Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Oferte  (click pe imagini pentru detalii)
Oferta Nemira
Oferta libris.ro

joi, 14 noiembrie 2013

Cuvinte: ne cunoastem?

Citeam de dimineata Acluofobia de A.R. Deleanu. In metrou, pentru ca mi-am calcat pe inima si m-am hotarat ca daca tot pierd doua ore pe zi pe drum, as putea sa incerc sa le valorific... Oricum, indiferent unde citesc, nu mi se intampla prea des sa dau peste citate care sa ma impresioneze. Cred ca am mai zis-o de o mie de ori, cand citesc retin idei, personaje, povesti, nu cuvinte.

Insa exista si exceptii, exista oameni care stiu sa scrie niste adevaruri in moduri atat de surpinzatoare incat cuvintele lor iti atrag atentia, iti retin privirea ca un magnet, te impiedica sa treci mai departe pana cand nu digeri ideea. O idee la fel de complicata si de complexa ca orice adevar considerat simplu, o idee care o data pusa in cuvinte, in acele cuvinte, trece de pe hartie in tine, in mintea ta si ramane acolo.

"Cuplurile de la celelalte mese ii urmareau cu zambete ironice pe fata. Nu, relatiile lor nu vor deveni niciodata asa, mainile lor nu vor darama niciodata cafele si ochii lor nu vor scapara niciodata ca ai celor doi care stateau in picioare tacuti, privindu-se ca niste straini care, nu se stie cum, au ajuns sa se cunoasca prea bine."
© A.R. Deleanu - Acluofobia (povestirea Scrum) - Editura Herg Benet

Si, pana la urma, ce inseamna sa cunosti un om? Daca stii culoarea lui preferata si cum isi bea cafeaua, ce ii place sa faca in timpul liber si ce parere are despre un anume roman, film, actor, persoana, il cunosti? Daca stii ce l-a marcat in copilarie, ce ii aduce zambetul pe buze si cel il enerveaza, atunci poti risca sa declari ca nu te mai poate suprinde?

Si daca toate astea inseamna cu adevarat ca o persoana o cunoaste pe cealalta, atunci putem spune ca, stiind toate lucrurile astea, ne cunoastem pe noi insine? Sau inca ni se mai poate intampla sa traim un moment in care altcineva pare ca se afla in controlul corpurilor noastre, simtind lucruri care ne sunt straine, reactionand in moduri de neinteles...?

Tu, cand privesti in oglinda, vezi o persoana cunoscuta? Sau simti vreodata nevoia sa iti sfasii invelisul din carne, sa arunci invelisul de ganduri si acea oglinda sa-ti arate doar sufletul tau, sperand ca poate asta va stavili intrebarile, iti va oferi raspunsuri, te va ajuta sa intelegi ceva atat de simplu ca propia persoana, te va ajuta sa pricepi in sfarsit cine esti si ce rost ai... Si poate ca in oglinda vei vedea o farama de lumina, un suflet, o parte din Dumnezeu, un plan in care te incadrezi, un scop, un raspuns...

Sau poate n-ai curaj sa te dezbraci de ceea ce crezi tu ca esti si vrei sa intorci spatele ochilor straini din oglinda pentru ca in ochii aceia ii vezi pe ei, pe toti cei care te-au schimbat, pe toti cei care te-au facut ceea ce esti astazi. Si vrei sa fugi, sa fugi cum n-ai fugit niciodata, nu spre ceva, niciodata spre ceva, ci sa fugi de trecut, de oamenii si de lucrurile care te-au schimbat, sa alergi atat de repede incat sa te doara, incat muschii sa te arda si sa arzi si tu incetul cu incetul pana cand ramane esenta, pana cand ramai doar tu insuti, fara nimic din ceilalti oameni, din celelalte experiente, doar tu, oricine ai fi. Si poate ca ceea ce va ramane va fi o farama de lumina...

Dar exista momente in care oamenii din jur, lumea din jur, viata din jurul tau te fac sa stii cu certitudinea viscerala, instinctiva a animalului care ai fost, poate, odata, ce va ramane dupa ce vei arde, sa stii ca in ultima clipa vei privi inapoi si nu vei vedea decat cenusa si vei intelege ca asta a fost tot inainte ca ultima scanteie sa dispara si sa ramana doar intunericul si cenusa pe care o va imprastia vantul timpului.

Dar exista si momente optimiste, pline de speranta, momente bune... tu le cunosti?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu