Recenzie: A opta zi e-n fiecare noapte

Vi s-a întâmplat vreodată ca, fără să vă dați seama, din cauza unui sentiment puternic să strângeți ceva în mână, să vă încleștați degetele în jurul unui obiect oarecare cu atâta îndârjire încât să vi se albească încheieturile și totuși să nu vă dați seama că faceți asta, să nu sesizați gestul o vreme? Și apoi, când v-ați dat seama ce făceați, să deschideți pur și simplu palma și să simțiți ușurarea din mușchi, din piele?

Cam asta e senzația pe care ți-o dă lectura volumului de debut al lui Eugen Cadaru: că te-ai agățat cu îndârjire de niște idei, că strângeai lumea din jurul tău în pumnul logicii reci, chirurgicale, dar că acum sesisezi faptul că făceai asta și eliberezi pumnul, (re)începând să privești lumea cu acea naivitate sinceră a copilului care știe cu toată ființa lui că lumea din jur nu e cea pe care o descriu adulții în cuvinte seci, ci e un loc plin de culoare și magie în care lucrurile bune se întâmplă cu adevărat.

N-am să vorbesc despre genurile celor 15 povestiri, pentru că deși sunt diverse, eu le-am privit pe toate ca pe niște mici fisuri în realitate, ca pe niște universuri aproape identice cu al nostru, dar în care regulile sunt puțin - doar puțin - schimbate, în așa fel încât să poți crede în realitatea poveștii. Și faptul că realitatea pe care noi o cunoaștem și o luăm de bună e ușor schimbată prin intermediul unui personaj din basme, a unui gadget sau a unui ceva inexplicabil contează mai puțin decât sentimentul pe care ți-l dă lectura: unul luminos. N-am cum să-l descriu altfel, decât ca pe o senzație de lumină și de căldură, de relaxare și de eliberare.

E adevărat că uneori, autorul pare ferm hotărât să-ți transmită o lecție, dar modul blând în care o face e superb. Mereu mă așteptam ca un comportament considerat greșit să fie corectat cu mai multă sau mai puțină brutalitate de către forțele care guvernează lumile lui Eugen Cadaru, însă niciodată n-a fost vorba de o pedeapsă divină sau de o răzbunare a acestor forțe, ci pur și simplu în viața personajelor au avut loc niște evenimente pe care mai apoi a trebuit ca fiecare dintre protagoniști - și, prin extensie, fiecare cititor - să le interpreteze în modul său, să le potrivească propriei perspectivă, să le înțeleagă după cum dorește. E vorba despre a-i arăta cuiva un drum și apoi a-l lăsa să ia singur decizia dacă va păși sau nu pe el.

Mărturisesc că scriind aceste cuvinte, m-am concentrat mai mult asupra unui singur text decât asupra tuturor, luate la un loc. Mi-au plăcut toate, mi-a plăcut să regăsesc unele povești cunoscute (Moștenirea și Între oglinzi, care mi-au readus același zâmbet ca prima dată când le-am citit), mi-a plăcut diversitatea temelor, de la trecutul care nu trebuie uitat pentru că oricum nu poate fi șters (Comoara din camera de piatră), la societatea care te face prizonier fără să-ți dai seama, folsindu-se de dorințele și ambițiile tale ca să te prindă în plasa rutinei (A opta zi e-n fiecare noapte), la faptul că legendele și tradițiile nu s-au născut din neant, ci au o fărâmă mai mare sau mai mică de adevăr, în funcție de modul în care alegi să privești lumea din jur (În gară sau Ambasadorii), dar povestea mea preferată a fost Cum am devenit ecologist.

Pe scurt, e povestea unui softist născut și crescut la oraș (da, în mod evident m-am identificat cu el), care printre altele, a crezut mereu că mediul înconjurător e doar o resursă care trebuie exploatată la maxim (cu asta n-am fost de acord), însă o întâmplare pe care n-a reușit niciodată să și-o explice îl face să-și reconsidere punctul de vedere. Ce mi-a plăcut la poveste, pe lângă faptul că protagonsitul era „de-al meu”, a fost faptul că a fost redată extrem de veridic. Un om care prin felul său de a fi și prin profesia sa vede lumea după anumite tipare nu se transformă peste noapte, nu se răzgândește imediat, după cum bate vântul. E nevoie de ceva extraordinar ca să faci un astfel de om doar să reconsidere o perspectivă și chiar și un astfel de eveniment nu e de-ajuns ca să-l convingă pe deplin dacă nu-l înțelege. Și exact printr-un astfel de moment extraordinar și de neînțeles trece programatorul, iar modul în care îl povestește, cu o doză serioasă de scepticism, dar lăsând deschisă și o portiță cum că „poate totuși a fost adevărat”, lăsând cititorul (spun cititorul pentru că povestea lui pare o confesiune scrisă, nu o poveste spusă unui ascultător) să creadă ce vrea, fără să încerce să-l convingă de nimic deoarece el însuși nu e convins, ci doar conștient că ceva s-a schimbat în forul lui interior. În plus, în poveste mai sunt prezente câteva personaje pe care le-am găsit extrem de interesante și de ușor de plăcut, așa că eu cred că o să vă placă indiferent dacă empatizați cu softistul sau nu.

Așadar, recomand acest volum tuturor celor care vor nu doar o pauză de la cotidian, ci și o porție de seninătate și de lumină, de relaxare și de renunțare, cel puțin pentru o vreme, la încleștare...