Limbajul ne face umani?

Recenzie: CPSF #12-13
Povestea: Autorul semintelor de acacia de Ursula K. Le Guin:
Subintitulată ...și alte extrase din Journal of the Association of Therolinguistics, povestea se prezintă sub forma unor articole despre descoperiri uimitoare în domeniul limbajului animal: primul text „scris” (sau mai bine zis consemnat) de o furnică, poezia efemeră a pinguinilor, ale cărei versuri sunt chiar dansurile lor subacvatice și, la final, un editorial care aduce în discuție problematica limbajului în general, dar și posibilitatea ca în viitor, omenirea să reușească să descifreze limbajul plantelor și, de ce nu?, chiar și pe cel al pietrelor.

Părerea mea:
Textul în sine are doar 8 pagini și e scris exact ca niște articole, așa că practic, în poveste nu „se întâmplă” nimic, nu e o nuvelă plină de acțiune sau de răsturnări de situație, de personaje de neuitat sau de lumi în care să vrei să trăiești. Și totuși, e un text superb, pe care nu poți să-l uiți mult timp după ce l-ai citit și care te pune serios pe gânduri.

Din punctul meu de vedere, povestea începe gradual, referindu-se mai întâi la ceva asemănător unui text, ceva ce poate semăna cu limbajul nostru, ceva ce conține cuvinte, structuri gramaticale, ceva străin, dar încă familiar. Și deja imaginația începe să zboare, pentru că o lume în care animalele și insectele ar avea și ele ceva de spus e deja uimitoare. Însă autoarea merge un pas mai departe și începe să se refere la „texte kinetice” pentru care cuvintele deja nu mai sunt de-ajuns:

„Într-adevăr, ceea ce numim „traducerile” după Adelie - sau după oricare alt text kinetic - sunt, ca s-o spunem pe față, simple note, libret fără muzică. Versiunea de balet e adevărata traducere. Cuvintele singure nu vor putea niciodată reda fidel întregul.” © Ursula K. Le Guin - Autorul semințelor de acacia - CPSF #12-13

Și apoi vine lovitura de grație, posibilitatea - deocamdată un vis chiar și pentru cercetătorii ficționali - de a decoda limbajul plantelor, de a deveni capabili de atâta empatie încât să-și poată imagina cum ar putea comunica o specie pentru care nu numai cuvântul, dar și mișcarea (alta decât simpla creștere) e un concept de neimaginat:

„Arta pe care a căutat-o domnia-sa, dacă există, e o artă non-comunicativă - și probabil non-kinetică. E posibil ca Timpul, elementul esențial, matrice și măsură a tuturor artelor animale cunoscute, să nu mai joace niciun rol în arta vegetală. E posibil ca plantele să folosească măsura eternității. Nu știm.” © Ursula K. Le Guin - Autorul semințelor de acacia - CPSF #12-13

Și finalul care te lasă fără cuvinte:

„Și odată cu ei, sau după ei, nu e exclus să apară un și mai temerar aventurier - primul geolingvist care, ignorând versurile delicate și vremelnice ale lichenilor va citi îndărătul lor și mai puțin comunicativa și mai pasiva, totalmente atemporala, recea, vulcanică poezie a pietrelor: fiecare dintre ele, un cuvânt rostit, cine știe când, de către Pământul însuși în imensa singurătate din și mai imensa comunitate a spațiului.” © Ursula K. Le Guin - Autorul semințelor de acacia - CPSF #12-13

Știu că mai mult am citat textul decât să vorbesc despre el, dar mi se pare că ideile și modul în care sunt exprimate sunt atât de frumoase încât țineam să le împărtășesc pentru că am apreciat modul în care te fac să te gândești la faptul că există încă multe lucruri pe care nu le știm despre propria lume, că tot ceea ce ne înconjoară poate fi de fapt mult mai mult decât credem acum, că poate de fapt trăim într-un loc mult mai bogat și mai interesant decât ne imaginam. Jos pălăria și în fața lui Mihnea Columbeanu, care a tradus povestea păstrându-i măiestria intactă.

Pentru mine - și cred că și pentru majoritatea cititorilor - nu există o rețetă pentru un text bun, nu există o formulă magică pe care dacă orice autor o urmează, o să fie pe gustul meu. Tocmai asta e fascinant, că oricând ți se poate întâmpla să găsești un text care să te suprindă. Povestea aceasta este un astfel de text, reușind în doar 8 pagini să spună mai multe decât reușesc unii în sute și sute...

Și înainte să închei, vreau să menționez faptul că în același volum, găsiți și nuvela Între oglinzi de Eugen Cadaru, o poveste cu un final neașteptat despre care am încercat să scriu, însă aș fi vrut pur și simplu s-o citez pe toată pentru că e frumoasă așa cum e, fără niciun fel de păreri, explicații sau discuții suplimentare, e impresionantă și te face să zâmbești. Dacă ar fi să desciu subiectul într-o frază scurtă, cred că este o poveste despre alegeri și despre modul cum îți influențează ele viața, despre cum ceea ce contează cu adevărat nu e întotdeauna destnația, ci drumul pe care l-ai ales ca să o atingi.

Nu-mi rămâne decât să vă urez spor la citit și aștept părerile voastre despre cele două texte, sau oricare altele din CPSF #12-13.