Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Oferte  (click pe imagini pentru detalii)
Oferta Nemira
Oferta libris.ro

vineri, 7 februarie 2014

Jurnal: Agonie și extaz

Gata, am scăpat întreagă din prima mea sesiune în care aproape că m-am ținut de cuvânt și aproape că nu m-am atins de blog. În schimb, m-am mulțumit cu crearea unei schițe mentale pentru acest articol. Din păcate, atunci când nu scriu efectiv, foarte rar reușesc să gândesc în fraze cu subiect și predicat așa că acum am în cap niște idei vagi, niște puncte pe care vreau să le ating și multe multe imagini pe care vreau să le transform în cuvinte, multe momente pe care vreau să le consemnez și reușesc să fac asta doar scriind. Tocmai de aceea îmi place să scriu pe blog, pentru că mă ajută să-mi organizez gândurile.

Legat de titlul articolului, cred că e deja destul de evident că n-am să scriu despre romanul lui Irving Stone, ci despre primul meu semestru ca studentă. Acum că s-a terminat, cred că pot trage liniștită linie și să adun tot ce s-a întâmplat... și rezultatul ar putea fi descris în exact două cuvinte. Ați ghicit, ele sunt agonie și extaz. Nu neapărat în ordinea asta, ci foarte foarte amestecate, dar prefer să reordonez evenimentele și să încep cu cele rele:

De-a lungul timpului, mi s-a spus despre clasele și școlile pe care am vrut să le aleg că sunt grele. Zvonurile au început cu clasa din care am vrut să fac parte într-a 5-a și s-au încheiat (deocamdată) cu facultatea pe care mi-am ales-o. Fără aroganță, părerea mea până anul acesta a fost că toate erau doar zvonuri. În generală n-am avut nicio clipă probleme la vreo materie, în liceu aveam o grămadă de timp și nu știam ce să fac cu el (în mare, l-am cam irosit aiurea, dar trecem peste...). Așa că atunci când am auzit că Automatica e grea, am cam luat ideea în râs. Celor care încercau să mă sperie le îndrugam cum că îmi plac provocările, că nu mă deranjează să muncesc etc etc în timp ce adevărul a fost că, pe lângă faptul că nu-i luam în serios, oricum nu prea am avut de ales.

Hai, imaginați-vă că m-au forțat părinții sau altă bazaconie din asta :))! Nu, pur și simplu sunt o fire care se plictisește înfricoșător de repede și care nu suportă să facă lucruri care nu îi plac. Și când spun că nu suport, spun că știu că nu sunt capabilă fizic sau mental să fac toată viața o meserie care nu îmi place. Pot să îndur, dacă trebuie, dar nu prea mult. Totuși, în liceu mi-au plăcut mai multe materii, dar să lucrez cu calculatoarele a fost singura chestie pe care mă puteam vedea făcând-o pentru... well, pentru tot restul vieții :)). Așa că am ajuns unde sunt. Și pentru prima dată, zvonurile au fost adevarate...

Automatica e grea. E nasoală, îți mănâncă timpul, nervii, te face să blestemi ziua în care i-ai călcat pragul, te face să descoperi o latură a ta care știe să înjure extrem de inventiv și pentru perioade lungi, fără repetiții, te face să ajungi să-ți dorești ca laptopul tău să aibă senzori pentru durere ca să poți să-l faci să simtă măcar o fracțiune infimă din agonia prin care treci. A fost prima dată când am stat trează peste 12 ore petrecându-mi aproape fiecare moment lucrând. Mi-am descoperit noi limite, habar n-aveam câtă frustrare pot înghiți, câtă dezamăgire și cât regret pot duce și prin câte pot trece după care să continui totuși să funcționez ca un om... aproximativ la fel de aproape de normal pe cât am fost vreodată. Și aș face-o din nou. Și din nou. Cu enorm de multă plăcere.

Tot aici am cunoscut și niște... am să le zic oameni, deși... Mi-am dat seama cât de protejată am fost până acum, cum oamenii despre care auzeam pe la știri sau prin povești ale cunoscuților există în realitate. Oameni care te fac să-ți pierzi speranța în omenire și pe care dacă îi revezi pe stradă 10 ani mai târziu, treci pe celălalt trotuar. Și nu mă refer neapărat la colegi, din păcate. Dar nu regret. Nici pe departe.

Pentru că dincolo de agonie, dincolo de stres, lipsă de somn, înjurături, întrebări existențiale din familia lui „Ce caut eu aici? Și la ora asta?!”, Automatica e minunată. Pentru că te face să te simți un om mai bun, te face să descoperi lucruri incredibile și minunate despre tine însuți/însăți. Și vine cu un enorm sentiment de satisfacție. Muncești ca măgarul, suporți dincolo de limite... și apoi e un moment magic, aproape divin, de extaz în care pe ecran scrie „Test Passed” sau îți apare afișat punctajul maxim. Momentul în care o bucata de fiare face ce vrei tu și prinde oarecum viață pentru câteva clipe scurte, suficiente ca să ruleze sutele de linii de cod care ți-au mâncat literalmente sufletul. În acele clipe îți primești sufletul înapoi, îl scuturi de praf, și o iei de la capăt pentru că merită. E cel mai frumos sentiment din lume.

Și oamenii... Doamne, sunt incredibili! Sunt minunați, calzi, generoși, săritori, te suportă când ești mort de somn sau plin de energie de la cafelele fără număr pe care le-ai băut, te susțin când vrei să renunți și te ajută când te blochezi. Și nu așteaptă nimic în schimb. Hell, te simți un om mai bun doar pentru că i-ai cunoscut. Și te simți un om mai bun când îți dai seama că le semeni. Din nou, nu mă refer doar la colegi. Mi-am dat seama demult că în România există și profesori minunați. Nu buni, ci extraordinari, oameni de la care ai de învățat mai mult decât o materie, oameni pe care poți să-i respecți și în afara școlii. Am avut din nou ocazia să cunosc astfel de oameni, doar că, de data asta, prin comparație cu ceilalți profi din facultate, au părut nu doar extraordinari, ci străluciți. Folosesc pluralul pentru că au fost fix doi :)) Sau, având în vedere cum e gândit sistemul din facultate, au fost două materii, fiecare având nu doar un profesor excepțional, dar și o echipă de asistenți geniali pe care nu i-aș fi schimbat pentru nimic în lume (și de la care, din nou, am avut ce învăța nu doar în ceea ce privește materia în sine, ci și despre viață în general).

Nu cred că îmi amintesc ultima dată în care am folosit atâtea superlative (fără să fie vorba despre o carte, desigur), așa că o să vă dau un exemplu (ales intenționat deoarece in momentul de „extraordinaritate” pe care o să-l povestesc, unul dintre profesorii aceia minunați m-a lăsat fără cuvinte și regret că n-am reușit să leg doua fraze coerente ca să-i mulțumesc pur și simplu pentru că există). În seria noastră sunt peste 100 de studenți. Imaginați-vă un amfiteatru cu peste 100 de oameni. Acum imaginați-vă că trebuie să le captați tuturor atenția și mai mult, să-i faceți și interesați. Deja e dificil, nu? Proful meu nici nu s-a încălzit. Începuse să vorbească de vreo.... 30 de secunde?... și peste 100 de oameni erau atenți și interesați. Ei bine, nu s-a oprit aici. Un minut mai târziu, un amfiteatru plin râdea, eram cu toții destinși și ne simțeam bine. A fost prima dată de la începerea anului școlar când m-am simțit cu adevărat bine la un curs. Nu, acesta nu a fost marele moment de „extraordinaritate”. Omul s-a apucat să ne cunoască. Pe fiecare în parte. Un semestru întreg, simplul fapt că el putea să-ți spună pe nume când ți se adresa la curs sau în afara lui a schimbat cu totul atmosfera, a transformat-o într-una caldă și incredibil de plăcută. Eu personal și mulți dintre colegii cu care am vorbit veneam la curs de plăcere. Un semestru întreg, fraiera de mine a crezut că ne reținuse numele și figurile, că știa eventual cine vine pe la curs și cine nu. Doar că, pe la început de an, proful ne chemase pe grupe să ne întâlnim o oră-două în afara orelor de curs ca să ne cunoaștem mai bine. Fiecare a spus câte ceva despre el. Fiecare a aflat câte ceva despre ceilalți. În plus, eu am aflat câte ceva și despre mine, pentru că a fost prima dată când am explicat cu cap și coadă de ce îmi plac mie calculatoarele. (După cum spuneam la început, mi-e greu să gândesc în fraze cu subiect și predicat, așa că deși știam care sunt motivele mele, a fost prima dată când le-am organizat în fraze și a fost printre puținele dăți când, în timp ce vorbeam, mi-am simțit pasiunea în voce.)

Dacă ați avut răbdare să citiți până aici, deja sunteți niște cititori awesome și vă iubesc că ați avut răbdare cu mine, pentru că în sfârșit urmează momentul de „extraordinaritate”. După cum spuneam, fraiera de mine a crezut că proful asocia nume cu figuri și asta e marea magie. Însă, în ziua examenului, la afișarea rezultatelor, a venit și momentul mult așteptat al trecerii notelor în carnete. Pe lângă faptul că a insistat să le treacă personal pe toate fără ajutor, în timp ce trecea nota în carnete, schimba câteva vorbe cu fiecare. Eu, în ziua când ne-am prezentat cu toții, am menționat și blogul meu pentru că pentru mine, e o chestie extrem de importantă. Un semestru mai târziu, dintre cei peste 100 de studenți din anul meu (plus cine-știe-câți din anii mai mari unde predă), omul mi-a zis că nu i-a venit să creadă că în vacanța de iarnă am scris aproape zilnic. Deci nu numai că ținuse minte cum mă cheamă, nu numai că asocia mutra mea cu un nume, dar știa că am un blog, și culmea, și intrase pe el. Și bonus, după ce ne trecea notele, se ridica și dădea mâna cu fiecare în parte.

Mie chestia asta mi-a luat piuitul. Nu știu, poate părea irelevant, emotiv, aiurea... Pentru mine, lucrurile mici sunt cele care fac diferența între „ok” și „extraordinar de nemaipomenit”. În clipa aia, am fost incapabilă să răspund, pur și simplu nu-mi mai găseam corzile vocale. Îmi aduc vag aminte că am bâiguit ceva (care probabil semăna cu potato). Îmi iau revanșa abia acum, două săptamâni mai târziu: Mulțumesc pentru tot! Și acest tot include mult mai multe decât credeam că ar face vreodată un profesor pentru studenți, începând de la o materie bine structurată și bine predată (ceea ce deja e mult peste medie) și încheind cu lucrurile mici care fac diferența și cu toate activitățile extracuriculare organizate pentru noi.

Așadar, per total, extazul a câștigat de departe, fiecare moment nasol a meritat pentru că am avut sute de motive mai mari sau mai mici pentru care să merite și am adunat sute de momente în care să pot exclama „de asta am venit aici!”. Poate nu pare mult, dar sentimentul ăsta... e totul :).

2 comentarii:

  1. In primul rand, felicitari pentru prima ta sesiune si iti doresc sa fii la fel de bucuroasa si la sfarsitul celorlalte sesiuni!

    In al doilea rand, felicitari pentru articol, chiar mi-a adus zambetul pe buze, pe de-o parte pentru ca ma regaseam in ceea ce scriai, iar pe de alta parta pentru ca, pentru mine cel putin, pasiunea pe care o ai pentru domeniul ales si-a facut simtita prezenta in fiecare cuvintel pe care l-ai scris. Ma bucur ca experientele pozitive le-au depasit cu mult pe cele negative si pot spune ca sunt de acord cu tine in ceea ce priveste sentimentul pe care il ai atunci cand programul la care ai muncit cateva zile (si nopti) functioneaza perfect. In acel moment uiti toate momentele de frustrare prin care ai trecut, uiti de toate momentele in care te uitai la program si te intrebai “de ce nu merge!? “ si incepi sa te uiti la el ca la un animalut adorabil, uitand ca in urma cu cateva ore aveai ganduri malefice in privinta lui :))

    Cat despre profesori si colegi, in acest domeniu mereu o sa gasesti si “oi negre” ( precum clasicii misogini care te privesc de sus si te intreaba ce cauti tu, ca fata, la informatica, cand destinul tau e sa ajungi in bucatarie -__- desi, e adevarat, nimic nu se compara cu momentul in care programul tau functioneaza pe toate cazurile care ii vin in minte respectivului ), dar si persoane care iti vor aduce zambetul pe buze si iti vor castiga respectul inca de la primele cuvinte pe care le rostesc. Din acest punct de vedere, felicitarile mele profesorului despre care ai scris, pare a fii un model demn de urmat ^^

    Inca o data felicitari pentru sesiune si vacanta placuta >:D<

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur că ți-a plăcut (și că ai avut răbdare să citești tot, abia după ce am publicat articolul mi-am dat seama că e imens). Și mersi pentru urări, vacanță plăcută și ție! >:D<

      Ștergere