Recenzie: Endgame. Jocul Final: Convocarea

Atunci când am aflat prima dată despre această serie și despre conceptul interactiv din spatele ei, m-am entuziasmat destul de repede pentru că ideea ca o poveste să iasă din paginile unei cărți direct în realitate e foarte faină. Citind despre roman și povestindu-vă și vouă despre el, mi-am creat niște așteptări: credeam că urma să am parte de o poveste nu foarte impresionantă, dar cu o parte interactivă care urma să mă dea pe spate. Rezultatul final a fost exact pe dos: mi-a plăcut povestea, dar partea interactivă a lăsat de dorit.

Povestea:
12 meteoriți ajung pe Pământ, provocând numeroase victime și oferind un subiect pentru presa din întreaga lume pentru câteva săptămâni bune. Însă adevărata semnificație a acestor impacturi o cunosc doar câțiva: meteoriții purtau fiecare câte un prim artefact care să-i conducă pe cei 12 jucători care reprezintă 12 seminții ale Pământului către locul unde va începe Jocul Final, un joc fără reguli, coordonat de niște ființe din alte lumi, care aparent sunt cei care ne-au creat. Jocul va avea un singur învingător, iar premiul lui va fi salvarea tuturor oamenilor care fac parte din aceeași seminție cu a învingătorului. Jocul Final e moartea, iar miza e viața.

Părerea mea:
... ei bine, părerea mea îmi e neclară până și mie. O să iau pe rând fiecare element din carte, și la sfârșit tragem linie, adunăm și vedem ce iese :))

O să încep cu partea interactivă a cărții, pentru că de ea eram cel mai entuziasmată. În primul rând, în mod clar romanul a fost făcut ca să fie citit pe tabletă. Am apreciat faptul că toate link-urile au fost prescurtate, dar după ce am scris greșit un link de 3 ori, am început să-mi doresc cu ardoare să pot da click pe pagina fizică a romanului și să mi se dechidă pagina de net în browser. Oricum, nu asta a fost problema mea, în final am reușit să descopăr paginile spre care trimite cartea... Ele au fost de fapt problema. Mă așteptam la enigme care să mă provoace să le rezolv, mă așteptam la joculețe deștepte sau la informații interesante. În schimb, primul site care îmi cerea să găsesc o parolă avea drept indiciu un filmuleț de vreo 10-20 de minute pe care nu am găsit puterea să-l văd.
Filmulețul, postat mare și clar pe youtube, avea ca temă o teorie a conspirației oarecum amuzantă din cele 3 minute pe care am apucat să le văd, pentru că lega uniformele poliției lui Hitler de robele judecătorilor din ziua de azi, care toate se legau de Saturn și de mitologie. Până aici, totul ok, puțină distracție, ceva paranoia, dar filmulețul era realizat în modul ăla absolut hidos, cu imagini abstracte care se succed uneori extrem de rapid și alteori prea lent, povestea era recitată pe un ton monoton și foarte încet, aproape acoperită complet de o muzică psihidelică și de efecte sonore din seria creepy-alien-stuff... o fi fost 1 noaptea și eram eu obosită, dar și în miez de zi și plină de energie nu mi se pare ok să îți pui cititorii să asculte așa ceva. Am încercat de 3 ori să-l văd, am rezistat cel mai mult 3 minute, așa că am decis că asta clar nu e de mine și am lăsat-o baltă. Am mai încercat la un moment dat alt filmuleț, dar am dat, desigur, peste alt conspiraționist cu un filmuleț mai bine făcut, dar cu o poveste de 2 bani, deci am lăsat-o baltă definitiv și am decis să mă concentrez pe carte.

Povestea în sine chiar are câteva idei foarte faine strecurate în acțiunea pe care se axează Jocul... atât de faine că mi-am dorit mai mult. Voiam să știu povestea din spatele Jocului și a extratereștrilor, modul cum a apărut ideea de Joc, cum au aflat semințiile de el, cum au știut ce se va întâmpla și ce vor trebui să facă, cum și-au gândit strategiile... ceva, orice! Abordarea a fost dubioasă din punctul ăsta de vedere pentru că majoritatea jucătorilor păreau că sunt doar mașini de ucis care joacă doar pentru supraviețuire, dar nu-și pun aproape nicio întrebare sau și mai rău, încep să și le pună abia acum... au avut mii de ani la dispoziție, fiecare jucător devenea neeligibil la 20 de ani, deci avea timp berechet să studieze ideea asta de joc... am înțeles de ce unii nu au făcut-o, dar chiar toți? Serios?! Doar ne antrenăm și vedem abia atunci despre ce e vorba, așa merge treaba?!
Totuși, totuși, poate a fost mai bine așa pentru că acum nu există aproape nicio certitudine despre nimic. Am eu niște bănuieli de care sunt sigură în proporție de 90% și mi-ar plăcea ca intuiția mea să fie corectă și povestea să meargă într-o direcție nouă, diferită de „jucați până la ultimul”, dar rămâne de văzut. Dacă am dreptate, dar povestea nu merge cum sper eu, atunci sper măcar ca finalul să fie al naibii de nefericit. Vedem. Cert e că povestea a avut destule detalii suficient de captivante cât să vreau să știu mai multe. Mult mai multe.

Dacă am pomenit de abordare, să ajung și la stil... La început, a fost dezastruos. Repetitiv, frustrant, aceleași fraze care nu aduceau niciun detaliu în plus, reacții seci și scrise aproape în sictir pentru personajele ale căror vieți se schimbau, stereotipuri mari cât China... eram sigură că o să fie o corvoadă terminarea cărții. Și apoi, pe undeva, după ce lucrurile se pun în mișcare și are loc Convocarea, ceva se schimbă. N-am mai sesizat nicio problemă, nu m-a mai deranjat aproape nimic. Spun aproape pentru că intervine din nou elementul de interactivitate: din când în când, aparent întâmplător, apare câte un detaliu prea precis care mă scotea din starea în care eram atentă la poveste și mă arunca înapoi în realitate, întrebându-mă de ce zice acolo că a alergat cu 5,6 secunde mai repede, când cu două rânduri mai sus nu era atât de precis. În rest, după ce am trecut peste partea de început, lucrurile au curs frumos.

Și ajung la partea mea preferată: personajele. Mi-am luat diploma în reținerea detaliilor despre personaje la școala ASoIaF a lui George RR Martin, așa că n-am avut probleme să rețin 12 omuleți. Ba chiar mă trezeam ocazional râzând când mai apărea câte un personaj despre care nu mai știam nimic de mult și mă gândeam că sigur se vor plânge mulți de treaba asta. Mie mi-a plăcut ca procedeu, pentru că am avut ocazia să descopăr moduri foarte foarte diferite de a aborda Jocul, am descoperit puncte de vedere extrem de diverse asupra scopului acestui Joc și așa am putut afla mai multe despre el. Din nou, mi-ar fi plăcut ca familiilor personajelor să le fi păsat puțin mai mult de Joc și să se știe mai multe despre el, dar au fost câteva momente când am descoperit câte o piesă din puzzle alături de un personaj sau altul și mi-a plăcut imaginea de ansamblu pe care o aveam doar eu. Acum, cu unele din personaje am avut eu niște probleme, dar nu cu felul în care au fost scrise (deși în unele cazuri erau cam multe stereotirpuri pentru gustul meu), ci cu persoanele în sine. În special cei doi americani din SUA m-au călcat pe nervi, erau mult, mult prea naivi, vedeau lumea prea romanțat și uneori au dat dovadă de prostie pură. Mi-aș fi dorit să moară repede, ca să scap de chinul de a citi despre prostia lor.
În schimb, au fost și niște personaje puternice, de care mi-a plăcut enorm și cu care chiar am ajuns să țin, chiar dacă poate nu eram de acord cu abordarea lor asupra jocului... Ba chiar și unele dintre personajele pe care le-am detestat cu pasiune aveau niște idei și abordări care mi s-au părut foarte foarte deștepte. Dar dacă tot am pomenit de GRRM mai sus, într-un stil foarte a la Game of Thrones, personajul meu preferat a murit la final... Nu vă spun cine e, ca să nu dau spoilere, dar în cartea următoare sigur o să-i duc lipsa...

Bun, și acum să tragem linia promisă... În final, mi-a plăcut romanul suficient de mult cât să-l recomand în continuare pentru că are câteva idei faine prin el, mi-a generat suficiente întrebări cât să vreau să citesc romanele următoare a avut personaje suficient de bune încât să mă atașez de ele, e destul de alter cât să se citească extrem de repede... Concluzia mea e că dacă s-ar fi renunțat la toată partea de interactivitate și autorii s-ar fi concentrat pe poveste, pe a o explica și pe a o face ceva mai clară, atunci chiar ar fi putut ieși un roman genial. Totuși, chiar și așa e destul de bun, dacă vreți să vedeți cum teoriile conspirației au fost transformate într-o poveste coerentă (deocamdată), recomand.

Mulțumesc editurii Trei pentru ocazia de a citi acest roman.