Puzzle din cuvinte

Recenzie: CPSF #10
Incepand cu numarul 10 al CPSF, fiecare povestire sau articol are acum propria "coperta", avand la inceput o imagine sugestiva. Imi place mult adaugirea pentru ca imi pune mintea la lucru, facandu-ma sa caut legaturile dintre text si imagine. Bine, unora poate ca o sa li se para ca fragmenteaza revista, insa fiecare numar are o tema care transforma "adunatura de texte" intr-o revista "bine legata".

In acest numar, tema a fost conceptul de Hard SF, explicat de Norman Spinrad si pus in aplicare de Phillip K. Dick, Viorel Pîrligras si Cristian M. Teodorescu. Si de aceasta data mi-au placut toate povestirile si desi Peste mohoratul pamant iti da niste fiori reci pentru ca rezultatul final al dorintelor egoiste ale protagonistilor e o lume uniforma si plina de singuratate pe care nu poti s-o uiti, si desi Cerul prea aproape te face sa te intrebi cat de adevarate sunt cunostintele noastre despre Univers, Joc din bucatele de Viorel Pîrligras a fost atat de interesant construita, incat mi-a placut cel mai mult.

Povestea:
Intr-o societate a viitorului, robotii devin indispensabili omului. Poluarea afecteaza si ea lumea, ducand la unele accidente grave, insa medicina a evoluat pe masura, membrele, organele interne sau pielea artificiala fiind ceva destul de accesibil. Insa intr-o lume in care oamenii sunt aproape in totalitate artificiali, ce anume le da dreptul sa se considere cu aroganta superiori robotilor? Si ce ii impiedica pe cei din urma sa preia controlul cand sunt si ei se considera net superiori oamenilor?

Parerea mea:
Spuneam ca povestea e construita intr-un mod interesant pentru ca, dupa cum ii spune si titlul, e exact ca un puzzle: aparent discontinua, alcatuita din fragmente disparate, unele nu mai lungi de cateva replici, urmarind detalii aparent nesemnificative din viata Ellei, o fetita care incet-incet rezolva un puzzle.

Pe masura ce ea progreseaza si imaginea unui desert se contureaza din ce in ce mai clar, si lumea din jurul ei se indreapta vertiginos spre distrugere... sau cel putin asa pare din punctul uman de vedere. Povestirea te face sa-ti pui niste intrebari serioase despre ce inseamna sa fii om, despre delimitarea dintre evolutie si pierderea umanitatii, despre cat de buna e schimbarea si, pana la urma, despre viitorul nostru.

Totusi, te lasa sa tragi ce concluzii vrei deoarece scurtele fragmente creeaza doar imaginea de ansamblu, lasand detaliile sa fie ghicite sau interpretate in functie de cititor. Ma indoiesc ca doi oameni vor intelege acelasi lucru din aceasta poveste si desi asta se intampla deseori (exista o fraza celebra care spune ca doi oameni nu pot citi aceeasi carte), in cazul de fata e mult mai usor ca parerile sa difere, e mult mai usor sa completezi piesele lipsa cu bucati din modul de gandire propriu asa ca doi oameni care au citit Joc din bucatele ar putea vorbi despre acest text ore si ore in sir, fara sa reuseasca sa se puna de acord.

Si atunci cand nimeni nu poate avea dreptate, orice parere e corecta :)