Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde.
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Recenzie: Destine pierdute de Adina Speteanu

E greu sa te desparti de personaje de carte pentru ca uneori, pot parea mai reale decat oamenii din jurul tau deoarece ai fost in mintea lor, i-ai vazut asa cum se vad ei insisi si asta e aproape imposibil in lumea reala. Insa cel mai greu e atunci cand termini un volum dintr-o serie pentru ca nu numai ca trebuie sa le spui "la revedere", dar stii ca urmeaza luni de zile in care vei fi bantuit de intrebari fara raspuns despre destinele lor.

Povestea:
Natalia vede cum viata ei se destrama: intai parintii ei decid sa divorteze, tatal ei taind orice legaturi cu ea si mama ei, apoi bunicul Nataliei ajunge la spital... Deja sunt prea multe lovituri pentru ea, insa in tot acest amalgam de sentimente apare Lorena, o noua colega care ii strarneste o senzatie de deja vu de neinteles. Incalcand legile lumii ei, Lorena ii e alaturi Nataliei si, apropiindu-se de ea, descopera ca Natalia nu e o tanara oarecare, ci intruchiparea unei legende stravechi... Pentru ca nici Lorena nu e o tanara oarecare, ci un strigoi, un suflet care nu si-a gasit linistea dupa moarte. Si poporul ei se afla intr-un razboi vechi de secole cu vampirii, razboi careia doar Natalia ii poate pune capat.

Parerea mea:
Spre desebire de toate acele carti in care un tanar ales trebuie sa-si implineasca destinul si sa salveze o lume paralela cu a noastra, de data asta accentul cade asupra eroinei fara voie, asupra Nataliei care e fortata sa renunte la viata pe care o cunostea, sa-si abandoneze liberul arbitru pentru a deveni unealta unui razboi pe care nu-l intelege intr-o lume pe care nu o cunoaste. Si nu e vorba despre vina (ca in Eragon, alt roman despre un erou scris tot de un tanar; autorul nu era inca major atunci cand s-a apucat de scris), ci despre felul in care Natalia pierde controlul asupra propriei vieti, despre sentimentul ca de-acum nu are de ales si ca nu va avea niciodata puterea de a se intoarce din drumul pe care l-a ales destinul in locul ei, fara sa-i ceara parerea.

Acelasi lucru e valabil si pentru personajele supranaturale, care n-au avut posibilitatea de a alege intre moarte si viata vesnica, ci alegerea a fost facuta pentru ei, fie de legile implacabile care transforma sufletele neimpacate in strigoi, fie de catre alti vampiri care au decis ca au nevoie de tovarasi. In Destine pierdute, personajele supranaturale nu mai sunt acei super-eroi in care am vrea cu totii sa ne transformam, ci sunt intr-adevar damnati, blestemati sa bantuie vesnic pamantul, incapabili de a relationa cu muritorii efemeri, incercand cu greu sa se adapteze lumii nemuritorilor, o lume plina de ura si regrete, o lume nelinistita, a carei furie clocoteste de secole, gata sa izbucneasca intr-un razboi care poate distruge totul.

Si cel mai trist este ca fiecare strigoi sau vampir poate observa cum isi pierde umanitatea, cum tot ceea ce-l definea inaintea transformarii dispare, lasand in loc o creatura cu care n-ar fi putut niciodata sa se identifice inainte, o creatura manata in primul rand de instinct. De aceea majoritatea personajelor - chiar si cele pozitive - sunt impulsive, tinandu-si cu greu sentimentele in frau, impartind deseori pumni la furie, chiar si in urma unor antrenamente intense pentru a se stapani mai bine.

Tocmai de aceea va recomand Destine pierdute - si, desigur, intreaga serie Dincolo de moarte - pentru a putea descoperi la randul vostru ca nemurirea nu e atat de roz precum ne-au lasat sa credem romanele YA, ca vampirii si strigoii sunt mai degraba creaturile blestemate din legende si faptul ca uneori, sa fii cel ales nu e deloc atat de usor precum ne-ar placea sa credem.

Singurul minus al romanului, dupa parerea mea, este cel mentionat in introducere, adica faptul ca se termina, si, ca un prim volum care se respecta, se termina cu un cliffhanger care ar face orice cititor sa se apuce sa numere zilele, orele si minutele pana la aparitia volumului 2, pana cand se va putea intoarce in lumea intunecata, dar fascinanta in care legendele romanesti ale strigoilor prind viata.

joi, 28 noiembrie 2013

Vreau bis!

Editita de luna aceasta a Clubului de Lectura Nemira a fost prima la care am discutat despre un roman scris de un autor roman, Richter 8.9 de Andrei Calaras, si prima la care autorul a fost de fata. Supriza mea personala (si a altora dintre cei prezenti) a fost faptul ca discutiile nu au fost timorate, lumea n-a sarit sa aplaude absenta, recitand vorbe goale. Ba din contra, parca am disecat mai lejer ca oricand fiecare aspect al cartii, profitand de ocazie ca sa intrebam despre destinele nerezolvate ale unor personaje. Insa Andrei ne-a lasat sa ne imaginam in continuare orice ne-ar placea noua pentru ca la fel ca in realitate, in romanul sau nu toate itele sunt descurcate si nu toate personajele au parte de un final, fie el fericit sau nu.


(poneiul din mijloc se voia a fi locul rezervat intarziatilor, cred...)

Pe scurt, Richter 8.9 spune povestea lui Alex Don, un pictor roman stabilit in Franta care incearca sa se sinucida, insa un clochard i-o ia inainte, sarind in fata metroului. Totusi, inainte sa paseasca in gol, vagabondul ii lasa lui Alex un misterios pachet care contine o reproducere a unui tablou care il reprezinta pe Arhimede (tabloul constituie si coperta romanului, care mi-a displacut pana cand am inteles legatura ei cu povestea). Din acel moment, Alex este prins intr-un carusel de evenimente care il vor purta aproape de un secret antic ce poate schimba intreaga lume.

Nu va spun mai multe pentru ca primele pagini sunt suficiente pentru ca povestea sa te prinda si inainte sa-ti dati seama, ai sarit binisor de jumatatea cartii. Mie asa mi s-a intamlplat si am aflat luni ca nu am fost singura, insa desi am terminat cartea intr-o singura zi, recordul l-a detinut o membra a Clubului care a terminat romanul in doar 7 ore. (Ma revansez eu data viitoare!) Si e explicabil pentru ca roamnul e foarte inchegat si foarte cursiv, pare ca a fost scris "dintr-un foc" pentru ca totul se leaga uimitor de bine.

Tocmai de aceea am fost destul de surprinsi sa aflam ca romanul a fost scris pe parcurul mai multor ani, deoarece Andrei are si un job "adevarat", scrisul fiind doar o activitate pentru timpul liber. Totusi, la final ne-a spus ca s-a simtit atat de bine ascultandu-ne incat are de gand sa mearga acasa si sa se apuce de scris. Si pana la urmatoarea carte, eu am de gand sa-i citesc si primul roman, Ziua a 7-a, pentru ca mi-a placut Richter si pentru ca in urma discutiilor, m-a facut foarte curioasa.

Si tocmai de aceea, in final vreau sa le multumesc tuturor cititorilor care au votat data trecuta Richter 8.9 pentru ca recunosc ca altfel nu cred ca as fi citit acest roman si as fi ratat povestea asta care te prinde si nu-ti mai da drumul pana la ultima pagina! Tocmai de aceea sper sa mai fie editii ca asta, care mi s-a parut cea mai reusita si cea mai destinsa de pana acum. Poate pentru ca am inceput sa ne cunoastem intre noi, pentru ca a inceput sa ne placa sa ne vedem o data pe luna si sa povestim pur si simplu sau poate pentru ca romanul a fost atat de ofertant pentru dezbateri... Oricum, sper ca si luna viitoare sa fie la fel de fain!

PS: Am scris un articol intreg depsre Richter 8.9 fara sa-l mentionez pe Dan Brown, asa ca... Dan Brown! (NOT!)

PS2: Am uitat sa mentionez ca a fost si prima editie a Clubului in care n-am disecat finalul... Dragos, data viitoare nu mai ai atata noroc, avand in vedere ce roman a fost ales, fac pariu vom vorbi macar jumatate de ora numai despre cum se termina ;)

miercuri, 27 noiembrie 2013

O lume intr-o alta lume

Cred ca asa pot descrie cel mai bine atmosfera de la Gaudeamus. Pur si simplu intrarea in pavilionul central din Romexpo a devenit o poarta catre o alta lume. Si, la randul ei, acea lume era doar o statie intermediara, un peron cu sute si sute de trenuri gata sa ne poarte pe toti in lumi care asteapta sa fie descoperite si redescoperite.


Am o slabiciune pentru carti. Vorbind cu alti cititori, nici macar nu-mi dau seama ce minunat e sa cunosti oameni care iti impartasesc pasiunea, insa out there, in the real world, incercand sa incheg o conversatie despre vreo carte care m-a marcat sau mi-a schimbat viata si intampinand priviri mirate, mi s-a intamplat sa-mi dau seama ca nu toata lumea simte la fel fata de carti, ca nu toti stiu ce comori pot ascunde. Da, stiu, "cartile ascund comori" e marele cliseu pe care il serveste orice cititor oricui, insa motivul e destul de simplu: e adevarat.

Dar la Gaudeamus nu e nevoie sa explici asta nimanui. Nimeni nu te face sa simti nevoia sa-ti aperi pasiunea sau chiar pe tine insuti, nimeni nu se indoieste ca miile si miile de carti stranse la un loc sunt un mic coltisor de Rai si o persoana incarcata cu pungi mai ceva decat stereotipul cu femeia iesita la shopping in mall straneste doar aprecierea celor din jur. La Gaudeamus, oamenii inteleg. Si exista momente cand simti nevoia sa te inconjori cu astfel de oameni, chiar daca nu-i cunosti si nici ei nu te cunosc pe tine. E vorba despre atmosfera.

Si exact asta iubesc eu la targul asta de carte. Si la toate celelalte. Atmosfera si, desigur, evenimentele care sunt cireasa de pe tortul acesta urias numit Gaudeamus. Pentru ca la lansari (cel putin la cele la care am participat eu) oamenii sunt deschisi. Iti vorbesc in primul rand despre ei inisisi, si asta cere curaj. Pentru ca in cartile acelea sunt bucatele din ei, din sufletele lor, fragmente pe care au ales sa le imparta cu tine. Si desi fiecare scriitor e diferit, desi unii sunt emotionati, altii sunt joviali, altii impresionati ca "a venit totusi cineva", unii increzatori ca cititorii lor ii iubesc, in ochii tuturor e aceeasi luminita, aceeasi pasiune pentru ca oamenilor acestora le place enorm ceea ce fac. Si asta se vede si mai ales se simte in fiecare cuvant.

Nu am participat doar la lansari in prezenta autorilor, ci si la cateva evenimente in care erau prezenti doar "laudatori" si chiar si asa, oamenii aceia erau acolo pentru noi, cititorii, incercand sa ne convinga ca e pacat ca acele povesti sa nu faca parte din noi. Se vedea ca le placusera, se vedea ca aveau incredere in romanele despre care vorbeau si in oamenii despre care vorbeau. Si toti aveau doar lucruri frumoase de spus.

Initial, planuiam sa va vorbesc despre fiecare lansare in parte in cate un articol independent, dar mi-am dat seama ca toate, puse la un loc, mi-au transformat cele doua zile in care am fost la targ in momente unice, in experiente de neratat si in mici crampeie de fericire de care aveam cu adevarat nevoie mai mult ca oricand. Dar nu pot sa nu le mentionez, multumindu-le tuturor oamenilor implicati ca mi-au facut lumea sa para un loc ceva mai fericit, ca mi-au confirmat ca in marea aceasta de oameni exista destui care sunt frumosi pe diauntru, care ascund in suflete niste povesti minunate si care au curajul sa le imparaseasca acelora dispusi sa le primeasca in sufletele lor. Si, desigur, le multumesc celorlalte mii de cititori de acolo pentru ca exista pur si simplu :)

Bariere de fum de Monica Ramirez - De fapt, nu a fost doar lansarea volumului 4 al seriei Alina Marinescu, ci si relansarea intregii serii intr-un format nou care mie mi se pare ca arata superb. Eventimentul in sine a fost putin mai restrans decat se anuntase pe facebook, insa Monica a vorbit atat de frumos despre ce inseamna acea poveste pentru ea incat aveai senzatia ca vorbeste doar pentru tine, restul lumii disparand usor in ceata, iar fragmentul pe care ni l-a citit a fost suficient cat sa ma faca sa vreau sa ma apuc imediat de citit. In plus, ca tot vorbeam despre atmosfera, mi-a ramas intiparit in minte faptul ca s-a vorbit despre editura Tritonic ca despre o familie, ceea ce intr-adevar parea ca sunt. Si familia "din buletin" a Monicai a fost prezenta, aceasta fiind prima ei lansare la care au participat si copiii ei, care mie mi s-au parut foarte mandri de mami a lor :)

Destine pierdute de Adina Speteanu - Si fiica de suflet a Monicai a avut propria ei lansare la care atat Monica, cat si Bogdan Hrib nu mai conteneau cu laudele pentru ca Adina nu numai ca a scris o poveste care poate concura cu orice roman YA, dar a crezut in ea suficient incat sa nu devina o poveste uitata intr-un raft (sau in memoria unui laptop), ci sa ajunga in casele romanilor. Si in cazul ei, vampirii nu sunt doar un pretext pentru niste dark-supermani de care se indragosteste toata lumea, ci sunt persoane care au fost in primul si in primul rand oameni si care acum sunt fortati sa se impace cu lumea in care nu credeau si cu destinul pe care nu l-au dorit sau cerut vreodata. Plus ca exista si strigoi ;)

Praf de stele si Fundatia de Isaac Asimov - Daca va spun ca Fundatia este considerata una dintre cartile despre care e aproape rusinos sa declari ca n-ai citit-o, e de-ajuns? Sau mai bine reformulez si va spun ca e un roman pe care pur si simplu nu se poate sa nu-l cititi pentru ca e atat de interesant si de verosimil incat nu poti sa nu te intrebi daca nu cumva, peste sute si mii de ani, lumea nu va arata exact asa si Asimov nu va fi considerat un mare profet al secolului nostru. In plus, la lansare au fost mentionate cateva dintre titlurile aflate in lucru la Paladin, titluri care m-au facut sa incerc mental sa-mi reorganizez biblioteca pentru a le face lor.

Anticipatia 2014 - Inainte sa inceapa lansarea, am avut cateva minute de confuzie pentru ca erau prezenti o gramada de oameni din lumea SF-ului romanesc, mare parte din ei semnand articole sau povesti din almanah, asa ca ma intrebam cine o sa fie vorbitor si cine spectator. Si momentele de la sfarsit in care isi semnau dedicatii unii altora mi s-au parut pur si simplu fascinante, pentru ca pareau cu totii niste prieteni vechi care se bucura sa impartaseasca impreuna succesul de a vedea ca SF-ul, mai ales cel romanesc, e inca puternic.

CPSF - Uneori, la evenimentele CPSF, ma simt invidioasa pe toata lumea din jurul meu pentru ca toti au cate o poveste frumoasa despre cum au descoperit aceasta revista in copilarie sau adolescenta si despre cum asta i-a influentat de-a lungul timpului. Insa de fiecare data nu-mi pot retine un zambet pentru ca aceasta noua editie este inceputul povestii mele frumoase in care luna de luna astept cu nerabdare momentele linistite in care pot descoperi ce surprize imi rezerva noul numar si sper ca peste ani, la aparitia numarului 100 sa vad si eu in public un tanar usor invidios care abia asteapta sa-si inceapa propria poveste cu iz de povestire SF.

Asteptand in Ghermana de Danut Ungureanu - Avand in vedere ca romanul se afla a treia editie, inseamna ca in mod evident e ceva de capul lui. Avand in vedere ca oameni cu un cuvant care cantareste greu se inghesuie sa vorbeasca despre romanul tau, spunand ca nu le vine sa creada ca au onoarea de a prezenta un asemenea roman, inseamna ca Asteptand in Ghermana trebuie citit. Si avand in vedere ca am citit in CPSF o poveste semnata de acelasi autor si mi-a placut enorm, inseamna ca deja pentru primul loc de pe lista mea de to read se bat mult prea multe carti.

Si ca veni vorba despre listele mele, am postat zilele trecute pe pagina de facebook a blogului o poza cu un turn de carti care, in pacate, nu era al meu. Ei bine, intre timp mi-am facut si eu unul cu care o sa ma laud zilele astea tot pe facebook :)

Gelosi? Bun! Atunci la anul veniti si voi la Gaudeamus ;)

Nota: pozele nu's ale mele, aparatul meu a decis sa dea coltu', asa ca le-am ciordit de pe net, de pe paginile de facebook ale editurilor in cauza si de pe pagina targului :)

marți, 26 noiembrie 2013

Hunger Games: Catching Fire (film)

Incep prin a-mi cere scuze ca n-am reusit sa scriu acest articol mai devreme pentru ca din punctul meu de vedere, filmul merita laudat cu surle si trambite si mi-as fi dorit sa am timpul necesar sa va spun cat e de awesome imediat dupa ce l-am vazut. Am fost Catching Fire miercurea trecuta, la invitatia editurii Nemira careia ii multumesc din suflet. De cand am vazut filmul si pana acum, am avut ocazia sa citesc cateva recenzii ale unor persoane mai harnice decat mine si mi-a placut sa vad ca lumea il recomanda.

N-am sa ma abat de la "regula" stabilita de ceilalti bloggeri si am sa va sfatuiesc si eu sa-l vedeti, in special daca ati citit cartile. Sunt prea atasata de ideea de a-ti imagina tu singurel o poveste ca sa spun ca filmul a fost mai bun decat cartea, dar chiar si asa, pot spune ca a fost al naibii de reusit si in mod cert mult mai bun decat primul. Am citit romanul acum un an sau doi, deci nu stiu daca a fost 100% fidel cartii, dar mie asa mi s-a parut, asa ca fanii romanelor pot sta linistiti, nimeni nu le-a stricat povestea. Si apropo de poveste, pentru cei care nu au citit cartea si nu au vazut inca filmul, cam despre asta e vorba:

Povestea:
Dupa ce a reusit sa castige Jocurile Foamei alauri de Peeta, Katniss a sperat ca viata ei va reveni la normal, insa gestul ei a fost considerat de multi ca fiind o sfidare la adresa Capitoliului si oamenii au prins curaj, incepand sa se revolte. Presedintele Snow e departe de a fi incantat, asa ca ii cere tinerei sa convinga cetatenii ca gestul ei nu a fost unul de rebeliune, ci un gest sincer din dragoste. Insa o data flacara revoltei pornita, oamenii continua sa lupte impotriva sistemului, asa ca Snow decide sa distruga toti castigatorii jocurilor in cadrul celei de-a 75-a editii.
Si Katniss e fortata sa se intoarca in arena...

Trailer:

Parerea mea:
Mie mi-a placut in special inceputul, pentru ca au fost cateva momente care m-au cutremurat pana la lacrimi. Stiu ca HG nu e nici primul nici ultimul film care prezinta o societate nedreapta, dar persecutarea celor destul de curajosi incat sa ia atitudine o sa ma impresioneze de fiecare data. Din punctul acesta de vedere, actorii au fost uimitori.

Insa de data asta am admirat nu atat jocul actorilor, cat echipa din spatele lor. Costumele, decorurile si efectele speciale mi s-au parut absolut geniale. Fiecare detaliu incepand de la cea mai banala tinuta si pana la arena jocurilor sunt facute impecabil. Un mic exemplu pe care l-am remarcat si pe care l-am apreciat a fost machiajul lui Katniss: exista doar atunci cand povestea il justifica. In jocuri, pare complet nemachiata, ceea ce e un plus care atesta atentia la detalii a echipei din spatele filmului.

Trecand la minusuri, in ultimele zile am auzit cateva plangeri despre lungimea filmului in general si despre cum a durat mult prea mult pana cand actiunea s-a mutat in arena... Nu sunt nici pe departe de acord. In primul rand, filmul a fost atat de captivant incat desi stiam povestea, nu mi-am dat seama cand a trecut timpul, asa ca atunci cand filmul s-a terminat, am ramas cu sentimentul ca a fost prea scurt. Ba chiar am fost convinsa ca actiunea din roman mai prezenta cateva evenimente inainte de final, insa am verificat cand am ajuns acasa si atat filmul cat si cartea se incheie cu aceeasi scena.

Si legat de poveste in sine, eu cred ca tot inceputul era necesar pentru ca povestea nu mai e despre Jocuri in sine, ca in primul volum/film, ci despre societate, despre scanteia revoltei, despre sfidarea sistemului, nu despre luptele din arena. Asa ca din punctul meu de vedere, filmul a fost impecabil si TREBUIE vazut de orice fan HG. Tocmai de aceea regret ca n-am reusit sa scriu articolul mai devreme pentru ca voiam sa strig sus si tare ca daca v-au placut cartile, nu aveti nicio scuza ca sa asteptati, ci ar trebui sa mergeti la cinematograf acum. E un film atat de bun incat merita vazut pe un ecran cat mai mare, ca sa va puteti delecta ochii cu fiecare imagine breathtaking!

Asadar, daca mai sunt ceva fani Hunger Games care inca n-au vazut filmul, nu mai asteptati pentru ca nici nu stiti ce superbitate pierdeti ;)

vineri, 22 noiembrie 2013

Maine...

... se lanseaza Destine pierdute!!! O sa fac exces de semne de exclamare pe parcursul articolului pentru ca dupa atata timp, mie tot mi se pare uimitor ca tipa asta pe care am senzatia ca o stiu de o viata a reusit sa debuteze pe piata de carte din Romania, ca a avut un vis in care a crezut si a ajuns sa-l vada implinit! E fascinant sa vezi o poveste de succes derulandu-se, e imposibil sa nu te bucuri pentru cel de langa tine si pana la urma, te ajuta si pe tine sa crezi ca parintii nu te-au mintit cand ti-au spus ca poti face orice iti doresti! :)

Sambata 23.11, la ora 11:00 la standul Tritonic de la Gaudeamus, aveti ocazia sa intelegi despre ce vorbesc, sa simtiti energia despre care spuneam ca pluteste intre scriitor si cititorii sai la orice lansare de carte. Si, desigur, aveti ocazia sa cumparati un roman absolut genial, care trebuie citit! Si recitit!!

Inainte de lansare, va mai prezint un mic fragment din roman:

"Stropii mari de ploaie îi atingeau părul negru ca noaptea. Pielea sa rece nu mai simţea răcoarea de afară, încălzită acum de ura care-i mistuia sufletul. Multe secole îi antrenaseră abilităţile, îl ajutaseră să devină cel mai puternic dintre cei ce-i semănau.

Îşi dorise supremaţia. Făcuse orice pentru a o obţine.

Încă de când fusese transformat, gustase aroma puterii, se îmbătase cu ea în fiecare clipă. Învățase să mintă, să trădeze, să câştige. Distrusese multe suflete pentru acest lucru, dar nu-i păsase, din moment ce şi sufletul său fusese distrus de ei.

Ea, cea care-l captivase, îl trădase, iar pentru asta nu avea să aibă milă pentru nimeni. Cu toţii urmau să simtă durerea care-l nenorocise zeci de ani, suferinţa care-l doborâse.

Acum se întorsese, mai puternic ca niciodată.

Se apropie de unul dintre copaci. Privi puţinii oameni care treceau pe acea străduţă lăturalnică. Lăsă mirosul lor să-i invadeze nările. Setea se formă în gâtul său. Simţi cum flăcările începură să-i ardă interiorul, nimicind răcoarea de gheaţă care-l forma.

Era pregătit.

Privi cum fulgerele brăzdară cerul, aproape împărţindu-l în două. Îşi strânse mâinile în pumn şi făcu un pas în față. Se sincroniză cu furtuna de afară. Străbătu străduţa îngustă până la marginea blocului de patru etaje după care se ascunse. Îşi căută o victimă, astfel încât să nu iasă în evidenţă în clipa în care o va ataca.

Urmau cu toţii să primească aceeaşi pedeapsă, dar încă nu sosise momentul. Şi până când nu avea să fie totul pregătit, nu avea de ce să trezească până şi cea mai mică bănuială.

Văzu la colţul străzii un bătrânel uscăţiv, cocoşat, ce se chinuia să se adăpostească de ploaie. Mâinile îi tremurau, bastonul mai mult fiind ridicat deasupra asfaltului decât să-l atingă. Îşi ridică uşor ochii şi căută un magazin deschis, sau un acoperiş, un loc potrivit pentru a se adăposti de ploaie. Printre stropii mari văzu culoarul dintre cele două blocuri, dar ignoră silueta neagră din margine. Pentru că nu avea altă alegere, începu să se apropie cu paşi mărunţi de acea străduţă. Umezeala îi lipise hainele de pielea subţire.

Dragoş îl văzu apropiindu-se şi zâmbi. Se retrase câţiva centimetri. După gesturile bătrânului putu să ghicească că se îndrepta spre acel loc. Se ascunse după un tomberon. Putea să-i simtă mirosul prin aerul umed, apropiindu-se cu fiecare secundă de el.

Când bătrânelul ajunse în capăt, un nou trăsnet brăzdă cerul. Acesta se închină de teamă."

© Adina Speteanu - Destine pierdute - Editura Tritonic

Maine, la 11:00, vampirii inceteaza sa sclipeasca si redevin creaturile de cosmar care ar trebui sa fie. Inca o data va incurajez sa nu ma credeti, sa veniti si sa cititi. Ne vedem acolo!

joi, 21 noiembrie 2013

Recenzie: Acluofobia de A.R. Deleanu

Saptamana trecuta, va impartaseam un mic fragment din Acluofobia si va spuneam ca exista oameni care reusesc sa scrie in asa fel incat cuvintele lor ti se tatueaza in minte. Intre timp, am terminat de citit volumul de povestiri si mi-am dat seama cat de greu ne e noua, celor neinzestrati cu un asemenea talent sa scriem ceva atat de simplu precum propria parere despre o carte... Pur si simplu stateam si ma uitam la frazele pe care le insiram si mi se pareau atat de banale, desi le voiam extraordinare ca sa poata exprima macar un sfert din senzatia unica si fascinanta pe care am avut-o tot timpul cat am citit acest volum... Tot banale mi se par si acum, dar sper sa va conving chiar si asa ca aceasta carte are acel ceva special care te face sa nu o uiti si sa o recomanzi oricui oricand, indiferent de gusturi.

Povestile:
Volumul subintitulat Zece povestiri macabre chiar asta contine: zece povestiri destul de diferite intre ele, care au insa in comun faptul ca niciuna nu te va face sa te simti in largul tau; majoritatea vor pleca de la niste situatii destul de obisnuite, pe care le simti familiare, insa care in scurt timp te vor purta intr-o lume pe care nu o intelegi, ale carei legi iti scapa si care iti e complet straina, insa nu poti sa te opresti din a patrunde mai adanc si mai adanc. Chiar si povestile care se desfasoara de la inceput intr-un peisaj nefamiliar te fac sa crezi ca stii despre ce e vorba, ca intelegi totusi regulile acelei societati, ca poti vedea incotro se indreapta povestea... insa chiar daca reusesti sa banuiesti deznodamantul, nu ghicesti decat o mica parte din el, restul avand darul sa te zdruncine din radacini.

Parerea mea:
Voi cum definiti teroarea? Groaza, frica, teama, spuneti-i cum vreti... Eu tocmai le-am cautat definitiile pentru ca de cateva zile, am senzatia ca intelesul lor imi scapa, ca definitiile mele erau gresite. Gredeam ca daca vrei sa sperii pe cineva, e de-ajuns sa faci "bau", sa-l surprinzi intr-un mod brusc si neplacut. Oricum, pentru mine frica era un sentiment intens si de scurta durata.

Ceea ce n-as fi ghicit niciodata e ca frica poate fi ceva care se strecoara incet in mintea si mai ales in sufletul tau, ca nu e ceva care face "bau", nu e ceva infriosator care sa te tina treaz noaptea, ca e de-ajuns sa fii facut sa nu te simti in largul tau si sa nu-ti dai seama cand s-a intamplat. N-as fi banuit ca niste lucruri atat de simple precum cuvintele, niste mazgaleli pe o foaie, pot ajunge atat de adanc in interorul tau incat sa te schimbe fara sa-ti dai seama.

As vrea sa spun ca Acluofobia are exact acest efect, dar adevarul e ca e greu de definit felul in care te face sa simti si sa te simti. E ca si cum citind, cuvintele se scurg de pe foaie, iti intra pe sub piele, ti se infiltreaza in sange si desi tu crezi ca ajung in minte si se opresc acolo, ele ajung mult, mult mai in profunzime. Si e atat de greu sa spui ca iubesti cartea asta pentru ca nu te face sa te simti bine, nu te relaxeaza, nu-ti pune un zambet pe fata, ba din contra, iti strecoara in minte niste scene peste care nu poti sa treci, pe care nu poti sa le uiti.

Citisem la un moment dat pe internet ca e interesant cum dupa ce citesti o carte, ea pare mai mare, mai umflata, ca si cum o parte din tine a ramas in ea. Ceea ce nu scria acolo e ca uneori, o parte dintr-o carte ramane in tine. Da, e greu sa spui ca iubesti cartea asta, dar e si mai greu sa spui ca n-o iubesti, ca nu te fascineaza faptul ca un om a reusit sa intre in mintea si in sufletul tau folosind doar cuvinte.

Si nu e vorba doar despre faptul ca povestile iti par vii, mi s-a intamplat de nenumarate ori sa ma simt atat de aproape de o poveste sau de un personaj incat sa simt ca am luat si eu parte la actiunea povestii, ca m-am bucurat si am suferit alaturi de el sau ea. Dar era diferit, pentru ca nu am avut niciodata senzatia ca mi se intampla mie ceva, totul se intampla in exteriorul meu si chiar daca simtisem ca "am fost acolo" sau ca "am simtit ce simteau ei", totul se petrecea ca si cum intre mine si poveste era un geam, o sticla, o suprafata despartitoare.

Citind Acluofobia, totul pare sa se intample in interiorul tau si exact asta te face sa nu te simti in largul tau. Si nici macar nu-ti dai seama pana cand nu e prea tarziu. Imi amintesc ca dupa prima povestire, n-am gandit decat un banal "hm... interesant", am inchis cartea si mi-am vazut de viata mea. Sau asta am crezut pentru ca exact cum spuneam mai sus, imaginile raman inauntrul tau si cateva minute mai tarziu, iti dai seama ca nu te-ai gandit la altceva, ca de fapt esti inca prizonier in lumea povestii si ca ai nevoie de un efort constient sa revii la realitate, ca trebuie sa-ti tii mereu gandurile in frau pentru ca revin singure la poveste, care acum se desfasoara iar si iar in interiorul tau.

Si o citesti pe urmatoarea si pe urmatoarea si iti dai seama ca se intampla ceva cu tine dar nu vrei sa te opresti pentru ca efectul e incredibil si fascinant, pentru ca n-ai mai simtit niciodata asa ceva. De obicei, incerc sa ma feresc de concluziile absolute pentru ca nu cred ca am bagajul literar necesar, dar de data asta pot sa ma avant fara frica si sa declar sus si tare ca indiferent ce ati fi citit pana acum, n-ati mai simtit niciodata ceea ce veti simti citind Acluofobia.

Tocmai de aceea, daca sunteti in Bucuresti, treceti maine la ora 17:30 pe la standul editurii Herg Bennet pentru lansarea volumului, ca sa-l puteti intalni pe cel care a avut maiestria necesara ca sa scrie o carte care are un asemenea impact asupra cititorilor. Daca nu puteti ajunge, atunci cautati cartea in librarii, in biblioteci, la prieteni... Oriunde, dar gasiti-o si cititi-o pentru ca merita!

miercuri, 20 noiembrie 2013

Jurnal: Draga portofel,

Ok, stiu ca marele cliseu al scrisului in jurnal e sa incepi cu "Draga jurnalule", dar de data asta eu am un mesaj pentru portofelul meu. Sau, mai bine zis o scrisoare, de adio...

Sa reluam:

Dragul meu portofel,
Imi dau seama ca in ultimul timp, te-am lasat sa crezi ca relatia noastra merge din ce in ce mai bine. Cu mici sacrificii din partea mea, tu ai devenit din ce in ce mai plin. Imi amintesc cum te umflai in pene cand mergeam la bancomat si desi cardul se golea incet-incet, tie nu-ti pasa... Dar si eu ma jucam cu tine, pentru ca de fiecare data zambeam si tu credeai ca iti zambesc tie, dar eu ma gandeam la altcineva...
Te-am lasat sa crezi ca asa vor sta lucrurile de acum inainte, ca relatia asta va merge din ce in ce mai bine. Insa adevarul e ca in curand, te voi lasa gol si pustiit. Iti voi da sufletul la schimb fara pic de regret pentru ca, dragul meu, adevarul e ca iubesc pe altcineva. Da, m-am indragostit de biblioteca. Vreau s-o umplu pe ea de hartii care desi tie iti par fara sens si fara valoare, mie mi se par infinit mai valoroase decat hartiile tale.
N-am scuze. N-am regrete. Nu-ti spun decat adio...


Bun, lasand gluma la o parte, azi incepe targul de carte Gaudeamus. Pentru mine, in ultimii ani, acest targ a devenit evenimentul literar al anului, cel pe care il astept numarand zilele si dramuind banii pentru ca stiu ca o data ce calc la Romexpo - si la cate lansari si evenimente sunt, n-am cum sa nu calc pe-acolo - o sa plec cu mult mai multe carti decat imi propusesem. Si mi-am propus destule...

Si editurile a caror activitat o urmaresc si-au propus la randul lor teluri inalte pentru ca pe langa oferte de neratat, vin si cu evenimente de la care pur si simplu nu vreau sa lipsesc. Cred ca e a ia oara cand spun asta, dar lansarile de carte sunt niste ocazii incredibile si uneori unice sa-l vezi pe cel din spatele cuvintelor, eventual chiar sa vorbesti cu el sau ea, dar mai mult decat atat, ai ocazia sa asculti un creator vorbind despre creatia sa, despre motivele pentru care scrie, despre... despre orice. Indiferent de subiectul discutiei, simti cum scriitorul isi ia energia de la cititorii din jur pentru a o transforma in idei si sentimente pe care le returneaza sub forma cartilor sale. Singurul dezavantaj la o lansare este ca nu poti sa pleci de-acolo fara sa cumperi cartea. Sau cel putin eu n-am reusit vreodata.

A inceput sa-mi placa sa va indemn sa nu ma credeti pe cuvant, asa ca serios, nu ma credeti si mergeti la o lansare. Eu o sa enumar cateva la care as vrea sa ajung si pe care le recomand :)

• In fiecare an, la targ exista una sau mai multe tari care sunt invitate speciale. Anul acesta e vorba despre tarile nordice, si deoarece editura Trei abunda in romane semnate de autori din aceste tari, ei au 8 lansari in prezenta autorilor, de joi si pana sambata. Programul il gasiti aici -> [link]

• Vineri 22.11, ora 17:50:



Da, nici n-am inceput bine sa ma interesez in legatura cu lansarile programate si deja astea doua se suprapun.... Habar n-am la care o sa merg, n-as vrea s-o ratez pe niciuna pentru ca amandoi sunt niste scriitori pe care ii admir si pe care iubesc sa-i aud vorbind...

• Sambata 23.11:


+ Editura Paladin lanseaza volumele Praf de stele si Fundatia de Isaac Asimov si Omul umbra de Dashiel Hammett la ora 14:00 la standul Grupului editorial Art. Detalii aici -> [link]


Am ales doar unul dintre evenimentele editurii Nemira, cel pe care il astept cu cea mai mare nerabdare, insa am de gand sa campez la standul lor weekend-ul acesta. Programul evenimentelor lor il gasiti aici -> [link]


Adunati la toate aceste evenimente multe altele despre care eu n-am aflat (inca) si o gramada de oferte irezistibile si obtineti cel mai fain eveniment pentru orice cititor. Targul este deschis zilnic intre 11:00 si 20:00 (in weekend se deschide de la 10:00) si avand in vedere ca pe site-ul targului n-am gasit nimic despre pretul biletului, inteleg ca intrarea e libera. Asadar, draga portofel, adio...

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

De citit: Fundatia de Isaac Asimov

Va anuntam intr-un articol de saptamana trecuta ca Fundatia lui Asimov urmeaza sa apara din nou pe piata de carte din Romania. Ei bine, acu' e si "de citit", pentru ca tocmai am intrat pe site-ul editurii Paladin si romanul poate fi cumparat!!!

Descriere:
Hari Seldon, întemeietorul psihoistoriei, prezice prăbuşirea Imperiului Galactic şi instaurarea unei ere de barbarie care va dura treizeci de milenii. Cu ajutorul colaboratorilor săi, Seldon înfiinţează Fundaţia Enciclopediei Galactice, a cărei misiune este să salveze cunoştinţele a 12 000 de ani de evoluţie. Fundaţia este exilată pe Terminus, o planetă de la marginea Galaxiei, de unde se implică mersul istoriei, transformând ştiinţa în religie, iar savanţii în preoţi care s-o răspândească în lumile Imperiului. - Sursa

Am spus-o si o repet, sunt extrem de incantata ca Asimov apare din nou pe piata din Romania, sunt incredibil de fericita ca oricine vrea poate sa mearga in prima librare de unde sa aduca acasa unul sau mai multe dintre romanele acestui om genial. Si ma bucur ca Fundatia a aparut asa devreme, eu o asteptam abia saptamana viitoare, la Gaudeamus, de unde si am de gand s-o cumpar, impreuna cu Praf de stele, volumul 2 din seria Imperiul care este si el disponibil pe site :)

Indiferent de gusturi, sfatul meu e sa luati primul volum din Fundatia si sa-l cititi. Fie ca va place sau nu SF-ul, eu zic ca acest roman o sa va placa. Mult.

joi, 14 noiembrie 2013

Cuvinte: ne cunoastem?

Citeam de dimineata Acluofobia de A.R. Deleanu. In metrou, pentru ca mi-am calcat pe inima si m-am hotarat ca daca tot pierd doua ore pe zi pe drum, as putea sa incerc sa le valorific... Oricum, indiferent unde citesc, nu mi se intampla prea des sa dau peste citate care sa ma impresioneze. Cred ca am mai zis-o de o mie de ori, cand citesc retin idei, personaje, povesti, nu cuvinte.

Insa exista si exceptii, exista oameni care stiu sa scrie niste adevaruri in moduri atat de surpinzatoare incat cuvintele lor iti atrag atentia, iti retin privirea ca un magnet, te impiedica sa treci mai departe pana cand nu digeri ideea. O idee la fel de complicata si de complexa ca orice adevar considerat simplu, o idee care o data pusa in cuvinte, in acele cuvinte, trece de pe hartie in tine, in mintea ta si ramane acolo.

"Cuplurile de la celelalte mese ii urmareau cu zambete ironice pe fata. Nu, relatiile lor nu vor deveni niciodata asa, mainile lor nu vor darama niciodata cafele si ochii lor nu vor scapara niciodata ca ai celor doi care stateau in picioare tacuti, privindu-se ca niste straini care, nu se stie cum, au ajuns sa se cunoasca prea bine."
© A.R. Deleanu - Acluofobia (povestirea Scrum) - Editura Herg Benet

Si, pana la urma, ce inseamna sa cunosti un om? Daca stii culoarea lui preferata si cum isi bea cafeaua, ce ii place sa faca in timpul liber si ce parere are despre un anume roman, film, actor, persoana, il cunosti? Daca stii ce l-a marcat in copilarie, ce ii aduce zambetul pe buze si cel il enerveaza, atunci poti risca sa declari ca nu te mai poate suprinde?

Si daca toate astea inseamna cu adevarat ca o persoana o cunoaste pe cealalta, atunci putem spune ca, stiind toate lucrurile astea, ne cunoastem pe noi insine? Sau inca ni se mai poate intampla sa traim un moment in care altcineva pare ca se afla in controlul corpurilor noastre, simtind lucruri care ne sunt straine, reactionand in moduri de neinteles...?

Tu, cand privesti in oglinda, vezi o persoana cunoscuta? Sau simti vreodata nevoia sa iti sfasii invelisul din carne, sa arunci invelisul de ganduri si acea oglinda sa-ti arate doar sufletul tau, sperand ca poate asta va stavili intrebarile, iti va oferi raspunsuri, te va ajuta sa intelegi ceva atat de simplu ca propia persoana, te va ajuta sa pricepi in sfarsit cine esti si ce rost ai... Si poate ca in oglinda vei vedea o farama de lumina, un suflet, o parte din Dumnezeu, un plan in care te incadrezi, un scop, un raspuns...

Sau poate n-ai curaj sa te dezbraci de ceea ce crezi tu ca esti si vrei sa intorci spatele ochilor straini din oglinda pentru ca in ochii aceia ii vezi pe ei, pe toti cei care te-au schimbat, pe toti cei care te-au facut ceea ce esti astazi. Si vrei sa fugi, sa fugi cum n-ai fugit niciodata, nu spre ceva, niciodata spre ceva, ci sa fugi de trecut, de oamenii si de lucrurile care te-au schimbat, sa alergi atat de repede incat sa te doara, incat muschii sa te arda si sa arzi si tu incetul cu incetul pana cand ramane esenta, pana cand ramai doar tu insuti, fara nimic din ceilalti oameni, din celelalte experiente, doar tu, oricine ai fi. Si poate ca ceea ce va ramane va fi o farama de lumina...

Dar exista momente in care oamenii din jur, lumea din jur, viata din jurul tau te fac sa stii cu certitudinea viscerala, instinctiva a animalului care ai fost, poate, odata, ce va ramane dupa ce vei arde, sa stii ca in ultima clipa vei privi inapoi si nu vei vedea decat cenusa si vei intelege ca asta a fost tot inainte ca ultima scanteie sa dispara si sa ramana doar intunericul si cenusa pe care o va imprastia vantul timpului.

Dar exista si momente optimiste, pline de speranta, momente bune... tu le cunosti?

Recenzie: O toaleta a la Liz Taylor (Melania Lupu #6)

Am tot amanat recenzia asta la fel cum am amanat si momentul in care am terminat cartea pentru ca, pe langa faptul ca e finalul unei serii pe care am indragit-o, stiam cum se termina si stiam ca imi va lasa un gust amar si parca voiam sa prelungesc pe cat posibil farmecul acestor carti...

Povestea:
Cand toata lumea te uraste, e clar ca nu faci ceva bine. Insa atunci cand cinci oameni sunt hotarati sa te ucida, trebuie sa-ti pui niste intrebari serioase cu privire la felul tau de a fi. Insa inginerul Dragu nu e genul de persoana care sa poata concepe faptul ca greseste, asa ca isi joaca rolul cuvenit si moare. Insa maiorul Cristescu e confruntat cu o situatie paradoxala: toti protagonistii dosarului se autodenunta, Cristescu nefiind nevoit sa demonstreze vinovatia cuiva, ci din contra, sa gaseasca dovezi ca unii sunt nevinovati.
Povestea are un iz prea fantezist pentru ca maiorul sa nu-si aminteasca ingrijorat de poznele Melaniei... si intr-adevar, batranica se va implica activ in poveste, incercand sa traiasca o ultima aventura.

Parerea mea:
O iubesc pe Melania Lupu, e unul dintre personajele mele feminine preferate, insa pe parcursul romanului, am empatizat cu Cristescu si mi-am dorit sa nu fie implicata, sa stea cuminte si sa-si foloseasca mintea geniala in alte scopuri decat "baletul printre paragrafele codului penal". De fapt, mi-ar fi placut sa ramana un fel de consultant precum in volumul anterior (Disparitia statuii din parc), luandu-se la intrecere cu Minerva in gasirea celor mai fanteziste conexiuni pentru a descoperii vinovatii.

Bine, nu pot sa spun ca nu mi-a placut povestea din O toaleta a la Liz Taylor sau finalul ales, mi se pare o incheiere potrivita pentru ca nu toate finalurile trebuie sa fie fericite ca sa fie bune. Ba din contra, am observat ca acelea care ne marcheaza cu adevarat, cele pe care le tinem minte sunt cele care ne surprind si ne socheaza, ne fac sa suferim sau sa ne revoltam impotriva autorului, cele care ne fac sa vrem sa dam cu cartea de pereti, cele care provoaca reactii vii.

Dupa cum spuneam la inceput, am tot amanat sa scriu despre aceasta carte pentru ca deja imi e dor de farmecul aparte al acestei serii, de Bucurestiul atat de cunoscut si totusi atat de diferit fata de cel pe care il cunosc, de oamenii fascinanti si incredibil de vii creati de autoare si mai ales de Melania si de Mirciulica, insa dupa ce se va scurge ceva timp, am de gand s-o recitesc iar si iar si iar pentru ca e o serie care reuseste sa-ti aduca zambetul pe buze si care n-are trebui sa lipseasca din nicio biblioteca.

Asadar, daca n-ati citit-o inca, e momentul sa va apucati de ea. V-o recomand din toata inima, credeti-ma, merita! Sau si mai bine, nu ma credeti si incercati-o!

duminică, 10 noiembrie 2013

Puzzle din cuvinte

Recenzie: CPSF #10

Incepand cu numarul 10 al CPSF, fiecare povestire sau articol are acum propria "coperta", avand la inceput o imagine sugestiva. Imi place mult adaugirea pentru ca imi pune mintea la lucru, facandu-ma sa caut legaturile dintre text si imagine. Bine, unora poate ca o sa li se para ca fragmenteaza revista, insa fiecare numar are o tema care transforma "adunatura de texte" intr-o revista "bine legata".

In acest numar, tema a fost conceptul de Hard SF, explicat de Norman Spinrad si pus in aplicare de Phillip K. Dick, Viorel Pîrligras si Cristian M. Teodorescu. Si de aceasta data mi-au placut toate povestirile si desi Peste mohoratul pamant iti da niste fiori reci pentru ca rezultatul final al dorintelor egoiste ale protagonistilor e o lume uniforma si plina de singuratate pe care nu poti s-o uiti, si desi Cerul prea aproape te face sa te intrebi cat de adevarate sunt cunostintele noastre despre Univers, Joc din bucatele de Viorel Pîrligras a fost atat de interesant construita, incat mi-a placut cel mai mult.

Povestea:
Intr-o societate a viitorului, robotii devin indispensabili omului. Poluarea afecteaza si ea lumea, ducand la unele accidente grave, insa medicina a evoluat pe masura, membrele, organele interne sau pielea artificiala fiind ceva destul de accesibil. Insa intr-o lume in care oamenii sunt aproape in totalitate artificiali, ce anume le da dreptul sa se considere cu aroganta superiori robotilor? Si ce ii impiedica pe cei din urma sa preia controlul cand sunt si ei se considera net superiori oamenilor?

Parerea mea:
Spuneam ca povestea e construita intr-un mod interesant pentru ca, dupa cum ii spune si titlul, e exact ca un puzzle: aparent discontinua, alcatuita din fragmente disparate, unele nu mai lungi de cateva replici, urmarind detalii aparent nesemnificative din viata Ellei, o fetita care incet-incet rezolva un puzzle.

Pe masura ce ea progreseaza si imaginea unui desert se contureaza din ce in ce mai clar, si lumea din jurul ei se indreapta vertiginos spre distrugere... sau cel putin asa pare din punctul uman de vedere. Povestirea te face sa-ti pui niste intrebari serioase despre ce inseamna sa fii om, despre delimitarea dintre evolutie si pierderea umanitatii, despre cat de buna e schimbarea si, pana la urma, despre viitorul nostru.

Totusi, te lasa sa tragi ce concluzii vrei deoarece scurtele fragmente creeaza doar imaginea de ansamblu, lasand detaliile sa fie ghicite sau interpretate in functie de cititor. Ma indoiesc ca doi oameni vor intelege acelasi lucru din aceasta poveste si desi asta se intampla deseori (exista o fraza celebra care spune ca doi oameni nu pot citi aceeasi carte), in cazul de fata e mult mai usor ca parerile sa difere, e mult mai usor sa completezi piesele lipsa cu bucati din modul de gandire propriu asa ca doi oameni care au citit Joc din bucatele ar putea vorbi despre acest text ore si ore in sir, fara sa reuseasca sa se puna de acord.

Si atunci cand nimeni nu poate avea dreptate, orice parere e corecta :)

joi, 7 noiembrie 2013

In curand: Destine pierdute (Dincolo de moarte #1)

Saptamana trecuta va impartaseam un fragment dintr-un roman in curs de aparitie semnat de Adina Speteanu, o tanara autoare care la doar 19 ani urmeaza sa-si publice cel de-al doilea roman. Intre timp, am aflat si numele cartii care va fi lansata in cadrul targului de carte Gaudeamus. Ca si data trecuta, in loc sa bat campii despre cat de entuziasmata si nerabdatoare sunt si cum numar zilele pana la targ, o sa las descrierea romanului sa va convinga.

Povestea:
"Pentru Natalia, viața ei este așa cum și-a dorit. Liniștită, normală, fără evenimente surprinzătoare. Însă odată cu apariția Lorenei lucrurile încep să se schimbe, iar legendele prind viață. Realitatea nu este niciodată ceea ce pare. În spatele unei lumi aparent normale, întotdeauna se află secrete periculoase, uneori mortale.

O prietenie interzisă de regulile unei lumi blestemate. O poveste de dragoste imposibilă pune acum în pericol viața tuturor. Un suflet însetat de răzbunare își caută dreptatea. Într-un joc al morții, salvarea stă numai în forțele proprii.

Trădări, minciuni, și o legendă ce schimbă totul. Când nu mai ai nimic de pierdut, să rămâi în viață este cel mai greu..."


Asadar, ne vedem sambata, 23 noiembrie la ora 11 la Romexpo pentru lansare? Autograful e gratis, la fel ca buna dispozitie, care va fi din plin ;)

Cartea lunii noiembrie

Luni, 25 noiembrie, la ora 19.00, în mansarda Librăriei Cărtureşti Verona va avea loc o nouă ediţie a Clubului de lectură Nemira. Pentru prima dată, cartea ce va sta la baza discuţiilor este cea a unui scriitor român, Andrei Călăraş, cu volumul "Richter 8.9".


Ediţia lunii octombrie a propus cititorilor o trecere de la literatura SF & Fantasy la literatură poliţistă, volumul „Doamna din lac” de Raymond Chandler marcând acest moment. Şirul romanelor de literatură de suspans continuă, de această dată cu un scriitor român, Andrei Călăraş. Cititorii vor avea ocazia de a dezbate subiectul cărţii chiar în prezenţa celui care a creat povestea din spatele romanului Richter 8.9"Richter 8.9", mai mult decât un roman de suspans, „un roman cu oameni şi despre oameni“.(Revista Suspans.ro)

Cea de-a doua lucrare de ficţiune semnată de Andrei Călăraş, "Richter 8.9", (în 2010 a debutat cu volumul "Ziua a 7-a") propune cititorilor o întâlnire cu personajul Alexandru Don şi cu lumea misterioasă în care acesta intră fără voia sa. Cititorii călătoresc alături de Alexandru Don la Paris, Bucureşti, Viena sau Cairo într-o căutare plină de neprevăzut a unui obiect capabil să schimbe lumea. Dincolo de ac’iunea specifică unui roman de suspans, cititorii vor avea ocazia de a descoperi un artist prins între o iubire pierdută, ratare şi trăiri interioase intense.

De ce ar trebui citit "Richter 8.9"? Pentru că este un roman de literatură de suspans scris de către un autor român. Pentru că Andrei Călăraş „are o scriitură politicoasă, fără excese, fără a vrea să frapeze. Nu te lasă fără explicații științifice, dar te avertizează cînd trece în tabăra conspirațiilor sau a speculațiilor”(George Hari Popescu). Pentru că "Richter 8.9" este o ficţiune istorică, în care se îmbină scenarii din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial cu informaţii de la începutul erei noastre şi o imaginaţie foarte bine ţinută în frâu (Constantin Piştea). Pentru că este scris la persoana I. Pentru că finalul estre „cutremurător”.


„…Sfatul meu către tine, rugămintea mea, este să abandonezi căutarea asta prostească. Uită tot ce ai auzit sau văzut. Viața e mult prea prețioasă ca să ți-o riști în acest joc periculos. Nu știi cu cine ai de-a face. Sunt peste tot, mai puternici decât orice îți imaginezi. Ascultă-mă! Lasă totul baltă, ascunde-te într-o gaură de șarpe și roagă-te să te uite. Deși mi-e teamă că e deja prea târziu.“
- © Andrei Călăraş - Richter 8.9 - Editura Nemira

Cei care vor să participe în Clubul de Lectură Nemira din 25 noiembrie se pot înscrie accesând următorul link. Pentru informaţii legate de întâlnirile cititorilor, cărţile puse în discuţie în fiecare lună şi nu numai, vă așteptăm pe pagina de Facebook a Clubului de lectură Nemira.

Poveştile sunt cu atât mai frumoase, cu cât ai pe cineva cu care să le împărtășești. Clubul de lectură Nemira este locul unde călătoria spre lumea fascinantă a cărţilor bune începe.
- Sursa

luni, 4 noiembrie 2013

Nu e inca "de citit", da' o sa fie!

Cand am pornit rubrica De citit, mi-am promis mie doua lucruri: ca n-o sa scriu despre o carte inainte sa devina disponibila pentru precomanda pentru ca sincer nu vad de ce as lauda ceva ce inca nu poate fi macar "rezervat", cu atat mai putin citit si ca voi citi si recenza toate cartie pe care le-am recomandat (inca mai am vreo doua-trei cu care n-am facut asta, dar n-am uitat de ele) pentru ca daca am recomandat o carte, mi se pare ca as trisa daca nu as citi-o si daca n-as spune cum mi s-a parut.

Tocmai de aceea, acest articol nu face parte din rubrica "de citit". Seria despre care o sa bat campii nu e disponibila pentru precomanda. Nu e nici macar pusa pe site-ul editurii ca fiind "in pregatire". Nu am ca sursa decat cateva randuri de pe blogul coordonatorului colectiei. Dar mie imi ajunge ca sa-mi bazaie antenutele de fericire.

Ca sa n-o mai lungesc aiurea, priviti magia copy-paste:

" — Ajungem la miezul problemei. Să spunem lucrurilor pe nume: Terminus va fi un protectorat şi va plăti tribut.
— Nu este vorba despre tribut, ci despre taxe. Vă protejăm, iar pentru asta trebuie să plătiţi.


(Isaac Asimov – Fundația / în curînd la Paladin, în seria de autor Asimov)"

Deeeeci se reediteaza seria Fundatia. *dances a lame happy-dance*. Nu stiu cand o sa fie gata, nu stiu daca reediteza doar trilogia originala sau toata seria, nu stiu in ce ordine o sa le publice (cronologic dupa actiune sau in ordinea in care au fost scrise) si in momentul asta nici macar nu-mi pasa pentru ca sunt pur si simplu bucuroasa ca seria asta o sa ajunga din nou in librarii si biblioteci personale, ca o sa vad o noua editie pe rafturi.

Pentru mine, Asimov e un autor de suflet, eu il consider omul care le-a dat suflet robotilor in SF si este singurul autor care a reusit sa ma faca sa plang pentru ca mi se parea ca empatizez cu un robot. Si asa, un autor care te face sa plangi citind simboluri pe foi mi se pare de admirat, dar daca personajul se presupune ca nu are sentimente si totusi eu nu reuseam sa mai vad sa citesc pentru ca plangeam ca fraiera... Abia astept cartile astea, abia astept sa am un pretext sa le recitesc, abia astept sa scriu despre ele. Si vreau sa le multumesc si sa-i felicit pe cei de la Paladin pentru ca le publica. Abia astept sa apara!

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Rezultatele concursului de Halloween

Halloween-ul a venit si a trecut, nascand aceleasi controverse ca fiecare sarbatoare "importata" : e ok sau nu e ok? Eu am preferat sa stau departe de discutiile in contradictoriu pentru ca desi nu pot sa consider Halloween-ul o "sarbatoare" pentru ca nu mi se pare ca romanii ar avea ceva de sarbatorit, nu pot sa spun nici ca ma deranjeaza faptul ca multi folosesc aceasta zi drept un prilej ca sa se distreze.

Totusi, n-am ignorat complet momentul, ci am ales sa-l marchez oferind o carte "in ton" cu Halloween-ul, carte care a fost ecranizata din nou de curand. Citindu-va raspunsurile la intrebarea mea, mi-am dat seama ca nu pot alege intre ele, asa ca am apelat la random.org:


Asadar, castigatoarea este Cristina Cirstea, care a castigat romanul Carrie de Stephen King oferit de editura Nemira! Felicitari, Cristina! O sa te rog sa-mi trimiti un e-mail cu numele tau, adresa si un numar de telefon la adresa jurnalul.unei.cititoare@gmail.com.

Felicitari si celorlalti concurenti, carora le multumesc pentru participare. Mi-a facut placere sa va citesc raspunsurile care mai de care mai interesante si neasteptate si va mai astept pe blog! De asemenea, multumesc inca o data editurii Nemira pentru ca mi-a oferit ocazia de a organiza acest concurs.

Si ca o curiozitate personala... voi ce parere aveti despre Halloween?