Recenzie: CPSF #9
Mi-am permis sa parafrazez o zicala celebra care vorbea despre anturaj pentru ca la fel cum oamenii din jurul nostru ne influenteaza enorm personalitatea, si locul in care traim joaca un rol important in formarea caracterului. De asemenea, orasele constituie numarului 9 al CPSF, fie ca e vorba despre cele construite cu imaginatie si vointa, despre cele ale viitorului post-apocaliptic sau despre urbogonie ("mitologia orasului, urbea privita ca entitate si destin" - Oliviu Craznic)
Desi Femaville 29 - povestirea care deschide numarul 9 al revistei - este un text superb care vorbeste, cred eu, despre faptul ca singurele limite ale imaginatiei sunt cele pe care ni le impunem noi insine si desi recenzia lui Oliviu Craznic la volumul Cuadratura cercului este pe masura cartii (pe care am citit-o nu demult si care m-a impresionat pentru ca nu mi-as fi imaginat niciodata cat de usor te poate pune pe ganduri simpla descriere a unui oras), am ales sa scriu despre Orasul cu inima de foc, un fragment de Felix Aderca, din motive extrem de subiective: mi-a placut cel mai mult.
Povestea - Orasul cu inima de foc (fragment din Orasele scufundate)
Ne aflam in viitor. Dintr-un motiv sau altul, oamenii s-au mutat in adancuri, renuntand la viata terestra in favoarea celei submarine. In plus, totul s-a dezvoltat enorm; acum oamenii isi dedica timpul Stiintei si Artei, viata parand un mic paradis in care nimeni nu lucreaza mai mult de 5 ore pe zi.
Doar ca, la fel ca in orice sistem utopic, exista si scheletul din dulap. In cazul de fata, este vorba de Mariana, orasul in care oamenii muncesc 8 ore pe zi in 3 schimburi, folosind forta fizica pentru a extrage din pamant materialele de care e nevoie pentru ca intreaga societate sa continue sa prospere. Mariana e inima sau coloana vertebrala a lumii. Insa oamenii de-aici sunt atat de diferiti de ceilalti, incat par aproape o specie diferita.
Parerea mea:
Fiind doar un fragment, finalul m-a lasat in suspans, dorindu-mi sa citesc mai departe, sa aflu mai multe despre dedusubturile acestei lumi, asa ca probabil de asta nu am putut sa-mi scot prea usor textul din minte. Totusi, m-a pus pe ganduri si din alte motive.
Societatea pare ideala, lumea pare fericita. Cu exceptia Marianei, desigur , dar ea este prezentata ca un intreg, de la distanta, astfel incat poate deveni usor sa treci cu vederea drama acelor oameni care au ajuns sa manance pamant sau otel topit deoarece hrana produsa pentru ceilalti locuitori submarini nu le poate oferi ceea ce au nevoie. Totusi, societatea incearca sa gaseasca solutii pentru ei, nu sunt ignorati sau asupriti, ci doar dispretuiti, insa lumea e constienta ca fara ei s-ar duce de rapa, asa ca incearca sa le rezolve problema.
Si totusi, ajungi sa te intrebi daca merita. Daca e ok sa dai la schimb viata unor oameni pentru comfortul tau. Daca e corect ca ei sa traiasca intr-un fel si tu in altul doar pentru ca s-au nascut unde s-au nascut. Raspunsul cred ca nu ni-l putem oferi decat noi insine, atat la nivel individual, cat si la nivel de specie. Unde tragem linia de demarcatie dintre un sacrificiu necesar si o nedreptate impardonabila?
Mi-am permis sa parafrazez o zicala celebra care vorbea despre anturaj pentru ca la fel cum oamenii din jurul nostru ne influenteaza enorm personalitatea, si locul in care traim joaca un rol important in formarea caracterului. De asemenea, orasele constituie numarului 9 al CPSF, fie ca e vorba despre cele construite cu imaginatie si vointa, despre cele ale viitorului post-apocaliptic sau despre urbogonie ("mitologia orasului, urbea privita ca entitate si destin" - Oliviu Craznic) Desi Femaville 29 - povestirea care deschide numarul 9 al revistei - este un text superb care vorbeste, cred eu, despre faptul ca singurele limite ale imaginatiei sunt cele pe care ni le impunem noi insine si desi recenzia lui Oliviu Craznic la volumul Cuadratura cercului este pe masura cartii (pe care am citit-o nu demult si care m-a impresionat pentru ca nu mi-as fi imaginat niciodata cat de usor te poate pune pe ganduri simpla descriere a unui oras), am ales sa scriu despre Orasul cu inima de foc, un fragment de Felix Aderca, din motive extrem de subiective: mi-a placut cel mai mult.
Povestea - Orasul cu inima de foc (fragment din Orasele scufundate)
Ne aflam in viitor. Dintr-un motiv sau altul, oamenii s-au mutat in adancuri, renuntand la viata terestra in favoarea celei submarine. In plus, totul s-a dezvoltat enorm; acum oamenii isi dedica timpul Stiintei si Artei, viata parand un mic paradis in care nimeni nu lucreaza mai mult de 5 ore pe zi.
Doar ca, la fel ca in orice sistem utopic, exista si scheletul din dulap. In cazul de fata, este vorba de Mariana, orasul in care oamenii muncesc 8 ore pe zi in 3 schimburi, folosind forta fizica pentru a extrage din pamant materialele de care e nevoie pentru ca intreaga societate sa continue sa prospere. Mariana e inima sau coloana vertebrala a lumii. Insa oamenii de-aici sunt atat de diferiti de ceilalti, incat par aproape o specie diferita.
Parerea mea:
Fiind doar un fragment, finalul m-a lasat in suspans, dorindu-mi sa citesc mai departe, sa aflu mai multe despre dedusubturile acestei lumi, asa ca probabil de asta nu am putut sa-mi scot prea usor textul din minte. Totusi, m-a pus pe ganduri si din alte motive.
Societatea pare ideala, lumea pare fericita. Cu exceptia Marianei, desigur , dar ea este prezentata ca un intreg, de la distanta, astfel incat poate deveni usor sa treci cu vederea drama acelor oameni care au ajuns sa manance pamant sau otel topit deoarece hrana produsa pentru ceilalti locuitori submarini nu le poate oferi ceea ce au nevoie. Totusi, societatea incearca sa gaseasca solutii pentru ei, nu sunt ignorati sau asupriti, ci doar dispretuiti, insa lumea e constienta ca fara ei s-ar duce de rapa, asa ca incearca sa le rezolve problema.
Si totusi, ajungi sa te intrebi daca merita. Daca e ok sa dai la schimb viata unor oameni pentru comfortul tau. Daca e corect ca ei sa traiasca intr-un fel si tu in altul doar pentru ca s-au nascut unde s-au nascut. Raspunsul cred ca nu ni-l putem oferi decat noi insine, atat la nivel individual, cat si la nivel de specie. Unde tragem linia de demarcatie dintre un sacrificiu necesar si o nedreptate impardonabila?
|
"In Orasul vulcanic nu puteau trai si lucra decat oamenii locului, cu infatisarea lor terestra, cu instinctele lor aproape cuaternare, cu gustul si inteligenta lor simpla. Ca oamenii, demni de acest nume nobil, din celelalte Orase sa poata trai in civilizatie suprema, era neaparat nevoie si de aceasta jertfa: o parte a omenirii, cu tot idealul ei de fraternitate si egalitate, sa ramana la o primitiva anatomie si la moravurile stravechi, pamantesti." © Felix Aderca - Orasul cu inima de foc - CPSF #9 - Editura Nemira
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.