Recenzie: O toaleta a la Liz Taylor (Melania Lupu #6)

Am tot amanat recenzia asta la fel cum am amanat si momentul in care am terminat cartea pentru ca, pe langa faptul ca e finalul unei serii pe care am indragit-o, stiam cum se termina si stiam ca imi va lasa un gust amar si parca voiam sa prelungesc pe cat posibil farmecul acestor carti...

Povestea:
Cand toata lumea te uraste, e clar ca nu faci ceva bine. Insa atunci cand cinci oameni sunt hotarati sa te ucida, trebuie sa-ti pui niste intrebari serioase cu privire la felul tau de a fi. Insa inginerul Dragu nu e genul de persoana care sa poata concepe faptul ca greseste, asa ca isi joaca rolul cuvenit si moare. Insa maiorul Cristescu e confruntat cu o situatie paradoxala: toti protagonistii dosarului se autodenunta, Cristescu nefiind nevoit sa demonstreze vinovatia cuiva, ci din contra, sa gaseasca dovezi ca unii sunt nevinovati.
Povestea are un iz prea fantezist pentru ca maiorul sa nu-si aminteasca ingrijorat de poznele Melaniei... si intr-adevar, batranica se va implica activ in poveste, incercand sa traiasca o ultima aventura.

Parerea mea:
O iubesc pe Melania Lupu, e unul dintre personajele mele feminine preferate, insa pe parcursul romanului, am empatizat cu Cristescu si mi-am dorit sa nu fie implicata, sa stea cuminte si sa-si foloseasca mintea geniala in alte scopuri decat "baletul printre paragrafele codului penal". De fapt, mi-ar fi placut sa ramana un fel de consultant precum in volumul anterior (Disparitia statuii din parc), luandu-se la intrecere cu Minerva in gasirea celor mai fanteziste conexiuni pentru a descoperii vinovatii.

Bine, nu pot sa spun ca nu mi-a placut povestea din O toaleta a la Liz Taylor sau finalul ales, mi se pare o incheiere potrivita pentru ca nu toate finalurile trebuie sa fie fericite ca sa fie bune. Ba din contra, am observat ca acelea care ne marcheaza cu adevarat, cele pe care le tinem minte sunt cele care ne surprind si ne socheaza, ne fac sa suferim sau sa ne revoltam impotriva autorului, cele care ne fac sa vrem sa dam cu cartea de pereti, cele care provoaca reactii vii.

Dupa cum spuneam la inceput, am tot amanat sa scriu despre aceasta carte pentru ca deja imi e dor de farmecul aparte al acestei serii, de Bucurestiul atat de cunoscut si totusi atat de diferit fata de cel pe care il cunosc, de oamenii fascinanti si incredibil de vii creati de autoare si mai ales de Melania si de Mirciulica, insa dupa ce se va scurge ceva timp, am de gand s-o recitesc iar si iar si iar pentru ca e o serie care reuseste sa-ti aduca zambetul pe buze si care n-are trebui sa lipseasca din nicio biblioteca.

Asadar, daca n-ati citit-o inca, e momentul sa va apucati de ea. V-o recomand din toata inima, credeti-ma, merita! Sau si mai bine, nu ma credeti si incercati-o!