Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Oferte  (click pe imagini pentru detalii)
Oferta Nemira
Oferta libris.ro

miercuri, 31 decembrie 2014

Recenzie: Neuromantul (Sprawl #1)

Povestea:
Case era un cowboy al cyberspațiului, un programator-hoț care naviga prin matrice - denumirea lumii virtuale în care se desfășoară transferurile de date, un fel de reprezentare holografică a ceea ce e azi Internetul - până când și-a încălcat propria regulă și a încercat să-și înșele angajatorii. Aceștia i-au trimis un mic virus militar care i-a prăjit centrii nervoși care îi permit să se lege la matrice, moment în care cariera sa s-a încheiat.

Ajuns în Chiba City, unde a încercat fără succes să se folosească de chirurgii care lucrau la negru ca să-și refacă legătura cu mediul virtual, acum trăiește de pe o zi pe alta, sperând ca într-o zi, Strada să-l ucidă. Totuși, atunci când un necunoscut îi promite că poate repara stricăciunile și-i poate garanta accesul la matrice, Case nu poate refuza. Iar acceptarea sa îl va purta prin marile orașe ale Pământului, apoi pe orbită, dar și în adâncurile matricei, până în miezul impenetrabil al unei inteligențe artificiale.

Părerea mea:
Am tot „întâlnit” în ultimul timp oameni care refuză să continue cărți care nu îi prind de la primul capitol, de la primele pagini, de la primele fraze, de la primul cuvânt. Am folosit ghilimele pentru că i-am găsit pe acești oameni și părerile lor online. Oricum, indiferent cum i-aș fi întâlnit, nu-i pot înțelege pentru că eu nu pot abandona o carte. Totuși, în cazul romanului Neuromantul cred că ne-am pune repede de acord că e o carte bună pentru că te prinde imediat. Te aruncă direct într-un viitor straniu, direct în mijlocul unei drame despre care nu știi nimic și direct între niște oameni pe care nu-i cunoști. Te intrigă încă de la primele rânduri și înainte să-ți dai seama, ești iremediabil vrăjit.

Lumea lui Gibson e un paradis al decadenței, o lume în care cotidianul poate deveni suportabil doar suprimând rațiunea cu ajutoul vreunui drog. Din perspectiva lui Case, singura evadare se găsește în matrice, în locul din lumini și date, cu strălucirea superbă a circuitelor imprimate, unde fiecare bucată de GHEAȚA (GHimpi Electronici de AuToApărare - o metodă de a proteja informațiile folosită de toate corporațiile) e o provocare și unde fiecare misiune primită înseamnă o cursă pe muchie de cuțit care să-l inunde cu adrenalină, care să-l facă să se simtă viu. Nu contează scopul, ci călătoria, rush-ul, asta e ceea ce își dorea Case, asta a pierdut când a pierdut accesul la matrice și asta însearcă să regăsească pe străzile din Chiba City.

De fapt, senzația de a fi viu, de a trăi cu adevărat e ceea ce le lipsește tuturor celor din acest viitor în care oamenii au acces nu doar la o realitate virtuală, dar și la chirurgie de vârf care să le permită prelungirea vieții și o grămadă de „îmbunătățiri” care mai de care mai diverse, cum ar fi reflexe mult accelerate sau vedere pe timp de noapte. Însă în această lume în care totul e posibil, viața pare mai mult ca oricând a fi ceva fără sens, iar când a trăi e sinonim cu o amorțirea și rutina, e ușor să cedezi promisiunii unor senzații tari.

Tocmai de aceea povestea lui Case e atât de verosimilă, chiar și atunci când află care e scopul lui, când înțelege că se joacă cu Cutia Pandorei, că ar putea dezlănțui ceva despre care nu se știe nimic, faptul că perseverează e explicat simplu, în câteva cuvinte, chiar de el:
„Habar n-am ce o să se întâmple dacă Iarnă Mută câștigă, dar se va schimba ceva!”
© William Gibson - Neuromantul - Editura Paladin

Bineînțeles, pe lângă starea de spirit deprimantă prezentă în roman, m-a atras modul în care e văzută matricea, descrierile extraordinare ale călătoriilor prin această lume, ale modului în care datele pot fi vizualizate prin metafore superbe. Prin contrast cu realitatea sumbră, matricea e o poezie, plină de posibilități și de provocări. Deși nu-l înțeleg pe deplin pe Case, și eu mi-am dorit ca Iarnă Mută să câștige (nu, nu o să vă spun nimic despre acest personaj, descoperirea sa e una din plăcerile pe care n-am de gând să vi le răpesc) pentru că voiam să văd ce se întâmplă mai departe, cum schimbă asta jocul, ce va aduce el în plus matricei. Dacă lumea reală a lui Gibson e un paradis al decadenței, atunci matricea e un paradis pur și simplu.

Tocmai de aceea, abia așttept să mă întorc, abia aștept următorul volum al seriei, dar între timp, vi-l recomand pe acesta pentru că nu e numai o poveste captivantă care are loc într-o lume extrem de bine construită, dar și pentru că William Gibson este unul dintre primii autori de cyberpunk și primul autor care a câștigat „triada de aur” a genului SF: premiile Hugo, Nebula și Phillip K Dick. Acum că am reușit în sfârșit să-i citesc romanul de debut, înțeleg de ce :)

luni, 29 decembrie 2014

Leapșa: Let It Snow

V-am spus eu că vine vacanța și se umple blogosfera de lepșe? Tocmai am primit una drăguță de la Reading Addict:


1. Ce carte te introduce cel mai bine în spiritul sărbătorilor de iarnă?
Pentru mine, sărbătorile de iarnă sunt sinonime cu vacanța, care e sinonimă cu deconectarea de la realitate, așa că o carte perfectă pentru începutul vacanței de iarnă e un SF mind-blowing, plin de idei care trebuie digerate bine, o carte care să mi se lipească de mâini și să nu-mi lase creierul să se concentreze la altceva decât la poveste.

2. Afară este viscol iar tu ai rămas blocat/ă în casă din cauza nămeților. Ce personaj ai prefera să iți țină companie?
Nu știu pe cine mai suprinde răspunsul ăsta, dar în mod evident l-aș alege pe R. Daneel Olivaw (ciclul Roboții de I. Asimov). Cred că ar fi un partener de discuții care ar face ca orele să zboare una după alta, neobservate. Cred că ar putea să vină și vara și iarna următoare și nu mi-aș da seama :))

3. Participi la o bătaie cu bulgări. Pe care personaj cu inima înghețată l-ai lovi primul?
Ăăăăă... ce? Personaj cu inima înghețată? Um... Habar n-am. Jeoffrey Baratheon se califică în categoria asta? Altceva mai bun nu-mi vine în minte, sorry....

4. Cu ce familie ficțională ți-ai petrece sărbătorile?
Cu a mea :)) Nu e nimic ficțional la ai mei, dar sărbătorile în familie mi se par mai frumoase decât orice mi-ar putea oferi vreun tărâm imaginar. Dacă trebuie totuși să aleg, cred că aș merge în Narnia și mi-aș petrece Crăciunul cu cei 4 frați Pevensie.

5. Cu cine ai vrea să te săruți sub vâsc?
*sigh* Chiar n-am starea de spirit necesară pentru întrebarea asta. Cu nimeni. M-aș așeza turcește acolo ca să încurc lumea și să nu poată nimeni să aibă parte de momentul „romantic”. Ok?


6. Ce personaj a fost pe lista celor răi, dar a reușit până la urmă să ajungă pe lista celor buni?
Jamie Lannister. Și a reușit să facă asta de două ori, o dată în cărți și o dată în serial. Hell, în carte m-a cucerit, dar în serial momentul în care pierde ceea ce îl definește și înțelege că viața lui nu va mai fi la fel e atât de intens încât mi s-a părut mai bine jucat decât toată Nunta Roșie.

7. Ești singur/ă acasă când 2 hoți se strecoară înăuntru. Ce personaj ai prefera să te ajute să scapi de ei? Tipul din Home Alone a părut să se descurce perfect cu asta, dar dacă ar fi să aleg un personaj de carte... mă gândeam la romane polițiste pe care le-am citit și mi-a venit o idee amuzantă: Melania Lupu. Ar fi mult prea amuzant.

8. Canalul Hallmark găzduiește un maraton cu filme specifice sărbătorilor. Ce carte are cea mai cheesiest copertă?
Dacă mi se cerea o poveste cheesy era mult mai ușor, dar o copertă... Nu prea am ce alege, presupun că Cioburi de stele e destul de romanțoasă așa, adică un el și o ea plutind prin spațiu fără costume... Nu e prea romantic când expunerea la vid își face simțit efectul, nu? :))

9. Împrăștie spiritul sărbătorilor de iarnă și alege câteva persoane care să facă acest tag!
Dau leapșa mai departe Leontinei, Veronicăi, lui Pufuleț, lui Răzvan și Corinei.

duminică, 28 decembrie 2014

Recenzie: Orașul Ambasadei de China Mieville

Povestea:
Pentru că în Universul fizic, denumit de China Mieville manchmal (cuvântul german pentru „câteodată”), viteza luminii nu poate fi depășită, oamenii călătoresc între lumi îndepărtate prin immer (cuvântul german pentru „întodeauna”), un alt plan unde funționează alte reguli. La marginea zonei cunoscute din immer se găsește Arieka, o planetă aflată sub conducerea Bremenului care e unică nu doar pentru că poate fi un cap de pod pentru explorare, dar și pentru că aici se găsește o rasă extraterestră cu un limbaj aparte.

Ariekeii (sau Gazdele, cum le numesc locuitorii) au un Limbaj care nu exprimă idei sau concepte, ci e pur și simplu o oglindă a lumii, un fel de manifestare a lucrurilor prin vorbire. Pentru ei, minciuna e ceva necunoscut și fără sens, ei nu sunt doar incapabili să gândească (și deci să vorbească despre) lucruri neadevărate, dar restricția se aplică și la lucrurile pe care nu le cunosc (cum ar fi navele spațiale, înainte de sosirea lor în lumea Gazdelor). Tocmai de aceea, venirea oamenilor e pentru ei un prilej de a-și îmbogăți Limbajul.

Totuși, faptul că nu pot minți nu e singurul lucru deosebit la Limbajul lor: pentru ei, cuvintele nu au sens decât dacă în spatele lor există gânduri, există rațiune coerentă. Tocmai de aceea, ei nu pot dialoga cu niciun fel de robot sau automat. De asemenea, pentru că ariekeii au două voci pe care le folosesc simultan, Limbajul trebuie vorbit de doi oameni care nu trebuie numai să se sincronizeze ca doi actori care își cunosc foarte bine rolurile, dar trebuie să și empatizeze într-un fel, cei doi trebuie să devină o singură minte. Tocmai de aceea, singurii care pot vorbi cu Gazdele sunt Ambasadorii, entități formate din câte două clone umane crescute împreună și identice din (aproape) toate punctele de vedere.

Totuși, atunci când Bremenul trimite un Ambasador alcătuit din doi oameni care nu sunt nici pe departe clone, Arieka va trece printr-o serie de schimbări care își vor lăsa amprenta adânc în cultura Gazdelor.

Părerea mea:
O să încerc să pun în cuvinte ceea ce cred despre acest roman, dar pe scurt, părerea mea ar putea fi rezumată printr-un „oaaaaaaaaa” admirativ, urmat de alte câteva jumătăți de onomatopee incoerente, dar articulate pe același ton, pentru că e un roman mind-blowing. Chiar am senzația că mi-a explodat creierul, sunt atât de multe idei faine înglobate în cartea asta încât încă încerc să-mi organizez gândurile... Mind-blowing!

În primul rând, povestea e narată la persoana I de către Avice, o cufundătoare în immer care începe să-și istorisească viața încă din copilărie... și privită prin ochii unui copil, Arieka pare un loc magic, plin nu doar de ființe incredibile (apropo, având în vedere că romanul nu e ilustrat, pun pariu că dacă luați oricare doi cititori și îi puneți să vă deseneze o Gazdă, nu vor ieși niciodată două desene identice, chiar dacă îi lăsați să studieze în detaliu romanul), dar și de lucruri fabuloase pentru că pe planeta Orașului Ambasadei, toate lucrurile sunt obținute prin biotehnologie, totul e viu, dar funcțional, ceea ce mi se pare fabulos... Imaginați-vă că măștile de oxigen pe care oamenii trebuie să le poarte în exteriorul orașului lor sunt vii... ca să nu mai zic de case vii, arme vii, aparate vii... orice e viu. Cât de fain e asta?!

Apoi, după ce m-am obișnuit cât de cât cu ideea că fiecare lucru e un organism viu modificat astfel încât să servească scopurilor creatorilor lor, intervine ideea Limbajului, ceva atât de diferit și de străin încât și acum îmi e de neînțeles... pot să-i înțeleg efectele, în sensul că am înțeles că îi limita pe ariekei, care nu puteau să-l dezvolte decât dacă reușeau să creeze ei o realitate care să exprime ce aveau nevoie, dar nu pot spune că îl înțeleg cu adevărat... pentru mine limbajul înseamnă ceea ce înseamnă pentru fiecare om, pur și simplu nu pot înțelege cum funcționează Limbajul Gazdelor... și cu atât mai puțin nu pot înțelege modul în care noul Ambasador îi afectează. Nu vreau să dau spoilere așa că n-o să vă spun ce rol are acest nou Ambasador, dar e genul de idee care vine să te destabilizeze după ce credeai că ai început în sfârșit să te obișnuiești cu niște idei.

Și dacă tot am ajuns la Ambasadori... sunt doi oameni, dar de fapt e unul singur... sau nu? Au uneori păreri diferite, dar nu chiar. Relația adevărată dintre ei e un mister pentru toată lumea, nu ne putem baza decât pe aparențe și pe povești ale altor Ambasadori... Plus că toate problemele care derivă din faptul că e nevoie de două clone armonizate perfect sunt pur și simplu barbare. Pe undeva, am înțeles că sunt niște realități potențiale, dar a fost unul din cazurile în care m-am bucurat că așa ceva nu e real, pentru că e crunt.

De fapt, pe lângă sentimentul acela de fascinație pe care mi l-au dat ideile absolut superbe, celălalt sentiment predominant a fost cel de amărăciune pentru că povestea nu e nici pe depare una veselă. Omenirea nu înțelege Gazdele, nu cu adevărat. Putem comunica cu ei, dar nu le înțelegem modul de gândire pentru că nu le înțelegem Limbajul, nu știm cum funcționează el. Îl putem imita, ne putem preface că îl pricepem, dar de fapt, între cele două specii e o prăpastie enormă. Și tocmai pentru că nu înțelegem lucrurile, le distrugem. Aș vrea să spun că rezultatul final e totuși ceva bun, că poate ariekeii au evoluat, dar nu sunt sigură de asta. Iar prețul plătit, răul pe care îl cauzează omenirea, toate scenele absolut sfâșietoare în care o lume întreagă suferă fizic și mental din cauza unui lucru aparent banal precum cuvintele... e ceva care n-are cum să te lase indiferent.

Tocmai de aceea m-am hotărât să adaug mai multe romane semnate de China Mieville pe Lista mea, mi-a plăcut enorm modul în care și-a spus povestea, a reușit să mă cucerească prin idei, să mă țină lipită de carte prin acțiune, să mă facă să zâmbesc până și prin modul în care își numerotează capitolele (e foarte faină ideea, serios), a reușit să mă impresioneze prin scene extrem, extrem de intense și de puternice... E genul acela de carte care te dă peste cap zile bune după ce o termini pentru că ideile sunt pur și simplu fabuloase, dar nici povestea nu se lasă mai prejos și își lasă amprenta asupra ta. Așadar recomand Orașul Ambasadei tuturor celor care caută ca prin lecturile lor să descopere lumi cu reguli stranii, dar bine gândite, lumi care să le dea acea senzație de fascinație pe care doar o carte bine scrisă ți-o poate da.

sâmbătă, 27 decembrie 2014

Citește Povești!

Anul 2014 a fost anul schimbării. A fost în primul rând un an electoral, an în care a fost ales un nou președinte, președintele care va încerca să schimbe lucrurile în bine. Mulțumită editurii ALL, am avut plăcerea și onoarea să-l întâlnesc pe noul președinte, pe Otto Witte, și să ascult discursul său de mulțumire.

Însă dacă vrei cu adevărat schimbare, nu e de-ajuns un singur om, e nevoie de o echipă. De un guvern. Tocmai de aceea, în poziții cheie au început să apară oameni care pot cu adevărat schimba ceva, oameni care și-au demonstrat deja calitățile și care sunt pregătiți să îi învețe și pe alții cum să facă în așa fel încât lucrurile să meargă înspre mai bine.

Noi, bloggerii, vom încerca să-i cunoaștem mai bine pe noii membrii ai guvernului, să vi-i prezentăm și vouă, dar vom încerca și să ne asigurăm că își vor face bine treaba. Până acum, le-am revizuit CV-urile și trebuie să spun că arată foarte bine. Tocmai de aceea, e momentul să-i cunoașteți și voi:


Noul prim-ministru, Harap-Alb, mezinul Craiului Verde, a demonstrat că știe care sunt nevoile omului de rând, deoarece deși a pornit de sus, a servit o perioadă de timp drept slugă Spânului. Educat de Sfânta Vineri, a demonstrat nu o dată că știe să vadă dincolo de aparențe, fiind capabil să plaseze oamenii potriviți în pozițiile-cheie. De asemenea, este un lider înnăscut, inspirând încredere celor care îl urmează. Nu în ultimul rând, există nenumărate dovezi ale omeniei sale nu numai față de semenii săi, dar și față de ființele necunvântătoare.
În plus, Harap-Alb nu vine singur, ci cu o echipă sudată și puternică în spate, colegii săi fiind gata să-l ajute cu orice ar avea nevoie.


În fruntea Ministerului Educației a fost numită Ileana Cosânzeana, o tânără hotărâtă și inteligentă, care cunoaște îndeaproape poveștile și știe cum poate modifica programa în așa fel încât să fie atractivă pentru orice elev. De asemenea, având calități precum empatia și spiritul de observație, Ileana poate desoperi persoanele dedicate care să inspire noile generații.
Nu în ultimul rând, doamna ministru va aduce o viziune nouă și proaspătă asupra educației, ceea ce e exact ceea ce lipsește acestui domeniu.


Nu în ultimul rând, noul ministru de finanțe, Prâslea cel voinic a demonstrat că este capabil să apere bunurile regatului său, ceea ce îl recomandă pentru a se ocupa de finanțele țării. Refuzând să cedeze în fața tentațiilor, ba chiar alegând să urmărească infractorii, Prâslea ar putea fi exact persoana de care bugetul României are nevoie.


Împreună, personajele de basm au decis să readucă magia poveștilor în viața tuturor românilor, însă, deși se află la putere, ei au în continuare nevoie de contribuția fiecăruia dintre noi. E datoria noastră să-i ajutăm să-și realizeze agenda politică, programul lor putând fi rezumat simplu: Pentru o lume mai bună, citește-le copiilor povești! Nu trebuie să uităm că educația pornește de acasă și că primul exemplu pe care îl primește un copil e cel dat de familia lui. Așa că citiți-le copiilor pe care îi cunoașteți, arătați-le minunile care se ascund între paginile unei cărți, faceți-le cunoștință cu personajele de basm despre care v-am vorbit mai sus pentru ca, atunci când vor crește, copiii să știe ce valori să caute la liderii lor, dar și la prietenii lor. Citiți-le și deschideți-le mintea și pofta de carte și veți vedea că vor deveni persoane de care să fiți mândri.

Campania CITEȘTE POVEȘTI! este inițiată de Editura ALL și realizată în colaborare cu agenția de publicitate NEXT Advertising şi Raluca Băraru. Puteți urmări campania pe facebook, aici, și puteți ajuta la rândul vostru răspândind informații despre aceasta și, desigur, aducând poveștile în viața copiilor pe care îi cunoașteți.

vineri, 26 decembrie 2014

Recenzie: Fulgi de iubire

Sper că ați petrecut ziua de Crăciun exat așa cum v-ați dorit. Eu am avut o dimineață splendidă, am primit exact ce mi-am dorit (căăăărți!!), apoi m-am băgat la căldurică (oh, well, în București oricum a fost extrem de cald ieri, dar de dragul tradiției, mi-am făcut o cană mare de ciocolată caldă) și m-am pus pe citit Fulgi de iubire, unul din cadourile din partea editurii Trei pentru că e o carte care merge citită în preajma Crăciunului și care e atât de plină de zăpadă încât parcă am uitat că afară părea să înceapă primăvara.

Povestea:
Sunt de fapt trei povești, fiecare semnată de alt autor, fiecare cu personajele și povestea ei, însă ceea ce e foarte fain și pentru mine a fost o surpriză neașteptată e că toate cele 3 povești sunt interconectate, că toate de desfășoară în același loc, aproape în același timp și deci trebuie citite în ordine pentru că se leagă.
Pe scurt, în ajunul Crăciunului, un tren rămâne blocat în preajma unui mic orășel. Din tren vor coborî o fată care va repara inima frântă a unui locuitor, câteva majorete care îi vor ajuta pe doi prieteni să-și dea seama ce relație există între ei și fostul iubit al unei tinere care trebuie să ia o decizie majoră în legătură cu ea însăși.
Rezultatul? 3 povești de Crăciun pline de zăpadă, iubire și de miracole de Crăciun.

Părerea mea:
Spusesem la un momnet dat că prin înveliș (copertă, titlu, autori, rândurile de pe ultima copertă), fiecare carte promite ceva. Dacă ați văzut vreodată vreun film de Crăciun, din acela cu iubire și miracole, atunci știți exact ce promitea această carte: 3 filme în proză. Bonus, părea genul de carte pe care dacă o scuturi deasupra unui cozonac, o să curgă zahăr pudră din ea direct pe prăjitură.

Ok, poate exagerez, cert e că e exact ceea ce pare: o carte dulce, previzibilă, dar simpatică, despre Magia Crăciunului. Problema acestor „basme” cu happy-end e că după un timp, deja faptul că absolut nimic rău nu se poate întâmpla devine deranjant. Chiar nu există niciun străin periculos? Niciun îngheț ucigaș? Niciun accident de mașină în urma căruia ciineva să fie serios accidentat? Nu mă înțelegeți greșit, sunt fată și iubesc o poveste roz cu happy-end din când în când, daaaar nu s-ar putea să fim puțiiiiin mai realiști? Nu cât să stricăm povestea, dar cât să existe puține tensiune. Puțin mai multă decât cea dată de un iubit care nu răspunde la telefon...

Oricum, în afară de excesul de noroc chior pe care îl au inconștienții, am mai avut două probleme cu volumul ăsta. Prima a fost faptul că n-am găsit diferențe de stil între cele 3 povești. Adică serios, au fost 3 autori, fiecare cu povestea lui, nu? Da, bine, toate se întâmplau în același loc, deci a existat o colaborare, dar zău că am simțit că citesc un roman unitar. Diferențele dintre cele 3 povești erau date de personajele centrale și atât. Dacă am fi fost anunțațti că sunt 3 povești scrise în colaborare, era ok, dar la începutul fiecărei povești era menționat un autor diferit... deci unde sunt diferențele?

A doua (și ultima) au fost personajele. Stereotipii mai mari și mai late nu cred că am mai găsit. N-am călcat niciodată în SUA, dar zău că mi-e greu să cred că toate lucrurile care se spun despre ei sunt adevărate... dar această carte aproape că vrea să mă convingă că sunt. Serios, singurul lucru pe care nu l-am găsit a fost un obez, în rest au fost 100% americănisme.

Totuși, e o carte de Crăciun, așa că încă de când m-am apucat de citit, mi-am propus să n-o judec prea dur. A fost simpatică, dulce, drăguță, amuzantă pe alocuri, personajele au avut chiar câteva replici de-a dreptul istețe, au fost câteva situații atât de ridicole încât au devenit extrem de amuzante... Pe scurt, dacă vreți să vă relaxați și n-aveți chef de un film de Crăciun, încercați Fulgi de iubire. Se citește extrem de repede și e numai bună pentru o vacanță în care vrei doar să lenevești în pat :)

miercuri, 24 decembrie 2014

Clubul de Lectură Nemira #22

Iar public o poveste de la un eveniment cu o întârziere serioasă, dar chiar sunt lucruri pe care vreau să le povestesc și n-am avut timp s-o fac, așa că nu pot decât să-mi cer scuze și să sper că nu devine un obicei (poate îmi revin acum, în vacanță). Ne-am întâlnit în mansarda librăriei Cărtureși Verona acum mai bine de o săptămână, dar discuțiile mi-au plăcut atât de mult încât am senzația că a fost ieri.


Cartea pe care am luat-o la puricat a fost Substanța M de Phillip K Dick, o carte care spune povestea unui polițist care lucrează sub acoperire între niște drogați și ajunge dependent de o substanță care îi scindează creierul în două, fiecare jumătate având personalitatea ei distinctă, ceea ce îl face să uite că el-polițistul și el-drogatul sunt una și aceeași persoană. Romanul este un pretext pentru ca autorul să poată picta în fața ochilor noștrii viața unor dependenți de droguri, viață pe care a dus-o la rândul lui, așa că impactul este cu atât mai puternic.

Am citit cartea pentru prima dată acum câțiva ani și mi-a plăcut atât de mult încât am votat-o când a trebuit să alegem cartea despre care vom discuta și m-am apucat s-o recitesc special pentru întâlnirea clubului. Totuși, lunea trecută nu recitisem decât prima jumătate (însă între timp am terminat-o, mi se părea o poveste prea faină ca s-o abandonez, chiar dacă știam ce urmează să se întâmple), dar a fost de-ajuns ca să-mi reamintesc de ce îmi plăcuse povestea: autorul nu încearcă să convingă pe nimeni de nimic, el doar prezintă o situație și lasă fiecare cititor să tragă propriile concluzii. Bineînțeles, nu e nimic prezentat în mod obiectiv pentru că nimeni nu e cu adevărat obiectiv, însă în fiecare rând se vede sinceritatea, se vede că Phillip K Dick nu încearcă să cosmetizeze nimic.

Tocmai de aceea, atunci când am fost întrebați cum ni s-a părut romanul comparativ cu altele semnate de același autor (în cadrul Clubului s-au mai dezbătut Ubik și Omul din castelul înalt, deci era ușor de presupus că nu ne aflam la primul contact cu acest autor), eu am răspuns că mi-a plăcut mai mult (eu n-am citit decât Ubik și câteva povestiri scurte). Mi-a plăcut lumea din Ubik, însă aici l-am simțit pe omul din spatele cuvintelor, am simțit greutatea acestora, dar și sinceritatea lui, așa că a fost mai ușor să mă atașez emoțional. Bineînțeles, părerea mea n-a fost singura, alții au considerat că alte scrieri ale sale au fost mult mai bine și că această carte e bună doar pentru a-i arăta unui drogat cum e văzut el din exterior...

Paradoxal, mie mi s-a părut exact pe dos: că e o carte care îi arată unui om cum se vede lumea dependenței din interior, de undeva din adâncurile unei minți consumate de nevoia de următoarea doză... Tocmai de acceea mi se par faine aceste întâlniri, ne dau ocazia să vedem cât de diferită poate fi aceeași carte pentru mai mulți oameni.

Pe parcursul serii, am mai discutat despre stil, despre modul în care paragrafe scrise normal se împletesc cu paragrafe scris în italic, amplificând senzația de vertij resimțită de personaj, dar și despre diversele fixații ale unora dintre protagoniști, fixații care ni s-au transmis și unora dintre noi (am fost destui care chiar am fi vrut să știm cine a defectat aparatul lui Arctor). Și bineînțeles că n-am putut să nu comparăm cartea cu ecranizarea acesteia, care a fost filmată și apoi transformată în animație printr-un procedeu despre care am aflat și eu că se numește rotoscopie. Cred că e prima dată când am văzut și eu filmul unei cărți discutate la Club, așa că am putut să fiu de acord cu ceilalți când am tras concluzia că e probabil una dintre cele mai fidele ecranizări ale unei cărți. Deși în film 2 personaje din carte au fost îmbinate într-unul singur, sunt multe multe scene care sunt luate pur și simplu din carte, sunt dialoguri întregi care n-au suferit nicio modificare... Atunci când am văzut filmul, chiar aveam senzația că recitesc cartea.

Și la final, pentru că ne aflam (și ne aflăm în continuare) în perioada sărbătorilor de Crăciun, am primit fiecare câte un volum cadou. Eu mi-am ales Amintirea albastră a Pământului pentru că îmi place cum sună titlul.


Următoarea întâlnire o să aibă loc anul viitor (ce-mi place să zic asta la sfârșit de an!) și s-ar putea să ni se rezerve o mare supriză, despre care o să vă dau mai multe detalii pe măsură ce acestea se confirmă :)

luni, 22 decembrie 2014

Jurnal: Un weekend genial

Cred că vacanța de Crăciun a fost unul din cel mai așteptate momente ale acestui an pentru mine, aproape comparabil cu Gaudeamus-ul, ceea ce spune multe despre câte de obosită sunt eram. Tocmai de aceea, am hotărât s-o încep în forță, cu un weekend din care am iubit fiecare clipă:

Sâmbătă am fost la o petrecere de Crăciun cu niște oameni faini din facultate, ceea ce e mai puțin relevant relativ la conținutul blogului, dar m-am simțit genial, am râs cu toții, au fost cadouri interesante, povești memorabile și vin fiert, deci pe scurt distracție și voie bună. Totuși, a fost o chestie care mi s-a părut extrem de amuzantă și pe care nu pot să nu o împărtășeșsc cu voi: de la un moment dat încolo, am început să vorbesc cu un tip despre SF-uri... și am stat de vorbă despre cărți geniale toată noaptea! Tipic mie, dintr-o gașcă de oameni care discută despre diverse, eu ajung să vorbesc numai despre cărți :)) Nu mai e cazul să spun că m-am simțit excelent și că Lista mea s-a prelungit enorm, nu?

Duminică însă... duminică am fost complet și iremediabil dusă cu pluta. Am decis cândva săptămâna trecută că măcar o dată în viață trebuie să fac și eu ceva complet nebunesc, așa că duminică pe la prânz m-am suit într-un tren și m-am dus la Brașov pentru câteva ore. Singură. La Brașov. Unde am mai fost doar o dată cu niște colegi. Motivul, însă, a meritat nebunia: am fost la Cenaklubul Tiuk! unde invitat special era Flavius Ardelean (A.R. Deleanu) și cum el a renunțat de tot la apariții publice pe la începutul toamnei, am zis că pur și simplu nu pot rata această excepție, mai ales că ar fi fost prima dată când aș fi participat la o sesiune de Q&A cu el.


Evenimentul a avut loc la Rockstadt și pentru că ne aflam chiar la om acasă, au fost destui prieteni de-ai lui în public, deci atmosfera a fost foarte relaxată. Am avut parte și de un moment de lectură, despre care v-am zis în nenumărate rânduri că în cazul lui e ceva prea fain, care nu se poate povesti și chiar așa a fost. N-a dat chiar tot ce poate, dar a fost destul încât la un moment dat să trebuiască să lupt cu niște lacrimi, plus că finalul mi-a dat încă o dată fiori (a citit Cea mai bună dintre lumile posibile din Bizaroproze care e o porție mare de mind-fuck, cu garnitură și supliment, nu doar datorită ideilor, care te fac să exclami „what the fuck?!” cel puțin o dată pe pagină, dar mai ales datorită modului în care le folosește, în care sunt exploatate niște chestii foarte umane într-un cadru foarte non-uman... fiori pe șira spinării și creier explodat, cam asta e senzația).

În partea a doua, Q&A-ul despre care povesteam, s-au pus întrebări chiar interesante. Am aflat diverse detalii despre cum, cât, când, dar mai ales de ce scrie, ne-a dezvăluit câteva informații despre proiectele pe care le are în lucru, s-au dezbătut niște concepte care i se par faine ca idee, dar despre care nu crede că ar funcționa pe piața actuală, s-au aruncat și câteva idei despre publicul său și dacă scrie gândindu-se la cititori, Ecaterina Boricean, cea care i-a ilustrat acest volum a fost și ea prezentă și ne-a spus câteva cuvinte... Pe scurt, a fost un fel de „everything you wanted to know and more”. Așadar, concluzia mea a fost că a meritat să mă „bucur” de o călătorie cu CFR-ul (no, acuma sincer, singura parte nasoală a fost că trenul de întoarcere a avut întârziere și am prins la mustață ultimul metrou spre casă, altfel a fost chiar ok, comparativ cu niște amintiri pe care le am de prin copilărie despre trenurile din România...)

Cam așa a arătat începutul meu de vacanță și dacă aceste 2 zile sunt un indicator despre cum vor fi cele două săptămâni care urmează, atunci înseamnă că o să-mi încarc cu adevărat bateriile pentru anul care vine :)

miercuri, 17 decembrie 2014

Recenzie: Endgame. Jocul Final: Convocarea

Atunci când am aflat prima dată despre această serie și despre conceptul interactiv din spatele ei, m-am entuziasmat destul de repede pentru că ideea ca o poveste să iasă din paginile unei cărți direct în realitate e foarte faină. Citind despre roman și povestindu-vă și vouă despre el, mi-am creat niște așteptări: credeam că urma să am parte de o poveste nu foarte impresionantă, dar cu o parte interactivă care urma să mă dea pe spate. Rezultatul final a fost exact pe dos: mi-a plăcut povestea, dar partea interactivă a lăsat de dorit.

Povestea:
12 meteoriți ajung pe Pământ, provocând numeroase victime și oferind un subiect pentru presa din întreaga lume pentru câteva săptămâni bune. Însă adevărata semnificație a acestor impacturi o cunosc doar câțiva: meteoriții purtau fiecare câte un prim artefact care să-i conducă pe cei 12 jucători care reprezintă 12 seminții ale Pământului către locul unde va începe Jocul Final, un joc fără reguli, coordonat de niște ființe din alte lumi, care aparent sunt cei care ne-au creat. Jocul va avea un singur învingător, iar premiul lui va fi salvarea tuturor oamenilor care fac parte din aceeași seminție cu a învingătorului. Jocul Final e moartea, iar miza e viața.

Părerea mea:
... ei bine, părerea mea îmi e neclară până și mie. O să iau pe rând fiecare element din carte, și la sfârșit tragem linie, adunăm și vedem ce iese :))

O să încep cu partea interactivă a cărții, pentru că de ea eram cel mai entuziasmată. În primul rând, în mod clar romanul a fost făcut ca să fie citit pe tabletă. Am apreciat faptul că toate link-urile au fost prescurtate, dar după ce am scris greșit un link de 3 ori, am început să-mi doresc cu ardoare să pot da click pe pagina fizică a romanului și să mi se dechidă pagina de net în browser. Oricum, nu asta a fost problema mea, în final am reușit să descopăr paginile spre care trimite cartea... Ele au fost de fapt problema. Mă așteptam la enigme care să mă provoace să le rezolv, mă așteptam la joculețe deștepte sau la informații interesante. În schimb, primul site care îmi cerea să găsesc o parolă avea drept indiciu un filmuleț de vreo 10-20 de minute pe care nu am găsit puterea să-l văd.
Filmulețul, postat mare și clar pe youtube, avea ca temă o teorie a conspirației oarecum amuzantă din cele 3 minute pe care am apucat să le văd, pentru că lega uniformele poliției lui Hitler de robele judecătorilor din ziua de azi, care toate se legau de Saturn și de mitologie. Până aici, totul ok, puțină distracție, ceva paranoia, dar filmulețul era realizat în modul ăla absolut hidos, cu imagini abstracte care se succed uneori extrem de rapid și alteori prea lent, povestea era recitată pe un ton monoton și foarte încet, aproape acoperită complet de o muzică psihidelică și de efecte sonore din seria creepy-alien-stuff... o fi fost 1 noaptea și eram eu obosită, dar și în miez de zi și plină de energie nu mi se pare ok să îți pui cititorii să asculte așa ceva. Am încercat de 3 ori să-l văd, am rezistat cel mai mult 3 minute, așa că am decis că asta clar nu e de mine și am lăsat-o baltă. Am mai încercat la un moment dat alt filmuleț, dar am dat, desigur, peste alt conspiraționist cu un filmuleț mai bine făcut, dar cu o poveste de 2 bani, deci am lăsat-o baltă definitiv și am decis să mă concentrez pe carte.

Povestea în sine chiar are câteva idei foarte faine strecurate în acțiunea pe care se axează Jocul... atât de faine că mi-am dorit mai mult. Voiam să știu povestea din spatele Jocului și a extratereștrilor, modul cum a apărut ideea de Joc, cum au aflat semințiile de el, cum au știut ce se va întâmpla și ce vor trebui să facă, cum și-au gândit strategiile... ceva, orice! Abordarea a fost dubioasă din punctul ăsta de vedere pentru că majoritatea jucătorilor păreau că sunt doar mașini de ucis care joacă doar pentru supraviețuire, dar nu-și pun aproape nicio întrebare sau și mai rău, încep să și le pună abia acum... au avut mii de ani la dispoziție, fiecare jucător devenea neeligibil la 20 de ani, deci avea timp berechet să studieze ideea asta de joc... am înțeles de ce unii nu au făcut-o, dar chiar toți? Serios?! Doar ne antrenăm și vedem abia atunci despre ce e vorba, așa merge treaba?!
Totuși, totuși, poate a fost mai bine așa pentru că acum nu există aproape nicio certitudine despre nimic. Am eu niște bănuieli de care sunt sigură în proporție de 90% și mi-ar plăcea ca intuiția mea să fie corectă și povestea să meargă într-o direcție nouă, diferită de „jucați până la ultimul”, dar rămâne de văzut. Dacă am dreptate, dar povestea nu merge cum sper eu, atunci sper măcar ca finalul să fie al naibii de nefericit. Vedem. Cert e că povestea a avut destule detalii suficient de captivante cât să vreau să știu mai multe. Mult mai multe.

Dacă am pomenit de abordare, să ajung și la stil... La început, a fost dezastruos. Repetitiv, frustrant, aceleași fraze care nu aduceau niciun detaliu în plus, reacții seci și scrise aproape în sictir pentru personajele ale căror vieți se schimbau, stereotipuri mari cât China... eram sigură că o să fie o corvoadă terminarea cărții. Și apoi, pe undeva, după ce lucrurile se pun în mișcare și are loc Convocarea, ceva se schimbă. N-am mai sesizat nicio problemă, nu m-a mai deranjat aproape nimic. Spun aproape pentru că intervine din nou elementul de interactivitate: din când în când, aparent întâmplător, apare câte un detaliu prea precis care mă scotea din starea în care eram atentă la poveste și mă arunca înapoi în realitate, întrebându-mă de ce zice acolo că a alergat cu 5,6 secunde mai repede, când cu două rânduri mai sus nu era atât de precis. În rest, după ce am trecut peste partea de început, lucrurile au curs frumos.

Și ajung la partea mea preferată: personajele. Mi-am luat diploma în reținerea detaliilor despre personaje la școala ASoIaF a lui George RR Martin, așa că n-am avut probleme să rețin 12 omuleți. Ba chiar mă trezeam ocazional râzând când mai apărea câte un personaj despre care nu mai știam nimic de mult și mă gândeam că sigur se vor plânge mulți de treaba asta. Mie mi-a plăcut ca procedeu, pentru că am avut ocazia să descopăr moduri foarte foarte diferite de a aborda Jocul, am descoperit puncte de vedere extrem de diverse asupra scopului acestui Joc și așa am putut afla mai multe despre el. Din nou, mi-ar fi plăcut ca familiilor personajelor să le fi păsat puțin mai mult de Joc și să se știe mai multe despre el, dar au fost câteva momente când am descoperit câte o piesă din puzzle alături de un personaj sau altul și mi-a plăcut imaginea de ansamblu pe care o aveam doar eu. Acum, cu unele din personaje am avut eu niște probleme, dar nu cu felul în care au fost scrise (deși în unele cazuri erau cam multe stereotirpuri pentru gustul meu), ci cu persoanele în sine. În special cei doi americani din SUA m-au călcat pe nervi, erau mult, mult prea naivi, vedeau lumea prea romanțat și uneori au dat dovadă de prostie pură. Mi-aș fi dorit să moară repede, ca să scap de chinul de a citi despre prostia lor.
În schimb, au fost și niște personaje puternice, de care mi-a plăcut enorm și cu care chiar am ajuns să țin, chiar dacă poate nu eram de acord cu abordarea lor asupra jocului... Ba chiar și unele dintre personajele pe care le-am detestat cu pasiune aveau niște idei și abordări care mi s-au părut foarte foarte deștepte. Dar dacă tot am pomenit de GRRM mai sus, într-un stil foarte a la Game of Thrones, personajul meu preferat a murit la final... Nu vă spun cine e, ca să nu dau spoilere, dar în cartea următoare sigur o să-i duc lipsa...

Bun, și acum să tragem linia promisă... În final, mi-a plăcut romanul suficient de mult cât să-l recomand în continuare pentru că are câteva idei faine prin el, mi-a generat suficiente întrebări cât să vreau să citesc romanele următoare a avut personaje suficient de bune încât să mă atașez de ele, e destul de alter cât să se citească extrem de repede... Concluzia mea e că dacă s-ar fi renunțat la toată partea de interactivitate și autorii s-ar fi concentrat pe poveste, pe a o explica și pe a o face ceva mai clară, atunci chiar ar fi putut ieși un roman genial. Totuși, chiar și așa e destul de bun, dacă vreți să vedeți cum teoriile conspirației au fost transformate într-o poveste coerentă (deocamdată), recomand.

Mulțumesc editurii Trei pentru ocazia de a citi acest roman.

duminică, 14 decembrie 2014

Leapșa: Problemele cititorilor

Mulțumesc mult Leontinei pentru leapșă, chiar mă gândeam zilele trecute că nu am mai rezolvat de mult una și așteptam vacanța de iarnă, când pun pariu că o să fie plin de provocări în blogosferă. Anyway, here it goes:

1. Ai sute de cărți care așteaptă să fie citite, cum naiba alegi dintre ele care să fie următoarea ta lectură?
În ultimul timp, numărul de cărți necitite a crescut îngrijorător de mult, așa că acum pur și simplu mă gândesc care e cartea pe care m-aș simți cel mai vinovată dacă n-aș începe-o în clipa aia. O singură dată am pierdut o zi de lectură încercând să aleg, și de atunci, când nu pot hotărî, decât să pierd timp aiurea, cer părerea oricui se află prin preajmă. De obicei, asta mă ajută să-mi dau seama ce vreau eu să citesc de fapt - doar întrebați-o pe soră-mea, au fost câteva ocazii când i-am cerut părerea și am ales exact pe dos :)) - dar uneori chiar țin cont de alegerile altora.

2. Ești la jumătatea unei cărți și nu-ți place. O lași baltă sau continui să citești?
Apropo de timp pierdut... nu mă opresc, sunt incapabilă să mă opresc. De fapt, chiar sper ca la un moment dat să-mi treacă, dar între timp, am doar una sau două cărți abandonate definitiv fără să le fi terminat și sunt momente când mă gândesc serios să le reiau. Părerea mea e că dacă un om a scris cartea aia, i-a fost publicată și dintr-un motiv sau altul m-am apucat de ea, atunci ar trebui să văd de ce a scris-o, ce a vrut să spună sau să transmită... așa că o citesc până la capăt, sperând să fiu surprinsă plăcut. Uneori sunt, uneori îi blestem impulsul „creator”...

3. Vine sfârșitul anului, iar tu ești atât de aproape, dar atât de departe de a-ți atinge numărul de cărți pe care ți le-ai propus să le citești anul ăsta. Mai încerci să prinzi din urmă? Și dacă da, cum?
Ha! În ciuda tuturor chestiilor care au încercat să-mi mănânce timpul, am reușit să-mi ating și să-mi și depășesc țelul de 50 de cărți (sunt la a 56-a!) Teoria mea e că ar trebui să pot să citesc 52 de cărți pe an, adică fix una pe săptămână, dar anunț 50 pe Goodreads că e rotund... Totuși, adevărul e că nu citesc de dragul unui număr, citesc pentru că îmi place, deci și cu numărul atins și fără, eu la sfârșit de an devin devoratoare de cărți pentru că e vacanță, e frig și urât afară, deci e momentul potrivit să mă dau jos din pat doar ca să schimb cartea terminată cu alta nouă.

4. Coperțile unei serii care-ți place nu se potrivesc. Cum reacționezi?
Oh, well... Aș vrea să spun că mă afectează chestia asta, știu că am vociferat foarte serios când am văzut coperțile de la seria hardcover de la Cântec de gheață și foc (încă nu-mi plac) și nici de coperțile trilogiei Prima lege n-am fost încântată la început (acum mă mai gândesc)... dar de fapt, o dată ce o carte a ajuns la mine, poate să aibă o copertă desenată de un copil de o lună, editată de un motan care s-a plimbat peste tableta grafică și așa mai departe, mă lasă rece. La o carte, contează ce e înăuntru, restul e doar marketing.
Bineînțeles, ce am zis mai sus nu se aplică atunci când e vorba de copertele cu adevărat bune, cele care se potrivesc atât de bine unei cărți încât atunci când le vezi, zâmbești măcar pe dinăuntru. Și mai sunt și coperțile care sunt atât de geniale încât se contopesc cu cartea în sine și rezultă artă pur și simplu - aici am un exemplu foarte clar în minte. Hint: e un volum recent apărut pe piață, micuț, bizar și absolut genial. Cine se prinde primește... absolut nimic, pentru că e mult prea simplu!

5. Toată lumea iubește o carte care ție nu-ți place. Cu cine totuși împărtășești opinii asemănătoare?
Nu cred că oamenii care citesc acest blog au aceeași părere cu mine mereu, dar cred sincer că în fiecare caz, luat separat, mai există persoane care mă citesc și care sunt de acord cu mine. Cât despre „viața reală”... exceptând persoanele cu care mă întâlnesc la evenimente literare - pe care, apropo îi văd mult, mult mai rar decât mi-ar plăcea... ceea ce pe de-o parte e bine, pentru că mereu ajunge să-mi fie dor de ei și să aștept cu nerăbdare să ne întâlnim din nou - dacă dintre oamenii pe care îi văd zilnic aș găsi câțiva cu care să pot vorbi timp de măcar 5 minute pe zi despre cărți fără să am senzația că enervez pe cineva sau că devin persoana aia cu o idee fixă căreia nu-i mai tace gura, atunci aș fi atât de fericită încât nu mi-ar mai păsa cât coincid gusturile noastre.
Deocamdată încerc să corup un om să citească ceva fain... să vedem ce iese din asta :)

6. Citești o carte și ești aproape de a începe să plângi în public. Ce faci?
O să plâng, desigur... și oricum, care sunt șansele ca străinii ăștia din metrou să mă mai vadă vreodată? Și de fapt cui naibii îi pasă, dacă e o carte bună, they should know, și ce semn mai bun decât un cititor în lacrimi? Dar deocamdată încă nu mi s-a întâmplat. Am râs aiurea prin metrou, dar n-am plâns niciodată.... încă :))

7. Ultima carte dintr-o serie care-ți place tocmai a apărut, însă nu mai ții minte nimic din volumele anterioare. Recitești volumele? Sari peste ultima carte? Cauți rezumate? Plângi în frustrare???
Mi s-a întâmplat o singură dată să încep un volum 2 și după vreo 10-20 de pagini să-mi dau seama că nu pricep nimic fiindcă nu-mi amintesc nimic. Era o serie ușor de citit, așa că până seara recitisem primul volum și îl reluasem pe al doilea, dar pe undeva prin subconștient m-am decis că asta a fost un semn că seria aia nu e chiar atât de bună... acum să vedem dacă volumul 3 îmi schimbă părerea sau nu (de data asta n-o să mai recitesc nimic, dacă nu pricep ceva, o să caut pe google). Și nu, chiar n-am de gând să menționez despre ce serie e vorba. O să spun în recenzie, după ce citesc cartea.

8. Nu vrei ca nimeni, NIMENI, să-ți împrumute cărțile. Cum le spui oamenilor, politicos, „nu” atunci când te întreabă?
Legat de ce-am zis mai sus, momentan sunt atât de ahtiată după oameni cu care să discut despre cărți încât am ajuns să mă ofer eu însămi să le împrumut chestii. N-o fac chiar cu inima ușoară, dar până la urmă cărțile se mai pot și înlocui, plăcerea de a discuta despre o carte nu.
Bineînțeles, dacă e vorba de o carte cu valoare sentimentală pentru mine, lucrurile se schimbă complet, you have to be fucking special to get it. Adică trebuie să vreau cu adevărat să citești cartea aia. Dacă totuși nu vreau să împrumut ceva, spun pur și simplu că nu dau cartea aia din casă nici plătită. Nu numai că asta funcționează perfect, dar îi și sperie binișor pe oameni pentru că încep să înțeleagă că mie nu-mi plac cărțile, ci le iubesc cu pasiune și când ai de-aface cu un astfel de om, n-ai tupeul să riști să umbli cu obiectul obsesiei pasiunii lui.

9. Ai început și ai lăsat baltă cinci cărți luna trecută. Cum treci peste sentimentul enervant de neputință când vine vorba de citit?
Mda, serios, asta n-o să se întâmple niciodată. Nu abandonez cărți. Nu pot. Uneori, chiar aș vrea să pot, dar nu... Dacă totuși întrebarea s-ar fi referit la o lună fără citit deloc, asta am pățit. Nu pentru că intrasem într-un reading slump (no, ce e aia? cum să n-ai chef de citit?), ci din lipsă de timp. Am detestat enorm sentimentul și m-am îngropat într-o carte cu prima ocazie. E cel mai bun mod de a depăși frustrarea.

10. Sunt atât de multe cărți care apar în această perioadă și abia aștepți să le citești! Cât de multe dintre ele chiar îți cumperi?
Am observat că tendința cărților care îmi plac cu adevărat e să apară în valuri la târgurile de carte. În rest, apar mai rar și de obicei destul de distanțat unul de altul cât să mi le permit la lansare. Sunt fanul reducerilor, dar dacă merg la o lansare, o să cumpăr cartea. Dacă nu se face o lansare, atunci mai am o șansă să cumpăr volumul mai târziu, la un preț mai mic. Revenind, spuneam de târguri... atunci am mereu bani puși de-o parte, deci le iau atunci. Bine, nu înseamnă că pot mereu să-mi cumpăr ce vreau când vreau, sunt încă multe cărți pe care mi le doresc și pe care nu le am. Dar eu zic că raportat la banii mei de buzunar, cumpăr enorm de mult. Și că tot veni vorba de bani, le mulțumesc tuturor celor care au încredere în mine și îmi oferă cărți pentru recenzii. Pe lângă faptul că încă nu cred că mi se întâmplă cu adevărat asta, fără ei biblioteca mea ar fi fost ceva mai goală și frustrările mele interne ar fi fost mult, mult mai mari. Sunteți minunați, îmi faceți zilele frumoase și vă mulțumesc din suflet.

11. După ce ți-ai cumpărat cărțile pe care abia așteptai să le citești, cât timp va mai trece până când chiar vei începe să le citești?
God, leapșa asta e deprimantă. No offence creatorilor ei, dar serios, e extrem de trist să te gândești la toate astea. Mult, la naiba, durează mult. Am cărți necitite de ani de zile. Serios, ani! Și vreau să le citesc, chiar vreau, dar ziua are 24 de ore și viața mănâncă atât de multe din ele, plus că mereu apar alte cărți... între timp, volumele stau pe rafturi, mă privesc cu ochi triști (da, din nou, cărțile mele necitite au ochi triști, deal with it) și așteaptă cu încredere să le vină rândul, frângându-mi mie inima...

Bun, acum că simt nevia să mă duc să-mi cer scuze de la biblioteca mea, ofer ocazia de a se deprima și Veronicăi, lui Pufuleț, lui Răzvan, fetelor de la Dreams Have Wings, și Corinei.

sâmbătă, 13 decembrie 2014

Am invadat FILB-ul

Deși seara dedicată SF-ului din cadrul Festivalului Internațional de Literatră București a avut loc cu o săptămână în urmă, articolul meu apare cu acest „magnific” delay pentru că finalul de an la facultate e cel din liceu ridicat la pătrat, care e cel din generală ridicat la pătrat... pe scurt: deadline-uri multe, timp puțin, oboseală la cote maxime. Totuși, acum că am găsit în sfârșit timpul necesar ca să-mi fac ordine în gânduri și notițe, mă bucur că am avut ocazia să citesc impresiile altora înainte s-o scriu pe-a mea.

Mai exact, m-am bucurat să citesc articolele celor care au reușit să ajungă la MȚR în toate cele 4 seri dedicate festivalului, pentru că majoritatea au tras concluzia că iubitorii de SF au „invadat” locul, umplând sala. Nu mi-am putut reține un mic zâmbet citind asta și sper ca tocmai de aceea seara dedicată celui mai fain gen de literatură (se vede că sunt perfect obiectivă, nu?) să devină o parte consacrată a festivalului, mai ales că am înțeles că sâmbătă a fost prima dată când organizatrii au trebuit să ceară politicos încheierea discuției pentru că se depășise deja timpul alocat... Ei, ce ți-e și cu sefiștii ăștia, pentru noi timpul e jucărie, îl oprim, pornim sau încetinim după bunul plac!


Revenind la seara literară, evenimentul a început cu o lectură publică a fiecăruia dintre cei 4 autori invitați (Paul McAuley, Richard Morgan, Sebastian A. Corn și Michael Haulică), un moment gândit foarte atent de organizatori, care au oferit tuturor celor prezenți o traducere în limba română a fragmentelor citite de cei doi britanici. De asemenea, pentru mine a fost un moment de mândrie foarte plăcut pentru că din cele 4 fragmente ascultate, cel citit de Richard Morgan a fost singurul pe care nu-l știam. Totuși, plănuiesc să remediez foarte repede scăparea, pentru că Richard Morgan știe să se vândă foarte bine, a reușit foarte repede să-mi trezească interesul pentru romanele sale, plus că omul chiar știe să citească! Sunt foarte puțini oamenii care știu să și interprezteze ceea ce citesc în așa fel încât să te facă să vrei să citești la rândul tău cartea, iar el mi s-a părut unul dintre ei. Totuși, n-a fost singurul care a captivat cu adevărat sala, Mike Haulică stârnind nu numai interesul, dar și amuzamentul sălii atunci când a citit un fragment din Transfer.

Mai departe, moderatorul discuției, Oliviu Crâznic, i-a provocat pe invitați să ne povestească despre debutul lor. Poveștile au avut în comun ideea că o dată ce îți dai seama că ai niște povești de spus, o dată ce înțelegi că ești scriitor, vei scrie acele povești și apoi te vei chinui să le vezi publicate, indiferent dacă asta înseamnă că va trebui să rescrii o poveste și să o trimiți iar și iar până când va fi acceptată sau dacă va trebui să scrii povești scurte până ajungi să-ți faci un nume și poți trece mai departe. Au fost și câteva povești amuzante despre edituri sau reviste care au acceptat un text și apoi au dat faliment sau au dispărut înainte ca textul să fie publicat.

Apoi discuția a trecut la dificultățile în ceea ce privește „meseria” de scriitor. Paul McAuley a fost scurt și la obiect: una dintre cele mai mari probleme în momentul actual o reprezintă piratarea pentru că extrem de neplăcut să vezi cum munca ta e răspândită fără ca aceia care fac asta să înțeleagă că actual de a cumpăra o carte e o dovadă de respect pentru munca scriitor, un mod de a o răsplăti. Desigur, orice autor se bucură să fie citit, dar oamenii ăștia au și ei nevoie să trăiască (faptul că unii chiar pot trăi din asta prin alte părți e altă discuție la care ajung mai târziu). Richard Morgan consideră că partea cu adevărat dificilă e începutul, e lupta pentru a te face cunoscut, pentru a-ți construi un nume. Mai apoi, desigur, apare și problema reinventării constante, faptul că întotdeauna se poate găsi cineva care să spună că romanul tău seamănă cu vreunul scris cu cine știe câte decenii în urmă, așa că e dificil și să îți menții un grad de prospețime a ideilor... dar totuși, concluzia lui a fost că o dată ce ești full-time writer, o dată ce reușești să trăiești efectiv din scris, viața ta e mult, mult mai ușoară decât a multora, așa că nu prea mai ai dreptul să te plângi. În schimb, Sebastian A Corn consideră că e dificil faptul că o dată ce înțelegi că ești scriitor, că ai nevoie să faci asta, îți pui pielea pe băț pentru că e ceva care te consumă, îți mănâncă timp și resurse și îți aduce în schimb doar beneficii de ordin spiritual, pentru că în niciun caz n-o faci pentru bani. Nu la noi, cel puțin. Michael Hăulică s-a plasat la capătul opus al spectrului, spunând că marele dezavantaj al unui scriitor e că gândește ca un scriitor român, că dacă vrei cu adevărat să reușești poți, dar e de muncă și asta îi sperie pe mulți...

Următoarea întrebare cu care i-a provocat Oliviu a fost ce influență a avut slujba pe care o au sau au avut-o asupra scrierilor lor. Răspunsul general a fost că nu prea mare, dar Paul McAuley a spus-o frumos, s-a referit la faptul că nu prea îi place să se gândească la sursele sale de inspirație, că scrisul e ca mersul pe biclicletă: o dată ce începi să te gândești la modul în care mergi pe ea, începi să te dezechilibrezi și nu-ți mai iese. Iar Richard Morgan a înveselit toată sala povestindu-ne despre faptul că în Marea Britanie, profesorii trebuie deseori să fie un fel de hipioți care îți lasă studenții să se exprime... doar că uneori, unii din ei sunt niște persoane de-a dreptul iritante, așa că toate sentimentele reprimate, el le vărsa în cărțile sale. Și Sebastian A Corn ne-a împărtășit o idee interesantă: munca sa de doctor l-a ajutat la documentare, dar nu neapărat din punct de vedere științific, deoarece prin natura meseriei sale, el intră în conctact cu o mulțime de oameni care se deschid în fața lui, povestindu-i tot felul de lucruri utile. Și tot despre documentare ne-a vorbit mai departe și Mike Haulică, trăgând concluzia că un autor de SF trebuie să fie mereu foarte atent atunci când scrie, pentru că e foarte probabil ca printre cititorii săi să se găsească un specialist într-o anumită ramură a științei care să-i poată demonta scrierile dacă acestea nu sunt coerente.

Înainte să trag câteva concluzii din această întâlnire între autori de la noi și de peste hotare, mai e un singur moment deosebit din seara aceea despre care vreau să vă povestesc: întrebați despre premiile literare și modul în care acestea i-au influențat, cei doi autori britanici au început să discute despre premiile Philip K. Dick pe care le-au câștigat, jucțndu-se cu cuvintele spre deliciul tuturor celor prezenți. Și Sebastian A Corn a completat momentul cu o povestire de pe meleagurile noastre: dorind să participe la un concurs care avea printre cerințe mențiunea că un autor nu poate trimite mai mult de un text, scriitorl a făcut rost de 3 mașini de scris și de foi cu texturi diferite și a trimis nu mai puțin de 8 texte, fiecare semnată cu alt pseudonim. A primit vreo 2-3 premii și vreo 5 mențiuni...

Spuneam mai sus că trăitul din scris e o discuție separată... problema a fost atinsă doar tangențial o singură dată pe parcursul serii, atunci când Sebastian A Corn a menționat că e greu să compari România cu Marea Britanie pentru că e vorba de o popoulație diferită în primul rând ca număr, ceea ce înseamnă că la ei se discută plecând de la alte date; fiind vorba de mai mulți oameni în general, și de mai mulți care cumpără cărți în special, editurile au de unde să investească în autori, există bani și pentru salariile agenților literari - în România cică există unul singur... - și așa mai departe. Totuși, părerea mea a fost că în jurul acestei diferențe s-a învâritit întregul dialog din acea seară, diferența de mentalitate, de abordare, de percepție a ceea ce înseamnă iteratura și scrisul era enormă, se vedea că romțnii și britanicii veneau din lumi completamente diferite, deși practic toți au aceeași meserie... de fapt nu, mint, doar pentru britanici era o meserie, la noi părea un hobby, ceva ce faci din capriciu, nu pentru a-ți câștiga existența. Și mi s-a părut trist. Romantic, idealist, „noi scriem din pasiune”, dar trist. Și cel mai trist e că nu văd vreo schimbare în viitorul apropiat. Și mi-e ciudă, mi-e foarte foartă ciudă. Dar pentru că e ilegal să mergi să legi oameni de scaune și să-i obligi să citească (și oricum asta n-ar rezolva nimic, pentru că tot ce e făcut cu forța nu iese bine), o să mă limitez la a vă povesti despre cărțile care îmi plac mie, în speranța că vă pot corupe să le citiți și voi...

Totuși, nu vreau să închei pe un ton pesimist, pentru că mi-a plăcut enorm seara de la FILB, mi-a plăcut să-i ascult pe invitați, am aflat câteva lucruri foarte interesante despre cum merg lucrurile în spatele cortinei și despre ce înseamnă să fii scriitor, am stat de vorbă cu niște oameni foare faini... per total, a fost o seară care sper să se repete an de an!

luni, 8 decembrie 2014

Rezultatele concursului „Ilustrația bizară”

Cu două săptămâni în urmă, v-am provocat să dați frâu liber imaginației și să încercați să vă gândiți care ar putea fi subiectul unei povestiri descrise de o ilustrație dată. Ca să vă motivez, v-am oferit ca premiu un exemplar al volumului Bizaroproze, unul dintre puținele volume de pe piața de la noi care înaintea fiecărei povestiri are o ilustrațe sugestive.

V-am promis că voi alege câștigătorul folosind random.org, dar am primit niște răspunsuri atât de faine încât mi-ar fi părut rău ca niciunul dintre autorii lor să nu fie câștigător. N-am să-i nominalizez pe cei pe care i-am considerat finaliști, am să spun doar că n-am putut alege între ei. Și nici să folosesc random doar pentru o parte din concurenți nu mi s-ar fi părut corect. Tocmai de aceea, am încercat să pasez responsabilitatea altcuiva și, spre norocul meu, autorul volumului, Flavius Ardelean, a fost de acord să selecteze un singur câștigător.

Prin urmare, top 3 comentarii arată ca așa:

3. Eric Victor:
„Poza ma duce cu gandul la o persoana care isi cauta identitatea si nu o poate gasi din cauza presiunilor din jurul ei unde oamenii sunt falsi si tot ce s-a construit deja este greu de distrus.”

2. Emanuela Bercaru:
„Imaginea ma duce cu gandul la un criminal in serie de prin Londra anilor 1850, care omora femei cu varste cuprinse intre 20 si 40 de ani in functie de lungimea si forma parului, pentru a-si completa colectia personala de coafuri feminine cu cat mai multe modele posibile. Motivatia criminalului era data de faptul ca in familia sa exista un sindrom care avea ca efect lipsa pilozitatii capilare. Astfel, nici mama, nici bunica, nici sora sa nu aveau par pe cap, dar nici el, ceea ce atragea dupa sine bataia de joc a cunoscutilor si nu numai. ”

Și câștigătoarea este Leontina:
„Sincer, poza aia mă duce cu gândul la o poveste macabră care s-ar desfășura într-un circ, unul din ăla ambulant de preferință, în care actorii circului(nu știu cum să le zic altfel) ar avea ca principal scop acela de a convinge oamenii să se alăture circului pentru ca la final să le fure sufletele. Sau să fure sufletele tuturor spectatorilor. Ceva de genul ăsta. Pentru că ăsta ar fi principalul mod în care cei din circ supraviețuiesc.”

Felicitări! Aștept de la tine un e-mail cu datele personale (numele, adresa și numărul de telefon) la adresa jurnalul.unei.cititoare@gmail.com. E-mailul trebuie trimis de pe adresa cu care te-ai înscris în concurs în maxim 5 zile (adică până pe 12 decembrie, inclusiv).

Îi mulțumesc lui Flavius pentru că mi-a oferit ocazia să organizez acest concurs și vă mulțumesc tuturor celor care ați participat. Îmi place cum gândiți și sper să vă revăd pe blog, să mai schimbăm impresii despre cărți sau evenimente :)

duminică, 7 decembrie 2014

SF-ul a aterizat la British Council

Vineri seara, după o zi mai mult decât obositoare, am luat o bine-meritată pauză de la cotidian și m-am refugiat în biblioteca de la British Council unde, în cardul Festivalului Internațional de Literatură București, a fost organizată o întâlnire cu autorii britanici Paul McAuley și Richard Morgan, în cadrul căreia Mike Haulică, în calitate de coordonator al seriei de SF&F de la editura Paladin, a lansat câte un volum al fiecărui autor. Întâlnirea a fost moderată de Alis Vasile, Arts Project Manager la British Council.


Pentru mine, a fost prima întâlnire la care am luat notițe pentru că timp de două ore, s-au discutat subiecte foarte diverse, s-au spus multe lucruri pe care nu voiam să le uit și pe care am simțit impulsul să le notez. Din păcate, după ce m-am bazat atâta timp pe memoria mea, nu mi-a dat prin cap să vin cu un carnețel la mine, așa că toate observațiile au ajuns pe afișul evenimentului pe care l-am primit când am ajuns. Never again, de acum o să fiu pregătită!

Aruncând o privire peste ce-am notat, primul lucru care sare în ochi este un comentariu cu vreo trei semne de exclamare: „Alis și-a făcut temele!!!”. Am remarcat cu plăcere faptul că moderatoarea chiar a venit pregătită, cu romanele celor doi citite, așa că a putut dialoga cu ambii autori pe marginea cărților pe care le-au publicat; a pus întrebări foarte la obiect când a fost cazul și a avut grijă ca discuția să nu lâncezească în rest (deși, ca să fiu sinceră, autorii s-au descurcat de minune la acest capitol, preluau unul o idee de la celălalt și o duceau mai departe... adevărat, Richard Morgan a fost mult mai volubil, dar și Paul McAuley a avut destule lucruri faine de spus).

Discuția a început firesc, cu întrebări despre scris. Așa am aflat că lui Richard Morgan i-a luat 14 ani până să reușească să-și vadă cărțile publicate, dar și că de atunci a primit mereu contracte fără să fie întrebat dinainte despre ce va fi vorba în romanele promise. Și așa, discuția a migrat spre ideea de plan, cei doi scriitori fiind în tabere opuse: în timp ce Paul McAuley scrie urmând un plan, documentându-se temeinic dinainte, pentru ca în final să fie nevoit să scoată multe părți explicative din roman pentru a nu-l încărca, Richard Morgan scrie știind doar unde vrea să ajungă, unde e finalul (pe care îl folosește ca indicator ca să știe că a terminat), dar lăsându-se purtat de val, deseori descopperind că în final, romanul are alt subiect față de cel pe care îl intenționase. Tocmai de aceea, multe din momentele surprinzătoare pentru cititori au fost surpinzătoare și pentru el însuși: deoarece nu plănuise acele momente, dar ajunsese într-o înfundătură, a avut nevoie de un element neașteptat cu care să deblocheze situația.

Mai departe s-a discutat și despre literatura fantasy, despre care McAuley crede că îți permite să fii creativ înainte să te apuci de scris, pentru că în acest caz, procesul creativ constă în a crea întreaga lume în care îți vei desfășura povestea. Și de la ideea de lume s-a ajuns la întrebarea despre necesitatea unei hărți, cât e ea de importantă atunci când scrii fantasy. Ca și cum i s-ar fi ridicat mingea la fileu, în acel moment Richard Morgan s-a lansat într-o povestea foarte amuzantă despre cum a luat naștere harta din seria lui fantasy: după ce a publicat primul roman al seriei, a dat startul unei competiții în urmă căreia autorul celei mai reușite hărți a lumii lui Morgan urma să fie invitat la o cină cu scriitorul. În final, cea mai frumoasă hartă pe care a primit-o a fost complet greșită din punctul lui de vedere, însă la întâlnirea cu creatorul ei, în urma discuțiilor despre hartă, și-a dat seama că anumite detalii imaginate de el pur și simplu nu se potriveau unele cu altele - moment în care a intervenit McAuley, amintind de situații în care pe hărțile lumilor fantasy, multe lucruri nu aveau sens, precum deșerturi care nu erau plasate în spatele munților, deci care nu ar putea exista în realitate din punct de vedere climateric... Însă amândoi au căzut de acord că literatura fantasy e mult mai permisivă, deoarece multe probleme se pot rezolva dacă sunt motivate de faptul că e vorba de o lume magică.

Revenind la harta lui Morgan, autorul acesteia a revenit asupra hărții, a făcut corectările necesare și i-a trimis noul rezultat, pe care scriitorul l-a înrămat deasupra biroului... și astfel și-a dat seama cât de mult i-a ușurat munca acea hartă, pentru că mulțumită ei a putut vizualiza mult mai clar locul în care se aflau personajele, cum ar fi ales ele să călătorească între două puncte și așa mai departe... În schimb, Paul McAuley a mărturisit simplu: „NASA mi-a făcut hărțile.” Acțiunea romanelor sale având loc în spațiu, a apelat deseori la pozele furnizate de diverși sateliți sau roboți de explorare, folosind imaginile acelea drept ghid pentru a-și face poveștile cât mai veridice.

Un alt subiect de discuție care mi s-a părut extrem de interesant a fost ideea de limitare pe care ți-o dau volumele deja publicate. Un scriitor cu un plan bine pus la punct s-ar putea să se ciocnească mai rar de această problemă, însă Richard Morgan ne-a mărturisit că el o vede ca pe o limitare pe care sincer, o detestă. Tocmai de aceea, deseori între romanele sale trec perioade mari de timp, astfel încât inconsistențele (pe care unii fani le remarcă mult mai ușor decât însuși autorul) își pot găsi explicația în faptul că s-a scurs mult timp, deci evenimentele au fost reținute greșit. Totuși, nu a putut apela mereu la acest procedeu, uneori acțiunea a mai multe romane desfășurându-se într-un interval destul de mic de timp. Din nou a dat ca exemplu seria sa fantasy, unde s-a găsit deseori în situația de a avea unele idei care îi plăceau enorm, dar pe care nu le-a putut folosi pentru că ar fi contrazis ceva afirmat într-un roman deja publicat, și deci pe care nu-l mai putea modifica.

Restul serii, discuția a continuat pe teme care mai de care mai diverse, de la filme cu Bruce Willis la modul în care e predată istoria, de la clasicii englezi și până la războaiele mondiale... Din păcate, discuția a trebuit să se oprească undeva pe Marte - se dezbătea dacă e mai bine că avem posibiliatea tehnologică de a explora spațiul fără să riscăm vieți umane, deoarece trimitem roboți, sau dacă ar fi mai bine să mergem noi înșine, și s-a menționat faptul că, deocamdată, Marte e singura planetă cunoscută populată în întregime de roboți - pentru că expirase timpul, altfel noi am fi putut sta acolo mult și bine, pentru noi timpul se oprise încă de când veniserăm.

A urmat o sesiune de întrebări din public, ocazia cu care mi-am lămurit problema pe care am avut-o cu Războiul liniștit, care deși prezenta o lume extrem de avansată, avea drept protagoniști niște oameni cu aceleași porniri de maimuță. Totuși, se pare că volumul următor al seriei, Gardens of the Sun, lucrurile nu mai stau chiar așa, prin urmare nu pot decât să aștept cu nerăbdare ca romanul - în curs de traducere la Paladin - să apară și la noi. Între timp, pentru că toți cei care au pus întrebări au primit cadou cărți (cu care m-am lăudat deja pe facebook), pot să citesc romanul Omul negru al lui Richard Morgan pentru că scriitorul a fost foarte ușor de plăcut ca persoană și sunt curioasă dacă și cărțile sale sunt la fel. Plus că a menționat că el folosește literatura ca pe o metodă de a scăpa de toată furia acumulată, așa că mă aștept la o lectură cel puțin interesantă.

Pe lângă noile cărți și autografele de care sunt foarte mândră - apropo de ce vorbeam într-un articol recent, despre cum îmi place ca un scriitor să personalizeze momentele în care oferă un autograf, Paul McAuley mi-a împărtășit câteva detalii despre o ducesă engleză care îmi purta numele, în timp ce eu credeam că numele meu e extrem de străin vorbitorilor de limbă engleză, iar Richard Morgan ne-a povestit istoria fețișoarei pe care o desenează mereu atunci când semnează cărți - rămân cu câteva impresii despre modul în care literatura și piața de carte funcționează în Marea Britanie, dar și cu o ușoară tristețe știind că la ei un autor poate trăi din scris, având luxul de a se dedica în întregime operei sale, pe când la noi a fi autor nu e o meserie care să-ți pună pâine pe masă. De asemenea, și astfel de întâlniri cu publicul mi se pare că se desfășoară destul de diferit în UK, autorii sunt destul de deschiși, gata să răspundă oricărei întrebări, discuția curge firesc și pun pariu că și faptul că moderatorul le-a citit cărțile e la fel de firesc. Nu pot să spun că n-am asistat la întâlniri și dezbateri foarte faine în prezența autorilor români, dar asta a avut alt aer... unul pe care aș vrea să-l văd și la noi, dar care, deocamdată, pare puțin... SF.

joi, 4 decembrie 2014

Recenzie: Zei americani de Neil Gaiman

Povestea:
Shadow a fost condamnat la 6 ani de închisoare, dar deoarece comportamentul său a fost exemplar, urmează să fie eliberat după numai 3. Mai sunt câteva zile până la termen și viitorul arată cum nu se poate mai luminos: soția sa abia îl așteaptă, prietenul său cel mai bun i-a promis o slujbă... însă aerul încărcat ca înaintea unei furtuni nu prevestește nimic bun, iar viața are straniul talent de a se nărui ca un castel de cărți de joc.

Între timp, pe întreg teritoriul Americii, zeii oameilor se pregătesc pentru marea confruntare dintre cei vechi și cei noi. Zeii vechi sunt cei din mitologiile care ne sunt mai mult sau mai puțin familiare precum cea nordică sau cea egipteană, cei care au fost aduși pe pământ american de coloniști cu secole și milenii în urmă. Ceilalți, zeii noi sunt cei născuți din credința fără margini a americanilor, cei cărora oamenii își sacrifică timpul și viața clipă de clipă: zeii tehnologiei, ai banilor, ai autostrăzilor și avioanelor etc.

Însă într-o lume în care o prostituată, o pisică, un bețivan sau un puști gras pot fi de fapt zeități, nimic nu e ceea ce pare.

Părerea mea:
Ce m-a suprins cel mai mult la cartea asta a fost atmosfera. Nici acum, după peste 600 de pagini și încă vreo două zile de gândire, nu-mi dau seama exact cum a reușit Gaiman să transmită atâta stranietate... E suprinzător pentru că am înțeles și acceptat aproape complet regulile lumii zeilor vechi și noi, am înțeles și uneori chiar am rezonat cu majoritatea personajelor, umane sau nu, am fost complet absorbită de lectură, și totuși mereu am avut senzația că există ceva care nu e tocmai cum ar trebui să fie, ca și cum ceva ar fi puțin defazat, ceva la limita percepției, ceva în colțul ochiuli... Mă zgândără foarte rău faptul că nu-mi pot da seama cum și de ce am simțit asta, de ce lumea mi s-a părut stranie deși am înțeles-o, dar fapul că nu pot identifica precis cauza n-a diminuat cu nimic faptul că mi-a plăcut enorm Zei americani. Ba din contră.

Povestea în sine e foarte fain gândită și extrem extrem de bine documentată. Apar zei din nenumărate mitologii (nu doar europene, ha!) care interacționează foarte natural, deși în legendele care le-au dat naștere nu s-a întâlnit niciodată. Și la fel de fascinante sunt atât modul în care au ajuns zeii în America, cât și lucrurile de care au nevoie petru a rămâne puternici... atât cât se poate, într-o lume în care nume precum Horus sau Zoria sau chiar Easter (originea acestui nume, apropo de documentarea temeinică, e foartă faină) nu mai au niciun sens. Mi s-a părut genial faptul că un gest poate fi mai important decât intenția din spatele său sau faptul că o invocare făcută fără credință sau chiar fără intenție poate avea un impact major... eu cred faptul că lucrurile cu adevărat valoroase nu trebuie să arate spectaculos, dar întotdeauna am considerat că gesturile și ritualurile sunt mai puțin importante decât credința din spatele lor, așa că să pășesc într-o lume în care totul e exact pe dos a fost o experiență pe care n-am s-o uit prea curând.

Și de fapt acesta e un alt aspect al cărții care mi se pare fascinant: e foarte greu de uitat. Îți propune atâtea teme de gândire încât deși o închizi, nu poți să te desprinzi de poveste imediat. Și atunci când te trezești că te uiți cu atenție la trecători pe stradă, încercând să vezi daca vreunul din ei nu are vreo aură specială, deci atunci când ceea ce citești ajunge să influențeze modul în care percepi realitatea, înseamnă că ai citit ceva cu adevărat valoros.

Poate tocmai de aceea, cartea are o suită întreagă de premii la activ, cel mai interesant fiind faptul că a primit atât premii pentru care se acordă romanelor SF și Fantasy, cât și premii pentru genul horror. Asta că tot vorbeam de stranietatea cărții, e greu de încadrat într-un singur gen. Și pentru că judecători ai tuturor genurilor în care s-ar putea încadra s-au pus de acord, spunând că merită premiată, înseamnă că e un roman must-read. Și tocmai de aceea, mulțumesc editurii Paladin pentru că mi-a oferit ocazia să citesc acest volum și vi-l recomand cu căldură. Mai ales acum, că vine vacanța de iarnă, Zei americani e cartea perfectă cu care să te bagi sub pătură într-o zi friguroasă pe care vrei s-o petreci în pat, cu o carte bună.

luni, 1 decembrie 2014

Recenzie: A opta zi e-n fiecare noapte

Vi s-a întâmplat vreodată ca, fără să vă dați seama, din cauza unui sentiment puternic să strângeți ceva în mână, să vă încleștați degetele în jurul unui obiect oarecare cu atâta îndârjire încât să vi se albească încheieturile și totuși să nu vă dați seama că faceți asta, să nu sesizați gestul o vreme? Și apoi, când v-ați dat seama ce făceați, să deschideți pur și simplu palma și să simțiți ușurarea din mușchi, din piele?

Cam asta e senzația pe care ți-o dă lectura volumului de debut al lui Eugen Cadaru: că te-ai agățat cu îndârjire de niște idei, că strângeai lumea din jurul tău în pumnul logicii reci, chirurgicale, dar că acum sesisezi faptul că făceai asta și eliberezi pumnul, (re)începând să privești lumea cu acea naivitate sinceră a copilului care știe cu toată ființa lui că lumea din jur nu e cea pe care o descriu adulții în cuvinte seci, ci e un loc plin de culoare și magie în care lucrurile bune se întâmplă cu adevărat.

N-am să vorbesc despre genurile celor 15 povestiri, pentru că deși sunt diverse, eu le-am privit pe toate ca pe niște mici fisuri în realitate, ca pe niște universuri aproape identice cu al nostru, dar în care regulile sunt puțin - doar puțin - schimbate, în așa fel încât să poți crede în realitatea poveștii. Și faptul că realitatea pe care noi o cunoaștem și o luăm de bună e ușor schimbată prin intermediul unui personaj din basme, a unui gadget sau a unui ceva inexplicabil contează mai puțin decât sentimentul pe care ți-l dă lectura: unul luminos. N-am cum să-l descriu altfel, decât ca pe o senzație de lumină și de căldură, de relaxare și de eliberare.

E adevărat că uneori, autorul pare ferm hotărât să-ți transmită o lecție, dar modul blând în care o face e superb. Mereu mă așteptam ca un comportament considerat greșit să fie corectat cu mai multă sau mai puțină brutalitate de către forțele care guvernează lumile lui Eugen Cadaru, însă niciodată n-a fost vorba de o pedeapsă divină sau de o răzbunare a acestor forțe, ci pur și simplu în viața personajelor au avut loc niște evenimente pe care mai apoi a trebuit ca fiecare dintre protagoniști - și, prin extensie, fiecare cititor - să le interpreteze în modul său, să le potrivească propriei perspectivă, să le înțeleagă după cum dorește. E vorba despre a-i arăta cuiva un drum și apoi a-l lăsa să ia singur decizia dacă va păși sau nu pe el.

Mărturisesc că scriind aceste cuvinte, m-am concentrat mai mult asupra unui singur text decât asupra tuturor, luate la un loc. Mi-au plăcut toate, mi-a plăcut să regăsesc unele povești cunoscute (Moștenirea și Între oglinzi, care mi-au readus același zâmbet ca prima dată când le-am citit), mi-a plăcut diversitatea temelor, de la trecutul care nu trebuie uitat pentru că oricum nu poate fi șters (Comoara din camera de piatră), la societatea care te face prizonier fără să-ți dai seama, folsindu-se de dorințele și ambițiile tale ca să te prindă în plasa rutinei (A opta zi e-n fiecare noapte), la faptul că legendele și tradițiile nu s-au născut din neant, ci au o fărâmă mai mare sau mai mică de adevăr, în funcție de modul în care alegi să privești lumea din jur (În gară sau Ambasadorii), dar povestea mea preferată a fost Cum am devenit ecologist.

Pe scurt, e povestea unui softist născut și crescut la oraș (da, în mod evident m-am identificat cu el), care printre altele, a crezut mereu că mediul înconjurător e doar o resursă care trebuie exploatată la maxim (cu asta n-am fost de acord), însă o întâmplare pe care n-a reușit niciodată să și-o explice îl face să-și reconsidere punctul de vedere. Ce mi-a plăcut la poveste, pe lângă faptul că protagonsitul era „de-al meu”, a fost faptul că a fost redată extrem de veridic. Un om care prin felul său de a fi și prin profesia sa vede lumea după anumite tipare nu se transformă peste noapte, nu se răzgândește imediat, după cum bate vântul. E nevoie de ceva extraordinar ca să faci un astfel de om doar să reconsidere o perspectivă și chiar și un astfel de eveniment nu e de-ajuns ca să-l convingă pe deplin dacă nu-l înțelege. Și exact printr-un astfel de moment extraordinar și de neînțeles trece programatorul, iar modul în care îl povestește, cu o doză serioasă de scepticism, dar lăsând deschisă și o portiță cum că „poate totuși a fost adevărat”, lăsând cititorul (spun cititorul pentru că povestea lui pare o confesiune scrisă, nu o poveste spusă unui ascultător) să creadă ce vrea, fără să încerce să-l convingă de nimic deoarece el însuși nu e convins, ci doar conștient că ceva s-a schimbat în forul lui interior. În plus, în poveste mai sunt prezente câteva personaje pe care le-am găsit extrem de interesante și de ușor de plăcut, așa că eu cred că o să vă placă indiferent dacă empatizați cu softistul sau nu.

Așadar, recomand acest volum tuturor celor care vor nu doar o pauză de la cotidian, ci și o porție de seninătate și de lumină, de relaxare și de renunțare, cel puțin pentru o vreme, la încleștare...