Viitorul e al computerelor

Recenzie: CPSF #4

Am intarziat destul de mult cu recenzia numarului 4 al CPSF din simplul motiv ca tema abordata a fost una destul de spinoasa: singularitatea. Din punct de vedere tehnologic, conform wikipedia (am incercat cu DEX-ul, dar nu mi-a iesit), termenul "se refera la implicatiile pe care in general le are progresul tehnico-stiințific foarte accelerat pentru specia umana si ceea ce intelegem prin om." Si implicatiile sunt multe.

Fragmentul din Singularitatea e aproape de Ray Kurzweil explica mult mai bine decat mine o parte dintre aceste implicatii, insa am sa incerc sa redau si eu o parte dintre ele: Sa presupunem ca putem copia mintea unui om intr-un computer. Rezultatul mai e un om? Si daca da, e acelasi om cu originalul? Poate noua persoana simti emotiile umane, tinand cont ca multe dintre acestea sunt asociate unor procese chimice din corpul uman? Intelegeti deja cat de mult iti da de gandit o asemenea tema doar la o privire superficiala.

Si singularitatea aduce si alte probleme, pe care doi autori de SF incearca sa le infatiseze in acest numar al revistei. Pana acum, am ales sa fac recenzia primei povesti din fiecare CPSF si desi si de aceasta data mi-a placut nuvela lui Hannu Rajaniemi, Elegie pentru un tanar elan, care prezinta un viitor in care o parte dintre oameni au devenit echivalentul zeilor, putand controla materia dupa bunul plac, prefer sa vorbesc despre textul lui Danut Ungureanu, Cronicile oamenilor iridium, deoarece a fost mai aproape de sufletul meu.

Rezumat:
Berlin este un cenusiu, o persoana care locuieste in rezervatia umana din Bucuresti, fiind perfect multumit de societatea uniforma in care traieste. Oamenii arata le fel, se imbraca la fel, traiasc in aceeasi rutina. Aceasta societate e guvernata de "suflete", nori de energie care reprezinta "incarnarea" oamenilor de iridium din subteran. In mod surprinzator, in ciuda uniformitatii, sau poate tocmai din cauza acesteia, sufletele incurajeaza obiceiurile individuale, atata timp cat sunt inofensive. Insa in momentul in care ordinea este data peste cap, Berlin si restul oamenilor din subordinea sufletului poreclit Mutra sunt amenintati cu "linistirea" (un fel de stergere a memoriei care reduce si capacitatile mintale). Dar Mutra decide sa intervina si le destaiunuie oamenilor un secret care schimba intreaga perspectiva asupra lumii in care traiesc.

My view:
Cred ca o poveste SF buna nu se poate citi o singura data. La prima lectura, faci cunostinta cu lumea in care se desfasoara actiunea, crezi ca intelegi aceasta lume, apoi apare acel twist din final. Si simti imediat nevoia sa recitesti povestea, ca sa reanalizezi totul din noua perspectiva.

Am citit Cronicile oamenilor iridium de vreo 4-5 ori in ultima luna, si de fiecare data am gasit sensuri noi. E o poveste care poate concura lejer cu textele SF straine, insa mai presus de atat, e o poveste SF romaneasca. Actiunea e plasata in Romania si atunci cand am zarit numele unor strazi pe care ma plimb si eu uneori, n-am putut sa nu zambesc. Si sunt unele pasaje atat de frumos scrise, incat m-am simtit mandra de limba mea materna. Da, textul poate concura cu orice text strain, insa traducerea in alta limba i-ar stirbi din farmec.

Imi pare rau ca n-am descoperit mai devreme autorii romani, pentru ca se simte diferenta intre un text "neaos" si o traducere (desi avem si o serie de traducatori foarte talentati). Si faptul ca avem scriitori atat de buni ar trebui sa ne bucure, ar trebui sa le cumparam cartile si sa-i promovam cat putem, pe la prieteni, pe la rude. Pe langa faptul ca datorita lor ne putem lauda ca avem si noi valori, avem si sansa uimitoare de a-i intalni, de a discuta cu ei fie intr-un cadru organizat, fie dupa, la o bere. Cum sa nu te umple asta de caldura?