Recenzie: Destine pierdute de Adina Speteanu

E greu sa te desparti de personaje de carte pentru ca uneori, pot parea mai reale decat oamenii din jurul tau deoarece ai fost in mintea lor, i-ai vazut asa cum se vad ei insisi si asta e aproape imposibil in lumea reala. Insa cel mai greu e atunci cand termini un volum dintr-o serie pentru ca nu numai ca trebuie sa le spui "la revedere", dar stii ca urmeaza luni de zile in care vei fi bantuit de intrebari fara raspuns despre destinele lor.

Povestea:
Natalia vede cum viata ei se destrama: intai parintii ei decid sa divorteze, tatal ei taind orice legaturi cu ea si mama ei, apoi bunicul Nataliei ajunge la spital... Deja sunt prea multe lovituri pentru ea, insa in tot acest amalgam de sentimente apare Lorena, o noua colega care ii strarneste o senzatie de deja vu de neinteles. Incalcand legile lumii ei, Lorena ii e alaturi Nataliei si, apropiindu-se de ea, descopera ca Natalia nu e o tanara oarecare, ci intruchiparea unei legende stravechi... Pentru ca nici Lorena nu e o tanara oarecare, ci un strigoi, un suflet care nu si-a gasit linistea dupa moarte. Si poporul ei se afla intr-un razboi vechi de secole cu vampirii, razboi careia doar Natalia ii poate pune capat.

Parerea mea:
Spre desebire de toate acele carti in care un tanar ales trebuie sa-si implineasca destinul si sa salveze o lume paralela cu a noastra, de data asta accentul cade asupra eroinei fara voie, asupra Nataliei care e fortata sa renunte la viata pe care o cunostea, sa-si abandoneze liberul arbitru pentru a deveni unealta unui razboi pe care nu-l intelege intr-o lume pe care nu o cunoaste. Si nu e vorba despre vina (ca in Eragon, alt roman despre un erou scris tot de un tanar; autorul nu era inca major atunci cand s-a apucat de scris), ci despre felul in care Natalia pierde controlul asupra propriei vieti, despre sentimentul ca de-acum nu are de ales si ca nu va avea niciodata puterea de a se intoarce din drumul pe care l-a ales destinul in locul ei, fara sa-i ceara parerea.

Acelasi lucru e valabil si pentru personajele supranaturale, care n-au avut posibilitatea de a alege intre moarte si viata vesnica, ci alegerea a fost facuta pentru ei, fie de legile implacabile care transforma sufletele neimpacate in strigoi, fie de catre alti vampiri care au decis ca au nevoie de tovarasi. In Destine pierdute, personajele supranaturale nu mai sunt acei super-eroi in care am vrea cu totii sa ne transformam, ci sunt intr-adevar damnati, blestemati sa bantuie vesnic pamantul, incapabili de a relationa cu muritorii efemeri, incercand cu greu sa se adapteze lumii nemuritorilor, o lume plina de ura si regrete, o lume nelinistita, a carei furie clocoteste de secole, gata sa izbucneasca intr-un razboi care poate distruge totul.

Si cel mai trist este ca fiecare strigoi sau vampir poate observa cum isi pierde umanitatea, cum tot ceea ce-l definea inaintea transformarii dispare, lasand in loc o creatura cu care n-ar fi putut niciodata sa se identifice inainte, o creatura manata in primul rand de instinct. De aceea majoritatea personajelor - chiar si cele pozitive - sunt impulsive, tinandu-si cu greu sentimentele in frau, impartind deseori pumni la furie, chiar si in urma unor antrenamente intense pentru a se stapani mai bine.

Tocmai de aceea va recomand Destine pierdute - si, desigur, intreaga serie Dincolo de moarte - pentru a putea descoperi la randul vostru ca nemurirea nu e atat de roz precum ne-au lasat sa credem romanele YA, ca vampirii si strigoii sunt mai degraba creaturile blestemate din legende si faptul ca uneori, sa fii cel ales nu e deloc atat de usor precum ne-ar placea sa credem.

Singurul minus al romanului, dupa parerea mea, este cel mentionat in introducere, adica faptul ca se termina, si, ca un prim volum care se respecta, se termina cu un cliffhanger care ar face orice cititor sa se apuce sa numere zilele, orele si minutele pana la aparitia volumului 2, pana cand se va putea intoarce in lumea intunecata, dar fascinanta in care legendele romanesti ale strigoilor prind viata.