documentare săptămânale în care ni se explica fapul că tehnologia e satana, că demonii ne ascultă telefoanele, că muzica laică e satanistă pe față pentru că motive și, pe scurt, că orice chestie mai deșteaptă decât focul din peștera te duce direct în Iad, unde o să arzi veșnic pe muzica lui Michael Jackson și a altor demoni întrupați în oameni. Și chiar și folosirea focului era tehnologie cam avansată, cred că trebuia sfințit înainte sau ceva -_-. Ceea ce încerc să spun e că există oameni care chiar cred asta. Oameni care sunt sincer convinși că locul oamenilor e în peșteră. Nu cred că exisă suficienți omuleți verzi în întregul Univers infinit care să convingă astfel de oameni să renunțe la religia lor. Așa că nu pot să cred că religia o să dispară, cel puțin nu prea curând și categoric, nu sub influența vreunei specii superioare.

Pe de-o parte, am simțit că autorul n-ar fi de acord cu mine. Pe de altă parte, prin modul în care disputa dintre inginer și călugări e rezolvată, am simțit că religia nu poate fi învinsă decât folosind propriile ei arme. Și mi-a plăcut asta, mi-a plăcut modul în care deși teoretic trebuia privită ca un inamic, ca personajul negativ al cărții, religia e reprezentată de oameni raționali, care prezintă motive solide și logice pentru care se opun, mi-a plăcut faptul că n-au dus discuția pe un teren plin de misticism ieftin, ci au fost niște oponenți pe măsură.

Însă cel mai mare oponent al proiectului a fost natura însăși, un oponent care joacă cinstit, după niște legi clare, însă care, dacă e subestimată fie și o fracțiune de secundă, poate transforma un miracol ingineresc într-un dezastru. Dar Clarke știe să se folosească de natură pentru a construi niște scene de neuitat, scene care te fac să simți imensitatea spațiului pe propria piele, scene în care înțelegi că în ciuda a tot ce a realizat de când a aprins primul foc, omenirea e încă echivalentul unui copil, suntem încă mici și insignifianți, dar avem un atu pe care Clarke îl pune în valoare cu fiecare cuvânt: avem ambiția de a ne dori mai mult.

Și pentru că e un profesor bun, reușește să te facă și pe tine să simți acea ambiție, acea senzație că viitorul aduce doar lucruri bune. Tocmai de aceea îmi place Clarke și pentru a simți asta pe pielea voastră, vă recomand cărțile lui :)