Evenimente: în culisele unei lansări de carte

Ieri seara a avut loc lansarea volumelor O hucă în minunatul Inand de Michael Haulică și 3.1, un volum de trei povestiri semnate de Sebastian A. Corn, Michael Haulică, Dănuț Ungureanu. Pentru că lansarea era la Brașov și eu nu, am avut ocazia să merg alături de organizatori cu mașina, așa că am putut vedea cum arată o lansare din spatele cortinei și, ca bonus, am aflat și o grămadă de chestii faine în exclusivitate (și m-am simțit super-importantă, desigur, însă excesul meu de aroganță s-a diminuat repede când am scris astăzi niște desrieri scurte pentru niște bloggeri excepționali, pe care îi admir enorm. Și apropo de bloggeri, mâine voi fi moderatorul unui panel despre bloggeri în cadrul RomCon-ului. Mai multe detalii aici).


În primul rând, deși evenimentul începea la ora 17, ne-am adunat cu toții în jurul orei 8, cu cărțile, un roll-up și o măsuță (pentru orice eventualitate) în portbagaj. Ne-am împotmolit imediat în traficul bucureștean, dar o dată ce am ieșit din oraș, a fost mai bine. Bineînțeles, pentru că nu era vorba de o vacanță, tot drumul s-au discutat viitoarele titluri și planuri de lansări pentru următoarea perioadă și, desigur, câteva detalii despre cel mai recent scandal din paharul cu apă al fandomului românesc. Pe scurt, în cadrul podcastului ICR de săptămâna asta, Dorin Lazăr și Ovidiu Eftimie l-au avut invitat pe Alex Lamba și au vorbit timp de aproape două ore despre cum merg lucrurile în SF-ul românesc. S-au spus multe adevăruri, s-au atins câteva subiecte spinoase, dar spre final, Eftimie și-a spus, pe șleau, părerea despre Florin Pîtea.

Pentru cei care l-au mai ascultat pe Eftimie, momentul nu era nici pe departe ieșit din comun și era în mod clar mult mai puțin important comparativ cu discuțiile serioase de dinainte. Totuși, pentru cineva care îl aude vorbind pentru prima dată, afirmațiile lui de la final pot părea exagerate. Și faptul că el urmează să debuteze (cu romanul „Arhanghelul Raul”, publicat de editura Nemira) și, deci, se află la începutul carierei de scriitor ar trebui, aparent, să-l transforme peste noapte dintr-un om foarte franc într-o persoană umilă, care să aibă grijă să nu rănească orgolii. Personal, abia aștept momentul lui de lectură de mâine de la RomCon, sunt curioasă să văd care va fi atmosfera.

După ce s-a pus țara lansarea la cale, ne-am dus la cafeneaua Hof, Sorin a început să aranjeze standul de carte, Bogdan, Mike și Flavius au schițat discuția pe care o vor purta în timpul lansării, iar eu mi-am făcut de lucru pozând cărțile și obținând primul autograf al serii. După ce s-a făcut ora stabilită și oamenii au început să se adune, pentru că a fost o întâlnire mai intimă, planul inițial a fost abandonat și au început să ne vorbească despre posibilitățile de deschidere a autorilor români de SF&F spre piața de carte străină.

Mai exact, am aflat câteva povești despre cum a decurs vizita unui grup de autori români la Beijing, la un târg de carte. Se pare că nu numai că au descoperit că există un interes neașteptat pentru cărțile românești, ci și faptul că există un curs de Limba română la facultatea asiatică, ceea ce a însemnat că un profesor și studenții lui au fost direct interesați de exemplarele în română. Totuși, pentru că lucrurile nu stau la fel și în alte părți ale lumii, am aflat despre un catalog în limba engleză care cuprinde autori români de SF&F, dar și de Mystery&Thriller. Catalogul cuprinde detalii despre autori și mostre din textele lor, totul gândit pentru a trezi interesul editorilor și agenților străini, cărora le-a fost oferit în cadrul târgului de la Frankfurt.


După ce Bogdan, Mike și Flavius ne-au explicat mai pe înțelesul nostru cum funcționează achiziția de titluri străine, despre editorii supra-aglomerați care au maximum un minut de răsfoit fiecare carte care le e prezentată, despre preferințele lor și modul lor de lucru, am trecut și la lansarea propriu zisă. După ce Mike ne-a mărturisit că și-a programat lansarea tocmai pentru că Flavius era în țară și își dorise să fie prezentat de el, am înțeles și de ce avusese această dorință. Flavius a vorbit minute bune despre el, cu tot cu citate și pasaje din cărți, povestindu-ne cum a descoperit cele trei niveluri ale textelor lui Mike: învelișul de cuvinte, miezul care sunt poveștile în sine și nucleul alătuit din teme, cele trei influențându-se atât de mult încât descoperirea unui înțeles din nucleu se poate propaga ca un cutremur prin toate straturile. Bineînțeles că el a zis-o mult mai frumos, și jur că s-a făcut o liniște profundă cât timp vorbea, ne uitam toți la el ca la preot (un rol potrivit, având în vedere ce barbă și-a lăsat). Oricum, părerea mea e că a surprins foarte bine ceea ce trăiești citind ceva semnat de Michael Haulică, ceva ce nu poate fi în totalitate pus în cuvinte, dar poate fi împărtășit între toți cititorii săi.

La final, am mai petrecut câteva minute discutând și cu Dorin despre podcastul său și despre situația SF-ului în România... nu s-a găsit vreo soluție miraculoasă încă, dar am putut cădea de acord că dacă s-ar vorbi mai mult despre toate problemele, de la lanțurile de librării care au monopol asupra vânzărilor de cărți și care cer 50% comision (de asta un e-book costă cât o carte în format fizic, apropo) și până la modul cum cititorii află despre autorii români și evenimentele lor, toate sunt probleme care ar trebui discutate deschis, fără teamă sau orgolii... rămâne de văzut ce se va întâmpla mai departe, mai ales weekend-ul acesta, la RomCon, unde ar fi ocazia perfectă de a ne mobiliza să devenim mai vocali.

Noi, bloggerii, o să începem sâmbătă, la 19:00, când vom încerca să ne dăm seama împreună ce rol ar trebui să aibă blogosfera de carte în promovarea genului și a autorilor săi și, sperăm noi, vom mai discuta despre câteva lucruri interesante. Și, cu puțin noroc, n-o să-mi tremure nici vocea, nici mâinile de emoție, yaaay!

Jurnal de călătorie

De când a început luna octombrie, m-am tot simțit prinsă într-o rutină extenuantă. Am avut nenumărate seri în care am picat lată pe canapea şi am rămas cu ochii în telefon pănă când m-a învins somnul. În plus, activitățile de voluntariat la care particip la fiecare început de an universitar au cam devenit și ele parte din rutină și în loc să mă scoată din starea proastă, m-au adâncit mai tare în ea, contribuind la starea generală de oboseală.

Tocmai de aceea, weekend-ul trecut am decis să sparg rutina, să alung oboseala şi negativismul şi să-mi iau lumea în cap. Am început încă de joi seara, când mi-am făcut încălzirea participând la un eveniment Nemira, dedicat romanului Şaman de Kim Stanley Robinson. Despre carte ne-au vorbit Florin Stanciu, Silvia Penciulică şi Vlad Bogos, fiecare împărtăşind cu noi impresiile sale de lectură. A fost fascinant să ascult un genetician spunându-ne mai multe pe partea științifică a romanului despre Epoca de gheață, dar și discuțiile despre simbolismul cărții mi-au plăcut. Sper ca următoarea astfel de întâlnire să strângă mai mulți oameni interesați, pentru că e fain să stai să-i asculți pe alții vorbind despre o carte pe care n-ai citit-o, e ca o recomandare de lectură mai nonconformistă... și pe mine m-au convins să citesc cartea, deși aveam destule rețineri cu privire la autor, după ce am citit Marte Roșu și nu am fost mai deloc impresionată.


De ziua de vineri am ales sa profit odihnindu-mă în sfârşit cele 8 ore pe noapte care ni se recomandă prin media, aşa că am plecat plină de energie spre Braşov, ca să particip la Cenaclubul Tiuk!, unde Flavius Ardelean şi-a lansat noul roman, Noumenoir, dar și romanul Miasma. Cum Flavius e plecat din țară de ceva timp, n-am putut rata ocazia de a-l auzi citind live, și eu zic că a meritat mai ales pentru lectura din romanul nou, care e, desigur, mindfuck. În plus, am aflat și câteva dintre planurile pentru viitoarele cărți care vor apărea după Bășica Lumii și a ne'Lumii, programată să fie lansată anul viitor.


Și pentru că partea legată de literatură se încheie și începe partea legată de călătorie, profit de pauza dintre cele două ca să vă lansez o întrebare: de ce (nu) participați la lansări de cărți? Ce așteptați de la ele, ce așteptați de la autor? Ce ați vrea să facă sau să fie sau ce vă face să ieșiți din casă sau, dimpotrivă, să rămâneți acasă? Ce înseamnă, pentru voi, o lansare, cum ați vrea voi să fie?

Mai departe, am dat Brașovul pe Râșnov și am petrecut weekend-ul aniversând ziua unor prieteni și încercând să vizităm împrejurimile. Zic încercând pentru că după ce sub 500 de metri amărâți de urcare pe munte ne-au demonstrat că scările rulante de la metrou omoară și ultima brumă de condiție fizică, am descoperit că în peștera Valea Cetății avea loc un concert și că nu se putea vizita. Și cum aveam program înapoi la cabană, am decis s-o lăsăm pe duminică, și bine am făcut, pentru că a doua oară am prins un grup mic și deloc gălăgios.

Peștera în sine e impresionantă prin mărime, are o cavernă centrală superbă, plină de formațiuni faine pe tavan, pe pereți și pe mare parte din podea. Totuși, n-am putut să nu remarc modul cum omul și-a lăsat amprenta, cum traversele făcute pentru ca oamenii să nu alunece au înlocuit formațiunile vechi de secole, cum excavarea intrării pentru ușurarea accesului a lăsat urme pe pereții peșterii... Pe de-o parte, mă bucur că publicul larg are acces la asemenea frumuseți, pe de alta, parcă prefer ca lucrurile să fie lăsate așa cum sunt și doar cei destul de pasionați cât se se târască pe burtă să poată să se bucure de sculpturile naturii.

Însă sculpturile oamenilor m-au binedispus atunci când, fiind în Râșnov, am vizitat deja celebrul Dino Parc și m-am distrat ca un preșcolar, prefăcându-mă că fug de dinozauri de dragul unei poze, încercând să le imit fețele sau boxând cu aerul din fața lor. Dacă aveți drum prin Râșnov, dați o fugă până acolo, e extrem de amuzant, mai ales duminica, atunci când sunt mai puține grupuri de copii, și deci e mai liniște.

Per total, a fost un sfârșit de săptămână perfect pentru reîncărcarea bateriilor și, acum că orarul meu de la facultate e mai clar și pot începe să construiesc restul lucrurilor în jurul lui, s-ar putea ca oboseala să fie doar o amintire :)

Recenzie: Miasma de Flavius Ardelean

Bun, hai să dăm cărțile pe față de la început: tu ai ajuns aici pentru că vrei o părere despre acest roman. Fie l-ai citit și vrei să compari impresiile mele cu ale tale ca să vezi dacă avem gusturi comune, fie nu l-ai citit și vrei să știi cum e. În ambele cazuri, n-ai noroc. Părerea mea n-o să te ajute cu nimic. Oricât de mult aș vorbi despre roman, de fapt aș vorbi despre mine, despre ceea ce am înțeles eu, despre ceea ce a rezonat cu mine, despre cine sunt eu. Nu ai afla nimic despre carte. Nu ai putea trage concluzii despre gusturile mele literare, ci doar despre mine.

Mai rău, dacă ești deja un cititor mai mult sau mai puțin fidel al acestui blog, ai ști că povestesc cartea pe scurt, la început. Nici asta nu te-ar ajuta, poate doar dacă ți-aș spune că e împărțită în patru, fiecare fragment gravitând în jurul unui personaj, toate fragmentele terminându-se în aceeași zi. Dar dacă aș scrie că primul fragment spune povestea unui preot bântuit de un trecut dureros, ispășindu-și greșelile prin slujirea unei cetăți fără sfânt, te-aș putea induce în eroare. Poate tu ai vedea acolo povestea unui tată și soț care a pierdut tot și acum caută alinare în brațele unei curve. Sau ai vedea povestea unei cetăți de ev mediu, plină de superstiții, care nu știe cum să gestioneze o epidemie de somn care afectează doar fecioarele.

După ce am terminat Miasma, am citit și eu recenzii. Așa am înțeles că nimeni nu vorbește despre roman. Fiecare a vorbit despre ce a înțeles, ce a văzut, ce i s-a părut că spune cartea. Pentru că romanul ăsta e o oglindă. Nu una normală, nu oglinda ta din baie, ci o oglindă ca luciul unei ape adânci, apă neagră și tulbure, în care te vezi și parcă nu ești tu, dar tu ești, sau poate o fațetă a ta sau toate deodată, suprapuse, arătându-te în deplinătatea ta.

Dar chiar și așa, chiar dacă totul e degeaba, chiar dacă recenzia asta nu-ți servește la nimic, văd că tot citești, deci poate îți place, revenind, chiar și așa, am tot stat să mă gândesc ce să-ți spun despre carte (despre mine) și am ales să povestesc ce am priceput eu din al doilea capitol, cel în care Alecu Deleanu își deapănă poveștile fără final, sau care au de fapt un final neașteptat, definitiv, un omagiu adus tatălui care l-a învățat ce e un final, dar și o exorcizare a sfărșitului, scoaterea lui în afara poveștii, transformarea lui în realitate. Am plonjat cu totul în această filozofie a finalului, mi-a plăcut să simt cum ceva din mine rezonează cu ideea că sfârșitul unei povești se întâmplă în cititor (ascultător), prin acesta, că fiecare poveste rămâne cu noi și moare o dată cu noi, pentru că doi oameni nu vor citi vreodată aceeași carte.

Și din preaplinul de idei despre ce înseamnă să creezi lumi, m-a fascinat lupta interioară a lui Deleanu, prins între dorința și neputința de a-și crea propriile lumi și fascinația și teama de a le crea pe ale altora, dar cel mai interesantă mi s-a părut antiteza dintre scriitorul-creator al ne'Lumii și scriitorii-creatori ai Lumii, antiteză aproape completă, cu excepția finalului, pentru că și Bruno, unul dintre ucenicii Tatălui, și Alecu au fost folosiți cu aceeași ușurință, amândoi fiind, în felul lor, vrăjiți de câte o poveste.

O să-ți mai spun doar că eu cred că Miasma este un roman despre povești, despre puterea lor de a schimba lumea și oamenii, dar și despre poveștile pe care ni le spunem singuri, folosindu-le ca să creăm lumea din jurul nostru, o lume falsă și străvezie, dincolo de care deseori nu vrem să privim. Însă citind această carte, o parte din iluzie se mai spulberă, se mai întâmplă să ridici capul dintre pagini, să privești în jur să să nu mai înțelegi nimic, să privești în oglindă și să nu te mai recunoști. Și o să-ți spun să citești cartea asta, dacă nu ți-e teamă de adevăruri dure care sunt, de fapt, doar alte scorneli, lumi în alte lumi, ascunse în alte lumi, ducându-te din ce în ce mai departe, până când te rătăcești atât de tare încât ai putea să te întâlnești cu tine însuți și nici măcar nu-ți dai seama...

Rezultatele concursului „Poveștile lui Bartholomeus”

Acum vreo două săptămâni, v-am provocat să vă imaginați ce ar putea să vă povestească scheletul Bartholomeus Pumn-de-Oase. N-o să prelungesc suspansul: cea care va avea ocazia să citească povestea spusă de Bartholomeus este Andreea Ciucă. Felicitări! Aștept un e-mail cu datele tale personale (numele, adresa de livrare și numărul de telefon) la adresa jurnalul.unei.cititoare@gmail.com. E-mailul trebuie trimis de pe adresa cu care te-ai înscris în concurs în maximum 5 zile (adică până pe 4 mai, inclusiv).

Găsiți mai jos lista tututor persoanelor înscrise (click pe imagini pentru mărire) și rezultatele oferite de random.org. Mulțumesc autorului pentru că mi-a oferit ocazia să organizez acest concurs și mulțumesc tuturor participanților! Sper să vă revăd pe blog, să discutăm despre poveștile care se ascund în fiecare carte!

Concurs: Poveștile lui Bartholomeus

Luna viitoare, la editura Herg Benet va fi publicat volumul Miasma. Tratat de rezistența materialelor de Flavius Ardelean. Deși romanul va putea fi citit independent de celelalte cărți din ciclul Miasma, parcă e păcat să nu citiți și Scârba sfântului cu sfoară roșie înainte, ca să vă familiarizați puțin cu universul cetății Mandragora. Tocmai de aceea, cu sprijinul autorului, am să ofer un exemplar din Scârba... unui cititor norocos.

Câteva detalii despre roman se găsesc în recenzia lui, însă aș vrea să adaug și o scurtă descriere a lui Bartholomeus Pumn-de-Oase: un schelet care spune povești drumeților care îl însoțesc în preumblările sale. De asemenea, aș mai vrea și să vă provoc imaginația cu întrebarea: Dacă ai călători câteva zile alături de Bartholomeus, ce poveste crezi că ți-ar spune?

Răspunsul poate fi oricât de schițat sau de detaliat vreți, poate fi doar o idee sau o întreagă poveste (scurtă). Contează doar să fie însoțit de:
• o adresă de e-mail valabilă (folosită pentru validarea câștigătorului),
• o metodă prin care urmăriți blogul (Facebook, Twitter, Google+, Bloglovin sau e-mail subscription) și numele/adresa contului,
• opțional, puteți să dați un share concursului, ca să se răspândească vestea și puteți să-i dați un like paginii de autor a lui Flavius, pentru că postează chestii faine. Și, fiind opționale, puteți face oricare din aceste două acțiuni și fără să participați la concurs ;)

Concursul se încheie pe 26 aprilie 2016, ora 23:59, iar câștigătorul va fi anunțat pe blog și pe Facebook. Mult succes tuturor!

Scârba sfântului cu sfoară roșie (Miasma #1) de Flavius Ardelean

Ai avut vreodată senzația că în spatele realității se ascunde o alta, diferită de a noastră? Sau că există crăpături și rupturi în lumea care ne înconjoară, crăpături în care se ascunde altceva?

Și dacă ar fi existat o vreme în care părerea asta, senzația asta n-ar fi fost ceva ce scuturi repede de pe umeri, spunându-ți că-i scorneală, ci ar fi fost adevăr-adevărat, căci „scorneala unuia e adevărul altuia și invers”? Dacă ar fi existat un trecut îndepărtat în care scheletele umblau pe drumuri ca oamenii și le spuneau povești despre sfinți care vorbeau cu gângăniile și vindecau bovinele și care scoteau sfoară roșie din buric să fie paznic bun omului pe lumea cealaltă?

Și dacă soră cu această lume ar fi ne'Lumea, unde totul e invers, ba nu, unde totul e lutot și inversul e lusrevni și unde Răul e luăR? Dar m-a luat gura pe dinainte, vorbeam de crăpături în lume, de găuri pe unde ne'Lumea își face loc, cu oamenii ei șobolani și cu ne'Oamenii ei, care sunt oameni, dar pe dos, cu afara pe dinăuntru și cu dinăuntrul pe afară, o reflexie sucită, întoarsă, deformată a noastră.

Și dacă și noi am avea găuri în noi, în aburul care se numește suflet, care poate e scorneală, poate e adevăr, poate amândouă și poate niciuna? Găuri mici, de nevăzut cu ochiul dinafară, doar cu cel de dinăuntru, dar care nu privește niciodată acolo, spre găuri, pentru că sunt întunecate și rele și din ele ies toate lucruri care se strecoară pe sub piele și prin gânduri și se văd doar când te privești lung în oglindă, dar nu prea lung, doar până le întrezărești și pleci privirea...

Scârba sfântului cu sfoară roșie e despre toate astea și despre niciuna. E despre trecut și despre Lume și ne'Lume și despre oameni și ne'Oameni și despre sfinți și despre demoni și despre iubire și prietenie și moarte și rău, despre mine și despre tine și despre fiecare dintre noi și despre nimeni și despre nimic. Pentru că e și totuși nu e, o ții în mână și totuși nu citești, ci asculți, nu-ți imaginezi, ci ți se reamintește. E un adevăr scornit și o scorneală adevărată și e istorie uitată și e realitate închipuită.

Și, mai presus de toate, e început, e un început care se termină prea repede și vrei să mai înceapă o dată, dar nu mai e la fel, pentru că nu e un roman care stă pe loc, ci se schimbă cu fiecare citire, e mereu altul, spune mereu altceva și totuși spune mereu același lucru, spune o poveste cu vocea lui Bartholomeus-Pumn-de-Oase, poveste care cere prețul ei, preț pe care nu-l cunoști, dar îl plătești și îl vei plăti pentru că scheletul nu cere nimănui mai mult decât poate da, nici măcar ție, cititorule.

Mai are sens să adaug ceva? Să vă spun cu subiect și predicat că mi-a plăcut cartea? Să vă mint așa? Nu mi-a plăcut în sensul clasic al cuvântului, nu mi-a provocat sentimente călduțe și confortabile pentru că Flavius nu scrie cărți drăguțe și luminoase, ci cărți dure și întunecate care să te bântuie mereu, de când le citești și până... până la sfârșitul timpurilor sau al vieții pentru că nu e ceva ce poți să uiți decât dacă te uiți pe tine o dată cu povestea.

Sau să vă mai spun despre poveste, despre cum se leagă ea de celelalte, despre cum spune o parte din istoria Omului cu chip de cal și a Cetății, veșnica cetate, cea care leagă totul, de la început la final? Sau să vă spun poate că, pentru prima dată, aș vrea volumele următoare acum, pe toate 4 din serie, să le înghit cu totul și să le diger o viață sau poate mai multe?

Nu, vă las pe voi să vă spuneți toate astea și mai multe după ce citiți Scârba la rândul vostru. O veți găsi în librării începând cu luna noiembrie. Și apoi, îi vom putea mulțumi cu toții lui Flavius că scrie, că ne oferă povești care să nu ne dea pace, că ne ajută să privim în colțuri întunecare și în oglinzi și să avem nume pentru ce vedem acolo și apoi, pentru că vedem cu toții același lucru, pentru că spunem toți aceeași poveste iar și iar în mințile noastre, să facem din scorneală adevăr.

Jurnal: Mărțișoare... întârziate

Tradiția spune că primele nouă zile din martie sunt „babele” noastre și că în funcție de cum e vremea în ziua „babei” tale, așa îți va merge tot anul... Încă n-am reușit să mă lămuresc cum îți dai seama care e „baba” ta, nici nu prea știu cum a fost vremea în ultimele zile, însă dacă lucrurile care mi s-au întâmplat sunt un indicator, atunci o să fie un an superb!

În primul rând (care e de fapt al doilea paragraf...), pentru că 1 martie anunță venirea primăverii și pentru că mărțișorul e unul din obiceiurile mele preferate, poate chiar singurul la care țin cu adevărat, pe 1 am fost cu familia la Muzeul Țăranului și la Muzeul de Geologie și ne-am uitat la cele mai frumoase simboluri ale primăverii la cele două târguri care aveau loc simultan. De la mărțișoare-app-uri la brățări din pietre semiprețioase albe și roșii, inventivitatea nu avea limite. În final, în primele zile ale primăverii, eu am purtat un mărțișor cu un aer de carte veche.

Și apropo de mărțișoare și de cărți, săptămâna trecută am primit un mărțișor foarte drăguț din partea editurii All:


Mi-a plăcut enorm semnul de carte sub formă de șnur de mărțișor, dar mai simpatic mi s-a părut titlul (Dragostea în spaniolă)... După 8 ani de studiat spaniolă la școală, am rămas cu oarecare sechele și o respingere autormată față de orice are legătură cu Spania, dar de vreo 2 ani încoace, de când am scăpat de materia asta oribiă, Universul pare să-mi scoată în cale mici indicii subtile cum că poate ratez ceva cu adevărat frumos. Ei bine, acum că am ocazia să descoăr cum scriu spaniolii, o să le ofer cât de curând ocazia să-mi arate ceea ce profa mea n-a reușit: cum să-mă înfrăgostesc de țara lor.

Dar mărțișoarele abia începuseră să sosească, au urmat 2 dintre cele mai bune vești pe care le-am primit tot anul:

• Pe data de 27 martie (adică fix de ziua mea), Flavius Ardelean o să fie prezent la București ca să ne citească în cadrul unui eveniment marca Herg Benet, care împlinește 5 anișori. Festivalul aniversar va avea loc la Clubul Ţăranului Român între orele 18-20 și știu din surse sigure că Flavius o să ne citeasă o povestire nouă!!

• Imediat după ziua mea, adică pe 28-29 martie, are loc a 4a ediție a târgului Final Frontier, care e fără discuție cel mai frumos eveniment dedicat literaturii SF&F. Am participat o singură dată, la ediția anterioară, dar atunci și acolo m-am hotărât să aflu mai multe despre fanii acestui gen de pe la noi, iar rezultatul au fost 2 ani incredibili, în care am cunsocut oameni pur și simplu minunați. Mai multe despre târg o să vă povestesc zilele viitoare, într-un articol pe larg, dar cert e că abia aștept!


Și prima mea săptămână din martie s-a încheiat într-un mod pe care nu cred că mi l-aș fi putut imagina vreodată... Am participat alături de doi oameni geniali la Innovation Labs 2015. Experiența a fost pur și simplu oau, am stat peste 24 de ore în Politehică, am dormit acolo (avem niște canapele neașteptat de confortabile în bibliotecă), am cunoscut niște oameni pe care altfel nu cred că i-aș fi întâlnit vreodată, m-am distrat, am mâncat pizza la miezul nopții, am învățat niște chestii extrem de utile pe viitor, am râs... au fost și momente frustrante sau obositoare, când eu voiam ceva și creierul meu era like „nope, sorry, I'm out”, dar per total a fost o experiență care a meritat din plin. Și ideea noastră a apărut la f***ing știri(!!), nu mi-am imaginat vreodată că acele „15 minutes of fame” (care au fost vreo 15 secunde, but who's counting?) pot fi atât de plăcute!

În plus, am avut și ceva timp de citit la început de lună și chiar am descoperit că China Mieville e un autor incredibil, dar despre asta o să vă povestesc după ce termin Regele șobolan pentru că omul merită o discuție pe larg, e pur și simplu talent pur în cartea asta.

Pentru voi cum a fost începutul de primăvară? :D

PS: revăzând titlul, mi-am dat seama că am uitat să menționez că toate mărțișoarele au ajuns la timp... întârziată am fost eu, pentru că n-am scris articolul acesta mai devreme, deși îl clocesc de câteva zile bune :))

Later edit: Încă un cadou frumos: Holograf (care e formația mea preferată) a lansat o nouă piesă:


Probabil cineva cu o serie de cunoștințe în psihologie ar putea argumenta că nu e puțin cam dubios că iau toate chestiile astea care se întâmplă independent de mine ca pe cadouri, dar hei, e ziua mea și prin extensie, luna mea, deci I'm the boss! ...și nu sunt deloooc egocentrică, nope, nici măcar puțin. Nu? :))

Jurnal: Un weekend genial

Cred că vacanța de Crăciun a fost unul din cel mai așteptate momente ale acestui an pentru mine, aproape comparabil cu Gaudeamus-ul, ceea ce spune multe despre câte de obosită sunt eram. Tocmai de aceea, am hotărât s-o încep în forță, cu un weekend din care am iubit fiecare clipă:

Sâmbătă am fost la o petrecere de Crăciun cu niște oameni faini din facultate, ceea ce e mai puțin relevant relativ la conținutul blogului, dar m-am simțit genial, am râs cu toții, au fost cadouri interesante, povești memorabile și vin fiert, deci pe scurt distracție și voie bună. Totuși, a fost o chestie care mi s-a părut extrem de amuzantă și pe care nu pot să nu o împărtășeșsc cu voi: de la un moment dat încolo, am început să vorbesc cu un tip despre SF-uri... și am stat de vorbă despre cărți geniale toată noaptea! Tipic mie, dintr-o gașcă de oameni care discută despre diverse, eu ajung să vorbesc numai despre cărți :)) Nu mai e cazul să spun că m-am simțit excelent și că Lista mea s-a prelungit enorm, nu?

Duminică însă... duminică am fost complet și iremediabil dusă cu pluta. Am decis cândva săptămâna trecută că măcar o dată în viață trebuie să fac și eu ceva complet nebunesc, așa că duminică pe la prânz m-am suit într-un tren și m-am dus la Brașov pentru câteva ore. Singură. La Brașov. Unde am mai fost doar o dată cu niște colegi. Motivul, însă, a meritat nebunia: am fost la Cenaklubul Tiuk! unde invitat special era Flavius Ardelean (A.R. Deleanu) și cum el a renunțat de tot la apariții publice pe la începutul toamnei, am zis că pur și simplu nu pot rata această excepție, mai ales că ar fi fost prima dată când aș fi participat la o sesiune de Q&A cu el.


Evenimentul a avut loc la Rockstadt și pentru că ne aflam chiar la om acasă, au fost destui prieteni de-ai lui în public, deci atmosfera a fost foarte relaxată. Am avut parte și de un moment de lectură, despre care v-am zis în nenumărate rânduri că în cazul lui e ceva prea fain, care nu se poate povesti și chiar așa a fost. N-a dat chiar tot ce poate, dar a fost destul încât la un moment dat să trebuiască să lupt cu niște lacrimi, plus că finalul mi-a dat încă o dată fiori (a citit Cea mai bună dintre lumile posibile din Bizaroproze care e o porție mare de mind-fuck, cu garnitură și supliment, nu doar datorită ideilor, care te fac să exclami „what the fuck?!” cel puțin o dată pe pagină, dar mai ales datorită modului în care le folosește, în care sunt exploatate niște chestii foarte umane într-un cadru foarte non-uman... fiori pe șira spinării și creier explodat, cam asta e senzația).

În partea a doua, Q&A-ul despre care povesteam, s-au pus întrebări chiar interesante. Am aflat diverse detalii despre cum, cât, când, dar mai ales de ce scrie, ne-a dezvăluit câteva informații despre proiectele pe care le are în lucru, s-au dezbătut niște concepte care i se par faine ca idee, dar despre care nu crede că ar funcționa pe piața actuală, s-au aruncat și câteva idei despre publicul său și dacă scrie gândindu-se la cititori, Ecaterina Boricean, cea care i-a ilustrat acest volum a fost și ea prezentă și ne-a spus câteva cuvinte... Pe scurt, a fost un fel de „everything you wanted to know and more”. Așadar, concluzia mea a fost că a meritat să mă „bucur” de o călătorie cu CFR-ul (no, acuma sincer, singura parte nasoală a fost că trenul de întoarcere a avut întârziere și am prins la mustață ultimul metrou spre casă, altfel a fost chiar ok, comparativ cu niște amintiri pe care le am de prin copilărie despre trenurile din România...)

Cam așa a arătat începutul meu de vacanță și dacă aceste 2 zile sunt un indicator despre cum vor fi cele două săptămâni care urmează, atunci înseamnă că o să-mi încarc cu adevărat bateriile pentru anul care vine :)

Rezultatele concursului „Ilustrația bizară”

Cu două săptămâni în urmă, v-am provocat să dați frâu liber imaginației și să încercați să vă gândiți care ar putea fi subiectul unei povestiri descrise de o ilustrație dată. Ca să vă motivez, v-am oferit ca premiu un exemplar al volumului Bizaroproze, unul dintre puținele volume de pe piața de la noi care înaintea fiecărei povestiri are o ilustrațe sugestive.

V-am promis că voi alege câștigătorul folosind random.org, dar am primit niște răspunsuri atât de faine încât mi-ar fi părut rău ca niciunul dintre autorii lor să nu fie câștigător. N-am să-i nominalizez pe cei pe care i-am considerat finaliști, am să spun doar că n-am putut alege între ei. Și nici să folosesc random doar pentru o parte din concurenți nu mi s-ar fi părut corect. Tocmai de aceea, am încercat să pasez responsabilitatea altcuiva și, spre norocul meu, autorul volumului, Flavius Ardelean, a fost de acord să selecteze un singur câștigător.

Prin urmare, top 3 comentarii arată ca așa:

3. Eric Victor:

„Poza ma duce cu gandul la o persoana care isi cauta identitatea si nu o poate gasi din cauza presiunilor din jurul ei unde oamenii sunt falsi si tot ce s-a construit deja este greu de distrus.”    — [link la comentariu]

2. Emanuela Bercaru:

„Imaginea ma duce cu gandul la un criminal in serie de prin Londra anilor 1850, care omora femei cu varste cuprinse intre 20 si 40 de ani in functie de lungimea si forma parului, pentru a-si completa colectia personala de coafuri feminine cu cat mai multe modele posibile. Motivatia criminalului era data de faptul ca in familia sa exista un sindrom care avea ca efect lipsa pilozitatii capilare. Astfel, nici mama, nici bunica, nici sora sa nu aveau par pe cap, dar nici el, ceea ce atragea dupa sine bataia de joc a cunoscutilor si nu numai. ”    — [link la comentariu]

Și câștigătoarea este Leontina:

„Sincer, poza aia mă duce cu gândul la o poveste macabră care s-ar desfășura într-un circ, unul din ăla ambulant de preferință, în care actorii circului(nu știu cum să le zic altfel) ar avea ca principal scop acela de a convinge oamenii să se alăture circului pentru ca la final să le fure sufletele. Sau să fure sufletele tuturor spectatorilor. Ceva de genul ăsta. Pentru că ăsta ar fi principalul mod în care cei din circ supraviețuiesc.”    — [link la comentariu]

Felicitări! Aștept de la tine un e-mail cu datele personale (numele, adresa și numărul de telefon) la adresa jurnalul.unei.cititoare@gmail.com. E-mailul trebuie trimis de pe adresa cu care te-ai înscris în concurs în maxim 5 zile (adică până pe 12 decembrie, inclusiv).

Îi mulțumesc lui Flavius pentru că mi-a oferit ocazia să organizez acest concurs și vă mulțumesc tuturor celor care ați participat. Îmi place cum gândiți și sper să vă revăd pe blog, să mai schimbăm impresii despre cărți sau evenimente :)

Concurs: Ilustrația bizară

Vă spuneam ieri că din turnul de cărți cu care am venit de la Gaudeamus, una e pentru voi. Am primit un exemplar din Bizaroproze direct de la Flavius Ardelean, ca să v-o pot oferi în cardul unui concurs pentru că e genul de carte pe care aș vrea s-o citiți cu toții. Am scris deja despre ea aici și nu știu ce aș putea să adaug, poate doar să repet faptul că dacă aveți curaj să vă deschideți în fața ei, am toată încrederea că o descoperiți lucruri la care nu vă așteptați, nu doar în volum, dar și în voi înșivă.

Despre volum, de la autor citire:

„Despre ce e vorba în Bizaroproze:
- Vegetal: un ins descoperă un univers sub mochetă şi, hrănindu-se cu ciupercile de acolo, devine altceva. Nu ştiu ce.
- Furcacaudină: un grup de artişti-delicvenţi construiesc o maşină de torturat scriitori locali cu care participă la un festival de poezie cu primul poem hiperonomatopeic. Pe bune.
- ||: un hingher devenit lichidator după un atac nuclear, însărcinat cu strângerea leşurilor de animale radioactive, o păţeşte. Apare un penis.
- Geamantanul: doi hoţi se pun cu cine nu trebuie şi o păţesc şi ei.
- Sute de inimi mici ca sute de sori prinşi sub pământ: un doctor pensionat e bântuit de fetuşii pe care i-a ucis în avorturi ilegale. Conţine şase cuvinte în plus faţă de versiunea iniţială care modifică cu totul sensul textului. Autorul se mândreşte cu asta.
- Sânul: unui funcţionar poştal îi apare un sân în perete. Se bucură un pic prea mult.
- Chelia lui Valeriu: un chel se răzbună. De data asta o păţesc alţii.
- Cea mai bună dintre lumile posibile: cea mai bună dintre povestirile posibile de acum încolo. Apocalipsa se petrece la metrou. Pute a căcat.
- Liniştea: despre zgomot. Conţine alt penis.
Na, poftim. Acum nici măcar nu mai trebuie să o cumpăraţi. Dar totuşi: http://goo.gl/zJuvhW.”

Așadar, dacă vreți să vă înscrieți în concurs, lăsați-mi un comentariu care să conțină:
- o adresă de e-mail validă;
- o metodă prin care urmăriți blogul: e-mail, GFC, Facebook, Twitter, Google+, Bloglovin, oricare dintre ele e bună, mă interesează metoda aleasă și numele contului, ca să pot valida intrările. Cerința e pusă doar ca să mă asigur că toți cei înscriși pot afla rezultatele concursului;
- răspunsul la întrebarea:

Despre ce ar putea fi vorba într-o povestire descrisă prin ilustrația din dreapta? Scrieți câteva cuvinte despre ce vă inspiră vouă ilustrația, nu vă cer să scrieți o povestire, nu e concurs de creație, sunt doar curioasă la ce vă duce cu gândul. (click pe imagine pentru a o mări) Ilustrația face parte din volumul Bizaroproze © Ecaterina Boricean

- opțional: dați share acestui concurs oriunde vreți voi.

Concursul se desfășoară în perioada 24 noiembrie - 7 decembrie 2014, iar câștigătorul va fi ales folosind random.org. Mult succes tuturor!

Vine Gaudeamusul!

...și deja se anunță o grămadă de evenimente pentru care merită să tragi chiulul de la viața cotidiană și să te pierzi câteva ore printre cărți faine și oameni la fel de pasionați de lectură ca tine. Miercuri începe târgul, deci până marți o să am un orar bine pus la punct pe care o să-l împărtășesc cu voi, dar până mă hotărăsc eu când ajung la Romexpo, știu cel puțin un event de la care nu numai că n-aș lipsi pentru nimic în lume, dar e și prima dată când corup o prietenă să vină cu mine:


Așadar, peste fix o săptămână, adică vineri, 21 noiembrie, ora 18:00, noi două o să fim la standul Herg Benet să vedem dacă teckelul e doar un truc de marketing sau o să fie prezent. Și să luăm și autografe. Nu de la câine, desigur :) Ne vedem acolo!

Recenzie: Bizaroproze de Flavius Ardelean

„Sau poate că începutul e cu totul altul, neaparținându-mi deloc, nici mie, nici nimănui. Poate că începutul își aparține doar sieși, într-un timp propriu, într-un loc propriu, așteptându-și manifestarea prin cei ca mine, oameni-neoameni. Cei din umbre, cei ascunși. Cei de sub tălpile voastre.” © Flavius Ardelean - Bizaroproze - Editura Herg Benet

Povestea:
Imaginați-vă o librărie. Librăria aceea pe care și-o dorește orice cititor, una mică sau mare, luminoasă sau întunecată, dar plină de cărți. Librăria în care timpul nu curge, în care timpul nu există. Nu există decât cărțile. Librăria în care rafturile nu se parcurg cu privirea, ci cu mâinile, în care cotoarele se pipăie, se ating, se simt. Librăria în care miroase a cărți.

Imaginați-vă că sunteți în această librărie și căutați o carte. Nu știți nici voi foarte sigur ce anume vă dorți, dar fiecare fibră din corpul vostru urlă după cuvinte. Și mâna continuă să plutească pe rafturi, cotor după cotor, până când se oprește brusc, fără să știți de ce. Privirea urmează brațul, încheietura, degetele și acolo, la capătul lor, e o carte mică, neagră. Un mister. O scoateți din raft, dar aflați prea puține. Un nume. Un titlu. Pe spate, două amintiri pentru unii, două mistere pentru alții.

Prin aspect și prin cuvintele de pe coperți, fiecare carte promite ceva. Prin tăcerea ei, Bizaroproze promite să exploreze necunoscutul, misteriosul și bizarul, dar nu ca un aventurier care vrea să aducă lumină în ungherele întunecate, ci ca un îndrăgostit care nu vrea să schimbe, ci doar să fie.

Părerea mea:
Îmi place să dețin controlul, îmi place să știu cum o să se desfășoare lucrurile, îmi place să am măcar un vag scenariu în orice situație - îmi plac lucrurile sigure. Îmi mai place să înțeleg cum funcționează lumea din jurul meu, îmi place să mă uit la un obiect sau fenomen și să văd legile din spatele lui, modul în care e legat de lumea din jur - îmi plac lucrurile clare.

Dar lumea nu e un loc sigur și nu e un loc clar. Lumea e un haos misterios pe care omul se chinuie să-l pună în ordine. E o muncă sisifică, dar pentru unii, această muncă e cea care îi ajută să poată dormi noaptea. Tot ceea ce noi construim, lumea noastră, regulile noastre, toate sunt structuri artificiale făcute să ne asigure iluzia de siguranță și de ordine. Și doar pentru că e o muncă fără sorți de izbândă nu e de-ajuns cât să renunțăm.

„Se uită în jur, căutând locul în care să sape o ieșire, să slăbească fortăreața de beton-armat, să se facă auzit. Își lipi palmele de zidurile surpate și începu să tragă și să împingă, să mute și să măture, să ridice și să arunce. În jurul lui se lăsa noaptea, dar el nu știa, nu vedea, nu simțea, el săpa și lupta cu molozul, neobosit, om.” © Flavius Ardelean - Bizaroproze - Editura Herg Benet

Însă lumea noastră atent construită are lipsurile ei. Sunt spații neclare, întunecate, spații în care ordinea noastră n-a ajuns și nu va ajunge vreodată. E misterul de sub covor, din subteran, din apartamentul vecin, din spatele privirii unei persoane întâlnite zilnic. Îmi plac siguranța și ordinea lumii familiare, dar sunt om, așa că orice neclaritate mă atrage ca un magnet pentru că dacă vrei ordine în haos, atunci trebuie să înfrunți haosul. Vreau să înțeleg, așa că am plonjat în întunericul dintre coperțile cărții.

„Văd omul cum se uită la mine, încercând să înțeleagă ceva, dar nu mă vede, doar eu îl văd, și știu că omul nu e, că omul nu a fost și că omul nu va fi. Că nu va mai fi.” © Flavius Ardelean - Bizaroproze - Editura Herg Benet

Aș vrea să-ți spun că nu-ți trebuie curaj ca să faci asta, dar aș minți. Nu e prima carte semnată de Flavius pe care o citesc, așa că știam la ce să mă aștept. Și în același timp, nu știam. A citi o carte de-a lui înseamnă să abandonezi tot ceea ce cunoști și să plonjezi pur și simplu printre cuvinte. M-am pierdut printre ele. Am pierdut cunoscutul, familiarul, sigurul, am pășit în spațiile neclare, nedefinite, necartografiate ale lumii noastre. Am întâlnit ființe incredibile, ființe pe care mintea mea le vrea imposibile, dar pe care le simt reale și asta îmi place și mă sperie în același timp.

E interesant să explorezi lumea lui, o lume despre care vrei să crezi că e paralelă cu a noastră, că e o lume cu care nu te vei intersecta vreodată, dar despre care știi că e chiar lumea ta, simți că e lângă tine, în jurul tău. Totuși, orice încercare de a explora această lume într-un mod rațional mi se pare sortită eșecului. Sunt lucruri care nu-și pot găsi explicația, sunt lucruri care n-ar trebui să și-o găsească vreodată. Lumea asta trebuie simțită, și o simți în cel mai visceral mod posibil. O simți adânc în măruntaiele tale pentru că adevărul-adevărat e că cel mai mare mister nu e afară, nu se ascunde în locul acela întunecat unde vrei și nu vrei să privești, misterul nu e în spatele tău. E în tine.

Tocmai de aceea, cel mai interesant pentru mine a fost să-mi studiez propriile reacții, să mă desprind pentru câteva clipe și să privesc atent la mine, în mine. Să văd cum râd la lucruri îngrozitoare, cum accept lucruri inacceptabile pentru un cititor, cum empatizez cu oameni și situații care ar trebui să-mi repugne, cum mă îndrăgostesc de personaje de care ar trebui să mă tem. Aș putea să vă explic, să iau povestirile pe rând și să vă spun cum m-au făcut să mă simt, dar cred că fiecare dintre cele 9 povestiri trebuie mai întâi trăită pe propria piele, înainte să poți înțelege cum a simțit-o altcineva.

Ceea ce pot să vă spun, în schimb, e că volumul e foarte atent conceput. Pe lângă frazele care ți se întipăresc atât de bine în minte și în suflet încât te miri că nu ți-au apărut peste noapte pe piele, chiar și ordinea povestirilor nu e doar bine aleasă, ci e gândită migălos. Nu simți asta citind, totul curge natural, firesc, dar dacă stai să te gândești puțin, înțelegi atenția din spatele cortinei. Luați ca exemplu începutul, care e atât de fain încât am vrut să încep și eu acest articol cu el. Însă cel mai mult am apreciat finalul.

Timp de 8 povestiri, cobori din ce în ce mai adânc, te îndepărtezi din ce în ce mai mult de cunoscutul și ordonatul despre care vorbeam. Apoi, ultima povestire e un balsam. Nu te aduce înapoi, nu reface iluzia în care credeai inițial, nu readuce ordinea sau siguranța, dar îți aduce liniștea de care mintea ta are nevoie. Te ajută nu să-ți revii, pentru că nu vei mai fi la fel, ci te ajută să te obișnuiești cu ceea ce ai devenit. Te duce în starea de spirit din care poți începe să reconstruiești lumea din jurul tău... Amuzant e că la început, cartea de care te agăți fără să-ți dai seama pare cel mai concret lucru, mai adevărat decât tot ce te înconjoară...

Bizaroproze e mai mult decât o carte, e o experiență în sine. Spuneam că am plonjat în ea, dar adevărul e că ea plonjează în tine. Schimbând modul în care privești lumea, te schimbă și pe tine. Îți lasă iluzia că se deschide în fața ta, dar tu ești cel care se deschide, rămânând gol și vulnerabil în fața ei. Dacă aveți curajul să faceți asta, să trăiți asta, citiți-o! Lăsați-o să devină parte din voi pentru că merită! Doamne, merită!

De citit: Bizaroproze de Flavius Ardelean

A apărut! Există! A ieșit din tipar, se poate atinge, mirosi, dar mai presus de toate, se poate citi. Bineînțeles, înainte de asta, se poate comanda. Pentru că nu mai e doar o imagine, o promisiune sau ceva ce aștepți, ci e o realitate.

Cuprins:
     - Vegetal
     - Furcacaudină
     - ||
     - Geamantanul
     - Sute de inimi mici ca sute de sori prinşi sub pământ
     - Sânul
     - Chelia lui Valeriu
     - Cea mai bună dintre lumile posibile
     - Liniştea

Despre volum vă pot spune puține. Am citit câteva din textele din cuprins. Pe unele le-am și auzit citite, dar nu e genul de experiență care se poate povesti. E genul de experiență pe care o trăiești, o ții minte și pentru care ești pur și simplu recunoscător. Și, ca o paranteză, e genul de experiență pentru care aș plăti bilet. Și aș face tot ce pot să-i conving și pe alții că merită să plătească bilet ca să trăiască experiența pe pielea lor. Între timp, însă, vă încurajez să cumpărați cartea (și să participați și la lecuri, sunt moca și doar participând înțelegeți exact de ce spun că aș plăti bilet).

Despre poveștile pe care le-am citit, pot spune că au puterea să vă zguduie din temelii. Au puterea să vă facă să priviți lumea din jurul vostru și să vedeți golurile din ea, petele de întuneric unde se poate ascunde orice. Nu întâmplător, coperta e doar întuneric. Nu știi ce se poate ascunde în acest volum, nici eu nu știu încă, dar știu că abia aștept să aflu și mai știu că la sfârșit, misterul dintre coperți nu va fi dezvăuit, ci se va muta dintre pagini în interiorul fiecărui cititor.

Bizaroproze nu e o carte pe care v-o recomand, e o carte pe care vă informez că trebuie s-o citiți. E o carte care te face să privești atât în jurul tău, dar și în tine. Ce vei vedea acolo depinde de tine, ce vei simți privind depinde tot de tine, dar pot să-ți promit că nu vei vedea același lucru ca înainte.

Nu mă crezi? Citește.



Update: Acum există și trailer pentru carte: