Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde. (sau apasă aici)
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

joi, 31 octombrie 2013

Weekendul acesta aveti program la film!

Serios, trebuie sa mergeti sa vedeti Jocul lui Ender. E mai mult decat un must see. A trecut aproape o saptamana de cand, multumita editurii Nemira, am participat la o vizionare pentru presa si tot n-am scapat de sentimentul de overexcitement. Mai mult ca sigur o sa merg sa-l revad, dar si voi trebuie sa-l vedeti. E incredibil de genial.

Povestea:
Filmul este o ecranizare a romanului omonim scris de Orson Scott Card si spune povestea lui Andrew "Ender" Wiggin, un baiat al carui destin a fost hotarat dinainte.
Cu ani in urma, o rasa extraterestra numita Formicii au venit pe Pamant si aproape au reusit sa ne distruga. Cel care a oprit invazia a fost Mazer Rackham, care a reusit sa le inteleaga modul de organizare si care i-a suprins, distrugandu-i si devenind un erou. Insa Mazer e mort si omenirea are nevoie de un nou erou, unul care sa conduca armata trimisa de omenire pentru a opri noua invazie pe care o pregatesc Formicii.
Ender pare sa fie acest erou, deoarece are o abilitate extraordinara de a empatiza cu dusmanul, intelegandu-l atat de bine incat il poate opri pentru totdeauna. Tocmai de aceea, baiatul a fost selectat pentru a participa la o serie de antrenamente sub forma unor jocuri intre echipe formate doar din copii si, mai tarziu, sub forma unor simulari. Insa jocurile sunt mult, mult mai mult decat niste jocuri, fiecare miscare pe care o fac cei responsabili de antrenamentul copiilor in timpul sau in afara jocurilor fiind de fapt o evaluare a abilitatilor copiilor.

Parerea mea:
Cred ca am apreciat filmul acesta pentru ca a pus o poveste pe care o cunosteam intr-o lumina complet noua. Nu intelegeti gresit, nu au schimbat mai nimic (au renuntat la o poveste secundara care avea relevanta doar in volumele ulterioare ale seriei si au schimbat cateva mici detalii care nu deranjeaza pentru ca ajuta la pastrarea coreentei povestii), ci au pus accentul usor diferit. Citind si recitind romanul, nu am avut ocazia sa vad atat de mult partea emotionanta a povestii, accentul fiind pus pe tactica, nu pe sentimente. Exista si in carte o serie de emotii, dar acolo twist-ul din final mi-a adus de fiecare data zambetul pe buze pentru ca mi se parea ca transforma o poveste buna intr-una superba.

In schimb, filmul mi-a adus doar lacrimi in ochi pentru ca impactul emotional e mult mult mai pronuntat. Vazand filmul, am empatizat pentru prima data cu Ender, am vazut pentru prima data lumea prin ochii lui, i-am simtit povara de a fi "cel ales" si deci obligat sa faca lucruri cu care poate nu e de acord. Iar maturitatea lui e de-a dreptul socanta pentru ca in fiecare clipa vezi ca e doar un copil pe umerii caruia, fara sa-i ceara permisiunea, adultii au pus greutatea a doua lumi.

Bineinteles, si din punct de vedere vizual filmul e incredibil. Efectele speciale nu sunt doar bine realizate, ci sunt fabuloase si absolut impecabile, incepand de la scenele in imponderabilitate si incheind cu imaginile din jocul video. Adaugati si o distribuitie fabuloasa (Asa Butterfield - Ender Wiggin; Harrison Ford - Colonelul Hyrum Graff; Viola Davis - Maiorul Gwen Anderson; Hailee Steinfeld - Petra Arkanian) si obtineti de departe cel mai bun film aparut anul acesta.

Astazi are loc avanpremiera si de maine filmul ruleaza in toate cinematografele in regim de premiera. Go see it. Vorbesc serios, pur si simplu nu merita sa asteptati nici macar o zi in plus. (Si pentru cei care n-au facut-o inca, cititi si cartea si faceti-va prorpia comparatie pentru ca ambele sunt minunate, dar din motive diferite; pentru mine e prima data cand am iubit si cartea si filmul in egala masura).

Trailer:

Recenzie: Fantoma de pe lac

Am aceasta carte in biblioteca inca din septembrie, de la Strada de C'Arte si am terminat-o saptamana trecuta, insa mi s-a parut ca Halloween-ul e ocazia perfecta sa va povestesc despre roman pentru ca, dupa cum spuneam si atunci cand l-am prezentat prima data, e genul de carte care iti da fiori reci pe sira spinarii.

Povestea:
Ashley White este o scriitoare care tocmai s-a despartit de prietenul ei si in incercarea de a-si pune ordine in viata, se instaleaza in cabana ei din Spearmint Lake, un orasel in aparenta linistit, insa care are propria fantoma. Frank Stanton a fost un politist local indragit de toata lumea, care a fost ucis, crima fiind inca neelucidata.
Bantuita la randul ei de un misterios sunet al apei si de presimtiri negre, scapand la mustata de un sofer beat si de amicul sau violent, salvand o femeie care fusese impuscata in cimitir si captivata de povestea fantomei orasului, Ashley va incerca sa faca ordine in itele incurcate ale misterelor din Spearmint Lake. Si, cu putin noroc, viata o va rasplati scotandu-i in cale o noua iubire.

Parerea mea:
Sunt atatea mistere pe centimetru patrat de pagina scrisa incat ai senzatia ca esti in mijlocul unui montaigne-rousse si ca finalul cursei nu va fi nici pe departe fericit, deoarece presimtirile intunecate ale lui Ashely ti se transmit fara sa vrei. Insa in final, toate lucrurile au legatura intre ele si se aseaza la locul lor ca un puzzle, asa ca pe langa horror si romance, cartea are si un aer politist.

Ashely este cea care spune povestea, jucand si rol de narator, astfel incat esti atras in poveste, ajungi sa faci parte din ea si sa ti se para, pentru cateva ore, ca misterele din Spearmint Lake sunt mult mai reale decat ceea ce ti se intampla tie. In plus, mi s-a parut interesant faptul ca toata povestea se desfasoara in mijlocul unei veri innabusitoare, punctate ocazional de furtuni puternice, insa rareori atmosfera insorita e potrivita cu sentimentul de teama. Totusi, de data aceasta contrastul creeaza o senzatie deosebita si interesanta.

Asadar nu-mi ramane decat sa va urez spor la citit si Halloween...de groaza!

miercuri, 30 octombrie 2013

Cuvinte: In curand, un nou roman

Pentru ca suntem in saptamana Halloween-ului, cred ca e momentul ideal sa va aunt ca in aceasta toamna, in cadrul targului de carte Gaudeamus de la Bucuresti, Adina Speteanu, autoarea romanului Crima la timpul trecut, va lansa o noua carte, abordand de data aceasta un gen diferit: genul fantasy.

Daca va asteptati la vampiri sclipiciosi, nu e cazul. Dar nu ma credeti pe cuvant, pentru ca pe parcursul saptamanilor viitoare, o sa postez ocazional cateva fragmente scurte din roman, ca sa va puteti convinge si singuri ca merita citit:

"Continuă să păşească pe acel teren necunoscut. Nu ştia unde se afla, iar lumina lipsea în majoritatea locului. După zgomotele pe care le auzea bănuia că se afla într-o pădure, dar nu era sigură de acest lucru.

În picioarele goale înaintă pe pământul ud. Se întreba de ce ajunsese acolo. Nu-şi amintea nimic. Singurul lucru de care era conștientă era răcoarea care-i cuprindea corpul cu fiecare secundă.

Era singură şi speriată.

Ploaia încetase, dar vântul continua să bată. Frunzele foșneau în copacii înalţi care o înconjurau. Nu găsea nicio cale de ieşire; întregul loc era cufundat în întuneric.

Simţea că cineva o urmărea, însă de fiecare dată când îşi întorcea capul nu auzea sau vedea nimic. Dar simţurile îi erau în alertă, o panicau şi mai rău.

Îşi ridică privirea şi văzu printr-una dintre crăpăturile de deasupra ei norii negri ce se mişcau cu repeziciune. Cerul se lumina în diferite locuri. Fulgerele se apropiau de ea, anunţând o nouă furtună. Un corb cânta în depărtare - singurul care spărgea liniştea nopţii.

Speriată de ceea ce o înconjura, continuă să meargă pe acea cărere întunecată. Se temea să se oprească la baza unui copac. Nu ştia ce creaturi se aflau în acea zonă; risca să fie atacată în orice moment. Aşadar, singura soluţie ce-i mai rămânea era mersul fără oprire, cu toate că picioarele începeau să-i obosească.

Nu trebuie să mă dau bătută, îşi spuse în minte în timp ce continua să meargă. Nu pot să-i las să mă atace.

Îndepărtă oboseala care-i cuprinse picioarele din minte şi merse fără oprire minute bune. Auzea tunetele care se apropiau. Vântul se înteţise, lipindu-i materialul subţire al pijamalei albe de corp. Degetele de la mâini deja începuseră să-i amorţească de frig, dar nu voia să se oprească. Nu putea, când nu se afla încă în siguranţă.

Ştia că dacă urma să fie atacată nimeni nu avea să o ajute în acel loc care părea să se afle la capătul lumii. Oricât de mult ar fi ţipat, era doar ea, fără vreun ajutor pe care să se bazeze.

Cum am ajuns eu aici? continuă să se întrebe în timp ce privea copacii negri din dreapta şi stânga ei. De ce?

Tremură de frig şi-şi lăsă capul în jos. Simți picăturile reci de ploaie udându-i părul. Îşi muşcă buzele şi se opri pentru o secundă; încercă să se obişnuiască cu frigul care-i domina trupul. Pijamaua era prea subţire şi dacă urma să se ude, avea să fie şi mai rău. Singurul mod de a se încălzi erau braţele ei pe care le ţinea strâns lipite de stomac.

Îşi scutură capul şi continuă să meargă. Picăturile reci de ploaie îi udară corpul aproape gol.

Încercă să se gândească la un lucru frumos care să-i îndepărteze gândurile negre ce începeau să o cuprindă, dar nu reuşi. Cu toate că această metodă funcţionase în copilărie, acum nu mai dădea roade. Teama şi nesiguranţa erau prea mari ca să poată fi îndepărtate de o fantezie sau o amintire stupidă. Realitatea o punea acum la încercare, iar ea trebuia să arate că era în stare să supravieţuiască.

Se opri dintr-odată şi ridică speriată capul. Ascultă cu atenţie. Zgomotul se oprise acum, dar putea să jure că cineva sau ceva se apropia de ea. Făcu un pas în faţă. Privi în jurul ei cu atenție. Nu văzu balta și călcă în ea; se stropi din cap până-n picioare. Îşi strânse ochii de furie şi vru să strige, dar în acel moment o creangă se rupse în stânga ei.

Nu era singură acolo."

© Adina Speteanu - Editura Tritonic

Bonus pentru cei care vin la lansare: pe langa un roman superb, primiti si autograf gratis :)) Si in plus, avand in vedere ca la doar 19 ani Adina deja isi publica al doilea roman, puteti sa aratati cartea oricui se plange ca tinerii din ziua de azi nu mai citesc, nu mai invata sau nu mai sunt cum erau.

marți, 29 octombrie 2013

"Editura Nemira scoate Doamna din lac"

Nu, din pacate n-am putut schimba deznodamantul tragic al femeii ucise in romanul lui Raymond Chandler, dar am putut discuta despre ea in voie in cadrul celei de-a 8-a intalniri a Clubului de Lectura Nemira. Eu am mers desi nu terminasem de citit Doamna din lac pentru ca dupa jumatate, nu prea simteam nicio dorinta sa continui si speram ca perspectiva altora o sa ma convinga ca merita terminata.


Nu prea mi-a reusit planul pentru ca desi parerile au fost imparitie, concluzia generala a fost ca din punct de vedere al unui roman politist, ca plot nu se numara printre varfurile genului. Eu am inceput sa citesc asteptandu-ma la alt Sherlock Holmes, capabil de deductii extraordinare. In schimb, personajul lui Chandler are noroc cu carul, indiciile venind parca spre el, lucrurile intamplandu-se mai mult datorita sansei decat a vreunui rationament deductiv impresionant, asa ca mi s-a confirmat ca reactia mea fata de poveste a fost justificata.

Totusi, altii au pornit cu asteptari diferite sau aproape inexistente, asa ca au putut sa se bucure de alte elemente, precum atmosfera specifica epocii in care se desfasoara povestea (anul 1943) sau de fascinatia exercitata de personajul Marlowe, care poate fi vazut ca un justitiar atipic, care desi bea foarte mult si incaseaza bataie foarte des, nu renunta si continua sa incerce sa rezolve cazurile nu neaparat pentru bani ci deoarece e dedicat scopului sau. Totusi, nu toata lumea a impartasit acelasi punct de vedere, altii considerand ca Marlowe e pur si simplu un tip norocos pe care orgoliul il determina sa se ambitioneze si sa descopere adevarul.

Desi in final multi au cazut de acord ca ar recomanda aceasta carte pentru a fi citita vara, la plaja, deoarece este o lectura usoara, eu cred ca am sa termin cartea toamna asta pentru ca desi am aflat vinovatul, au fost multe comentarii despre motivatille sale, care unora li s-au parut logice, altora nu, cat si pentru ca au existat pareri divergente si despre faptul ca anumite lucuri erau evidente sau nu si sunt curioasa cum le voi vedea eu (in ciuda faptului ca am trisat si am aflat finalul).

Pana atunci, sper sa ne vedem la urmatoarea intalnire care a avea loc pe data de 25 noiembrie tot la ora 19:00 in mansarda librariei Carturesti Verona. Si indiferent ce carte va fi anuntata ca fiind cartea lunii, sper ca de data asta s-o termin inainte de intalnirea propriu-zisa.

PS: Titlul articolului meu a fost mentionat de Flavius Ardelean, moderatorul grupului, care ne-a povestit ca l-a vazut pe un blog care promova cartea. Mi s-a parut si atunci si acum mult prea amuzant ca sa nu fie readus la lumina :))

duminică, 27 octombrie 2013

Recenzie: Doisprezece de Nick McDonell

"Va rog sa va ridicati si sa pastram un moment de reculegere pentru elevii morti. Si va rog acum sa pastram un moment de reculegere pentru elevii care i-au ucis."
© Nick McDonell - Doisprezece - Editura All


Povestea:
Asa debuteaza povestea lui Mike Albu'. Mike era un elev bun, considerat chiar stralucit de catre unii profesori, insa la terminarea liceului a decis sa nu mearga imediat la facultate. In schimb, se intretine vanzand droguri. Nu e si consumator, totusi, deoarece nu bea, nu fumeaza si nu se drogheaza. In schimb, cunoaste lumea dintr-un unghi inedit.
Tinand mereu ochii deschisi, cunoaste si bogatasii rasfatati, dar si dealerii cu care viata nu a fost blanda, il cunoaste si pe baiatul timid care vrea o prietena, si pe fotomodelul care poate avea orice fata oricand. Mike vede efectiv cum funtioneaza lumea tinerilor din Manhattan si avem si noi ocazia sa vedem cateva zile din vietile lor, pana la petrecerea de anul nou care ii va schimba pe toti. Mai ales pe observatorul Mike.

Parerea mea:
In ultimul timp, am tot vorbit despre motivele care te fac sa ridici o carte de pe raft, sa o cumperi sau sa o iubesti. Nu exista o reteta perfecta aplicabila oricui pentru a gasi carti bune. Nu exista nici macar o reteta perfecta individuala pentru ca nu cred ca exista vreun cititor care sa nu-si fi luat o "teapa" cu o carte pe care o crezuse buna, dar care in final l-a dezamagit. Pana la urma, totul e subiectiv, dar tine si de intamplare sau de noroc.

In cazul meu, intamplarea a facut sa aflu ca acest roman este romanul de debut al lui Nick McDonell, roman pe care il publicase la varsta de 17 ani. Si daca ai un roman laudat la 17 ani si daca respectivul roman ajunge sa fie si tradus in alte limbi, inseamna ca merita citit. Mai ales ca fiind un roman despre adolescenti scris de catre un adolescent, probabil ajunge mai usor la sufletul altora de aceeasi varsta.

Din fericire, "reteta" aceasta a dat roade in acest caz, deoarece am dat intr-adevar peste o carte buna. Doisprezece e mai mult decat un roman obisnuit care prezinta o poveste, e un colaj alcatuit din fragmente din vietile tuturor celor implicati, vieti care se intersecteaza precum firele dintr-o panza de paianjen. Si rezultatul e la fel de frumos si de fragil, deoarece acele fragmente puse impreuna formeaza o imagine vie a societatii moderne, cu partile ei bune si rele. Poate mai ales cele rele sunt scoase in evidenta, dependenta ducand la un rezultat greu de prevazut, rezultat care sfasie panza de paianjen.

"Totul e dorinta. Ce vrei? Pentru ca daca nu vrei ceva, nu ai nimic. Esti in deriva, esti luat de val si ingropat sub zapada si umbra. Iar primavara, cand zapada se va topi, nimeni nu-si va aminti unde-ai inghetat si-ai cazut si nu vei mai fi niciunde."
© Nick McDonell - Doisprezece - Editura All

Sunt multe astfel de pasaje care iti dau de gandit, multe care au legatura cu viata noastra, cu modul nostru de gandire, cu problemele pe care ni le punem si noi la varsta asta. Nu spun ca e un roman doar pentru adolescenti sau ca altcineva nu l-ar putea aprecia la intreaga sa valoare, dar mie mi s-a parut usor sa imi regasesc propriile ganduri in aceasa carte. Si ca de fiecare data cand asta se intampla, sentimentul e aproape magic...

Nota: Recenzia face parte din campania "Citeste si castiga carti pe viata din colectia Strada Fictiunii", initiata de Editura ALLFA, parte a Grupului Editorial ALL

sâmbătă, 26 octombrie 2013

Concurs de Halloween

Mai e mai putin de o saptamana pana la cea mai infricosatoare sarbatoare a anului si desi in Romania, Halloween-ul nu e nici pe departe la fel de popular ca in State, asta nu inseamna ca nu ne putem bucura de o noapte magica, in care sa putem crede in existenta paranormalului. Traditia pe care incet-incet o imprumutam si noi este ca de Halloween, lumea sa se costumeze in diverse creaturi supranaturale si sa mearga din casa in casa, cerand sa fie "imbunate" cu dulciuri, alternativa fiind sa joace o farsa celor care refuza sa impace "spiritele".

Si tocmai pentru ca Halloween-ul este ocazia perfecta de a visa macar o noapte ca esti cu adevarat o fiinta paranormala, va pun urmatoarea intrebare: Daca ati putea, pentru o noapte, sa deveniti cu adevarat o creatura supranaturala, ce ati vrea sa fiti si de ce?

Raspundeti la intrebare intr-un comentariu in care imi lasati si numele vostru, o adresa de e-mail si o metoda prin care urmariti blogul (e-mail/GFC/Facebook/Twitter) si, cu sprijinul editurii Nemira, voi premia unul dintre raspunsuri cu un exemplar al romanului Carrie, o carte numai buna sa va sperie mai ceva ca o fantoma de Halloween!

Descriere roman:
Carrie este o adolescentă timidă și retrasă, care, din copilărie, îndură persecuțiile și ironiile colegilor de clasă. Umilințele la care o supun devin o tortură din care simte ca nu mai poate ieși. Mai mult, este și victima fanatismului religios al mamei sale, o ființă violentă, brutală.
Când disperarea ajunge la apogeu, Carrie își descoperă o putere înspăimântătoare - telekinezia -, ce-i oferă darul răzbunarii: poate să miște, să arunce, să zdrobească și să incendieze orice de la distanță.
- Sursa

Concursul se incheie chiar de Halloween, pe 31 octombrie, la ora 23:59. Bafta tuturor si multumesc editurii Nemira pentru ca mi-a oferit ocazia de a organiza acest concurs!

joi, 24 octombrie 2013

De citit: Jocurile Foamei

Stiu ca in aceasta rubrica va prezentam pana acum carti care urmeaza sa apara pe piata, dar desi Jocurile Foamei exista in Romania de multi ani, editura Nemira urmeaza sa scoata o noua editie paperback, cu niste coperte superbe, asemanatoare celor ale primei editii americane. In plus, toate cele trei volume vor iesi pe piata inainte de premiera filmului Hunger Games: Catching Fire, asa ca aveti sansa sa le cititi inainte sa vedeti filmul. Deocamdata le puteti doar precomanda: [link vol.1] [link vol.2] [link vol.3]

       

Povestea:
Ai putea supravietui in salbaticie, de unul singur, cand toti cei din jur fac tot ce pot ca sa nu apuci dimineata urmatoare?
Intr-un viitor postapocaliptic, peste ruinele unui continent cunoscut odata ca America de Nord se intinde natiunea Panem. Ca simbol al puterii Capitoliului asupra celor douasprezece districte conduse cu o mana de fier, in fiecare an este organizat un concurs sadic si sangeros – Jocurile Foamei. Douazeci si patru de adolescenti sunt rapiti de langa familiile lor si aruncati in lupta pe viata si pe moarte, televizata in direct si urmarita cu frenezie. Doar unul dintre ei se va intoarce acasa faimos, bogat si... viu. Cine va castiga cursa nebuna pentru supravietuire?
- Sursa

Voua cum vi se par copertile noi? Eu abia astept sa apara pentru ca spre rusinea mea, inca nu am cartile in biblioteca, dar am de gand sa rectific asta cat de curand :D

luni, 21 octombrie 2013

"Chiar a fost dezmat!"

Asa incepe descrierea albumului foto de pe Facebook-ul celor de la Harap Alb Continua, album care contine pozele de la lansarea numarului aniversar al revistei. Pentru o noapte, personajele din poveste au parasit lumea basmelor, pasind intr-un club din Bucuresti alaturi de fanii lor, demonstrandu-si talentele muzicale cot la cot cu baietii de la Ad Hoc, care lansau primul lor album intr-o formual unica: gratuit, impreuna cu revista.

Daca ati ratat evenimentul, atunci aruncati o privire pe Facebook [link], pozele sunt foarte reusite, sugereaza perfect atmosfera calda si vesela pe care au reusit s-o creeze cei de la HAC si trupa Ad Hoc. Si apropo de trupa, cred ca am descoperit un nou stil de muzica pe care il iubesc pentru ca ascult pe repeat CD-ul lor de vreo cateva zile si imi place din ce in ce mai mult. Va las ca mostra filmuletul lor de prezentare, pe care il puteti gasi si pe CD:

Leapsa: Obiceiuri livresti

Am gasit de curand aceasta leapsa pe blogul lui Ale Criss si mi-a placut, asa ca am preluat-o si eu:

1. Ai vreun loc preferat in casa in care citesti?
Da, imi place sa citesc la mine in pat, unde pot sta cat de comod vreau si unde nimic nu ma distrage de la lectura.

2. Semn de carte sau o hartiuta oarecare?
Folosesc hartiute doar daca n-am altceva la indemana, insa prefer semnele de carte, indiferent de aspectul lor. Si mereu am cateva langa biblioteca pentru ca nu imi place sa duc lipsa. Mai nou, am primit si doua semne de carte magnetice pe care imi place sa le mai folosesc din cand in cand.

3. Poti sa te opresti din citit brusc sau trebuie sa termini pagina/capitolul?
Daca trebuie sa ma opresc din citit, sigur e o idee proasta sa termin capitolul, pentru ca majoritatea te fac sa vrei mai mult ca oricand sa dai pagina si sa-l incepi pe urmatorul. Totusi, mi-e imposibil sa ma opresc in mijlocul frazei, asa ca de obicei, cand trebuie sa ma opresc, termin paragraful.

4. Mananci sau bei in timp ce citesti?
Nu mananc pentru ca imi place sa tin cartea cu ambele maini, asa ca nu pot sa si mananc simultan. Plus ca nu ma pot concentra cum trebuie la niciuna dintre activitati. De baut beau cand mi-e sete, insa de obicei las cartea jos cateva clipe.

5. Poti sa citesti in timp ce te uiti la TV sau asculti muzica?
Niciodata. Muzica ma distrage, televizorul la fel. Am totusi momente cand citesc in pauzele de la vreun film sau serial la care ma uit la TV, dar foarte rar.

6. Citesti cartile pe rand sau mai multe simultan?
Pe rand. In cel mai rau, caz, am inceput simultan un roman si o carte cu povestiri scurte, din care mai citesc cate una cand n-am prea mult timp la dispozitie.

7. Citesti doar acasa sau peste tot?
Singurul loc in care nu-mi place sa citesc e in vreun mjloc de transport. In masina ma apuca durerea de cap, iar in autobuz/metrou, nu citesc pentru ca mi-e frica sa nu ratez statia la care trebuie sa cobor. Citesc ocazional in troleu, cand merg pana la capatul liniei.

8. Citesti cu voce tare sau in gand?
In gand. Nu-mi place sa citesc cu voce tare, mi se pare ca propria mea voce ma distrage de la povestea propriu zisa. Probabil de asta nici audiobook-uri nu... Citesc? Ascult? In fine, ati prins ideea :))

9. Sari pagini?
Niciodata. Nici macar cand imi displace o carte, nu suport sa sar peste vreun pasaj, am senzatia ca pierd ceva, chiar daca respectivul fragment e in mod evident plicticos, mi-e teama sa nu-mi scape vreun detaliu. Aveam totusi obiceiul sa citesc ultima fraza sau ultimul paragraf din roman cand eram pe la jumatate, dar de la o vreme nu mai simt nevoia sa trisez :D

10. Scrii pe carti?
OMG, never! Odata voiam sa retin un citat dintr-o carte si nu aveam nimic la indemana ca sa-mi notez pagina, asa ca n-am subliniat-o sau insemnat-o in vreun fel, ci m-am chinuit ore in sir sa retin numarul paginii. Stiu ca unii fac insemnari pe carti si e alegerea lor, insa pentru mine sa scriu pe o carte e ca si cum as face un graffiti pe un tablou celebru.

Leapsa o poate prelua oricine, sper ca v-a placut :D

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Recenzie: Disparitia statuii din parc (Melania Lupu #5)

Povestea:
De data asta, titlul e destul de sugestiv cat sa nu mai fie nevoie sa va spun ca toate evenimentele sunt declansate de disparitia sau, mai bine zis, de furtul unei statui. Insa in acest volum, povestea celor care incalca legea trece in plan secundar, cel putin din punctul meu de vedere, deoarece scena e dominata de cele doua masterminds ale Rodicai Ojog Brasoveanu: Melania Lupu si Minerva Tutovan.
Maiorul Cristescu apare si el, de data asta menajandu-si starea de sanatate, deoarece Minerva este cea care ancheteaza cazul, el fiind doar un colsultant, dar unul care nu pierde nicio ocazie sa se razbune pentru toate datile cand Minerva l-a tachinat pe tema cazurilor sale cu Melania. Rezultatul acestui "duel"? Umor cat curpinde, dialoguri inteligente, si deductii logice fascinante, demne de cele mai fanteziste minti.

Parerea mea:
Dupa cum spuneam intr-un articol recent, motivul pentru care a durat atat de mult ca sa termin de citit cartea asta a fost lipsa de timp, nicidecum lipsa de interes. Ba dimpotriva, cu fiecare ocazie imi placea sa citesc cateva pagini, numai ca sa ma mai destind putin, sa uit de oboseala si sa ma bucur de o portie zdravana de ras.

Totusi, desi in recenziile mele pun accentul pe latura amuzanta a acestor romane, ele sunt pana la urma carti politiste, si desi duelurile verbale Melania-Minerva mi-au placut cel mai mult, vanatoarea hotilor statuii nu e mai putin fascinanta, in joc fiind nu doar comori din aur, nestemate si valuta, dar si documente secrete din timpul celui de-al doilea razboi mondial!

Si personajele sunt toate contruite cu acelasi farmec cu care am fost obisnuiti, fiecare are tipicul sau, fiecare se individualizeaza prin felul de a vorbi, prin obiceiuri si reactii.. dupa cateva pagini, ajungi sa-i cunosti pe toti ca si cum i-ai sti de cand lumea si desi ii suspectezi pe unii sau pe altii, intotdeauna exista un element pe care nu l-ai luat in calcul, asa ca vei fi mereu surprins de deznodamant.

Daca inca nu v-ati apucat de citit seria Melania Lupu, atunci nu mai pierdeti timpul pentru ca pur si simplu nu puteti rata confruntarea dintre cele doua femei in Disparitia statuii din parc.

Carrie (film)

Joia trecuta am fost invitata la avanpremiera filmului Carrie, asa ca desi nu prea ma dau in vant dupa cartile si filmele horror, mi-am zis ca e vremea sa fac indirect cunostinta cu opera lui Stephen King, considerat unul dintre cei mai buni autori din domeniu.

Povestea:
Inceputul filmului te introduce imediat in atmosfera horror pentru ca o mama exagerat de religioasa naste si aproape isi omoara copilul. Totusi, ceva o opreste, asa ca ani mai tarziu, Carrie devine o tanara timida, retrasa si diferita din cauza educatiei primite acasa, dar care isi doreste din tot sufletul sa fie la fel ca toti ceilalti.
Aici intra in scena adolescentii rautaciosi din liceul ei, care nu scapa nicio ocazie ca sa rada de ea, asa ca atunci cand ii vine ciclul la dusuri si se sperie pentru ca nu intelege ce i se intampla, colegele ei de clasa o umilesc, filmand momentul. Cam in aceeasi perioada, Carrie descopera ceva care ii da totusi putere, si anume faptul ca nu e diferita, ci speciala, deoarece are puteri telekinetice. In plus, una dintre fetele care au ras de ea are mustrari de constiinta si isi convinge prietenul sa o duca pe Carrie la balul de absolvire. Insa in calea noptii ei perfecte stau mama ei si colegii gelosi, care ar putea face pe oricine sa isi iasa din fire.

Parerea mea:
La sfarsitul filmului, am avut cateva minute bune in care am incercat sa rationalizez ce am vazut si n-am reusit. Poate m-am obisnuit cu filmele cu adolescenti in care tinerii buni sunt in mod evident buni si cei rai sunt in mod evident rai, insa in Carrie, delimitarile dintre cele doua se amesteca, toata lumea reactioneaza exagerat si pana la urma, nu e o poveste pe care - admitand ca telekinezia exista - sa o poti transpune in realitate.

Totusi, am avut ceva timp ca sa incerc sa interpretez filmul si cred ca pana la urma, toate exagerarile au fost facute intentionat, tocmai pentru a scoate in evidenta problemele care pot sa apara intr-un liceu si prin extrapolare, in orice situatie in care sunt implicati mai multi oameni. Invidia, gelozia, rautatea, toate ies la iveala mai devreme sau mai tarziu, mai evident sau nu si daca oamenii se ghideaza dupa aceste sentimente cand actioneaza, lucrurile scapa de sub control.

Cert e ca dupa ce am avut timp sa "diger" filmul, mi s-a parut o abordare interesanta, asa ca am de gand sa citesc si romanul, mai ales ca weekend-ul acesta, are 40% reducere pe site-ul nemira.ro [link].

Trailer:

vineri, 18 octombrie 2013

Jurnal: Facultate

In ultimul timp, n-am mai scris atat de des pe cat mi-ar fi placut si nici n-am mai avut la fel de mult timp pentru citit (cei care urmaresc widgetul meu de pe goodreads in care se vede ce citesc in acest moment stiu ca ma "lupt" cu aceeasi carte de o saptamana intreaga). Explicatia e destul de simpla: am inceput facultatea, care iti cam scoate din vocabular notiunea de timp liber. Si pe cea de somn adanc, daca ma gandesc bine.

Totusi, acum e vineri, urmeaza un weekend lung in care sa fiu productiva educational vorbind, asa ca azi am tot timpul sa bat campii despre cum mi se pare deocamdata viata de student. Obositoare cred ca e primul adjectiv care imi vine in minte, din simplul motiv ca am ajuns sa-mi calculez orele de somn imediat ce ajung acasa, in asa fel incat sa "prind" macar 7-8, pentru ca a observat ca mai putin de-atat ma transforma intr-un zombi care nu reuseste sa se concentreze nici macar 2 minute. Cand pierzi sirul la cursul tau preferat, e clar ca tre' sa dormi ceva mai mult. Asa ca am ajus sa prefer o ora-doua de somn in plus in loc de o ora-doua de stat pe net.

Dar imediat dupa ce ma lamentez despre dormit (eram obisnuita sa dorm vreo 10-11 chiar 12 ore pe zi, asa ca e normal ca schimbarea asta sa aba un asemenea impact asupra mea), imi dau seama cat de mult imi place noul statut. Da, exista cursuri plictisitoare, care ma fac sa ma intreb de cel putin 3 ori pe ora ce naiba caut acolo si de ce nu plec, si exista destule lucruri care imi displac. Dar exista si oameni exceptionali care au reusit sa ma ambitioneze sa vreau mai mult ca oricand sa-mi reuseasca ceva. Am stat ieri jumatate de ora incercand sa vanez toate greselile dintr-un program destul de banal, incercandu-l pana la exasperare, desi cu un an in urma, as fi lasat-o balta dupa 10 minute.

Si stilul de lucru e complet diferit fata de liceu, unde daca te lasai pe tanjeala, profesorii te motivau intr-un fel sau altul sa te reapuci de lucru. Aici, nimanui nu-i pasa ce faci tu, ei vin si-si fac treaba, asteptandu-se de la tine sa ti-o faci pe a ta. Nu vii la cursuri, lipsesti la laboratoare, nu-ti inveti lectiile? Nu te ia nimeni deoparte sa-ti spuna ca e cazul sa te apuci de lucru, nu te iau ei mai usor ca sa ai timp sa-i prinzi din urma. E strict problema ta ce faci si tot tu vei suferi consecintele. Mi se pare genial stilul asta, mi se pare perfect ca sa iti dai seama ca s-a terminat cu joaca, esti o persoana matura si e cazul sa-ti vezi singur interesul si sa reusesti sa-ti atingi scopurile fara sa te tina nimeni de manuta.

Tocmai de aceea, desi regret ca nu mai am la fel de mult timp ca pana acum, nu pot decat sa ma bucur ca acum sunt studenta, si desi nu cred ca o sa mai pot scrie zilnic pe blog, am de gand sa reusesc sa-mi structurez programul in asa fel incat sa impac si facultatea si cititul.

duminică, 13 octombrie 2013

Recenzie: Hopeless - Fara speranta

Va vorbeam acum cateva zile despre asteptari. Prima data cand am citit un roman de la editura Epica, asteptarile mele tindeau spre zero, pentru ca toate romanele de "dragoste" pe care le citisem nu avusesera nicio poveste mai profunda decat clasicul "l-am vazut, l-am placut, intervine orgoliul meu sau al lui, dar la sfarsit ne impacam". Nu ma asteptam la problemele adevarate pe care le punea E usor sa te iubesc.

M-am invatat minte, asa ca atunci cand m-am apucat de Fara speranta, ma asteptam sa fie o carte buna, cu o poveste frumoasa, cu obstacole adevarate, dar o poveste pe care sa o pot digera. A fost exact ca si cum m-as fi asteptat la o salata si as fi primit un festin demn de descrierile culinare ale lui George RR Martin. Totusi, nu stiu cat de buna e cartea asta din punct de vedere literar si sincer in clipa asta nici nu-mi pasa. Am pus-o jos acum un minut si inca simt tot impactul pe care l-a avut asupra mea. Pentru mine, personal, a fost perfecta din toate punctele de vedere pentru ca a fost una dintre acele carti care m-a afectat la un nivel emotional profund.

Tocmai de aceea, nu pot s-o rezum. Nu mi se pare ca in cazul acestui roman, e vorba despre poveste. Pentru mine, a fost vorba despre ceea ce m-a facut sa simt, asa ca nu-mi mai structurez recenzia ca pana acum, nu de data asta. Daca vrei sa aflati care e povestea romanului, o gasiti aici.

Pentru mine, cartea a avut doua parti. Prima este intr-adevar o poveste de iubire, una aproape prea perfecta ca sa fie adevarata, una despre care poti sa te indoiesti ca ar exista in viata reala, dar una care reuseste totusi sa convinga. Pe mine cel putin m-a convins, am simtit cu adevarat frumusetea momentelor, am crezut, chiar daca doar pentru cateva zile, ca poate exista cu adevarat un asemenea nivel de comunicare intre doua persoane, intre doua inimi, intre doua suflete.

Apoi, desigur, e si partea a doua, cea care de obicei pune la incercare relatia, dar care in acest caz pune la incercare identitatea lui Sky, valorile ei, parerile ei despre lume si viata, chiar parerile ei despre ea insasi. Aici, povestea de dragoste mie mi s-a parut pusa in plan secund, fiind doar o ancora pentru sanatatea ei mintala, un punct fix in universul care se prabusea in jurul ei. Si avea toate motivele sa se prabuseasca, pentru ca povestea ei e intr-adevar ingrozitoare. Va spun doar ca e vorba despre viol si pedofilie, si cred ca asta e suficient de mult ca sa intelegeti ca romanul acesta abordeaza intr-adevar probleme serioase, dar suficient de putin ca sa nu va stric placerea lecturii.

Cand am recomandat acest roman la rubrica De citit, nu stiam exact ce ma captivase la descrierea lui, dar stiam ca o data ce scriu despre el, recomandandu-l, o sa-l citesc pentru ca mi se pare ca asa e corect. Nu stiu de ce l-am ales dintre toate cartile care apareau in acea perioada, dar acum stiu ca a fost alegerea corecta. Inca il recomand, si sper sa va placa, dar sunt constienta ca impresia mea despre el a fost extrem de subiectiva si a avut legatura strict cu impactul pe care l-a avut asupra mea. Insa, in final, asta i se intampla oricarui cititor, asa ca sper ca-l veti citi si ca va avea si asupra voastra acelasi impact pentru ca eu am trecut prin niste senzatii care in final mi-au facut mult bine, si asta va doresc si voua.

Tocmai de aceea, vreau sa multumesc sponsorului blogului, libris.ro, o librarie online de unde va puteti comanda carti online la preturi exceptionale si unde puteti gasi si carti in engleza, ca sa va bucurati de povesti in limba in care au fost scrise. In plus, incepand de luna asta, libris.ro a devenit singura librarie care ofera transport gratuit la orice comanda! Asadar nu-mi ramane decat sa va urez spor la citit!

sâmbătă, 12 octombrie 2013

Optimism


Azi shuffle-ul meu destept mi-a dat sa ascult melodia asta, pe care n-o mai ascultasem de secole. Acum o am pe repeat si nu mai pot opri din ranjit tamp, dar increzator. E numai buna sa va redea optimismul si mi se pare ideala pentru weekend. Enjoy :)

De un an, Harap Alb continua...

...si ii urez sa continue multi ani de-acum inainte!

Pentru cei care n-au aflat inca, Harap Alb continua este o revista de benzi desenate care reia si continua povestea lui Ion Creanga, personajele fiind transformate in super-eroi demni de comparat cu cei de la Marvel sau DC Comics. Revista apare la fiecare doua luni si in anul scurs de la aparitia primului numar, a adunat deja numerosi fani, printre care si subsemnata.

Totusi, eu am aflat tarziu de ei, erau deja la al treilea numar atunci cand le-am vazut taraba la Final Frontier. M-au atras desenele, insa toata experienta mea cu revistele de benzi desente se rezuma la Eu si Disney si W.I.T.C.H, asa ca am ezitat putin. Dar m-au cucerit oamenii care reprezentau revista, care mi-au oferit un exemplar scos din ambalajul de plastic si care, in timp ce rasfoiam si ma minunam, imi povesteau cate ceva despre proiectul lor, suficient cat sa simt ca fac totul cu pasiune.

Apoi m-am apucat de citit si cele doua luni dintre doua numere au inceput sa para mult prea lungi, mai ales deoarece echipa HAC mentine suspansul postand pe pagina lor de facebook schite sau desene complete din numarul ce va sa vina.

Asadar, daca va place ideea ca unul dintre personajele celebre din literatura romana si prietenii sai au fost transformati in super-eroi numai buni pentru ca oamenii sa poate sa scape de reticenta pe care orele de romana le-au format-o si sa inceapa sa-l iubeasca pe Harap Alb, atunci revista asta e pentru voi. Mai ales ca revista ii impulsioneaza pe oameni sa inceapa sa citeasca nu doar benzi desenate, deoarece fiecare numar contine cate o parte din foiletonul Fluviul soaptelor, semnat de Marian Coman (scriitor care semneaza si scenariul continuariilor aventurilor lui Harap Alb).

Daca tot nu sunteti convinsi, aflati ca numarul 7, cel aniversar care urmeaza sa apara pe 15 octombrie vine la pachet cu albumul Dezmat, licori si Muzici Medievale semnat de baietii de la Ad Hoc, despre care aflati mai multe pe pagina lor de facebook. Albumul este oferit gratuit si daca vreti sa auziti trupa cantand live, atunci veniti joi, pe 17 octombrie in Music Club ca sa sarbatorim lansarea albumului si a numarului 7 al revistei :D

Ne vedem acolo?

vineri, 11 octombrie 2013

Spune-mi unde locuiesti ca sa-ti spun cine esti

Recenzie: CPSF #9

Mi-am permis sa parafrazez o zicala celebra care vorbea despre anturaj pentru ca la fel cum oamenii din jurul nostru ne influenteaza enorm personalitatea, si locul in care traim joaca un rol important in formarea caracterului. De asemenea, orasele constituie numarului 9 al CPSF, fie ca e vorba despre cele construite cu imaginatie si vointa, despre cele ale viitorului post-apocaliptic sau despre urbogonie ("mitologia orasului, urbea privita ca entitate si destin" - Oliviu Craznic)

Desi Femaville 29 - povestirea care deschide numarul 9 al revistei - este un text superb care vorbeste, cred eu, despre faptul ca singurele limite ale imaginatiei sunt cele pe care ni le impunem noi insine si desi recenzia lui Oliviu Craznic la volumul Cuadratura cercului este pe masura cartii (pe care am citit-o nu demult si care m-a impresionat pentru ca nu mi-as fi imaginat niciodata cat de usor te poate pune pe ganduri simpla descriere a unui oras), am ales sa scriu despre Orasul cu inima de foc, un fragment de Felix Aderca, din motive extrem de subiective: mi-a placut cel mai mult.

Povestea - Orasul cu inima de foc (fragment din Orasele scufundate)
Ne aflam in viitor. Dintr-un motiv sau altul, oamenii s-au mutat in adancuri, renuntand la viata terestra in favoarea celei submarine. In plus, totul s-a dezvoltat enorm; acum oamenii isi dedica timpul Stiintei si Artei, viata parand un mic paradis in care nimeni nu lucreaza mai mult de 5 ore pe zi.
Doar ca, la fel ca in orice sistem utopic, exista si scheletul din dulap. In cazul de fata, este vorba de Mariana, orasul in care oamenii muncesc 8 ore pe zi in 3 schimburi, folosind forta fizica pentru a extrage din pamant materialele de care e nevoie pentru ca intreaga societate sa continue sa prospere. Mariana e inima sau coloana vertebrala a lumii. Insa oamenii de-aici sunt atat de diferiti de ceilalti, incat par aproape o specie diferita.

Parerea mea:
Fiind doar un fragment, finalul m-a lasat in suspans, dorindu-mi sa citesc mai departe, sa aflu mai multe despre dedusubturile acestei lumi, asa ca probabil de asta nu am putut sa-mi scot prea usor textul din minte. Totusi, m-a pus pe ganduri si din alte motive.

Societatea pare ideala, lumea pare fericita. Cu exceptia Marianei, desigur , dar ea este prezentata ca un intreg, de la distanta, astfel incat poate deveni usor sa treci cu vederea drama acelor oameni care au ajuns sa manance pamant sau otel topit deoarece hrana produsa pentru ceilalti locuitori submarini nu le poate oferi ceea ce au nevoie. Totusi, societatea incearca sa gaseasca solutii pentru ei, nu sunt ignorati sau asupriti, ci doar dispretuiti, insa lumea e constienta ca fara ei s-ar duce de rapa, asa ca incearca sa le rezolve problema.

Si totusi, ajungi sa te intrebi daca merita. Daca e ok sa dai la schimb viata unor oameni pentru comfortul tau. Daca e corect ca ei sa traiasca intr-un fel si tu in altul doar pentru ca s-au nascut unde s-au nascut. Raspunsul cred ca nu ni-l putem oferi decat noi insine, atat la nivel individual, cat si la nivel de specie. Unde tragem linia de demarcatie dintre un sacrificiu necesar si o nedreptate impardonabila?

"In Orasul vulcanic nu puteau trai si lucra decat oamenii locului, cu infatisarea lor terestra, cu instinctele lor aproape cuaternare, cu gustul si inteligenta lor simpla. Ca oamenii, demni de acest nume nobil, din celelalte Orase sa poata trai in civilizatie suprema, era neaparat nevoie si de aceasta jertfa: o parte a omenirii, cu tot idealul ei de fraternitate si egalitate, sa ramana la o primitiva anatomie si la moravurile stravechi, pamantesti."

© Felix Aderca - Orasul cu inima de foc - CPSF #9 - Editura Nemira

miercuri, 9 octombrie 2013

Recenzie: Viitorul nostru

Am castigat cartea la un concurs organizat de Shauki, caruia ii multumesc pentru ca mi-a oferit ocazia sa citesc acest roman care mi-a descretit fruntea dupa o saptamana lunga, dar m-a si pus pe ganduri.

1://Povestea:
In 1996, Emma primeste cadou de la tatal ei un calculator. In plus, Josh, vecinul ei si cel care pana de curand ii era prieten nedespariti ii ofera un CD cu care sa se poata conecta la Internet. Zis si facut, doar ca in loc de AOL (America Online), Emma se conecteaza la propria pagina de Facebook... Dar Facebook-ul inca nu exista, iar profilul pe care il vede ea este cel pe care il va avea peste 15 ani.
Astfel, Emma si Josh au acces la o parte a viitorului lor, deducand din putinele informatii gasite pe internet cum va arata viata lor. Doar ca fiecare gest pe care il fac in prezent le afecteaza viitorul, schimbandu-l, asa ca sunt obligati sa isi asume consecintele faptelor lor, fie ca vor sau nu.

2://Parerea mea:
La o citire superficiala, romanul pare doar o poveste draguta despre doi buni prieteni care se iubesc unul pe celalalt, desi nu o stiu sau le e teama s-o recunoasca. Totusi, micile incursiuni in viitor au rolul lor si, in realitate, cartea vorbeste despre asumarea consecintelor, dar si despre traitul in prezent, despre faptul ca uneori, trebuie pur si simplu sa te concentrezi la a te bucura de viata acum.

Cred ca de fapt, tema cartii e echilibrul: echilibrul dintre teama de viitor, fuga de trecut si bucuria simpla a prezentului. Pentru ca avem nevoie de toate in acelasi timp, avem nevoie sa ne amintim trecutul nu numai ca sa invatam din el, dar si pentru ca ne influenteaza in fiecare clipa, avem nevoie sa ne temem de viitor ca sa nu riscam aiurea, dar avem nevoie si sa ne bucuram de fiecare clipa, ca sa ne putem feri de regrete.

Josh si Emma invata si ei sa-si tina echilibrul pe franghia care e viata, sa nu ia decizii pripite, dar nici sa nu amane la infinit luarea unei hotarari, sa riste atunci cand e cazul si sa descopere nu doar lucrurile care conteaza cu adevarat in viata, dar si oamenii pe care merita sa-i tii aproape si acum, si peste 15 ani. Si pana la urma, poarta spre viitor ii invata multe despre prezent.

Va recomand cu mare drag Viitorul nostru si sper sa va placa la fel de mult ca mie! Spor la citit!

marți, 8 octombrie 2013

Vesti extraordinare pentru cititori!

Cand am ajuns astazi acasa si mi-am deschis mailul, nu mi-a venit sa cred! Libris.ro, una dintre cele mai bune librarii online din Romania vine cu o oferta de nerefuzat: de acum inainte Libris livreaza orice comanda gratuit, oriunde pe teritoruil tarii!

Adaugati la vestea asta si reducerile excelente de pe site si biblioteca de acasa va deveni brusc neincapatoare! Daca pana acum ezitati sa cumparati carti online ca sa nu platiti transportul, acum e momentul sa descoperiti beneficiile comandarii cartilor de pe internet!
Libris.ro

luni, 7 octombrie 2013

Recenzie: Anonima de miercuri (Melania Lupu #4)

Stiu ca inainte de Anonima de miercuri, la chioscuri a aparut O toaleta a la Liz Taylor, insa acela este ultimul volum din serie, iar eu am ales sa le recitesc si sa le fac recenzia in ordinea cronologica a povestii. Asadar continui sirul recenziilor cu cea de-a 4-a aventura a Melaniei :D

Povestea:
In urma exploziei unui bloc, singurul supravietuitor a fost un copil pe care nu l-a putut identifica n nimeni.
Ani mai tarziu, dupa un an petrecut in inchisoare, Melania Lupu este amnistiata si se intoarce in strada Toamnei. Insa atunci cand Stefan Popa, unul dintre apropiatii ei este asasinat, maiorul Cristescu este insarcinat sa descopere criminalul. Gandul reintalnirii cu Melania e suficient ca sa-i dea fiori reci pe sira spinarii, insa de data aceasta simpatica batranica nu are nimic de-aface cu crima, asa ca in loc sa-l incurce, ii va da maiorului o mana de ajutor.

Parerea mea:
Cred ca Melania Lupu e de departe personajul meu feminin preferat din tot ce am citit pana acum. "Minte de gangster altoita pe purtari de fetita", asa o desciru cateva dintre personaje, putinii care sunt capabili sa vada dincolo de masca abordata de batranica si cred ca oricine si-ar dori sa aiba nu doar spiritul ei de observatie, ci si capacitatea ei de a corela cele mai intamplatoare fapte pentru a trage niste concluzii cat se poate de solide.

De asemenea, iubesc felul in care reuseste sa-si strecoare ideile intr-un dialog aparent banal, furnizand informatii demne de Abatele Brown sub replici de pension sau in discutii inofensive cu Mirciulica. Si daca tot am pomenit de dialog, cel creat de Rodica Ojog-Brasoveanu ma impresioneaza intotdeauna pentru ca e atat de inteligent, de incarcat de ironie si pentru ca fiecare personaj are jargonul sau personal, replicile schimbandu-se uneori in funtcie de cei carora li se adreseaza.

In plus, toate cartile ei ma fac sa rad, asa ca sunt perfecte daca vreti sa va destindeti in compania unei carti bune, plina de personaje nu doar memorabile, dar si usor de indragit, asa ca vi le recomand cu drag. Spor la citit!

duminică, 6 octombrie 2013

Recenzie: Fete stralucitoare

Atunci cand hotaram daca o carte ne-a placut, conteaza foarte mult ce asteptari aveam inainte de lectura. Chiar daca am citit recenzii inainte sau pur si simplu am aruncat o privire peste descriere, daca ne-a atras titlul sau coperta, sau daca pur si simplu cunoastem autorul, asteptari exista. Cand un roman nu reuseste sa se ridice la acele asteptari, oricat de bun ar fi, va lasa un gust amar. Insa atunci cand un roman depaseste acele asteptari se intampla adevarata magie.

Povestea:
Kirby are 6 ani si se joaca de-a circul. Un strain trece pe langa ea si ii ofera un ponei de plastic. Ceea ce Kirby nu stie este ca acel cadou nu e intamplator. Sau ca peste ani, cand intamplarea va fi de mult uitata, strainul se va intoarce, vrand sa ia nu jucaria, ci viata lui Kirby.
Harper Curtis este o persoana violenta, asa ca are pe urmele sale o gramada de oameni furiosi. Norocul (sau destinul) sau este ca gaseste o Casa care poate calatori prin timp. Noua descoperire nu-l face sa-si lepede vechile obiceiuri, ba din contra, acum poate ucide dupa bunul plac si apoi sa dispara prin meandrele timpului. Insa pentru el, totul e un joc, inclusiv intalnirea cu Kirby in copilaria ei, pe care il considera primul pas al vanatorii. Dar lucrurile nu mai merg conform planului atunci cand Kirby supravietuieste si, mai mult, vrea sa-l gaseasca pe Harper.

Parerea mea:
Dupa cum v-am spus cand am vorbit prima data despre acest roman, imediat ce am citit in descriere despre calatorii in timp si fete deosebite, m-am gandit la Doctor Who. Pentru ca vorbeam despre asteptari, nu, nu ma asteptam la o poveste precum cea din Doctor Who pentru ca el le arata Universul, nu le ucide. Ma asteptam insa la o poveste al carei personaj negativ sa fie Casa, iar Harper, o victima pe care Kirby trebuie s-o salveze. M-am inselat extrem de rau.

Romanul m-a atras pentru ca includea calatorii in timp. Insa, scoase din poveste, aceasta ar ramane la fel de impresionanta. Personajul negativ nu e Casa, ci Harper, care nu e o victima, ci un criminal psihopat. Sa-l urasc a fost partea usoara. Sa intru in mintea lui, sa-i aflu gandurile pe care nu le pot numi decat bolnavicioase, asta a fost partea grea, dar si impresionanta din roman.

In lumea in care traiesc eu, asa ceva nu exista decat in ziare si la stiri, asa ca la inceput, atmosfera mi s-a parut ireala, insa mi-a trecut repede si la sfarsit, mi-am dat seama ca existenta criminalilor in serie nu mi s-a parut niciodata la fel de reala ca atunci cand am citit Fete stralucitoare. Pana la urma, romanele chiar pot fi mai reale decat realitatea.

Povestea lui Kirby a fost la fel de impresionanta, pentru ca ea n-a avut niciodata o viata fericita sau usoara, mi-a fost mila de ea cu mult inainte ca Harper sa incerce s-o omoare. Dupa aceea... intamplarea a distrus-o, dar ea s-a incapatanat sa-si continue viata, sa nu se lase infranta ci sa-l caute pe criminal, desi acesta a transformat-o intr-o persoana care nu mai e nici pe departe intreaga sau apta sa functioneze in societate.

Daca as fi citit un alt rezumat al romanului, unul care sa-mi spuna ca e vorba despre o poveste cat se poate de realista despre un criminal psihopat si o victima care refuza sa se lase infranta, probabil ca m-as fi ferit sa citesc acest roman, mi s-ar fi parut prea dark pentu gusturile mele. Insa acum ma bucur enorm ca am facut-o pentru ca a fost o experienta unica si mi-ar fi parut rau s-o ratez. Tocmai de aceea, sper ca n-o sa va descurajeze faptul ca e o poveste despre oameni bolnavi si raniti, in care calatoria in timp e doar un amanunt, ba din contra, sper sa va convinga cititi. Pe mine m-a convins ca asteptarile nu sunt la fel de importante ca povestea in sine si ca uneori, e bine sa gresesti si sa lasi o carte sa-ti schimbe gusturile.

sâmbătă, 5 octombrie 2013

O oaza de caldura

Nu stiu daca era din cauza vremii mohorate de-afara, a frigului de care parea ca nu mai scap sau a oboselii, sau poate vina a fost a tuturor impreuna, insa simteam nevoia unei pete de culoare dupa atata cenusiu, nu voiam decat putina veselie, prospetime, relaxare. Am primit de toate, in portii mult mai mari decat speram.

Saptamana aceasta, cei de la editura All au reusit s-o aduca pe Cecelia Ahern in tara, cu ocazia lansarii noului ei roman, O suta de nume. Eu am reusit sa ajung miercuri, dupa cursuri, cand Cecelia a poposit la libraria Kretzulescu, plina de voie buna si dornica sa stea de vorba cu noi. Din primele clipe am simtit ca e la fel de fericita ca si noi sa se afle acolo, mai ales ca ne-a facut pe toti sa radem spunand ca se bucura ca au venit intr-adevar oameni la sesiunea ei de autografe!

Ne-a spus mai apoi cateva cuvinte despre noua ei carte, care spune povestea unei jurnaliste fortata de imprejurari sa scrie un articol pornind doar de la o lista cu 100 de nume, misiunea ei fiind sa descopere ce anume leaga toate acele persoane. Amuzant este ca Ceceliei i-a venit ideea acestui roman cand, in timpul unui interviu de pe MTV, o actrita vorbea despre noul ei film si a mentionat ceva legat de 100 de nume. S-a dovedit ulterior ca actrita vorbea despre The Hunger Games.

Apoi a urmat o sesiune draguta de Q&A, in cadrul careia scriitoarea ne-a marturisit ca scrie in primul rand pentru ea, ca nu se gandeste neaparat daca cititorilor le va placea ceva sau nu, ci atunci cand ea e trista scrie lucruri triste si cand e fericita scrie pasaje fericite. Eu cred ca asta se vede, pentru ca atunci cand i-am citit romanele, simteam cu adevarat ce simteau personajele.

Insa ceea ce mi-a placut cel mai mult la ea a fost faptul ca, atunci cand a fost intrebata de ce a ales un anume final pentru o carte (Prietenul nevazut, pe care eu inca n-am citit-o, asa ca doar am dedus din context ca finalul nu e neaparat un happy-end), Cecelia a spus ca pentru ea, un final fericit nu inseamna ca protagonista e urcata de un barbat pe un cal alb pe care calaresc impreuna spre apus, ci ca adevaratul final fericit este atunci cand in ciuda a tot ce ti s-a intamplat, reusesti sa mergi mai departe, sa infrunti ziua de maine si sa continui sa-ti traiesti cu adevarat viata.


La final ne-am asezat cu totii la rand cu cartile pregatite, primind pe langa autograf si cate un zambet calduros. Si cate o prajiturica de turta dulce! Cred ca v-ati dat seama deja cat de mult mi-a placut si cat de bine m-am simtit, asa ca inchei prin a le multumi celor de la editura All ca au facut acest eveniment posibil!

marți, 1 octombrie 2013

Cartea lunii octombrie

Dupa 7 intalniri in care s-a discutat exclusiv despre romane SF, a venit vremea sa schimbam macazul si sa incercam si altceva. Tocmai de aceea, la sfarsitul lunii octombrie in cadrul Clubului de Lectura Nemira vom discuta despre Doamna din lac de Raymond Chandler.


Clubul de lectură Nemira, ediția cu numărul 8, revine pe 28 octombrie, de la ora 19.00, în mansarda librăriei Cărturești Verona. Luna octombrie aduce cititorilor cea de-a doua întâlnire cu noul moderator al evenimentului, Flavius Ardelean, Marketing Manager Editura Nemira, dar și o primă întâlnire cu o carte ce iese din sfera literaturii SF & Fantasy abordate în cele şapte ediţii de până acum. Pentru 28 octombrie, membrii Clubului de lectură Nemira au ales volumul „Doamna din lac” de Raymond Chandler, creatorul romanului polițist modern american.

Romanul „Doamna din lac” aduce în prim plan un personaj celebru în lumea detectivilor din literatură, Philip Marlowe. Acesta este un personaj ca nimeni altul, rece, sfidător faţă de autoritate, alcoolic, cinic, atent la detalii, cu o minte ascuţită şi cu o putere de deducţie fantastică. În „Doamna din lac”, Philip Marlowe anchetează dispariția soției unui om de afaceri. Acesta crede că soţia a fugit cu amantul său, însă întâlnirea dintre soţ şi amant va dovedi că nimeni nu ştie de fapt unde este Crystal, soţia „buclucaşă”.Philip Marlowe intră în acţiune, pornind pe urmele ei.

De ce ar trebui citită această carte? Pentru că cititorii vor avea şansa să îl cunoască pe Philip Marlowe, un detectiv memorabil şi cu o personalitate puternică ce intră în categoria detectivilor faimoşi din literatură precum Sherlock Holmes şi Hercule Poirot. Pentru că romanul „Doamna din lac” este scris de unul dintre cei mai buni scriitori de romane poliţiste din lume, dar şi unul dintre cei mai controversaţi scriitori ai epocii sale. Pentru că romanul „Doamna din lac” a fost ecranizat în anul 1947 în regia lui Robert Montgomery care a încercat o tehnică neconvenţională de filmare pentru perioada respectivă. Camera este utilizată ca protagonist, celelalte personaje vorbind direct către cameră (reprezentându-l, de fapt, pe Philip Marlowe). Vocea lui Philip Marlowe îi aparţine lui Montgomery, iar pe parcursul filmului chipul acestuia se vede doar în reflecţii.

Cei care vor să participe în Clubul de Lectură Nemira din 28 octombrie şi să îl cunoască pe Philip Marlowe, „fără de care literatura poliţistă ar fi fost cu totul altfel” (The Guardian), se pot înscrie accesând următorul link. Pentru informaţii legate de întâlnirile cititorilor, cărţile puse în discuţie în fiecare lună şi nu numai, vă așteptăm pe pagina de Facebook a Clubului de lectură Nemira.

Poveştile sunt cu atât mai frumoase, cu cât ai pe cineva cu care să le împărtășești. Clubul de lectură Nemira este locul unde călătoria spre lumea fascinantă a cărţilor bune începe.
- Sursa