Jurnal: Ai grijă ce-ți dorești

Știți care e cea mai faină parte a mersului la munte? Când te întorci acasă.

Acestea fiind zise, nu am nicio problemă cu muntele. Îmi cam place, dar într-un mod ciudat. Părinții mei iubesc mersul la munte. Și nu în modul clasic dus-grătar-întors. Nu, lor le plac traseele, cu cât mai nasoale și mai neumblate, cu atât mai bine. Până aici, suntem aproximativ pe aceeași lungime de undă. Diferența apare prin faptul că lor le place chiar în acel moment. Asta n-o mai înțeleg. Udă fleașcă de transpirație, cu corpul protestând cum știe el mai bine, în mijlocul unei văi împădurile în care un pas neatent ar putea însemna o baie în râul rece ca gheața, urmată de un minunat tremurici până când aș ajunge înapoi la mașină și la hainele uscate, asta ar trebui să-mi placă? Pe bune??? Ok, sunt niște peisaje faine, dar nu mă simt destul de bine cât să mă bucur cu adevărat de ele...

Însă partea superbă e a doua zi, când ești curat și uscat și stai tolănit pe canapea și te uiți la poze și vezi toate părțile frumoase, fără oboseală, fără efort, fără niciuna din părțile neplăcute. Și atunci intervine sentimentul de mândrie. Te uiți la poza de la baza muntelui, vezi până unde ai urcat și pare enorm și ți se umflă pieptul. Te bați singur pe spate și îți spui cât ești de minunat.


(click pe imagine pentru a o mări)
Acum 3 ani am fost prima dată pe Valea lui Stan, aproape de lacul Vidraru. Traseul presupune niște scări intinse peste vale (anul ăsta au făcut un upgrade, pe porțiunea cea mai nasoală au pus o pasarelă, se vede în poza din stânga-sus. Iar balustradele alea profesioniste erau doar niște sârme nu-foarte-bine-întinse). La înălțime. Aceste minunate scări îți oferă o alegere: poți privi în jos ca să vezi treptele și să nu ratezi vreuna - ceea ce ar însemna să simți toată plăcerea pășitului în gol - având totodată parte de priveliștea până jos saaaau poți să nu privești în jos și să pipăi cu piciorul până găsești treapta, bucurându-te de senzația aerului sub o talpă, în timp ce sub cealaltă ai doar o bară (treaptă) care are un talent să ți se înfigă în talpă cu cât stai mai mult nemișcat pe ea. Eu am ales să văd pe unde merg. Totodată, am aflat pentru prima și singura dată ce înseamnă când mintea își dă shut down singură. Înainte să parcurg efectiv traseul, nu știusem ce mă aștepta, așa că o dată ajunsă acolo, mintea mea a hotărât că se lipsește bucuroasă de experiență și s-a dus la plimbare. Eram incapabilă de orice gând coerent, doar fredonam un vers dintr-un cântecel.


(click pe imagine pentru a o mări)
În 3 ani, am uitat senzația. Am reținut doar ce s-a întâmplat, dar nu și ce am simțit. În schimb, eram foarte mândră de mine că făcusem tot traseul fără niciun moment de panică în care să refuz să mai fac vreun pas. Am urcat toate scările, le-am coborât la întoarcere și am făcut totul fără fițe. Așa că atunci când sâmbăta trecută, tata a propus să mai mergem o dată, am fost prima care a fost de acord. Îmi aminteam clar că promisesem să nu mai calc niciodată pe-acolo, dar mi-am zis că n-are cum să fie atât de rău, că dacă am putut face traseul o dată, pot și a doua oară și că acum că știam ce mă așteaptă, urma să fie mult mai bine.

O dată ajunsă înapoi acolo, repetând experiența, mi-am amintit exact de ce am spus că nu mai calc pe-acolo. Și da, a fost „mai bine”: de data asta, am avut gânduri conștiente. Fix două. Primul era „de ce naiba am vrut să fac asta din nou, ce am de câștigat din așa ceva?!”. Al doilea: „hai, genunchilor, vă rog eu nu mai tremurați, nu e chiar așa rău, n-am cum să cad, de ce nu înțelegeți că e ok, nu mai tremurați că tremură și nenorocita asta de scară!!”. Mult mai bine, nu?

Și totuși, acum pot spune din nou că mi-a plăcut. Și că sunt mândră de mine. Hei, am făcut-o din nou! Adevărat, corpul meu a ales să-mi transmită „hell, no!” de mai multe ori - pe lângă tremuratul genunchilor, au fost momente în care tata îmi explica cum să fac ceva și puteam să vizualizez mișcarea și părea logică, dar picioarele mele refuzau să se miște. Sau mâinile să dea drumul mânerelor ca să se mute în altă parte. Sau corpul meu refuza să se lase pe spate - dar am reușit să-l ignor cu puțin ajutor de la ai mei.

Concluzia? Voi uita din nou cât de neplăcut e totul atunci când sunt acolo. Voi rămâne doar cu amintirile plăcute. Însă dacă am putut ține minte că mi s-a oprit creierul prima dată, atunci despre această repetare aleg să rețin un singur lucru: „nu merită”. Am făcut-o de două ori, mi-am demonstrat mie că pot, acum pot să revin liniștită la traseele alcătuite doar din pământ solid și să mă zbengui doar bine prinsă într-un ham. Și acum pot afirma cu certitudine că nu mie mi-e frică de înălțime, ci genunchilor mei :))

PS: Tricoul pe care l-am purtat l-am primit cadou de la niște prieteni, pe el scrie „Hello, insufficiently intelligent person!” și e un citat din Sheldon Cooper din „The Big Bang Theory”. După toată experiența, cred sincer că tricoul mi se adresează direct pentru că e clar că-mi lipsește ceva prin creieraș dacă am vrut să fac asta și a doua oară...