Deși seara dedicată SF-ului din cadrul Festivalului Internațional de Literatră București a avut loc cu o săptămână în urmă, articolul meu apare cu acest „magnific” delay pentru că finalul de an la facultate e cel din liceu ridicat la pătrat, care e cel din generală ridicat la pătrat... pe scurt: deadline-uri multe, timp puțin, oboseală la cote maxime. Totuși, acum că am găsit în sfârșit timpul necesar ca să-mi fac ordine în gânduri și notițe, mă bucur că am avut ocazia să citesc impresiile altora înainte s-o scriu pe-a mea.
Mai exact, m-am bucurat să citesc articolele celor care au reușit să ajungă la MȚR în toate cele 4 seri dedicate festivalului, pentru că majoritatea au tras concluzia că iubitorii de SF au „invadat” locul, umplând sala. Nu mi-am putut reține un mic zâmbet citind asta și sper ca tocmai de aceea seara dedicată celui mai fain gen de literatură (se vede că sunt perfect obiectivă, nu?) să devină o parte consacrată a festivalului, mai ales că am înțeles că sâmbătă a fost prima dată când organizatrii au trebuit să ceară politicos încheierea discuției pentru că se depășise deja timpul alocat... Ei, ce ți-e și cu sefiștii ăștia, pentru noi timpul e jucărie, îl oprim, pornim sau încetinim după bunul plac!
Revenind la seara literară, evenimentul a început cu o lectură publică a fiecăruia dintre cei 4 autori invitați (Paul McAuley, Richard Morgan, Sebastian A. Corn și Michael Haulică), un moment gândit foarte atent de organizatori, care au oferit tuturor celor prezenți o traducere în limba română a fragmentelor citite de cei doi britanici. De asemenea, pentru mine a fost un moment de mândrie foarte plăcut pentru că din cele 4 fragmente ascultate, cel citit de Richard Morgan a fost singurul pe care nu-l știam. Totuși, plănuiesc să remediez foarte repede scăparea, pentru că Richard Morgan știe să se vândă foarte bine, a reușit foarte repede să-mi trezească interesul pentru romanele sale, plus că omul chiar știe să citească! Sunt foarte puțini oamenii care știu să și interprezteze ceea ce citesc în așa fel încât să te facă să vrei să citești la rândul tău cartea, iar el mi s-a părut unul dintre ei. Totuși, n-a fost singurul care a captivat cu adevărat sala, Mike Haulică stârnind nu numai interesul, dar și amuzamentul sălii atunci când a citit un fragment din Transfer.
Mai departe, moderatorul discuției, Oliviu Crâznic, i-a provocat pe invitați să ne povestească despre debutul lor. Poveștile au avut în comun ideea că o dată ce îți dai seama că ai niște povești de spus, o dată ce înțelegi că ești scriitor, vei scrie acele povești și apoi te vei chinui să le vezi publicate, indiferent dacă asta înseamnă că va trebui să rescrii o poveste și să o trimiți iar și iar până când va fi acceptată sau dacă va trebui să scrii povești scurte până ajungi să-ți faci un nume și poți trece mai departe. Au fost și câteva povești amuzante despre edituri sau reviste care au acceptat un text și apoi au dat faliment sau au dispărut înainte ca textul să fie publicat.
Apoi discuția a trecut la dificultățile în ceea ce privește „meseria” de scriitor. Paul McAuley a fost scurt și la obiect: una dintre cele mai mari probleme în momentul actual o reprezintă piratarea pentru că extrem de neplăcut să vezi cum munca ta e răspândită fără ca aceia care fac asta să înțeleagă că actual de a cumpăra o carte e o dovadă de respect pentru munca scriitor, un mod de a o răsplăti. Desigur, orice autor se bucură să fie citit, dar oamenii ăștia au și ei nevoie să trăiască (faptul că unii chiar pot trăi din asta prin alte părți e altă discuție la care ajung mai târziu). Richard Morgan consideră că partea cu adevărat dificilă e începutul, e lupta pentru a te face cunoscut, pentru a-ți construi un nume. Mai apoi, desigur, apare și problema reinventării constante, faptul că întotdeauna se poate găsi cineva care să spună că romanul tău seamănă cu vreunul scris cu cine știe câte decenii în urmă, așa că e dificil și să îți menții un grad de prospețime a ideilor... dar totuși, concluzia lui a fost că o dată ce ești full-time writer, o dată ce reușești să trăiești efectiv din scris, viața ta e mult, mult mai ușoară decât a multora, așa că nu prea mai ai dreptul să te plângi. În schimb, Sebastian A Corn consideră că e dificil faptul că o dată ce înțelegi că ești scriitor, că ai nevoie să faci asta, îți pui pielea pe băț pentru că e ceva care te consumă, îți mănâncă timp și resurse și îți aduce în schimb doar beneficii de ordin spiritual, pentru că în niciun caz n-o faci pentru bani. Nu la noi, cel puțin. Michael Hăulică s-a plasat la capătul opus al spectrului, spunând că marele dezavantaj al unui scriitor e că gândește ca un scriitor român, că dacă vrei cu adevărat să reușești poți, dar e de muncă și asta îi sperie pe mulți...
Următoarea întrebare cu care i-a provocat Oliviu a fost ce influență a avut slujba pe care o au sau au avut-o asupra scrierilor lor. Răspunsul general a fost că nu prea mare, dar Paul McAuley a spus-o frumos, s-a referit la faptul că nu prea îi place să se gândească la sursele sale de inspirație, că scrisul e ca mersul pe biclicletă: o dată ce începi să te gândești la modul în care mergi pe ea, începi să te dezechilibrezi și nu-ți mai iese. Iar Richard Morgan a înveselit toată sala povestindu-ne despre faptul că în Marea Britanie, profesorii trebuie deseori să fie un fel de hipioți care îți lasă studenții să se exprime... doar că uneori, unii din ei sunt niște persoane de-a dreptul iritante, așa că toate sentimentele reprimate, el le vărsa în cărțile sale. Și Sebastian A Corn ne-a împărtășit o idee interesantă: munca sa de doctor l-a ajutat la documentare, dar nu neapărat din punct de vedere științific, deoarece prin natura meseriei sale, el intră în conctact cu o mulțime de oameni care se deschid în fața lui, povestindu-i tot felul de lucruri utile. Și tot despre documentare ne-a vorbit mai departe și Mike Haulică, trăgând concluzia că un autor de SF trebuie să fie mereu foarte atent atunci când scrie, pentru că e foarte probabil ca printre cititorii săi să se găsească un specialist într-o anumită ramură a științei care să-i poată demonta scrierile dacă acestea nu sunt coerente.
Înainte să trag câteva concluzii din această întâlnire între autori de la noi și de peste hotare, mai e un singur moment deosebit din seara aceea despre care vreau să vă povestesc: întrebați despre premiile literare și modul în care acestea i-au influențat, cei doi autori britanici au început să discute despre premiile Philip K. Dick pe care le-au câștigat, jucțndu-se cu cuvintele spre deliciul tuturor celor prezenți. Și Sebastian A Corn a completat momentul cu o povestire de pe meleagurile noastre: dorind să participe la un concurs care avea printre cerințe mențiunea că un autor nu poate trimite mai mult de un text, scriitorl a făcut rost de 3 mașini de scris și de foi cu texturi diferite și a trimis nu mai puțin de 8 texte, fiecare semnată cu alt pseudonim. A primit vreo 2-3 premii și vreo 5 mențiuni...
Spuneam mai sus că trăitul din scris e o discuție separată... problema a fost atinsă doar tangențial o singură dată pe parcursul serii, atunci când Sebastian A Corn a menționat că e greu să compari România cu Marea Britanie pentru că e vorba de o popoulație diferită în primul rând ca număr, ceea ce înseamnă că la ei se discută plecând de la alte date; fiind vorba de mai mulți oameni în general, și de mai mulți care cumpără cărți în special, editurile au de unde să investească în autori, există bani și pentru salariile agenților literari - în România cică există unul singur... - și așa mai departe. Totuși, părerea mea a fost că în jurul acestei diferențe s-a învâritit întregul dialog din acea seară, diferența de mentalitate, de abordare, de percepție a ceea ce înseamnă iteratura și scrisul era enormă, se vedea că romțnii și britanicii veneau din lumi completamente diferite, deși practic toți au aceeași meserie... de fapt nu, mint, doar pentru britanici era o meserie, la noi părea un hobby, ceva ce faci din capriciu, nu pentru a-ți câștiga existența. Și mi s-a părut trist. Romantic, idealist, „noi scriem din pasiune”, dar trist. Și cel mai trist e că nu văd vreo schimbare în viitorul apropiat. Și mi-e ciudă, mi-e foarte foartă ciudă. Dar pentru că e ilegal să mergi să legi oameni de scaune și să-i obligi să citească (și oricum asta n-ar rezolva nimic, pentru că tot ce e făcut cu forța nu iese bine), o să mă limitez la a vă povesti despre cărțile care îmi plac mie, în speranța că vă pot corupe să le citiți și voi...
Totuși, nu vreau să închei pe un ton pesimist, pentru că mi-a plăcut enorm seara de la FILB, mi-a plăcut să-i ascult pe invitați, am aflat câteva lucruri foarte interesante despre cum merg lucrurile în spatele cortinei și despre ce înseamnă să fii scriitor, am stat de vorbă cu niște oameni foare faini... per total, a fost o seară care sper să se repete an de an!
Mai exact, m-am bucurat să citesc articolele celor care au reușit să ajungă la MȚR în toate cele 4 seri dedicate festivalului, pentru că majoritatea au tras concluzia că iubitorii de SF au „invadat” locul, umplând sala. Nu mi-am putut reține un mic zâmbet citind asta și sper ca tocmai de aceea seara dedicată celui mai fain gen de literatură (se vede că sunt perfect obiectivă, nu?) să devină o parte consacrată a festivalului, mai ales că am înțeles că sâmbătă a fost prima dată când organizatrii au trebuit să ceară politicos încheierea discuției pentru că se depășise deja timpul alocat... Ei, ce ți-e și cu sefiștii ăștia, pentru noi timpul e jucărie, îl oprim, pornim sau încetinim după bunul plac!
Revenind la seara literară, evenimentul a început cu o lectură publică a fiecăruia dintre cei 4 autori invitați (Paul McAuley, Richard Morgan, Sebastian A. Corn și Michael Haulică), un moment gândit foarte atent de organizatori, care au oferit tuturor celor prezenți o traducere în limba română a fragmentelor citite de cei doi britanici. De asemenea, pentru mine a fost un moment de mândrie foarte plăcut pentru că din cele 4 fragmente ascultate, cel citit de Richard Morgan a fost singurul pe care nu-l știam. Totuși, plănuiesc să remediez foarte repede scăparea, pentru că Richard Morgan știe să se vândă foarte bine, a reușit foarte repede să-mi trezească interesul pentru romanele sale, plus că omul chiar știe să citească! Sunt foarte puțini oamenii care știu să și interprezteze ceea ce citesc în așa fel încât să te facă să vrei să citești la rândul tău cartea, iar el mi s-a părut unul dintre ei. Totuși, n-a fost singurul care a captivat cu adevărat sala, Mike Haulică stârnind nu numai interesul, dar și amuzamentul sălii atunci când a citit un fragment din Transfer.
Mai departe, moderatorul discuției, Oliviu Crâznic, i-a provocat pe invitați să ne povestească despre debutul lor. Poveștile au avut în comun ideea că o dată ce îți dai seama că ai niște povești de spus, o dată ce înțelegi că ești scriitor, vei scrie acele povești și apoi te vei chinui să le vezi publicate, indiferent dacă asta înseamnă că va trebui să rescrii o poveste și să o trimiți iar și iar până când va fi acceptată sau dacă va trebui să scrii povești scurte până ajungi să-ți faci un nume și poți trece mai departe. Au fost și câteva povești amuzante despre edituri sau reviste care au acceptat un text și apoi au dat faliment sau au dispărut înainte ca textul să fie publicat.
Apoi discuția a trecut la dificultățile în ceea ce privește „meseria” de scriitor. Paul McAuley a fost scurt și la obiect: una dintre cele mai mari probleme în momentul actual o reprezintă piratarea pentru că extrem de neplăcut să vezi cum munca ta e răspândită fără ca aceia care fac asta să înțeleagă că actual de a cumpăra o carte e o dovadă de respect pentru munca scriitor, un mod de a o răsplăti. Desigur, orice autor se bucură să fie citit, dar oamenii ăștia au și ei nevoie să trăiască (faptul că unii chiar pot trăi din asta prin alte părți e altă discuție la care ajung mai târziu). Richard Morgan consideră că partea cu adevărat dificilă e începutul, e lupta pentru a te face cunoscut, pentru a-ți construi un nume. Mai apoi, desigur, apare și problema reinventării constante, faptul că întotdeauna se poate găsi cineva care să spună că romanul tău seamănă cu vreunul scris cu cine știe câte decenii în urmă, așa că e dificil și să îți menții un grad de prospețime a ideilor... dar totuși, concluzia lui a fost că o dată ce ești full-time writer, o dată ce reușești să trăiești efectiv din scris, viața ta e mult, mult mai ușoară decât a multora, așa că nu prea mai ai dreptul să te plângi. În schimb, Sebastian A Corn consideră că e dificil faptul că o dată ce înțelegi că ești scriitor, că ai nevoie să faci asta, îți pui pielea pe băț pentru că e ceva care te consumă, îți mănâncă timp și resurse și îți aduce în schimb doar beneficii de ordin spiritual, pentru că în niciun caz n-o faci pentru bani. Nu la noi, cel puțin. Michael Hăulică s-a plasat la capătul opus al spectrului, spunând că marele dezavantaj al unui scriitor e că gândește ca un scriitor român, că dacă vrei cu adevărat să reușești poți, dar e de muncă și asta îi sperie pe mulți...
Următoarea întrebare cu care i-a provocat Oliviu a fost ce influență a avut slujba pe care o au sau au avut-o asupra scrierilor lor. Răspunsul general a fost că nu prea mare, dar Paul McAuley a spus-o frumos, s-a referit la faptul că nu prea îi place să se gândească la sursele sale de inspirație, că scrisul e ca mersul pe biclicletă: o dată ce începi să te gândești la modul în care mergi pe ea, începi să te dezechilibrezi și nu-ți mai iese. Iar Richard Morgan a înveselit toată sala povestindu-ne despre faptul că în Marea Britanie, profesorii trebuie deseori să fie un fel de hipioți care îți lasă studenții să se exprime... doar că uneori, unii din ei sunt niște persoane de-a dreptul iritante, așa că toate sentimentele reprimate, el le vărsa în cărțile sale. Și Sebastian A Corn ne-a împărtășit o idee interesantă: munca sa de doctor l-a ajutat la documentare, dar nu neapărat din punct de vedere științific, deoarece prin natura meseriei sale, el intră în conctact cu o mulțime de oameni care se deschid în fața lui, povestindu-i tot felul de lucruri utile. Și tot despre documentare ne-a vorbit mai departe și Mike Haulică, trăgând concluzia că un autor de SF trebuie să fie mereu foarte atent atunci când scrie, pentru că e foarte probabil ca printre cititorii săi să se găsească un specialist într-o anumită ramură a științei care să-i poată demonta scrierile dacă acestea nu sunt coerente.
Înainte să trag câteva concluzii din această întâlnire între autori de la noi și de peste hotare, mai e un singur moment deosebit din seara aceea despre care vreau să vă povestesc: întrebați despre premiile literare și modul în care acestea i-au influențat, cei doi autori britanici au început să discute despre premiile Philip K. Dick pe care le-au câștigat, jucțndu-se cu cuvintele spre deliciul tuturor celor prezenți. Și Sebastian A Corn a completat momentul cu o povestire de pe meleagurile noastre: dorind să participe la un concurs care avea printre cerințe mențiunea că un autor nu poate trimite mai mult de un text, scriitorl a făcut rost de 3 mașini de scris și de foi cu texturi diferite și a trimis nu mai puțin de 8 texte, fiecare semnată cu alt pseudonim. A primit vreo 2-3 premii și vreo 5 mențiuni...
Spuneam mai sus că trăitul din scris e o discuție separată... problema a fost atinsă doar tangențial o singură dată pe parcursul serii, atunci când Sebastian A Corn a menționat că e greu să compari România cu Marea Britanie pentru că e vorba de o popoulație diferită în primul rând ca număr, ceea ce înseamnă că la ei se discută plecând de la alte date; fiind vorba de mai mulți oameni în general, și de mai mulți care cumpără cărți în special, editurile au de unde să investească în autori, există bani și pentru salariile agenților literari - în România cică există unul singur... - și așa mai departe. Totuși, părerea mea a fost că în jurul acestei diferențe s-a învâritit întregul dialog din acea seară, diferența de mentalitate, de abordare, de percepție a ceea ce înseamnă iteratura și scrisul era enormă, se vedea că romțnii și britanicii veneau din lumi completamente diferite, deși practic toți au aceeași meserie... de fapt nu, mint, doar pentru britanici era o meserie, la noi părea un hobby, ceva ce faci din capriciu, nu pentru a-ți câștiga existența. Și mi s-a părut trist. Romantic, idealist, „noi scriem din pasiune”, dar trist. Și cel mai trist e că nu văd vreo schimbare în viitorul apropiat. Și mi-e ciudă, mi-e foarte foartă ciudă. Dar pentru că e ilegal să mergi să legi oameni de scaune și să-i obligi să citească (și oricum asta n-ar rezolva nimic, pentru că tot ce e făcut cu forța nu iese bine), o să mă limitez la a vă povesti despre cărțile care îmi plac mie, în speranța că vă pot corupe să le citiți și voi...
Totuși, nu vreau să închei pe un ton pesimist, pentru că mi-a plăcut enorm seara de la FILB, mi-a plăcut să-i ascult pe invitați, am aflat câteva lucruri foarte interesante despre cum merg lucrurile în spatele cortinei și despre ce înseamnă să fii scriitor, am stat de vorbă cu niște oameni foare faini... per total, a fost o seară care sper să se repete an de an!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.