Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde.
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

joi, 27 februarie 2014

Rezultatele concursului „Ce-am fi noi fara iubire?”

În primul rând, vreau să le mulțumesc tuturor celor care s-au înscris în concurs. Ca de obicei, mi-a plăcut să vă citesc comentariile; acum știu de ce cărți trebuie să mă feresc dacă nu am starea potrivită... sau, din contră, ce cărți să caut atunci când am chef de o poveste dulce-dulce :)

Am ales câștigătorul cu ajutorul random.org, așa că exemplarul din romanul Ce-aș fi eu fără tine de Guillaume Musso merge la Lupu Diana. Felicitări! O să te rog să-mi trimiţi un e-mail la adresa jurnalul.unei.cititoare@gmail.com cu numele, adresa şi numărul tău de telefon.

Aici e lista intrărilor în concurs și rezultatul de pe random.org:

       

Felicitări tuturor, în special Dianei și mulțumiri editurii All pentru ocazia de a organiza acest concurs!

luni, 24 februarie 2014

Recenzie: Fericirea incepe azi

Pentru că fiecare cititor s-a trezit cel puțin o dată în fața unei cărți care i-a plăcut, însă despre care crede că nu e privită cu ochi buni de către „restul lumii”, s-a născut termenul de plăcere vinovată. Am și eu câteva cărți în această categorie, și cum plăcerile mele vinovate se înscriu perfect în clișeul „februarie e luna iubirii”, Dragobetele mi s-a părut ziua perfectă în care să povestesc puțin despre ultima carte de acest gen pe care am citit-o.

Povestea:
El e Tavis Maddox, tipul în jurul căria roiesc toate fetele, genul sculptural și rebel care concurează noaptea în cardul unor lupte ilegale, pe care le câștigă de fiecare dată. Ea e Abby Abernathy, fata care a lăsat în urmă un trecut întunecat, încercând s-o ia de la capăt în rolul fetei cuminți. Atunci când Travis începe să-i acorde atenție, rațiunea îi dictează lui Abby să se țină la distanță, știind că o relație cu Travis se încheie imediat după prima partidă de sex. Însă după ce devin prieteni, Travis începe să se schimbe pentru a deveni demn de ea, în timp ce Abby începe să accepte faptul că nu te poți împotrivi sentimentelor... și că mai devreme sau mai târziu, trecutul te ajunge din urmă.

Părerea mea:
Există relații normale, care dau bine în unele cărți dacă sunt folosite în mod inspirat, există relații abuzive, care sunt ok în cărți numai dacă „abuzatul” ia măsuri și există relații de codependență despre care mă lasă rece cât de ok sunt sau nu pentru că îmi place la nebunie să citesc despre ele. O astfel de poveste o să facă parte dintre plăcerile mele vinovate aproape întotdeauna pentru că puterea pe care o au în acest caz cei doi îndrăgostiți unul asupra celuilalt e ceva minunat și înfricoșător în același timp, e o monedă care se răsucește fără oprire, având pe o față durerea și pe celalată fericirea. Rezultatul, de obicei, e un superb dezastru (Titlul original al cărții era Beautiful Disaster, deși cel din română mi se pare mai potrivit cu această poveste, mai puțin general).

Asttfel de povești îmi plac și mai mult atunci când, la început, cei doi refuză să vadă adevărul, refuză să vadă cum acțiunile ceiluilalt îl rănesc pentru că de fapt deja sunt îndrăgostiți. E extrem de amuzant cum două orgolii cât casa - întotdeauna sunt orgolii cât casa la amândoi, ca să nu cedeze mereu doar unul dintre ei, altfel se duce de râpă echilibrul și relația devine una abuzivă - duc la niște certuri de proporții în urma cărora amândoi devin niște cățeluși triști care își neagă în continuare sentimentele. Adorabil :)

Ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit la romanul acesta și ceva ce nu cred că am mai întâlnit este faptul că „proba” la care e supusă relația protagoniștilor, acel moment în care ei se despart pentru a realiza că de fapt nu pot trăi unul fără celălalt, nu e cauzată doar de unul dintre ei. De obicei, era vorba despre trecutul unuia dintre cei doi, despre un mare secret pe care unul nu îl poate mărturisi sau variațiuni pe aceeași temă. În cazul acesta, e vorba de două „probe”, una generată de el și una generată de ea și asta a adus un plus de echilibru, care mi se pare fundamental în astfel de povești.

Așadar, dacă și vouă vă place o poveste în care un el și o ea își găsesc jumătatea perfectă fără de care respiratul nu mai are sens, atunci Fericirea începe azi e un roman scris pentru voi.

sâmbătă, 22 februarie 2014

Recenzie: Puterea armelor (Prima Lege #3)

Povestea:
... e genială! M-am tot întrebat dacă să încerc s-o rezum fără să fac referință la momente cheie din volumele 1 și 2 (ale căror recenzii le găsiți aici și aici) sau să povestesc puțin din modul cum ultimele evenimente au schimbat modul de gândire al unor personaje, însă în final am decis că n-are sens să încerc să rezum în vreun fel awesomeness-ul poveștii din volumul 3 al trilogiei Prima lege. Deci puneți mâna și citiți romanele astea, pentru că se încadrează lejer în categoria „bijuterii literare”.

Părerea mea:
Joe Abercrombie e un scriitor nu doar extraordinar de bun, dar și extraordinar de șmecher. L-am detestat cu pasiune aproape tot volumul 3 și zău că mi-a plăcut s-o fac. Jos pălăria în fața lui. Totuși, asta nu înseamnă că să citesc romanul acesta n-a fost incredibil de frustrant.

Omul ăsta m-a ținut trează nopțile pentru că nu suportam să-mi știu personajul preferat în pericol! M-a ținut cu cartea lipită de degete și cu ochii lipiți de carte. M-a făcut să tresar de durere și să mârâi de frustrare. M-a făcut să strig la o carte. Și mai presus de toate, timp de 2 volume m-a făcut să iubesc un personaj pentru ca apoi să-l târască prin toate situațiile limită imaginabile. Și acum îmi vine să mârâi de frustrare când îmi amintesc câte a putut să-i facă lui Logen!

Nici măcar un final fericit nu i-a putut oferi... I-a oferit în schimb un nenorocit de final realist. (Logen are o vorbă pe tot parcursul cărții, spune mereu că un om trebuie să fie realist, așa că e destulă ironie în final...) Totuși, mi-a plăcut cartea. Enorm. Inclusiv finalul. A trecut prea mult timp de când am fost atât de implicată într-o poveste și acum îmi dau seama că mi-a lipsit senzația.

Și oricum, n-au fost doar părți frustrante. Au fost și unele deosebit de amuzante. Pe unele chiar le-am prezis, însă atunci când am dat pagina și am avut dreptate, nu mi-a displăcut, nu mi s-a părut că romanul ar fi previzibil, deci plictisitor, ci am râs cu poftă pentru că una e să simți că urmează ceva, alta e să „vezi” cum tuturor personajelor le cade fața când se întâmplă, cum le stă mândria în gât în timp ce li se surpă poziția privilegiată de sub ei. Mai ales când îi consideri niște puturoși nenorociți care și-o merită :)

În special Jezal a fost un furnizor de umor pentru că în final, el primește ce și-a dorit din totdeauna... Doar că lucrurile nu sunt așa roz pe cum credea, ba mai mult, după călătoria alături de Bayaz, nici măcar nu mai dorea aceleași lucruri. Și am ajuns la Bayaz, unul dintre cele mai interesante personaje, cel care demonstrează cel mai mult cât de înșelătoare e povestea. Îmi aduc aminte că în primul volum, îl comparam cu Gandalf, mi se părea un bătrân mag bun în esență, care chiar vrea să salveze lumea de rău. Ha-ha, nici gând! He's a creepy bastard, atât o să spun ca să nu dau spoilere. Creepy, creepy bastard...

Și cam așa e întreagul roman, de altfel. Sau poate nu chiar creepy, cât brutal. Nu doar brutal de sincer, ci brutal punct. Îmi amintesc cât de drăguț mi s-a părut primul volum, credeam că mă așteaptă o trilogie fantasy în care binele luptă cu răul, iar coperta mi se părea mult prea morbidă. Nici măcar nu înțelegeam de ce seria era considerată dark fantasy. Little did I know...

Nu știu câți dintre voi ați comentat pe la școala cartea Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, dar romanul „camilpetrescian” (Doamne, cât am urât cuvintele astea inventate...) a fost glorificat și răs-glorificat la orele de română pentru că demitiza războiul și îl prezenta ca pe ceva nașpa, cum și este. Ei bine, Camil Petrescu e mic copil pe lângă Abercrombie. Un soldățel înfrigurat și prost echipat e egal cu zero comparativ cu măcelul descris în Puterea armelor. Mațe scoase în stânga și în dreapta, membre retezate peste tot, dinți scoși cu puterea pumnului în figură, răni cusute cu ac și ață, fără anestezie. Și pe lângă război, sunt și scenele cu torturile din subsolurile Casei Întrebărilor. Degete tăiate cu satârul, cuie bătute în mâini, astea sunt încălzirea... Doare numai să citești despre ele.

Și dacă mai pomenesc și despre oameni care își ucid prietenii în vâltoarea luptei sau despre cum unii mor din greșeală, căzând în propriile arme, 'nea Gheorghidiu poate să se ducă acasă și să-și lingă rănile, deoarece a fost învins din toate punctele de vedere. Asta așa, ca să mă răzbun pentru că a trebuit să-i îndur lamentațiile de-a lungul liceului :)). Acum că mă gândesc, aș vrea să-l văd câteva minute în vreuna din situațiile-limită din romanul lui Abercrombie. Deși probabil ar rezista doua rânduri înainte să-i împrăștie careva creierii. (Da, atât de tare l-am urât!)

Oricum, cartea e genială. Cea scrisă de Joe Abercrombie, adică. O recomand oricui sărit de 14 ani, indiferent de stomac, pentru că nici eu nu credeam că rezist citind așa ceva, și totusi nivelul de brutalitate crește ușor, pe nesimșite și în final, înțelegi că e normal să fie acolo. Mie nu-mi plăceau filmele horror pentru că mi se părea că violența e gratuită, însă aici e necesară. Trebuie să fim realiști, nu?, și adevărul e că războiul e exact așa, dur și sângeros, și în final ajungi să te întrebi de ce fac oamenii așa ceva...

La început, am crezut că seria Prima lege e despre lupta binelui cu răul. De fapt, răul cel mai mare luptă cu răul cel mai mic și uneori ajungi să te îndoiești și de asta. Sunt momente în care înțelegi că indiferent ce personaj îți place, omul e un ucigaș fără pereche și te întrebi cum de poți să ții cu el... Dar diferența dintre cei de partea cărora ești și ceilalți e că „ai tăi” sunt scârbiți de ei și de faptele lor, că ei vor să se schimbe, dar lumea în care trăiesc le oferă o singura alternativă la măcel: moartea. Așa că ei sunt într-adevăr răul cel mai mic și cei care ar putea să schimbe ceva în final.

Genială carte, genială serie. Realistă până la final. Mi-e imposibil să găsesc vreun motiv pentru care cuiva ar putea să nu-i placă. Sau chiar dacă poate nu le-ar plăcea războiul, finalul sau anumite personaje, nu cred că poate cineva să conteste genialitatea cărții. Vă provoc să încercați!

luni, 17 februarie 2014

Leapșa indiscretă

Am găsit leapșa chiar la sursă, pe blogul Walking on Letters și mi s-a părut interesantă, așa că m-am apucat de aberat. Ce a ieșit puteți citi mai jos, dar aviz celor care mă cunosc personal (și, de fapt, e util pentru toți): s-ar putea să aflați că sunt chiar mai obsedată decât credeați. You have been warned!

1. Când mă uit spre biblioteca mea... îmi doresc să pot să stau toată ziua și să citesc, până când n-o să mai am cărți necitite care se uită la mine cu ochișori de cățeluș trist împlorând atenție (adică pentru tot restul vieții, pentru că întotdeauna vor exista cărți care trebuie citite...)

2. Atunci când cineva îmi vorbeşte în timp ce citesc... am nevoie de toată stăpânirea mea de sine ca să nu-i arunc cartea în cap (în general, faptul că e o carte bună ajută, pentru că mi se face milă de carte). Când citesc, lumea reală dispare și nu sunt cea mai prietenoasă persoană atunci când sunt forțată să revin la realitate. Tocmai de asta prietenii mi-au cumpărat un semn de carte pe care scrie Quiet, please, I'm reading! Semnul e, totuși, ceva mai politicos decât mine :))

3. Când deschid pentru prima dată o nouă carte... plonjez direct în noua lume care se întinde sub ochii mei.

4. Atunci când păşesc într-o librărie... îmi aud portofelul urlând Nuuuuuuu! Nu plec întotdeuna cu o carte, pentru că deseori prefer să le comand de pe net sau să le cumpăr de la târguri de carte când prind câte o ofertă faină, dar în librarii îmi alcătuiesc lista de to read care e întotdeuna înfricoșător de lungă.

5. Când mi se pune pata pe o carte... dacă deja o am și m-am apucat de citit, atunci o zi-două nu fac nimic altceva decât să citesc. Dacă încă nu o am, atunci fac tot posibilul să pun lăbuțele pe ea ca să pot să stau o zi-doua citind.

6. Primul lucru pe care îl fac după ce termin de citit un roman... mă holbez la coperta a patra câteva clipe, până când procesez faptul că povestea s-a terminat și că e cazul să mă întorc la realitate.

7. Cred că un blog bun de cărţi este acela care... nu conține ceea ce eu numesc articole „goale”, adică doar o copie a descrierii unui roman, doar o melodie, doar o copertă, doar o poză etc. Întoteauna apreciez bloggerii care adaugă câteva cuvinte personale, măcar o frază-două.

8. Atunci când îmi cumpăr cărţi le aleg pe baza... descrierii de pe coperta a patra sau în funcție de autor. Țin să spun că nu aleg niciodată după copertă și că deși nu condamn pe nimeni care face asta, nu sunt de acord cu criteriul acesta. Totuși, atunci când coperta are legătura cu povestea, cartea crește în ochii mei, doar că pot să judec asta doar după ce am citit povestea, deci la mult timp după ce am cumpărat cartea.

9. Atunci când îmi aleg viitoarea lectură mă bazez pe... în ultimul timp, pe gradul de vinovăție pe care îl simt dacă o amân. S-au adunat mai multe cărți necitite decât am mai avut vreodată așa că atunci când am puțin timp, o aleg pe cea pe care pur și simplu nu mă mai lasă inima s-o mai amân.

10. Când o carte nu mă prinde de la început şi o citesc greu... îmi jur că nu mă ating de altceva până n-o termin și, în general, caut o zi în care să n-am altceva de făcut ca s-o termin odată, să scap de ea. Urăsc să nu duc o carte la bun sfârșit, am doar câteva la care am renunțat definitiv, și chiar și așa, cel puțin într-un caz vreau să încerc din nou la vară. Totuși, dacă primul volum dintr-o serie e prost, nu mă mai ating de al doilea.

11. Cred că atuul blogului meu constă în... faptul că e personal. În fiecare articol încerc să las măcar o părticică din personalitatea mea la vedere, încerc să prezint totul din perspectiva mea, să-mi scriu părerile. N-a fost așa de la început, în trecutul blogului în general și chiar și printre vechile mele articole sunt destule articole „goale”, însă mi-am dat seama destul de repede că nu asta vreau de fapt, că nu asta e rețeta corectă și am renunțat la ele.

12. Atunci când trece o perioadă mai lungă de timp în care nu citesc... numărul cărților pe care vreau să le citesc crește, pentru că indiferent de cantitatea de timp liber, întotdeauna cumpăr cărți, și deci atunci când în sfarșit găsesc timpul necesar ca să mă apuc de un roman, pierd cel puțin un sfert de oră încercând să mă hotărăsc de care să mă apuc.

13. Legat de obsesia mea pentru cărţi, părinţii... mă susțin. Pe tata îl cam deranjează faptul că pasiune mea ocupă foarte mult loc, mai ales că deși am un e-reader, n-am de gând să renunț la cărțile tipărite, dar în rest, amândoi sunt destul de încântați de obsesia mea.

14. Pentru mine, un roman bun e... o poartă spre altă lume, o lume pe care atunci când termin romanul, simt nevoia s-o revizitez mai devreme sau mai târziu.

15. Am o atracţie puternică pentru personajele... witty. Adică oamenii care au întotdeauna o replică inteligentă. În plus, îmi plac enorm personajele care prețuiesc onoarea (indiferent dacă îi omoară GRR Martin sau nu) și am o slăbiciune pentru personajele masculine care își pun perechea pe primul loc.

16. Pentru mine, o carte este... Deja am spus de porțile spre alte lumi, deci cât de ciudat e dacă spun „totul”? E o aventură frumoasă, un prieten bun, un bătrân înțelept, o evadare, o poveste de dragoste, o lecție de viață... e orice ai nevoie, sufletește vorbind. E o întreagă viață prinsă între două coperte. E magie pură.

17. Dacă cineva îmi cere cu împrumut cărţi... depinde. De multe chestii. În primul rând, de persoană, nu împrumut oricui. Îmi place să fiu relativ sigură că o să primesc romanul înapoi în aceeași stare ca atunci când l-am dat (n-am avut probleme pînă acum, a fost un singur caz în care am rugat pe cineva să primească pentru mine o carte alături de comanda ei și când mi-a adus cartea pe care o primise nouă și pe care eu încă n-o atinsesem, jumătate din ea era barbar îndoită...) Și mai mult decât atât, depinde de carte. Sunt bijuterii pe care n-am să le scot din casă nici plătită. În astfel de situații, sunt de speriat. Spre exemplu în cazul seriei Cântec de Gheață și Foc, din fericire, pe lângă exemplarele mele paperback, am câștigat seria și în format hardcover, și doar acele exemplare le împrumut. Dacă nu le aveam, nu împrumutam, indiferent de cât timp mi-am petrecut încercând să conving oamenii că seria asta e genială.

18. Atunci când aflu că un roman va fi ecranizat... Dacă nu v-am speriat de moarte până acum, ei bine, pregătiți-vă, pentru că în cazul ecranizărilor, sunt super-ciudată. În primele clipe, mă bucur, pentru că o ecranizare îmi oferă șansa să retrăiesc o poveste fără să trebuiască s-o recitesc, plus că am ocazia s-o văd din perspectiva altcuiva. Apoi se anunță cast-ul și îmi vine să mă duc să le bag pe gât cartea tuturor celor implicați în ecranizare pentru că nu mi se pare că personajele seamănă cu cele din carte. Apoi văd trailerul și aici depinde, ori sar în sus de fericire pentru că pare că respectă cartea, ori mă resemnez că au măcelărit o poveste bună pentru că trailerul nu se ridică la înălțimea așteptărilor. În final, când văd filmul, dacă e bun, le iert tot, dacă nu, mă oftic. Dar dacă mi-a plăcut filmul și cineva îndrăznește să-l critice, ori îi ignor și părerea mea despre respectiva persoană o ia la vale, ori îl/o combat cu pasiune.
Și dacă, Doamne ferește, e vorba de un serial, e și mai rău, pentru că dacă primul episod e dezamăgitor, o să mă uit totuși și la al doilea, și la al treilea și abia apoi îmi dau seama dacă renunț sau nu... Unele au șansa să crească în ochii mei. Spre exemplu, am început să mă uit la Bitten, deși la început îi detestam pe producători pentru alegerea lui Clay, care nu seamănă cu cel din capul meu (pe care, dintre toate personajele masculine, am cel mai mare crush), însă acum, după vreo șase episoade, mi-am dat seama că actorul chiar a reușit să-mi intre pe sub piele...

19. Atunci când cineva spune despre o carte pe care am iubit-o că e proastă... e mort în ochii mei. Really, n-o să-i mai recomand niciodată o carte, o să contest mental orice carte despre care spune că e bună și n-o să-i mai povestesc niciodată despre un roman care mi-a plăcut. Unor persoane apropiate le dau voie să spună că lor nu prea le-a plăcut, dar nimeni nu are voie să spună despre o bijuterie că e proastă.

20. Oamenii care nu citesc... sunt niște oameni incredibil de triști, de care îmi e extrem de milă, pentru că, parafrazându-l pe George RR Martin, ei sunt condamnați să trăiască o singură viață, în timp ce un cititor trăieșe sute.

21. Cred despre cărţile scrise de scriitorii români... că depinde. Dacă e vorba de vreo carte studiată la orele de română, cred că sunt mult prea lăudate și că deseori, comentariile sunt mai bune decât cartea. Nu o dată am fost dezamăgită atunci când, după ce mi s-au vârât pe gât niște comentarii interesante, să descopăr că povestea e mult, mult, muuuuult mai slabă, ca să nu spun proastă. Sau ba da, am s-o spun: unele au fost proaste. In my humble opinion, chiar proaste rău. Dacă e vorba de scriitorii români pe care i-am citit eu pentru că am vrut, fără să le facă reclamă mincinoasă vreun „mare” critic, atunci cred că majoritatea sunt geniale și că sunt destule care ar avea un succes nebun și pe plan internațional.

22. Dacă ai avea şansa să te căsătoreşti cu un scriitor/o scriitoare acela/aceea ar fi... Asta e una grea... Nu știu dacă aș rezista să mă căsătoresc cu vreunul punct. Cred că e greu să trăiești cu astfel de oameni în general și cred că mie mi-ar fi și mai greu. În primul rând, eu am nevoie de atenție, ori atunci când un scriitor se apucă de scris, trebuie să fii nebun ca să-l scoți din lumea lui. Și apoi, nu știu dacă aș rezista să nu stau pe capul lui să-mi arate ce a scris, și unii poate nu suportă să discute despre opera lor până nu e gata... Firea mea de romantică incurabilă tinde să creadă că dacă e iubire la mijloc, nu m-ar deranja dacă ar fi vorba de un scriitor și i-aș suporta munca, iar latura mea de cititoare obsedată crede că ar fi tare interesant să trăiesc cu un scriitor, dar la cum mă cunosc și la ceea ce știu despre scriitori din zvonuri și interviuri, nu cred că aș face față într-o relație pe termen lung... Și dacă ar fi totuși să aleg un autor... am eu ceva în minte, dar nu e suficentă o leapșă, fie ea și indiscretă, ca să vă dau un nume. [[ I'm mean and I know it! Deal with it :)) ]]

23. Părerea mea despre cititoarele electronice este... că sunt ok. Îmi plac mai mult cărțile tipărite, dar au și cele electronice avantajele lor.

24. Cred despre leapşa indiscretă... că e foarte faină, m-am distrat completând-o și descoperind că sunt mai ciudată decât credeam :)) Vă încurajez pe toți s-o preluați, merită să vă distrați răspunzând, chiar dacă în final alegeți să n-o publicați. Daaar dacă aveți prieteni care nu citesc, nu le arătați răspunsurile, totuși. Unii probabil s-ar speria :))

Necuvinte

Ieri seară am fost cu câțiva colegi la Teatrul de pe Lipscani, la spectacolul Necuvinte în regia lui Adrian Nour. A fost prima dată când am paticipat la un spectacol de pantomimă, așa că nu prea știam la ce trebuie să mă aștept, însă am plecat de la teatru plăcut și profund impresionată.


E ciudat că trebuie să mă folosesc tocmai de cuvinte ca să încerc să povestesc experiența, pentru că ele nu prea își au locul. Necuvinte e un spectacol gândit ca un colaj de momente mai mult sau mai puțin independente, scurte momente efemere prinse în lumina reflectorului, dispărând imediat ce se stinge lumina. Unele sunt comice, altele sunt serioase sau profunde, unele spun ceva despre societatea în care trăim, altele sunt complet absurde, la unele ești spectator, altele sunt interactive, unele fac referință la tradițiile românești, altele sunt pur occidentale... E câte puțin din toate și cîte ceva pentru fiecare. E greu să nu găsești un moment care să nu-ți fi plăcut, un moment la care să nu fi râs sau în care să nu te simți atins de adevărul profund pe care tocmai l-ai văzut desfășurându-se în fața ta.


E un spectacol frumos, diferit, unic. E un spectacol pe care l-aș revedea cu plăcere. E un spectacol la finalul căruia mă usturau palmele. Eu zic că merită.

duminică, 16 februarie 2014

Recenzie: Cele treisprezece motive

Atenție, aceasta recenzie conține spoilere. Majore :)

Povestea:
Hannah Baker decide să se sinucidă. Pentru ea, viața a devenit insuportabilă, nefericirea s-a adunat și s-a adunat și tânăra simte că e pe fundul unei gropi din care nu mai poate ieși. Însă înainte să-și ia adio de la lume, decide să analizeze modul în care a ajuns în această situație și descoperă că, de fapt, 13 oameni au împins-o pas cu pas pe drumul care a dus la decizia ei. Așa că, înainte să moară, înregistrază cele 13 motive pe o serie de casete pe care le trimite primului „vinovat”, cu o amenințare destul de convingătoare care va face ca fiecare persoană de pe listă să le trimită mai departe.
La un moment dat, ele ajung la Clay Jensen, baiatul care o plăcea în secret și care, chinuit de întrebarea Ce i-am făcut eu?, va asculta toate casetele în seara în care le-a primit. Și noi, alături de el, vom afla motivele Hannei.

Părerea mea:
Cred că să scrii o recenzie pentru această carte va fi întotdeauna o provocare pentru că romanul lui Jay Asher tratează un subiect care mie mi se pare că este considerat tabu în societatea prezentului: sinuciderea. Am citit câteva recenzii înainte s-o scriu pe-a mea pentru că am fost curioasă cum au vazut alții această carte. Am găsit de multe ori paragrafe despre faptul că ceea ce spui îi afectează pe cei din jur, că ar trebui să te gândești la consecințele faptelor tale asupra celorlalți și, pe scurt, că nu e bine să fii răutăcios în mod gratuit... Ok, în principiu sunt de acord, doar că nu mi s-a parut că asta e esența romanului. Nu pentru mine...

E adevărat, am simtit că autorul încerca să ne convingă că nu știm ce impact pot avea faptele noastre asupra celorlalți și că mici nimicuri, adunate, pot deveni un bulgăre de zăpadă care să împingă pe cineva dincolo de limitele sale. Dar m-a mirat că nimeni (din ceea ce am citit eu) nu a stat să se gândească puțin la ceea ce a facut Hannah. Și nu, nu mă refer la sinuciderea ei.

Sinuciderea este întâi de toate un gest egoist. E un gest la care cineva recurge atunci când el sau ea nu mai face față, când el sau ea are curajul să renunțe. E un gest pe care cineva îl face fără să ia în calcul durerea cauzată celor din jur, sau chiar dacă îl ia asta în calcul, decide că durerea lui/ei personală e mai mare. Nu spun că asta e greșit. Spun doar că sinuciderea e un gest care implică doar persoana respectivă, e ieșirea din scenă a lui/ei, și doar a lui/ei. Tocmai de aceea mi s-a părut puțin ciudat faptul că alți cititori au considerat că ideea că acțiunile noastre au consecințele nefaste vine din ceea ce i-au făcut alții Hannei și că nimeni (din ce am citit) nu a luat în calcul casetele și ceea e reprezintă ele. Ceea ce încerc să spun e ca Hannah nu numai că s-a sinucis, dar a trimis acele casete, casete care acuză oamenii din jurul ei și dacă faptul că cineva a jignit-o tratând-o ca pe un obiect e nasol, imaginați-vă ce consecințe poate avea faptul că cineva te acuză aproape public că l-ai împins la sinucidere.

Și să zicem că asta nu m-a deranjat - deși faptul ca știam că e vorba despre un roman în care o tipă acuză 13 oameni că au făcut-o să se sinucidă a fost motivul principal pentru care m-am ținut la distanță de cartea asta mai bine de un an de la apariție - însă în momentul în care Hannah lasă să se înțeleagă faptul că fata la al cărei viol a fost martoră fără voie este aceeași fată pe care o acuza fără mila în primele casete mi s-a părut incredibil de ipocrit si meschin din partea Hannei. Și impardonabil. Pe parcursul cărții, am încercat să mă pun și în locul Hannei, și in locul lui Clay. Dar în momentul în care am aflat că Jessica a fost cea violata, am trecut imediat, fără să vreau, în pielea ei. Imaginați-vă puțin: tu ai fost violată, după care o fată se sinucide și îți trimite niște casete în care te acuză că ai contribuit la moartea ei. Apoi declară că a fost martoră la violul tau, că ar fi putut să intervină, să oprească lucrurile, sau, mai târziu, să-ți denunțe atacatorul... și ea a ales nu să tacă, ci să te acuze pe tine pentru un gest minor făcut cu luni în urmă.

N-am vrut nici măcar să iau în calcul posibilitatea ca Jessica să fi fost atât de beată în seara aia încât nici măcar să nu știe ca a fost violată, să afle totul de pe niște casete. În clipa în care am citit despre acea noapte, m-am gândit serios că daca Asher voia să spună o poveste despre consecințele faptelor noastre, atunci poate că povestea Jessicăi este cea care ar fi trebuit spusă.

Și revenind la casetele Hannei... în final, n-am înțeles gestul ei. Nu sinuciderea, pe asta n-o poate înțelege decât persoana care o comite, nu-i contest motivele pentru că fiecare are limitele lui. Eu nu am înțeles de ce a trimis aceste casete. Pe cine credea că va face să se simta vinovat? În mod evident, cei care au ranit-o prin gesturi mici vor crede că a exagerat și vor depași momentul. De fapt, chiar ni se demonstrează asta în roman, acesta fiind unul dintre elementele care mi-au plăcut. Singurul afectat - și, de altfel, singurul personaj care mi-a plăcut - a fost Clay. El ținuse la ea. Paradoxal, el a fost singurul nevinovat din cei 13 destinatari ai casetelor. El era eroul pe cal alb, cel cu care Hannah putea vorbi. Cel care a ajuns prea târziu și s-a ales cu o respingere si cu o serie de casete care să-i adânceasca suferința. Din nou mă întreb, gesturile cui au fost cele care au cauzat răni mai adînci?

Nu o condamn pe Hannah pentru că s-a sinucis. O condamn pentru gestul de a trimite acele casete. Însă asta, din fericire, nu înseamna că acest roman nu e o carte bună. E o carte care te revoltă, care te face să o urăști pentru că e sinceră și pentru că are curajul să spună adevarului pe nume. E adevărat că și pe mine, la fel ca pe alții, m-a făcut să mă gândesc la consecințele gesturilor noastre. Însă nu cred că Jay Asher se referea în primul rând la răutățile colegilor. Aceea era Hannah. Cred că el se referea la casete, cred că la asta a vrut să ne facă să ne gândim. Nu cred ca Hannah a fost marea victimă în acest roman. Cred că adevăratele victime au fost Jessica si Clay. Și mă alătur părerii generale și vă recomand să citiți cartea. O să vă revolte, o să o detestați în anumite momente, însă acesta deseori adevărul e dur și în cazul acesta, e bine să fie spus.

vineri, 14 februarie 2014

Recenzie: Uite asa arata fericirea

Atunci când le-am cerut celor de la libris.ro această carte pentru recenzie, mă așteptam la o povestioară roz numai bună pentru februarie, ca să intru în starea de devoratoare de ciocolată în formă de inimioare cu umplutură roz de căpșuni (ha-ha. Sunt în starea asta de când m-am născut, și nu mă opresc doar la ciocoloata în formă de inimioare. Întrebați-mi familia care a făcut o artă din ascunsul dulciurilor de mine). Însă povestea din Uite așa arată fericirea nu prea s-a lipit de mine...

Povestea:
GDL824 îi trimite din greșeală un e-mail lui EONeill22 și așa încep cei doi să corespondeze. Sunt limitați la mesaje pe net, deoarece trăiesc în colțuri diferite ale țării. Totuși, din micile lor povestioare despre lucruri simple, dar care de fapt contează atât de mult, cei doi încep să se cunoască. Însă în momentul în care GDL824 vine în orășelul lui EONeill22 și dintr-un nickname devine Graham Larkin, o vedetă de cinema, Ellie O'Neill hotărăște să se țină la distanță de el, deoarece un secret din trecutul familiei ei riscă să iasă la iveală imediat ce presa ar începe să sape în trecutul fetei.

Părerea mea:
Am început cartea de dimineață și până seara era gata. Nu prea scriu recenzii imediat ce termin un roman, așa că abia a doua zi de dimineață mi-am luat laptopul în brațe... și am început să mă uit aiurea la spațiul alb de după subtitlul Părerea mea întrebându-mă care a fost, de fapt, părerea mea...

Nu mi-a displăcut. E o poveste simplă, care curge de la început până la sfârșit fără goluri și hopuri... Are și un moment sau două tensionate, dar nimic care să mă facă să-mi lipesc ochii de rânduri, citind cu sufletul la gură. Există și ceva tensiune, dar se risipește într-un mod puțin ciudat pentru că atunci când lucrurile de care toți se tem se întâmplă, nu prea se întâmplă nimic grav...

Există însă și părți bune, cum ar fi e-mailurile de la început, care sunt pur și simplu simpatice. Dacă măcar jumătate de carte era doar cu mail-uri simple, dar meaningful, probabil mi-ar fi plăcut mult mai mult. Așa... mi s-a părut lipsită de substanță, ca un fel de vată de zahăr care se dizolvă imediat...

Probabil problema a fost faptul că au fost prea multe subiecte, niciunul dus până la capăt. În primul rând, e ideea unei povești de dragoste născută pe internet care a fost înghesuită în primele pagini, prea puțin ca să treacă de la amiciție de „marea dragoste” și devenită mult prea repede realitate atunci când cei doi se întâlnesc...

Apoi, e problema banilor, care se pune atunci când Ellie e acceptată la un curs de poezie la Harvard, însă participarea costă 2000 de dolari, ceea ce e destul de mult pentru posibilitățile ei financiare. Tânăra refuză să-i ceară bani mamei ei nu deoarece ea n-ar putea face rost, ci tocmai pentru ca Ellie știe că mama ei ar face orice sacrificii necesare ca să strângă banii și pur și simplu nu vrea s-o vadă chinuindu-se pentru ea. Însă și de data asta, subiectul e rezolvat miraculos și problema se rezolvă...

Subiectul hărțuirii de către presă mi s-a părut interesant, totuși. Momentele în care niște sălbatici înarmați cu aparate foto se băgau neinvitați și nedoriți în sufletul personajelor, faptul că se purtau ca și cum era dreptul lor, ca și cum ei trebuiau să știe tot, inclusiv de câte ori merge cineva la baie mi s-a părut nu doar insuportabil, dar îngrozitor. Și vânătoarea asta a „presei” mondene, afluența de „subiecte” fără sens și fără relevanță mi se pare într-adevăr o problemă a societății actuale și poate dacă autoarea s-ar fi concentrat ceva mai mult pe acest aspect, ar fi ieșit o poveste dacă nu mai închegată, măcar memorabilă.

Încă nu mi-e clar care e părerea mea... Nu mi-a displăcut cartea pentru că până la urmă e o lectură plăcută, relaxantă, sunt multe momente simpatice în roman, există și câteva subiecte interesante... Dar nici nu pot spune că mi-a plăcut pentru că mi s-a părut că povestea s-a împrăștiat pe prea multe subiecte și în final n-a ajuns nicăieri...

Totuși, dacă aveți chef să vă relaxați sau să uitați puțin de iarnă și de zăpadă și să vă bucurați de o vară caniculară, vă recomand cartea care are loc în miezul verii :)

Mulțumesc pentru carte celor de la libris.ro, o librărie online de unde vă puteți comanda cărți online la prețuri excepționale și unde puteti găsi inclusiv cărți în engleză, ca să vă bucurați de povești în limba în care au fost scrise. În plus, libris.ro este singura librărie online care oferă transport gratuit la orice comandă!

Concurs: Ce-am fi noi fara iubire?

Ok, nu știu ce a fost în capul meu când am scris titlul ăsta, dar nici nu prea-mi vine să-l schimb pentru că se potrivește extrem de bine. Habar n-am ce-am fi fără iubire. Inițial mă gândeam că probabil am falimenta fabricile de ciocolată și florăriile, dar pot mânca lejer kile de ciocolată fără să amestec iubirea în ecuație, cât despre flori, oricum majoritatea câștigurilor din industrie se fac în prima zi de școală și o serie de alte evenimente în care „bunul simț” te obligă să prezinți buchetu'. Așa că probabil ar fi doar o lume mai tristă...

Bun, în titlu scria „concurs” așa că probabil nu fabulațiile mele vreți voi să le citiți, ci condițiile de participare. Așadar suflecați-vă mânecile, flexațivă degetele și pregătiți-vă să tastați. Vrem sau nu, e luna iubirii, și ca de obicei, deja au început dezbaterile în legătura cu caștigătorul de drept al nesfârșitului duel dintre Dragobete și Valentine's Day. Pe mine povestea mă cam lasă rece, pentru că până la urmă se pot primi/da cadouri și de doua ori, nu? :)) Așa că vă provoc să-mi spuneți într-un comentariu la această postare care a fost cea mai siropoasă carte pe care ați citit-o.

Pentru a putea participa, în comentariu trebuie să-mi lăsați și numele vostru, alături de o adresă de email valabilă și, opțional, nickname-ul cu care urmăriți blogul pe GFC/Facebook/Twitter/e-mail.

Nu știu încă dacă voi alege câștigătorul prin random sau... voi asculta glasul inimii atunci când aleg, dar cel puțin știu ce va câștiga: un exemplar din romanul Ce-aș fi eu fără tine de Guillaume Musso, pentru care îi mulțumesc editurii All. Recenzia pe care am făcut-o cărții o găsiți aici [link], și mai jos este descrierea de pe coperta 4:

Inima lui Gabrielle este sfâşiată între două feluri de iubire. Cea pentru tatăl ei şi cea pentru primul bărbat de care s-a îndrăgostit. Primul este un poliţist pasionat de meseria lui, celălalt este un hoţ celebru. Însă amandoi au dispărut cu cincisprezece ani în urmă. Într-o bună zi, la aceeaşi oră, tatăl rătăcitor şi iubitul rămas pe un alt continent reapar, în chip straniu, în viaţa ei. Curând, Gabrielle îşi dă seama că cei doi sunt prinşi într-o cursă mortală. Destinele lor nu pot fi separate. Pe cine să salveze şi pe cine să piardă? - Sursa

Concursul se desfășoară, deloc surpinzător, între 14 și 24 februarie.

joi, 13 februarie 2014

De citit: Zi după zi de David Levithan

Atunci când îmi cumpăr o carte nouă sau îmi alcătuiesc o listă de cărți pe care mi le doresc, foarte rar merg „la sigur”. Am criteriile mele (de care nu țin cont întotdeauna, uneori merg și pe instinct) așa uneori găsesc ceva neașteptat de frumos, iar alteori o dau complet în bară, însă chiar și atunci, foarte rar regret alegerile făcute. Totuși, atunci când recomand cărți sunt destul de rezevată, în special atunci când n-am citit eu însămi cartea. Tocmai de aceea rubrica De citit nu ține deloc pasul cu aparițiile de pe piața de carte din România.

Există, însă, și excepții, cărți care au o descriere atât de interesantă încât știu că o să-mi placă sau, dacă o să mă dezamăgească, știu că o să-mi asum „țeapa” de a le fi recomandat public, pentru că cel mai dezamăgit cititor o să fiu eu. Din fercire, până acum, dintre cărțile recomandate (și citite, mai am câteva de care trebuie să fac rost), n-am greșit cu niciciuna, așa că sper să n-o dau în bară nici acum.

Suntem în februarie și fie că ne place sau nu, luna asta toată lumea se învârte în jurul cuvântului „iubire”. Piața de carte nu face excepție, însă dintre descrierile pline de îndrăgosteală pe care le-am citit în ultimul timp, una m-a convins în mod deosebit:

Desciere:
Zi după zi un alt trup. Zi după zi o altă viaţă. Zi după zi îndrăgostit de aceeaşi fată.
Un adolescent care-şi spune, simplu, A, se trezeşte în fiecare dimineaţă într-un alt trup, trăind o altă viaţă. Niciodată nu e prevenit în legătură cu locul unde se va afla sau persoana în trupul căreia va fi. A s-a împăcat cu situaţia lui şi chiar şi-a stabilit câteva reguli „de supravieţuire”: Niciodată să nu se ataşeze prea tare. Să evite să fie remarcat. Să nu se implice. Totul până într-o zi când se trezeşte în corpul lui Justin şi o cunoaşte pe iubita acestuia, Rhiannon. Regulile sale stricte nu se mai aplică. Pentru că, în sfârşit, a găsit pe cineva alături de care vrea să rămână pentru totdeauna, zi după zi.
O poveste fascinantă, ce lansează o provocare: putem iubi cu adevărat pe cineva menit să ia altă înfăţişare în fiecare zi?
- Sursa

Am scris la un moment dat că nu-mi place să vorbesc despre cărți ce nu pot fi măcar precomandate - dacă nu chiar cumpărate - dar pe pagina de facebook a colecției scrie că romanul va fi disponibil în librarii în luna februarie, așa că mi-am zis să vă anunț să stați cu ochii pe noile apariții din librarii pentru că eu una cred că acest roman chiar merită citit. Voi?

miercuri, 12 februarie 2014

Carte vs Film: Stardust (Pulbere de stele)

Povestea:
Tristan trăieşte în Satul Zidului şi îşi doreşte sa călătorească. Îndragostit de Victoria, o conduce acasă într-o seară, doar ca să afle că tânăra urmează să accepte o altă cerere în căsătorie. Încercand s-o înduplece să-i dea o şansă, Tristan îi promite că îi va aduce steaua pe care au văzut-o căzând. Însă steaua a căzut dincolo de zidul de lângă sat, zidul păzit de localnici care nu lasă pe nimeni să treacă dincolo. Totuşi, Tristan reuşeşte să pătrunda pe tărâmul unde legendele prind viaţă, găsind-o pe Yvaine, steaua căzătoare, care a fost doborâtă de pe cer de un medalion pe care îl caută urmaşii Regelui din Stormhold. În plus, o vrăjitoare e şi ea pe urmele stelei, încercând să-i fure inima pentru a ramane veşnic tânără.

Părerea mea:
Am sentimente contradictorii legate şi de carte, şi de film... Cred că soluţia perfectă, în cazul de faţă, ar fi ca Neil Gaiman să rescrie romanul, folosind întâmplarile din film pentru că mi-a plăcut mult stilul lui de a scrie, dar mi-a plăcut mult mai mult povestea din film decât cea din carte...

În mare, cele doua sunt destul de asemănătoare, însă în film au decis să modifice câteva scene şi personaje, plus că au adăugat o confruntare finală mult mai impresionantă, care aduce ceva mai mult a confruntare.... Poate acţiunea romanului nu mi-a plăcut la fel de mult pentru că văzusem filmul înainte şi mă aşteptam să gasesc aceeaşi poveste şi in carte, însa în mod cert indiferent în ce ordine le-aş fi descoperit, tot mi se pare inadmisibil ca piratul Shakespeare să lipsească din roman... Personajul a fost atât de amuzant şi atât de important in dezvoltarea lui Tristan încat nu credeam că povestea poate avea loc fără el!

De fapt, poate că diferenţa cea mai mare dintre film şi carte nu e povestea în sine, ci faptul că filmul este despre un tânăr care îşi găseşte locul în lume (şi găseşte şi lumea în care îi e locul), pe când în roman mi s-a părut că Tristan se obișnuieşte imediat cu noua lume, fără să fie nevoie să se adapteze la ea. Plus că lipseşte Shakespeare!

Totuşi, romanul are şi el părţile lui bune, datorită cărora nu pot spune dacă am preferat cartea sau filmul... În primul rând, e scris de Gaiman, care reuşeşte mereu să creeze nişte lumi fantastice extraordinare, pline de magie, ceea ce am simţit mult mai puţin vazând filmul. Și apoi, sunt mici detalii mult mai bine explicate în carte - cum ar fi, spre exemplu, lumânările babiloniene - detalii care fac lumea de dincolo de zid mult mai veridică și mai interesantă. Tocmai de aceea cred că dacă autorul ar scrie povestea din film, ar ieşi combinaţia perfecta de acţiune, idei, personaje si lumi magice...

Daca nu aţi văzut încă filmul, citiţi cartea mai întâi! Altfel, sunt curioasă vouă care v-a plăcut mai mult?

marți, 11 februarie 2014

Recenzie: Jocul secretelor (Dincolo de moarte #2)

Povestea:
Natalia a acceptat să lupte de partea strigoilor, alegând să devină Stăpâna nemuritorilor, însă deși a avut cele mai bune intenții atunci când și-a asumat acest rol, consecințele alegerii ei sunt dintre cele mai neplăcute. Pe lângă faptul că acum trebuie să-și accepte puterile de care se teme pentru că nu le poate stăpâni, trebuie să îi facă față și lui Dragoș, care îi atacă prietenii și familia pentru a-i distruge impresia că e în siguranță în lumea oamenilor. În plus, nici strigoii nu sunt foarte încântați de faptul că Aleasa e o simplă muritoare, așa că pacea de care Natalia are nevoie pentru a învăța să-și controleze puterile e greu de găsit în lumea lor. Și ca și cum toate astea nu ar fi de-ajuns, certurile dintre Andrei și ea întrec orice limită.
Prinsă într-un joc ale cărui reguli îi sunt încă străine, Natalia încearcă să-și găseasă locul, însă atunci când nu poți diferenția adevărul de minciună și prietenul de dușman, e greu să nu renunți.

Părerea mea:
Dacă în volumul unu făceam cunoștință cu creaturile întunericului și cu problemele lor, Jocul secretelor se concentrează mai mult pe Natalia și pe impactul pe care nou-descoperitul ei statut îl are asupra vieții ei. Tânăra e forțată să accepte faptul că simpla ei prezență pune în pericol persoanele care îi sunt dragi, pentru că îi transformă în ținte ale atacurilor lui Dragoș, iar Garda nu-i poate proteja pe toți. În plus, în Strygorra tensiunea crește atunci când apar bănuielile că la palat exista un spion, așa că Natalia nu e în siguranță nici acolo.

Cuprinsă de îndoieli și având impresia că Garda îi ascunde ceva, Natalia simte că nu mai e stăpâna propriei vieți și încearcă tot posibilul pentru a recăpăta controlul. Însă Dragoș știe să profite de slabiciunile ei și ale celor însărcinați cu protecția ei, reușind să-i demonstreze Nataliei nu doar faptul că e mai puternic și mai abil decât ea, dar și ca el e adevăratul stăpân al jocului.

Cred că fiecare cititor de Fantasy și-a dorit măcar o dată să aibă ocazia să fie protagonistul unei povești fantastice, să poată deveni eroul cu puteri fabuloase, însă cartea Adinei te face să te gândești de două ori, pentru că pe lângă faptul că riști să fii nevoit să lupți împotriva unui inamic mult mai familiarizat cu regulile noii lumi în care ai pășit, riști să devii doar un pion în mâinile uneia dintre tabere.

În plus, cel mai important lucru de care are nevoie un erou e încrederea, iar Natalia are mult de furcă în această privință pentru că Andrei o detestă și profită de fiecare ocazie ca să o conteste. Amândoi sunt extrem de încăpățânați și strigoiul are talentul de a scoate tot ce e mai rău din Natalia, așa că certurile lor sunt deosebit de intense. Există și cazuri în care, de dragul orgoliului, cei doi devin atât de copilăroși încât sunt chiar amuzanți.

De data asta, finalul e mai puțin abrupt, însă noile personaje care își fac apariția și noile intrigi care încep să pună lucrurile în mișcare te vor face să aștepți cu sufletul la gură următorul volum al seriei.

luni, 10 februarie 2014

Epicness is coming

Cred că nu mai e un secret pentru nimeni că iubesc seria Cântec de Gheață și Foc și tot ce are legătură cu ea. Încă de la primele pagini, m-am îndrăgostit de lumea nouă și fascinantă pe care a creat-o George RR Martin, de coplexitatea poveștii și, mai târziu, de răsturnările imprevizibile de situație, de faptul că nu ai cum să știi ce urmează să se întâmple pe pagina următoare.

Spre supriza mea (plăcută), ecranizarea romanelor a fost una dintre cele câteva care au reușit să se ridice la înălțimea cărților, pentru că a reușit să surpindă atât sentimentul de grandoare, cât și nesiguranța pe care le simți citind. Așa că astăzi de dimineață, atunci când am văzut filmulețul de aproape 15 minute despre sezonul 4 pe care l-au pregătit cei de la HBO, deși știu ce urmează să se întâmple, tot am simțit fiori de nerăbdare și dorința de nestăvilit de a putea să dau un mic fast forward vieții până pe data de 6 aprilie când are loc premiera noului sezon.

Dacă sunteți fani și încă nu ați văzut filmulețul, atunci aruncați o privire, ca să înțelegeți de ce cred că singura concluzie evidentă este ca Epicness is coming.

Frozen (Regatul de gheață)

Știu că filmul a apărut la noi în cinematografe încă de pe 27 decembrie, dar văzând trailerul, mi s-a părut că e unul dintre filmele Disney de familie, asemănătoare celor la care mă uitam alături de ai mei când eram mică (Lion King, The Aristocats, Beauty and the Beast etc). Așa că am vrut să merg la cinematograf cu toată familia, și cum ne-am sincronizat mai greu în ultima lună, am reușit să-l vedem abia ieri.

Povestea:
Elsa s-a născut cu o putere specială: poate îngheța lucruri și poate crea zăpadă. La început, e doar o joacă, un motiv de bucurie pentru ea și pentru surioara ei, Anna. Însă într-o seara, lucrurile scapă de sub control și, fără sa vrea, Elsa o loveste cu o rază înghețată pe sora ei. Singura salvare vine de la trolii din munți, care îi șterg Annei orice amintire despre puterile surorii ei și o avertizează pe Elsa că trebuie să învețe să-și stăpânească puterile.
Pentru a o ajuta, părinții fetelor izolează palatul, închizând porțile, în timp ce frica o face pe Elsa să se țină la distanță de Anna. Însă părinții fetelor mor într-un naufragiu și trei ani mai târziu, când Elsa devine majoră, are loc încoronarea ei. În onoarea evenimentului, porțile castelului se deschid și în timp ce Anna găsește dragostea, Elsa trebuie să-și ascuda emoțiile petru a nu-și dezvălui puterile. Dar lucrurile scapă de sub control și, fără să vrea, Elsa dezlanțuie o furtuna care aduce iarna veșnică, apoi fuge în munți. Singura care poate aduce înapoi vara este Anna, ajutată de Kristoff, un tânăr a cărei meserie este furnizarea de gheață către regat, Sven, renul lui simpatic, la fel de adorabil și de loial ca un cățeluș, și Olaf, un om de zăpadă viu.

Părerea mea:
Disney is baaaack! Mi-au lipsit filmele acestea simple, copilărești, pe care le poate îndragi oricine, de la un copil la bunicul lui. După cum spuneam la început, am fost la cinema cu toată familia, și tuturor ne-a plăcut enorm. Povestea, cântecele, personajele, animația, totul a fost superb. În plus, de data asta, prințul pe cal alb n-a fost nici alesul, nici eroul pentru că a fost o poveste despre iubirea dintre doua surori, iubire care poate topi zăpada din întreg ținutul.

Și a fost o poveste superbă despre faptul că nu trebuie să îți fie teamă de ceea ce ești cu adevărat, pentru că cei care țin la tine te vor accepta și te vor ajuta să-ți găsești pacea și fericirea. Filmul a avut și destule momente amuzante, cele mai multe avându-i în prim plan pe Sven sau pe Olaf, care împreună alcatuiesc un duo extrem de simpatic, dar și momente care să te țină cu sufletul la gură, indiferent de vârstă. Aș putea să vorbesc ore întregi despre cât de mult mi-a plăcut filmul, însă mi se pare mult mai simplu să va arăt trailerul, un mic teaser extrem de adorabil și una dintre cele mai frumoase melodii din film ca să vă conving că trebuie să (re)vedeți Frozen:





duminică, 9 februarie 2014

Lansare: Jocul secretelor de Adina Speteanu

După cum am anunțat pe blog săptămâna trecută, pe data de 4 februarie, chiar de ziua Adinei, a avut loc lansarea romanului Jocul secretelor, volumul 2 al seriei Dincolo de moarte. De data asta, lansarea a avut loc la ceainăria La un ceai, un local cu un aer aparte, care, din punctul meu de vedere, te poartă în trecut, într-o perioadă în care în loc de un smartphone, lumea avea cărți în mână, iar lectura se savura în compania unei cești de ceai.


Deja cred că e clar că atmosfera de la această lansare mi-a plăcut puțin mai mult decât cea de la Gaudeamus pentru că a avut loc într-un cadru mai intim, mai destins. Adina a fost aceeași din totdeauna, naturală și deschisă, sinceră și gata să răspundă întrebărilor publicului, întrebări care, spre supriza mea, au fost mai multe decât de obicei. Poate și pentru că era vorba de un al doilea volum, așadar exista deja o poveste despre care se putea discuta/întreba. Și oamenii prezenți au fost, în mare parte, fani ai seriei sau ai Adinei, persoane familiarizate cu romanele ei, așa că a părut nu neapărat o lansare, ci o întâlnire la ceai între oameni carora le place același lucru.


[[ Sunt complet de acord cu ea, Andrei chiar e hot :) ]]

La final am primit cu toții șampanie, iar Adina a primit un tort cu câteva lumânări... mai speciale, pentru că se reaprindeau, așa că a trebuit să le stingă iar și iar. Și iar! Partea bună a fost că așa a avut ocazia să-și pună cel puțin 20 de dorințe, câți ani a împlinit :) Iar noi ne-am dorit cu toții să ne revedem la cât mai multe lansări ale noilor ei romane.

Cartea în sine e, din fericire pentru noi, aproape la fel de mare ca prima și deși câteva răspunsuri la întrebarile cu care am rămas la sfarșitul primului volum își vor găsi răspunsurile, sunt convinsă că vor apărea altele, care ne vor face să ne întoarcem la calendare și să ne apucăm din nou să numărăm zilele, orele și minutele până la următoarea lansare (deocamdată nu există o dată, însă planul e să apară tot anul acesta).

Așadar, dacă ați citit deja primul volum, nu cred că mai are sens să vă spun că nu-l puteți rata pe al doilea, însă dacă nu, atunci vă recomand seria pentru că exploatează miturile românești, este o serie în care vampirii și strigoii nu mai sunt super-eroii care salvează lumea - sau pe domnițele la ananghie - ci redevin creaturile damnate ale întunericului, iar Natalia nu mai e o papușică fără apărare care acceptă fără să clipească lumea supranaturală, ci un personaj puternic ce încearcă să facă față cât mai bine unei situații care ar putea aduce în pragul nebuniei pe oricine.

Cei de la Radio3Net „Florian Pittiș” au filmat lansarea și i-au luat un interviu Adinei la final. Vizionare plăcută:

sâmbătă, 8 februarie 2014

Jurnal: Hobbyuri

HÓBBY, hobbyuri, s. n. (Englezism) Ocupație favorită a cuiva în afara profesiunii.
Sursa - dexonline.ro

Din păcate, în DEX nu se precizează și cum se poate găsi timpul necesar pentru aceste ocupații. Eu, spre exemplu, în luna ianuarie, n-am reușit să găsesc acest timp. Chestie care acum mă întristează puțin, pentru că deși am explicat ieri că îmi place ceea ce fac la facultate, îmi pare rău că am neglijat cititul și blogul. E destul de trist să vezi așa ceva la o lună după începutul anului:


Totuși, vestea bună e că mă așteaptă o săptămână întreagă „în afara profesiunii” și deja am început să recuperez, nu doar cu cititul, dar m-am și pus la curent cu anunțurile editurilor mele preferate. Știți câte lucruri geniale s-au întamplat în lumea cărților luna trecută? Vă dau doar câteva exemple, inclusiv câteva cărți care încă nu sunt pe piață, dar despre care atunci când am citit că vor apărea curând, m-am bucurat suficient de tare încât portofelul meu să-și planifice sinuciderea.

Bunăciunile suuuunt:

        

Vestea și mai bună e că am reușit să găsesc timp să particip la lansarea romanului Jocul secretelor, despre care o să vă povestesc mâine... pentru că m-am întors și am de gând să-mi dedic vacanța hobbyului meu preferat: să citesc și să vă bat pe voi la cap cu asta!

vineri, 7 februarie 2014

Jurnal: Agonie și extaz

Gata, am scăpat întreagă din prima mea sesiune în care aproape că m-am ținut de cuvânt și aproape că nu m-am atins de blog. În schimb, m-am mulțumit cu crearea unei schițe mentale pentru acest articol. Din păcate, atunci când nu scriu efectiv, foarte rar reușesc să gândesc în fraze cu subiect și predicat așa că acum am în cap niște idei vagi, niște puncte pe care vreau să le ating și multe multe imagini pe care vreau să le transform în cuvinte, multe momente pe care vreau să le consemnez și reușesc să fac asta doar scriind. Tocmai de aceea îmi place să scriu pe blog, pentru că mă ajută să-mi organizez gândurile.

Legat de titlul articolului, cred că e deja destul de evident că n-am să scriu despre romanul lui Irving Stone, ci despre primul meu semestru ca studentă. Acum că s-a terminat, cred că pot trage liniștită linie și să adun tot ce s-a întâmplat... și rezultatul ar putea fi descris în exact două cuvinte. Ați ghicit, ele sunt agonie și extaz. Nu neapărat în ordinea asta, ci foarte foarte amestecate, dar prefer să reordonez evenimentele și să încep cu cele rele:

De-a lungul timpului, mi s-a spus despre clasele și școlile pe care am vrut să le aleg că sunt grele. Zvonurile au început cu clasa din care am vrut să fac parte într-a 5-a și s-au încheiat (deocamdată) cu facultatea pe care mi-am ales-o. Fără aroganță, părerea mea până anul acesta a fost că toate erau doar zvonuri. În generală n-am avut nicio clipă probleme la vreo materie, în liceu aveam o grămadă de timp și nu știam ce să fac cu el (în mare, l-am cam irosit aiurea, dar trecem peste...). Așa că atunci când am auzit că Automatica e grea, am cam luat ideea în râs. Celor care încercau să mă sperie le îndrugam cum că îmi plac provocările, că nu mă deranjează să muncesc etc etc în timp ce adevărul a fost că, pe lângă faptul că nu-i luam în serios, oricum nu prea am avut de ales.

Hai, imaginați-vă că m-au forțat părinții sau altă bazaconie din asta :))! Nu, pur și simplu sunt o fire care se plictisește înfricoșător de repede și care nu suportă să facă lucruri care nu îi plac. Și când spun că nu suport, spun că știu că nu sunt capabilă fizic sau mental să fac toată viața o meserie care nu îmi place. Pot să îndur, dacă trebuie, dar nu prea mult. Totuși, în liceu mi-au plăcut mai multe materii, dar să lucrez cu calculatoarele a fost singura chestie pe care mă puteam vedea făcând-o pentru... well, pentru tot restul vieții :)). Așa că am ajuns unde sunt. Și pentru prima dată, zvonurile au fost adevarate...

Automatica e grea. E nasoală, îți mănâncă timpul, nervii, te face să blestemi ziua în care i-ai călcat pragul, te face să descoperi o latură a ta care știe să înjure extrem de inventiv și pentru perioade lungi, fără repetiții, te face să ajungi să-ți dorești ca laptopul tău să aibă senzori pentru durere ca să poți să-l faci să simtă măcar o fracțiune infimă din agonia prin care treci. A fost prima dată când am stat trează peste 12 ore petrecându-mi aproape fiecare moment lucrând. Mi-am descoperit noi limite, habar n-aveam câtă frustrare pot înghiți, câtă dezamăgire și cât regret pot duce și prin câte pot trece după care să continui totuși să funcționez ca un om... aproximativ la fel de aproape de normal pe cât am fost vreodată. Și aș face-o din nou. Și din nou. Cu enorm de multă plăcere.

Tot aici am cunoscut și niște... am să le zic oameni, deși... Mi-am dat seama cât de protejată am fost până acum, cum oamenii despre care auzeam pe la știri sau prin povești ale cunoscuților există în realitate. Oameni care te fac să-ți pierzi speranța în omenire și pe care dacă îi revezi pe stradă 10 ani mai târziu, treci pe celălalt trotuar. Și nu mă refer neapărat la colegi, din păcate. Dar nu regret. Nici pe departe.

Pentru că dincolo de agonie, dincolo de stres, lipsă de somn, înjurături, întrebări existențiale din familia lui „Ce caut eu aici? Și la ora asta?!”, Automatica e minunată. Pentru că te face să te simți un om mai bun, te face să descoperi lucruri incredibile și minunate despre tine însuți/însăți. Și vine cu un enorm sentiment de satisfacție. Muncești ca măgarul, suporți dincolo de limite... și apoi e un moment magic, aproape divin, de extaz în care pe ecran scrie „Test Passed” sau îți apare afișat punctajul maxim. Momentul în care o bucata de fiare face ce vrei tu și prinde oarecum viață pentru câteva clipe scurte, suficiente ca să ruleze sutele de linii de cod care ți-au mâncat literalmente sufletul. În acele clipe îți primești sufletul înapoi, îl scuturi de praf, și o iei de la capăt pentru că merită. E cel mai frumos sentiment din lume.

Și oamenii... Doamne, sunt incredibili! Sunt minunați, calzi, generoși, săritori, te suportă când ești mort de somn sau plin de energie de la cafelele fără număr pe care le-ai băut, te susțin când vrei să renunți și te ajută când te blochezi. Și nu așteaptă nimic în schimb. Hell, te simți un om mai bun doar pentru că i-ai cunoscut. Și te simți un om mai bun când îți dai seama că le semeni. Din nou, nu mă refer doar la colegi. Mi-am dat seama demult că în România există și profesori minunați. Nu buni, ci extraordinari, oameni de la care ai de învățat mai mult decât o materie, oameni pe care poți să-i respecți și în afara școlii. Am avut din nou ocazia să cunosc astfel de oameni, doar că, de data asta, prin comparație cu ceilalți profi din facultate, au părut nu doar extraordinari, ci străluciți. Folosesc pluralul pentru că au fost fix doi :)) Sau, având în vedere cum e gândit sistemul din facultate, au fost două materii, fiecare având nu doar un profesor excepțional, dar și o echipă de asistenți geniali pe care nu i-aș fi schimbat pentru nimic în lume (și de la care, din nou, am avut ce învăța nu doar în ceea ce privește materia în sine, ci și despre viață în general).

Nu cred că îmi amintesc ultima dată în care am folosit atâtea superlative (fără să fie vorba despre o carte, desigur), așa că o să vă dau un exemplu (ales intenționat deoarece in momentul de „extraordinaritate” pe care o să-l povestesc, unul dintre profesorii aceia minunați m-a lăsat fără cuvinte și regret că n-am reușit să leg doua fraze coerente ca să-i mulțumesc pur și simplu pentru că există). În seria noastră sunt peste 100 de studenți. Imaginați-vă un amfiteatru cu peste 100 de oameni. Acum imaginați-vă că trebuie să le captați tuturor atenția și mai mult, să-i faceți și interesați. Deja e dificil, nu? Proful meu nici nu s-a încălzit. Începuse să vorbească de vreo.... 30 de secunde?... și peste 100 de oameni erau atenți și interesați. Ei bine, nu s-a oprit aici. Un minut mai târziu, un amfiteatru plin râdea, eram cu toții destinși și ne simțeam bine. A fost prima dată de la începerea anului școlar când m-am simțit cu adevărat bine la un curs. Nu, acesta nu a fost marele moment de „extraordinaritate”. Omul s-a apucat să ne cunoască. Pe fiecare în parte. Un semestru întreg, simplul fapt că el putea să-ți spună pe nume când ți se adresa la curs sau în afara lui a schimbat cu totul atmosfera, a transformat-o într-una caldă și incredibil de plăcută. Eu personal și mulți dintre colegii cu care am vorbit veneam la curs de plăcere. Un semestru întreg, fraiera de mine a crezut că ne reținuse numele și figurile, că știa eventual cine vine pe la curs și cine nu. Doar că, pe la început de an, proful ne chemase pe grupe să ne întâlnim o oră-două în afara orelor de curs ca să ne cunoaștem mai bine. Fiecare a spus câte ceva despre el. Fiecare a aflat câte ceva despre ceilalți. În plus, eu am aflat câte ceva și despre mine, pentru că a fost prima dată când am explicat cu cap și coadă de ce îmi plac mie calculatoarele. (După cum spuneam la început, mi-e greu să gândesc în fraze cu subiect și predicat, așa că deși știam care sunt motivele mele, a fost prima dată când le-am organizat în fraze și a fost printre puținele dăți când, în timp ce vorbeam, mi-am simțit pasiunea în voce.)

Dacă ați avut răbdare să citiți până aici, deja sunteți niște cititori awesome și vă iubesc că ați avut răbdare cu mine, pentru că în sfârșit urmează momentul de „extraordinaritate”. După cum spuneam, fraiera de mine a crezut că proful asocia nume cu figuri și asta e marea magie. Însă, în ziua examenului, la afișarea rezultatelor, a venit și momentul mult așteptat al trecerii notelor în carnete. Pe lângă faptul că a insistat să le treacă personal pe toate fără ajutor, în timp ce trecea nota în carnete, schimba câteva vorbe cu fiecare. Eu, în ziua când ne-am prezentat cu toții, am menționat și blogul meu pentru că pentru mine, e o chestie extrem de importantă. Un semestru mai târziu, dintre cei peste 100 de studenți din anul meu (plus cine-știe-câți din anii mai mari unde predă), omul mi-a zis că nu i-a venit să creadă că în vacanța de iarnă am scris aproape zilnic. Deci nu numai că ținuse minte cum mă cheamă, nu numai că asocia mutra mea cu un nume, dar știa că am un blog, și culmea, și intrase pe el. Și bonus, după ce ne trecea notele, se ridica și dădea mâna cu fiecare în parte.

Mie chestia asta mi-a luat piuitul. Nu știu, poate părea irelevant, emotiv, aiurea... Pentru mine, lucrurile mici sunt cele care fac diferența între „ok” și „extraordinar de nemaipomenit”. În clipa aia, am fost incapabilă să răspund, pur și simplu nu-mi mai găseam corzile vocale. Îmi aduc vag aminte că am bâiguit ceva (care probabil semăna cu potato). Îmi iau revanșa abia acum, două săptamâni mai târziu: Mulțumesc pentru tot! Și acest tot include mult mai multe decât credeam că ar face vreodată un profesor pentru studenți, începând de la o materie bine structurată și bine predată (ceea ce deja e mult peste medie) și încheind cu lucrurile mici care fac diferența și cu toate activitățile extracuriculare organizate pentru noi.

Așadar, per total, extazul a câștigat de departe, fiecare moment nasol a meritat pentru că am avut sute de motive mai mari sau mai mici pentru care să merite și am adunat sute de momente în care să pot exclama „de asta am venit aici!”. Poate nu pare mult, dar sentimentul ăsta... e totul :).