Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde.
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

luni, 29 septembrie 2014

Jurnal: Despre oameni

Ieri m-am întors din team building-ul despre care v-am spus câteva cuvinte în ultima postare. După o porție de peste 12 ore de somn, am stat și m-am gândit la ce am învățat din această experiență și la ce am câștigat în aceste 4 zile. Am tras câteva concluzii pe care aș vrea să le îmăpărtășesc cu voi în ideea că poate aflând despre ceea ce se întâmplă în afara zonei de confort, veți găsi în voi curajul necesar să pășiți afară din ea.

Vă spun sincer că m-am gândit de câteva ori să nu merg. Era simplu să abandonez, însă am preferat să găsesc mai întâi motivul pentru care voiam să renunț: vara asta, în zilele libere pe care le-am avut, mi-am creat o rutină confortabilă, plăcută, relaxantă, călduță. Oricum urma să se termine când începeam facultatea, de ce să renunț la ea mai devreme? Imediat ce am avut curajul să recunosc față de mine îsămi că acesta era motivul, mi-am dat seama că e unul innaceptabil, derivat din faptul că nu-mi place să nu dețin controlul, să nu știu ce urmează să se întâmple, să nu am un plan dinainte pregătit.

Însă viața așa funcționează, îți aruncă lucruri în față fără să te avertizeze. Așa că orice ocazie de a pierde controlul în moduri organizate, controlate, în medii în care te simți bine și alături de oameni în care poți avea încredere devine o ocazie de a exersa... viața însăși :)) Privind așa lucrurile, nu mi-am dat voie să refuz. Și doamne cât mă bucur că n-am făcut-o!


După cum spuneam, m-am gândit la ce am învățat și la ce am câștigat participând la acest team building. Prima parte încape în câteva cuvinte: am învățat câteva lucruri despre oameni. Nu mă refer neapărat la generalități, deși am aflat căte ceva despre modurile în care oamenii înteracționează în genral, la câteva lucruri despre cum să te comporți într-o echipă, despre cum să captezi și să păstrezi atenția oamenilor și așa mai departe. Mă refer la persoane anume, la oameni pe care i-am cunoscut și la oameni pe care i-am cunoscut mai bine. Am descoperit persoanele din spatele etichetei dată de locul de muncă și am descoperit oameni care știu să pună suflet în ceea ce fac (și nu mă refer doar la job, ci la pasiuni, la activitățile din timpul liber, la modul în care trăiesc în general).

Trecând la partea a doua, la ceea ce am câștigat... am depășit un prag. În timpul primului an de facultate, în special în semestrul al doilea, lipsa de timp personal mi-a dat senzația că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să aleg între două fațete ale personalității mele: cea pasionată de calculatoare, fascinată de modul în care cele mai banale instrucțiuni, puse la un loc pot genera un program care înțelege o parte a lumii umane și o gestionează și cea care iubește cititul și lumile imaginate de autori, dar și lumea din spatele cărților. Multe aspecte ale facultății, inclusiv o serie de oameni m-au făcut să cred că dacă vrei să reușești trebuie să renunți la orice altceva, așa că asta m-a descurajat suficient cât să nu vreau ca vara și timpul liber să se termine vreodată.

Această excursie m-a ajutat să îmi dau seama că a face o alegere între cele două ar fi cea mai mare greșeală pe care o pot face, că unul din ingredientele succesului e să fii tu însuți, cu pasiunile tale care să te distingă de toți ceilalți care sunt la fel de buni din punct de vedere al lucrurilor pe care le vor avea de făcut, dar care din orice alt punct de vedere nu pot aduce nimic personal, unic, valoros în cadrul oricărei activități. Tocmai aceste elemente personale au fost puse în valoare în cadrul team building-ului și faptul că am scăpat de această teamă de a fi nevoită să aleg este cel mai de preț lucru pe care l-am câștigat.

Bineînțeles, cu povestioara mea n-am acoperit nici jumătate din lucrurile minunate pe care le-am descoperit, din momentele pe care le-am trăit, din lucrurile pe care le-am descoperit despre alții și despre mine, despre modul cum chiar și lucrurile aparent dezagreabile aveau în spate o lecție, ceva pozitiv și valoros de transmis. Totuși, am încercat să nu individualizez neapărat experiența, ci să încerc să vă conving că orice lucru care vă scoate din zona de confort este ceva ce trebuie făcut pentru că e incredibil ce puteți descoperi dacă vă permiteți vouă înșivă să creșteți.

Totuși, deși am vrut să folosesc acest team building ca pe ceva general, legat de ideea de a părăsi zona de confort, nu pot încheia decât mulțumind tuturor oamenilor care au organizat totul și care au gândit toate activitățile, folosindu-se de jocuri și de competiții pentru a transforma căpătarea unor skill-uri în ceva amuzant și plăcut. Și mulțumesc și oamenilor care au participat pentru că au făcut ca 4 zile să pară simultan 4 minute (pentru că s-a terminat prea repede) și 4 ani (pentru că am învățat o grămadă de chestii utile).

joi, 25 septembrie 2014

Trag chiulu'

La ora la care apare acest articol, eu sunt în tren pe drum spre Brașov. O să stau acolo (bine, nu chiar în Brașov, ci pe-aproape) până duminică, în scop de team-building-uială. (Da, acest cuvânt nu există decât în romgleză, o limbă fictivă și nerecomandată de niciun profesor de română sau de engleză.) Pe scurt, trag chiulu' de pe blog până duminică întru a mă bucura de munte.


Nu, nu de muntele din poza asta, asta e Piatra Craiului, poza e veche de un car de ani, dar e una dintre primele poze pe care le-am făcut și de care sunt extra-super mândră. De asta are un imens watermark pe ea.

În rest, vă urez lectură plăcută, dacă aveți timp liber. Nu știu dacă eu o să citesc ceva zilele astea - am vreo două cărți la mine pentru că nu pot pleca de-acasă fără - dar știu că o să măsor cantitatea de distracție din zilele astea în funcție de numărul de pagini citite (funcție invers proporțională, desigur).

De asemenea, nu uitați de concurs ;)

marți, 23 septembrie 2014

Cuvinte: Pesimism

Pentru că afară plouă. Pentru că lumea e gri, udă, rece, grăbită. Pentru că nu mai există bălți, ci o singură baltă imensă, murdară, udă, udă, udă. Pentru că a venit toamna. Pentru că azi n-am chef. Și pentru că îmi place ce citesc.

© Moloh de Michael K. Iwoleit - Editura Millennium

luni, 22 septembrie 2014

Concurs: Călătoria în timp

E doar a doua săptămână de școală pentru mulți dintre voi și deja am citit destule articole despre cât de dificilă e renunțarea la vară și la vacanță. Tocmai de aceea, unii deja caută o evadare, un loc îndepărtat și frumos unde să se bucure de aventuri superbe alături de oameni care au pe cap soarta omenirii, nu o lucrare la o materie neplăcută. Bineînțeles, nu mă adresez doar elevilor, ci fiecărui cititor care are chef să uite o vreme de trezitul devreme, de orașul veșnic aglomerat, de profesorul sau de șeful stresant și toate celelalte neplăceri cotidiene. Toți vrem să evadăm mai devreme sau mai târziu.

De data asta, evadarea pe care v-o propun nu e într-un tărâm fantastic, ci în spațiul cunoscut... dar în viitor. Am spus în recenzia volumului Fundația că, după părerea mea, această carte e o poartă deschisă spre viitorul omenirii și același lucru e valabil pentru întreaga serie pe care nu numai că am îndrăgit-o, dar pe care îmi doresc s-o citească toată lumea. Tocmai de aceea, m-am bucurat să văd coperta romanului A doua Fundație astăzi pe pagina de facebook a editurii Paladin (și trebuie să recunoașteți că e o copertă superbă!).

Și mai mult mă bucură faptul că, mulțumită editurii Paladin, am ocazia să ofer un volum unui cititor norocos, înainte ca romanul să apară pe piață. Mai jos este poza cu exemplarul care își așteaptă cititorul, încă învelit în țiplă, mirosind a carte proaspăt scoasă din tipar și câteva cuvinte despre poveste:

Cine va descoperi această faimoasă și enigmatică A Doua Fundație? Și o va descoperi, oare, cineva cu adevărat? Iată marea miză a celui de-al treilea volum al seriei, în care Asimov creează treptat o atmosferă de așteptare tensionată, întocmai ca un adevărat maestru al suspansului. Cartea abundă, chiar de la început, în scenarii conspiraționiste, răsturnări surpinzătoare de situație și elaborate jocuri ale minții, însă în același timp se constituie într-un elogiu nedisimulat adus progresului științific și evoluției societății. Grație mai ales profundei sale interogații asupra omului și a viitorului umanității, Asimov își înscrie definitiv numele printre cele clasice ale literaturii universale.

Dacă v-am captat atenția, iată provocarea: lăsați un comentariu care să conțină:
- răspunsul la întrebarea: Dacă ați putea călători în timp oricât de departe în trecut, prezent sau în viitor, unde ați alege să mergeți și de ce?
- o adresă de e-mail validă
- numele contului cu care urmăriți blogul printr-una din rețelele sociale (Facebook/Twitter/Google+/GFC/Bloglovin') sau specificați dacă îl urmăriți prin e-mail
- opțional: dați share concursului printr-o rețea de socializare.

Concursul se încheie pe 30 septembrie, ora 23:59, rezultatele urmând să fie afișate a doua zi pe blog. Câștigătorul va fi ales folosind random.org, cu excepția cazului în care un singur răspuns mă impresionează în mod deosebit. (Totuși, de obicei sunt mai multe mult prea faine ca să aleg, așa că merg pe mâna amicului random) Mult succes tuturor!

vineri, 19 septembrie 2014

Dezbaterile Paladin #1

Ieri seară, în mansarda librăriei Bastilia a avut loc prima ediție a Dezbaterilor Paladin, o întâlnire-experiment care a fost moderată de Flavius Ardelean și care l-a avut ca invitat pe Mike Hăulică, în calitate de scriitor, cititor, dar și de coordonator al colecțiilor de SF&F de la Paladin. Cei doi au spart gheața, discutând nu neapărat despre carte, ci încercând să creeze un cadru relaxat și „nescorțos”.


Apoi cuvântul a ajuns la noi și pornind de la întrebarea „Ce ne-a plăcut și ce nu ne-a plăcut la carte?”, discuția a pornit în nenumărate direcții, dintre care cea mai interesantă mi s-a părut comparația dintre lecturarea acestui roman în perioada comunistă și acum. Eu am auzit despre acei ani doar de la părinții mei, așa că pe lângă perspectivele noi, a fost interesant să văd cum în acea perioadă, deoarece exista o cenzură impusă cărților (și nu numai), era ușor de găsit o corelație între pompierii lui Bradbury și sistemul opresiv de la noi. În schimb, în zilele noastre, cartea nu mai pare un manifest împotriva unui sistem totaliar, ci o critică la adresa societății de consum. Tocmai de aceea mi-am reîntărit credința cum că fiecare cititor găsește în cărți exact ceea ce caută, ceea ce are nevoie pentru a nu se simți singur. Bineînțeles, nu e valabil pentru orice roman, ci numai pentru cele cu adevărat bune, cele care trec proba timpului.

Și interesant este că acesta o face deoarece nu e un SF axat pe știință. Sunt foarte puține referiri la gadgeturi (televizoarele integrate în pereți și Câinele mecanic ar fi cam singurele). În schimb, este axat pe oameni și tocmai de aceea nu e foarte repede încadrat în genul SF (spre deosebre de un roman space-opera spre exemplu). Chiar a menționat cineva că dacă ar fi citit de o persoană care nu e familiarizată cu acest gen, respectivul nici măcar nu ar considera că Fahreneheit 451 ar fi SF. De aici, discuția a alunecat spre ideea că ar fi o carte potrivită pentru liceeni și apoi la sistemul educațional din România.

Deși pentru mine, de obicei, acesta e un punct sensibil (eu încă sunt în interiorul sistemului, ca studentă), a fost prima dată când i-am lăsat pe alții să-și împărtășească poveștile fără să spun nimic. De obicei, eram cea care susținea că nu e dracul chiar atât de negru, pentru că încă există destui profesori dedicați, însă anul acesta am cunoscut pe propria piele și pentru prima dată exemplele negative despre care vorbeau toți și deși am avut parte în continuare și de oameni care știu nu doar să predea, dar și să-și inspire studenții, parcă nu mă lăsa inima să mai iau apărarea nimănui.

Am revenit apoi la roman, numai pentru a ajunge din nou în alte direcții, dintre care am reținut:
• modul în care oamenii pot accepta schimbări drastice în societate (precum faptul că pompierii nu mai opreau incendii, ci le porneau)
• dacă libertatea absolută a oricui de a publica orice exista deja sau nu în era internetului și dacă e un lucru bun sau va duce la dorința de scurtare și simplificare care în final a condus la arderea cărților în societatea din Fahreneheit.
• modul în care educația primită în familie are un impact major nu doar asupra copiilor, dar și asupra societății (am pornit de la Clarisse)
• topurile de cărți de pe Facebook și secretele editoriale :))
și alte câteva pe care nu le-am reținut (poate data viitoare o să-mi amintesc să-mi aduc ceva pe care să pot lua notițe atunci când aud câte o idee interesantă)

În final, Mike a menționat câteva titluri care vor fi lansate la Gaudeamus în noiembrie și concluzia a fost că burdușeala portofelelor trebuie să înceapă cât mai curând pentru că se anunță un târg plin. Deocamdată n-am să menționez niciun titlu, dar am să spun că săptămâna viitoare, cititorilor acestui blog li se pregătește ceva bun de tot.

Ca să trag o concluzie, mi-a plăcut atmosfera și faptul că romanul a fost doar un pretext pentru a discuta absolut orice și nu mi-a plăcut faptul că a existat un microfon, chestie care la început a fost puțin mai impunătoare decât era cazul. Vă recomand să participați indiferent de vârstă, ocupație etc., e loc pentru toată lumea și subiecte de discuție sunt mai mult decât suficiente încât să poată interveni oricine. Eu oricum o să vă mai bat la cap să participați și o să vă țin la curent cu următoarele astfel de întâlniri :)

joi, 18 septembrie 2014

Lansare „Îngeri de gheață”

Peste exact o săptămână are loc lansarea bucureșteană a volumului 3 din seria Dincolo de moarte scrisă de Adina Speteanu. Mai exact, joi 25 septembrie, în grădina La un ceai, la ora 18:00, Adina o să vă povestească puțin despre carte și o să umple pagina de gardă a cărților voastre cu cuvinte frumoase (nu sunt cea mai obiectivă persoană în această privință, dar chiar îmi plac dedicațiile ei)

Descriere:
"După ce a devenit conducătoarea strigoilor, toți au crezut că situația în Strygorra se va îmbunătăți. Dar Nataliei îi este greu să se vadă în fruntea unui popor pe care uneori nu îl poate înțelege, mai ales după ce a fost la un pas de moarte în temnița lui Dragoș.
Toate încercările ei de a-și proteja familia devin inutile, iar secretele pe care le ascunde de ceilalți strigoi încep să iasă la lumină. Deși luptă cu toate forțele pentru a face față greutăților, bătălia se transformă rapid într-un joc în care fiecare riscă totul sau nimic.
Spionul de care se temeau este mai aproape decât au crezut, punând viața membrilor Gărzii în pericol. Pentru a-i salva, Natalia face un pact cu persoana care îi poate răni în orice moment.
Într-un tărâm în care adevărul este cel mai păzit secret, ar putea relațiile de prietenie să dureze la nesfârșit?"


Găsiți un fragment din noul roman aici -> [link]

Din păcate, eu sunt plecată din București pe 25 (și mă oftic enorm), așa că nu pot decât să sper că veți merge în număr cât mai mare, pentru că merită. De asemenea, poate vreunul dintre participanți are chef să împărtășească experiența cu alții și scrie un articol în cadrul campaniei „Autor pentru o zi”. Ce ziceți?

miercuri, 17 septembrie 2014

Carte vs film: Darul lui Jonas

Cred că e a doua carte pe are o citesc după ce am văzut filmul și încep să regret că n-am citit-o înainte. De obicei, când citesc romanul înainte de a vedea un film, judec ecranizarea în funcție de cât de mult a respectat cartea și în funcție de modul în care schimbările față de materialul sursă au îmbogățit povestea. Invers e mult mai greu pentru că nu poți judeca o carte după cât de mult a respectat filmul, pentru că e o absurditate, cartea a fost prima. Totuși, nu pot să nu le compar...

Povestea (din carte):
Jonas e un băiat de 11 ani care trăiește într-o lume unde totul e atent pus la punct. Începând cu îmbrăcămintea fiecărui copil, în funcție de vârstă și terminând cu cuvintele pe care cineva are sau nu voie să le folosească, există reguli pentru orice. Totuși, fiecare om e mulțumit cu ceea ce are, conducătorii depunând mari eforturi pentru ca toată lumea să primească o slujbă, un partener și copiii care i se potrivesc.

Totuși, Jonas nu e ca toți ceilalți, el încă n-a reușit să găsească un domeniu care să-l intereseze, așa că la ceremonia Doișpearilor, nu poate decât să spere că Vârstnica-Șefă și restul Comisiei au reușit să-i găsească o însărcinare potrivită. Ceea ce îl surprinde este faptul că ei i-au recunoscut unicitatea, oferindu-i rolul Primitorului Memoriei, cel mai de seamă membru al societății, cel a cărui menire e să ajute Comisia atunci când aceasta se confruntă cu ceva ce-i depășește puterile.

Totuși, Primitorul mai are un rol, și anume acela de a păstra în propria minte toată durerea și suferința trecutului pentru că Primitorul (și ucenicul său, atunci când acesta există) e singurul care își amintește că lumea oamenilor nu a fost întotdeaua atât de bine organizată, că au existat lucruri precum durere, război, foamete... Și singura lui alinare sunt amintirile lucrurilor frumoase pe care omenirea le-a pierdut în favoarea Uniformității.

Părerea mea:
După cum spuneam la început, nu pot să nu compar filmul cu cartea, iar cel mai mare șoc a fost vârsta personajului. În film, Jonas are 18 ani, în carte doar 12. Diferența e majoră și deși în film le-a permis să introducă intriga unei povești de dragoste, cartea e mult mai reușită cu micul Jonas, pentru că el oferă inocență poveștii. Teama lui de ceremonie, descoperirea adevărului despre trecut, acceptarea durerii, maturizarea bruscă, reacția atunci când a înțeles că adulții mint, totul e mult mai puteric atunci când cel care simte totul are doar 12 ani.

Altă diferență este modul în care au fost modificate aproape toate personajele din carte, astfel încât filmul să capete o serie întreagă de intrigi secundare, să devină mai antrenant. Totul e mai simplu în roman, nu e vorba despre un tânăr luptând contra tuturor ca să distrugă o societate, ci despre un copil care descoperă ceva nou, periculos și frumos totodată și vrea să împartă asta cu toată lumea. Nu vrea să distrugă nimic, nu vrea nici să schimbe lumea, să readucă trecutul, ci vrea doar ca oamenii să și-l amintească. Dorința lui e mult mai simplă, mai frumoasă și categoric mai logică.

De asemenea, mi-a plăcut faptul că deși inițiativa i-a aparținut lui Jonas, planul l-a elaborat Dăruitorul (cel care a fost Păstrător înaintea lui Jonas). Mi s-a părut mult mai firesc faptul că o persoană care a trăit o viață întreagă în acea societate a fost cel care a înțeles cum să procedeze ca s-o facă puțin mai bună. De fapt, întreaga poveste pare mult mai firească, acum că am citit-o. Filmul m-a lăsat cu multe întrebări pe care speram să le clarific citind cartea, însă aceasta spune o altă poveste, una care nu te lasă cu un milion de întrebări, ci care nu-ți oferă ocazia să ai neclarități cu privire la logica poveștii.

De fapt, există un singur lucru ambiguu în întreg romanul, și anume finalul, care e deschis. Fiecare își poate imagina ce înseamnă el și chiar autoarea, în cadrul postfeței, prezintă câteva interpretări pe care le-a descoperit în scrisorile fanilor (apropo, postfața e genială și trebuie citită). După părerea mea, finalul e trist, însă poate sunt eu prea realistă pentru că printe acele interpretări ale altor fani am descoperit unele mai mult decât optimiste și vesele.

Am doar două regrete în ceea ce privește această carte: că am văzut filmul înainte și că nu aveam 12 ani când am citit-o. Am putut aprecia inocența ei, însă cred că adevărata magie o poate simți cu adevărat doar cineva ca Jonas. Tocmai de aceea, vă recomand cartea, dar cel mai mult vă recomand s-o faceți cadou unui frate mai mic, unei rude, unui fin, oricărui copil pe care îl cunoașteți pentru că sunt convinsă că ei o pot aprecia mai bine decât oricare dintre noi.

luni, 15 septembrie 2014

Numere #2

Acum un an și jumătate fix scriam un articol în care mă băteam singură pe umăr înșirând diverse numere care demonstrau cât de bine o duce blogul. La sfârșit, ca să dreg busuiocul mulțumirii de sine, le mulțumeam cititorilor de-atunci. (Uitându-mă la comentarii, deduc că de când cu schimbarea numelui blogului, cititorii nu mai sunt chiar aceiași, nu că asta ar fi un lucru rău :D )

În ultimul timp mă gândeam că nu mă mai concentrez atât de mult asupra numerelor, că nu mai verific obsesiv statisticile, că am depășit momentul. Și apoi am văzut zielele trecute că am ajuns la 800 de articole publicate (acesta e al 803-lea) și am aruncat o privire pe la toate statisticile blogului și mi-am dat seama cât de mult înseamnă numerele acelea pentru mine și nu cred că greșesc dacă spun că sunt la fel de importante pentru orice blogger. Înseamnă că nu scriem doar pentru noi. Că lumea e interesată. Că le pasă. Că ceea ce facem, oricare ne-ar fi motivele, nu e degeaba.

Așadar, am să mă bat din nou pe spate pentru că în cele 18 luni & 200 de articole scurse de la acel articol, numerele arată cam așa:
• + 58.000 de vizualizări (pentru un total de peste 138000);
• + 400 de comentarii (pentru un total de peste 6000);
• nu știu câți abonați GFC erau la vremea respectivă, acum sunt aproapre 250;
• blogul și-a schimbat pagna de facebook între timp, deci toți cei peste 300 de prieteni sunt noi;
• nu exista abonament prin e-mail la vremea respectivă, acum aproape 60 de oameni primesc noile articole direct în inbox.

Eu mă declar mai mult decât mulțumită și vă mulțumesc tuturor celor care ați contribuit la creșterea acestor numere! Poate că exagerez puțin, dar ele sunt ca un salariu pentru sufletul nostru, pentru că sunt răsplata pe care o primim pentru ceea ce facem de plăcere.

duminică, 14 septembrie 2014

Leapșa: The Asking Books Tag

Am văzut zilele astea o leapșă nouă în blogosferă și cum mâine începe școala pentru mulți bloggeri, inclusiv pentru cei care în general creează aceste jocuri, probabil în lunile ce urmează o să se rărească provocările de acest gen. Tocmai de aeea am vrut să profit și am preluat-o de la Leontina.

Reguli:
1. Încorporați imaginea în postarea voastră.
2. După ce faci leapșa și o postezi pe blogul tău, lasă un comentariu cu link-ul acesteia AICI.
3. Dați tagul mai departe.
4. Nu răspunde pompos/încurcat, fii tu.


1. Cartea/poveștile preferate din copilărie?
Basmele de tot felul erau cam singurul lucru pe care îl citeam. În mod special îmi plăcea Albă ca Zăpada, versiunea Disney, pe care o puneam pe mama să mi-o povestească seară de seară.

2. Ce citești acum?
Golem XIV de Stanislaw Lem. Senzația poate fi rezumată simplu: mindblowing.

3. Ce carte vrei să cumperi, dar aștepți o reducere masivă?
Trilogia Temeraire de Naomi Novik. Deși nu reducerea masivă e problema, ea deja există, eu aștept să am fonduri ca s-o cumpăr...

4. Obiceiuri rele în ceea ce privește cărțile?
Fără falsă modestie, nu-mi vine nimic în minte. Poate doar faptul că nu le citesc, le devorez :)

5. Ce carte aștepți să citești cu nerăbdare?
The Winds of Winter. Șiiii poate și The World of Ice and Fire.

6. Ai un e-reader?
Yup, am un kindle care încă n-a făcut un anișor. E simpatic, ne înțelegem foarte bine, mai ales pe întuneric, cu lumina aia încorporată a lui.

7. Preferi să citești o singură carte sau mai multe în același timp?
Am încercat cu două și nu mi-a plăcut. Dacă am început una, ori o termin, ori, dacă sunt foarte la început și fac rost de o carte pe care pur și simplu trebuie s-o citesc, o las baltă pe prima și când o iau din nou, o iau de la început.

8. Ți s-au modificat obiceiurile în ceea ce privește cititul de când ai un blog?
Da, citesc mai mult.

9. Ultima carte pe care ai citit-o și ți-a plăcut mult.
Golem XIV. Știu că am zis că e cartea pe care o citesc acum, dar nu e o carte pe care s-o citești o dată și eventual s-o reiei peste ani. Pe scurt, Golem XIV e o inteligență artificială care, după o istorie povestită pe scurt în prolog, ajunge la MIT unde ține niște prelegeri. Am vrut să păstrez senzația că sunt acolo, în amfiteatrul facultății, unde stau și ascult, așa că prima dată am citit-o „pe nemestecate” și am terminat-o noaptea trecută, pe la 2. Azi, planul e s-o reiau mai încet, ca să-mi ofer timpul necesar să diger ideile.

10. Cartea preferată pe care ai citit-o anul acesta.
O să trișez puțin și o să numesc o carte recitită vara asta: Fundația de Asimov.

11. Unde îți place să stai atunci când citești?
În pat. Sau întinsă pe canapea. De fapt, oriunde am loc să mă întind.

12. Cel mai inconfortabil loc unde ai citit?
În picioare într-un metrou aglomerat. Nu știu de ce m-a trăznit pe mine să citesc fix atunci, dar e o senzație nașpa pentru că să dai pagina fără să te dezechilibrezi sau să calci pe cineva e o artă care răpește plăcerea cititului.

13. Poți să citești în autobuz?
Dacă stau jos, da. Altfel am o stare de amețeală extrem de neplăcută. În metrou pot citi și în picioare, dar prefer s-o fac doar atunci când nu e aglomerat.

14. Unde, în natură, ți-ar plăcea să citești/citești?
Aș vrea să încerc să citesc într-un hamac în parc, dar n-am hamac. Am citit în parc de câteva ori, în cadrul evenimentelor care ofereau pături/rogojini astfel încât să pot sta întinsă.

15. Ce reguli ai atunci când împrumuți cărți?
Trebuie ori să-mi doresc ca persoana respectivă să citească acel roman, ori să-i mai fi împrumutat ceva în trecut. Altfel, nici măcar nu mă ofer. Și de obicei nu împrumut cărțile cu autograf (am făcut cred că o singură dată o excepție). Normal, vreau cărțile înapoi în aceeași condiție în care le-am oferit, dar nu țin să-mi fie returnate repede. Le las împrumutate până când sunt citite :)

16. Ai împrumutat cărți vreodată?
Yup. Și n-am avut niciodată probleme.

17. Scrii ceva pe marginea filelor din cărți?
GOD, NU! Știu că unii o fac, n-am nimic cu ei, daaaar eu nu suport nici un fel de notație pe cărți, mă distrage de la povestea în sine. Pe kindle am mai lăsat note prin cărți, dar avantajul e că nu se văd.

18. Chiar dacă este o carte veche?
Cu atât mai mult.

19. În ce limbă preferi să citești?
Română. N-am probleme cu engleza, dar prefer româna pentru că e limba mea maternă.

20. Ce te face să iubești o carte?
Depinde. Uneori e vorba de poveste, alteori de cadru sau de personaje, însă în final, toate trebuie să se îmbine în așa fel încât ideea să fie exploatată cât mai bine.

21. Ce te inspiră să recomanzi o carte?
Faptul că, citind recomandarea mea, cineva ar putea să fie convins să citească la rândul lui cartea respectivă și să-i placă.

22. Genul favorit?
Ghici? SF, desigur. E imaginație în stare pură.

23. Genul pe care îl citești foarte rar este?
Istoric. Nu că nu-mi place, dar prefer altceva.

24. Ce ai alege între a lectura cărți propuse profesorul de istorie, de fizică, de geografie sau de biologie?
Având în vedere că dn materiile enumerate, în facultate am făct doar fizică, și pe aia doar un semestru, deci am terminat cu ea, o să mă gândesc la profii mei de liceu și o să-l aleg pe profu' de fizică. Și cel de istorie propunea cărți interesante, dar din domeniul lui. Profu' de fizică părea în temă cu SF-urile pe care le citeam eu prin pauze și deși nu cred că mi-a recomandat vreodată vreo carte, sunt convinsă că dacă ar fi făcut-o, aș fi citit-o.

25. Ai citit vreodată o carte stand-alone?
Desigur. Îmi plac seriile, dar nu orice poveste trebuie spusă în trei volume.

26. Coperta preferată a unei cărți momentan.
Abatorul cinci. Încă n-am citit-o, dar coperta aia e mama lor. În primul rând, chestia roșie e o supracopertă cu decupaje în formă de rachete. Dată jos, pe coperta cărții sunt câteva schelete. E genială.


27. Cartea/seria preferată momentan?
Ha-ha, de parcă aș putea alege. Îmi place enorm ce citesc în clipa asta, iar la serie aș nominaliza Cântec de Gheață și Foc doar pentru că e o serie pe care n-am terminat-o încă.

28. Gustarea preferată atunci când citești este?
Nu mănânc în timp ce citesc și, în funcție de carte, uneori detest faptul că trebuie să mănânc pentru că asta înseamnă că trebuie să mă opresc din citit.

29. Numește un caz în care spoilerele ți-au ruinat cititul?
Singura carte pe care cineva mi-a spoiluit-o este Allegiant (thanks a lot, internet!), dar încă n-am citit-o, așa că nu știu ce impact o să aibă faptul că știu finalul...

30. Cât de des ești de acord cu anumite critici aduse unei cărți?
De fiecare dată când mi se par argumentate.

31. Cum te simți atunci când scrii recenzii negative?
Bine, pentru că mă descarc. Încerc totuși să le păstrez pentru mine, mai puțin în cazurile când imbecilitatea cărții mă revoltă (ceea ce s-a întâmplat fix o dată, și chiar și atunci am publicat recenzia doar pe goodreads, nu și pe blog. Dacă vreți să mă vedeți terfelind o „carte” prin noroi, luați și citiți - [link])

32. Dacă ai putea să citești într-o limbă de mult pierdută care ar fi aceea?
Aș vrea să pot desluși hieroglifele egiptene pentru că scrisul folosindu-le arată incredibil de frumos. M-aș simți ca și cum aș putea citi un tablou.

33. Cartea ce te-a făcut să treci prin cele mai multe emoții.
P.S. Te iubesc. Râdeam la o pagină, plângeam la următoarea, râdeam iar la următoarea. A fost un carusel de sentimente.

34. Cartea din cauza căreia ești nervoasă și te temi să o începi.
Până vara asta mi-era teamă să recitesc seria Fundația, nu voiam să risc să îmi placă mai puțin ca prima dată. Am depășit momentul și mi se pare o serie mai awesome ca oricând.

35. Poetul favorit.
Din motive de ore de limba și literatura română, nu citesc poezie pentru că mi s-a băgat în cap ideea cum că poeziile trebuie interpretate. Totuși, mi-a plăcut puținul pe care l-am citit din Blaga.

36.Câte cărți îți fac cu ochiul momentan?
Numai în propria bibliotecă am vreo 5. În librării... mult, mult prea multe.

37. Cât de des returnezi cărțile bibliotecii fără să le citești?
Mi s-a întâmplat o singură dată, la începutul anului I, pentru că am crezut că o să am timp de ele și n-am avut dreptate. De obicei, când estimam prost și nu terminam de citit, prelungeam termenul, dar atunci nicio prelungire nu m-ar fi ajutat pentru că nu mai aveam timp deloc.

38. Personajul preferat dintr-o carte.
Unul singur? Damn! Bine: R. Daneel Olivaw.

39. Răufăcătorul preferat dintr-o carte.
Lestat din Interviu cu un vampir. Cartea aia e fost mama plictiselii, Louie e unul dintre cele mai enervante personaje ever, dar Lestat, deși era în mod evident the bad guy avea atitudinea potrivită situației în care era. Dacă Louie își plângea de milă că vai săracul de el e puternic, rapid și nemuritor, Lestat se bucura din plin de puterea oferită. That's the spirit! În rest, nu prea îmi plac răufăcătorii...

40.Ce cărți ai vrea să citești în vacanță?
Darul lui Jonas, Abatorul 5, Vraciul de pe norul interior, să recitesc Fahrenheit 451, Identități secrete și, dacă reușesc să-mi pun gheruțele pe el, Îngeri de gheață. Și poate Camuflaj, dacă am timp. Și... și multe altele, dar mă opresc aici.

41. Cât de mult ai rezistat fără să citești?
Un semestru de facultate. De la jumătatea lui februarie până la jumătatea lui iunie am citit vreo 3 cărți, din care două în vacanța de 1 mai. Ar fi trist dacă mi-aș aduce aminte ce am făcut semestru acela, dar în afară de câteva fragmente deosebite (Comic Con-ul, o lectură publică, o excursie cu niște colegi de liceu), totul e o ceață cu iz de politehnică.

42. Numește o carte pe care nu ai putut să o termini!
Patul lui Procust. Chestia aia m-a plictisit și m-a scârbit în doar câteva zeci de pagini și pentru că nu mă obliga nimeni s-o citesc, am lăsat-o baltă forever. E singura carte pe care am abandonat-o pentru tot restul existenței mele.

43. De ce anume ești distras cu ușurință atunci când citești?
De conversațiile în limba română purtate în preajma mea prea tare. Se încadrează aici oamenii enervanți din autobuz/metrou care nu pricep că nu vreau să aud din celălalt capăt al mașinii ce a făcut vecina de la 3 și zgomotul enervant al televizorului, dacă e ceva în română.

44. Ecranizarea favorită a unei cărți.
Hunger Games 2. Chiar mi-a plăcut ce a ieșit și mi s-a părut destul de fidelă cărții.

45. Cea mai dezamăgitoarea ecranizare a unei cărți.
Îmi amintesc și acum reacția mea când am văzut prima dată primul film Harry Potter și a apărut micul Radcliffe pe ecran. Am fost mai mult decât dezamăgită pentru că nu semăna cu Harry cel descris în carte. Și apoi când am văzut câte chestii din roman nu ajunseseră în film, am fost foarte enervată. Atunci am aflat prima dată că o ecranizare nu poate reda frumusețea cărții.

46. Cei mai mulți bani pe care i-ai cheltuit deodată într-o librărie.
În jur de 50 în librăriile fizice, în jur de 100 într-una virtuală și în jurul întregului conținut al portofelului la un târg de carte. Și burdușisem bine portofelul tocmai pentru că știam că vine Gaudeamusul.

47.Cât de des sari peste paragrafe doar ca să citești mai repede?
Am făcut asta o singură dată, citeam Creanga de aur pentru școală. Inutil să spun că n-am înțeles nimic din ea. În rest, nu sar niciodată peste nimic, mi se pare nu numai că trișez, dar și că risc să pierd ceva.

48.Care este motivul pentru care ai renunța la o carte, deși ești la jumătate?
Habar n-am. Am citit Creatura până la capăt, deci aș zice că nu sunt genul care să renunțe.

49. Îți place să păstrezi cărțile în ordine?
O să răspund la întrebarea asta când o să fie gata camera mea și o să-mi mut toate cărțile în bijuteria de bibliotecă pe care o s-o am atunci :)

50. Preferi să păstrezi cărțile sau să le dai altcuiva după ce le citești?
MIIIIINE! My precious! Ce întrebare e asta?!

51. Sunt cărți pe care le-ai evitat până acum?
Nu prea. Deși de la Sub aceeași stea, am decis să mă țin departe de John Green cel puțin până trece obsesia lumii pentru el. Cât timp e ridicat în slăvi, dacă citesc ceva și iar nu-mi place, o să am din nou senzația că ratez ceva.

52. Numește o carte ce te-a făcut furios!
Creatura. Creatura. Creaturaaa! Cum a ajuns chestia aia pe rafuri nu pricep nici azi, mai ales ținând cont că e destinată tinerelor. Cartea aia te învață să-ți iubești soțul abuziv cu aerul că îți prezintă o poveste de dragoste superbă. E singura carte pe care aș arde-o, în condițiile în care nu mi-am ars nici manualul de chimie. Și aș arde-o metodic, pagină cu pagină deasupra chiuvetei, rânjind. Chesita aia mi-a scăzut IQ-ul și mi-a spulberat respectul față de orice om implicat în procesul prin care a ajuns din computerul uneia pe rafturile lumii. Aș vrea să pot uita că am citit-o ca să uit că trăiesc într-o lume în care așa ceva se publică. They killed trees for that shit!

53. O carte ce nu credeai că îți va plăcea, dar ți-a plăcut!
Delirium. Mă așteptam să fie ceva siropos. A fost ceva superb.

54. O carte ce credeai că îți va plăcea, dar nu ți-a plăcut!
Sub aceeași stea. Sunt cea mai plângăcioasă persoană pe care o cunosc, dar la finalul cărții am fost meh.


Gata? Mai voiam! Dau leapșa mai departe oricui o vede, îi place și n-a făcut-o încă. :)

sâmbătă, 13 septembrie 2014

Recenzie: Cioburi de stele (Constelații #1)

Cu aproximativ o lună în urmă, vă recomandam o carte pentru că mi se părea că povestea o va face să aibă priză la public, dar ceea ce mă atrăsese cu adevărat la roman fusese faptul că fundalul era SF. Atunci când am scris despre ea, speram doar să nu fie o dezamăgire. Acum că am citit-o, pot spune că n-a fost :)

Povestea:
Lilac LaRoux e fiica patronului uneia dintre cele mai mari companii din lume, printre realizările LaRouxIndustries numărându-se construirea navei spațială Icarus. Pe această navă, tânăra face cunoștință cu Tarver Merendsen, erou de război la doar 18 ani. Cei doi vor fi singurii supraviețuitori ai prăbușirii navei cu nume predestinat căderii. Din fericire, vor ajunge pe o planetă terraformată, dar pustie, unde vor trebui să lupte nu doar pentru supraviețuire, dar și pentru a-și păstra sănătatea mentală pentru că lumea lor nu e atât de pustie precum credeau.

Părerea mea:
Citez din recenzia cuiva: „Dacă m-ați fi întrebat cu doi ani în urmă ce părere am despre cărțile cu nave spațiale, alte dimensiuni și planete aș fi spus, cu siguranță, că nu am citit și nici nu vreau să citesc. Acum, însă, totul este diferit.”

Cartea asta e o momeală. Așa am privit-o de când am citit prima dată despre ea, asta speram să fie și, din fericire, exact asta este. Momeala e povestea de dragoste dintre doi tineri care n-ar fi avut nici șansă la iubire dacă n-ar fi fost aduși împreună undeva departe de societatea care se opunea poveștii lor. Cârligul e faptul că povestea lor începe pe o navă care se deplasează prin hiperspațiu la o viteză superluminică, continuă pe o planetă terraforată și părăsită, iar finalul fericit îl primesc mulțumită unor ființe din altă dimensiune. Și uite așa, niște oameni care nu ar fi citit SF din cauza prejudecăților au ajuns/vor ajunge să descopere că genul ăsta e chiar fain.

Romanul e un SF soft, fără știință multă. Singurul background de care un cititor are nevoie ca să o citească e să ghiceasă ce înseamnă termenul „terraformare” și eventual să fi auzit că nu poți merge mai repede decât viteza luminii fără o șmecherie, una din ele fiind trecerea în hiperspațiu. Și chiar și fără aceste cunoștințe, cartea e la fel de plăcută, pentru că am văzut una sau două recenzii care se concentrau numai pe povestea dintre cei doi, așa că faptul că totul a avut loc pe o planetă pustie n-a răpit din plăcerea lecturii.

O să spun și eu două vorbe despre povestea dintre Lilac și Tarver, și acele vorbe sunt: „e naturală”. Asta e ceea ce am apreciat cel mai mult la relația lor, faptul că nu e nimic forțat în modul în care cei doi trec peste prejudecățile pe care le au unul despre celălalt și lasă mândria la o parte în favoarea unei camaraderii simpatice care devine mai mult. Nu pot să spun că m-am atașat extrem de mult de vreunul din ei, pentru că el e doar soldatul care vrea să pară rece, dar care are un suflet sub aerul milităros iar ea e doar fata bogată care are un suflet sub aerul răsfățat. Că el scrie poezie și că ea e pasionată de cicuite sunt niște trăsături care îi mai scot din anonimat, dar mai memorabile au fost căsuța familiei lui și rochia ei. Totuși, puși împreună sunt drăguți și povestea lor a fost simpatică.

În schimb, mi-a plăcut modul cum evenimentele aparent întâmăplătoare au avut în final logică, cum totul începând de la motivul pentru care Icarus a ieșit din hiperspațiu și până la faptul că lumea pe care au aterizat cei doi era terraformată și nu ostilă vieții au fost mai mult decât întâmplări norocoase care să-i aducă pe cei doi la un loc. De asemenea, romanul primește o mare bilă albă pentru ființele șoptitoare, care sunt niște forme de viață foarte interesante.

Dar cea mai mare bilă albă și diferența dintre o poveste ok și o poveste bună o dă punctul culminant. Autoarele au avut mult curaj făcând ceea ce au făcut și deși poate un alt final m-ar fi făcut să cred că am citit o poveste superbă, rezolvarea care a dus la happy-end a fost faină. Totuși, momentul de cumpănă al poveștii rămâne preferatul meu.

Trăgând linie și adunând, mi-a plăcut cartea. Povestea de dragoste a fost suficient de mainstream cât fundalul SF să devină atractiv și poate în curând o să văd tinerii bloggeri de carte din România recomandând SF după SF. Cioburi de stele e ceva nou pentru cei care n-au mai citit „cărți cu nave spațiale” și ceva relaxant și ușor pentru cei pentru care spațiul e una din „destinațiile beletristie” preferate. Nu pot decât să sper că și celelalte romane din seria Constelații o să fie la fel de drăguțe.

Mulțumesc pentru carte celor de la libris.ro, o librărie online de unde vă puteți comanda cărți online la prețuri excepționale și unde puteti găsi inclusiv cărți în engleză, ca să vă bucurați de povești în limba în care au fost scrise. În plus, libris.ro este singura librărie online care oferă transport gratuit la orice comandă!

vineri, 12 septembrie 2014

Lansări în ceainărie

Ieri seară am participat la lansarea bucureșteană a volumelor Atavic de Liviu Surugiu și Vraciul de pe norul interior de Lucian Dragoș Bogdan. Lansarea a avut loc în grădina de la La un ceai, unde am mai fost și despre care am mai scris, și care a rămas un local la fel de simpatic și de intim cum îmi aminteam.

Ieri, a fost, de asemenea, un local plin. Zeci de cititori ne-am strâns la un loc și i-am ascultat pe Anamaria Ionescu și pe Eugen Lenghel vorbind în calitate de cititori despre cele două romane. Apoi ce doi autori și-au prezentat pe scurt romanele fără să ne dea spoilere, dar povestind suficient de mult cât să ne facă să vrem să citim romanele (sau cel puțin asta mi s-a întâmplat mie și a fost mult mai rău ca de obicei pentru că în portofelul meu bătea vântul... dar în curând îmi iau eu revanșa!!)

Nu pot să reproduc senzația de a fi acolo și de a asculta un autor vorbind despre romanul său, despre motivele care l-au făcut să-l scrie așa și nu altfel, despre sursele de inspirație și despre scris în general. Totuși, pot să vă prezint cele două romane:

Atavic - Liviu Surugiu
„Atavic vine să completeze tematic varietatea thrillerului românesc, ocupând oarecum acelaşi loc pe care Dan Brown îl căuta în Codul lui Da Vinci. O carte având ca subiect religia ca fenomen, disecată şi reconstruită pornind de la o ipoteză ce pare a ţine de domeniul SF, dar ambalată în cunoştinţle moderne devine perfect credibilă. Povestea, suficient de complexă ca să pună pe gânduri orice cititor pasionat, este bazată pe epicul dens, concentrat, specific lui Liviu Surugiu. Este o carte pe care greu o veţi lăsa din mână, aşa că e bine să vă rezervaţi timp.”
 — Sursa: fictiuni.ro

Vraciul de pe norul interior - Lucian Dragoş Bogdan
„Nu mai departe de cea mai apropiată galaxie, e o lume fantastică de fiinţe miraculoase cu şapte ochi şi cinci guri, care culeg nectarul concurând cu albinele şi au în grijă pădurea ancestrală, viaţa şi bunăstarea tuturor. O stranie afecţiune ameninţă totuşi locurile de sădire făcând ca apariţia unei Aducătoare de Leac să fie providenţială.
De aici începe extraordinara serie de aventuri prin care îşi capătă experienţa tânăra exploratoare. Interacţiunea cu umanitatea este privită prin ochii acestei reprezentante a unei civilizaţii care este poate puţin prea adaptată pentru orice şi foarte interesată de răspândirea vieţii.”
 — Sursa: fictiuni.ro

Mi-a plăcut lansarea, dar mai mult mi-a plăcut atmosfera de după sesiunea de autografe, când lucrurile au devenit mai relaxate și organizatorii, autorii și publicul au devenit doar oameni iubitori de carte care s-au amestecat unii cu alții. Discuțiile au fost pe teme care mai de care mai diverse și, pentru că venisem cu Adina Speteanu, la masa mea s-au strâns oamenii din spatele cărților, de la care am aflat câte ceva din spatele cortinei.


Cel mai mult mi-a plăcut atitudinea lor în privința promovării, faptul că au înțeles că autorul care ajunge în cele mai multe case e cel care stă aproape de cititorii săi, care participă la evenimente de tot felul, pe care îl simți real și aproape nu doar prin ceea ce scrie, dar mai ales prin prezența sa. N-am putut decât să fiu de acord pentru că pe lângă cititul în sine, evenimentele la care poți cunoaște autorii mi se par cele mai frumoase lucruri din lumea cărților.

Tocmai de aceea vă rog din nou să nu mă credeți pe cuvânt, ci să participați cât de des puteți la târguri, lansări și alte evenimente de acest gen, să simțiți pe pielea voastră atmosfera despre care vorbesc. Și dacă sunteți în București la sfârșitul lui septembrie și la începutul lui octombrie, editura Tritonic vă pregărește câteva lansări interesante. Date mai precise o să am zilele viitoare, dar deocamdată pot să vă spun că lansarea din septembrie va fi lansarea bucureșteană a unei continări a unei serii cu niște personaje nemuritoare pe care am ajuns să le îndrăgesc ;)

marți, 9 septembrie 2014

Recenzie: Programatorul divin

Mi-am cumpărat cartea anul trecut pentru că era la reducere. Am găsit-o la un târg de carte, nu știam nimic despre ea, dar m-au atras titlul și faptul că zăcea pur și simplu uitată pe un colț de raft, cu o bulină mare pe care scria 5RON. A durat un an până s-o citesc, mai mult pentru că mă provoca sora mea, căreia îi placea titlul și tot glumea că Ești ceea ce citești. Dintr-un noroc și o glumă, am dat peste o revelație. Nu știu cum îi va afecta povestea pe alții, dar pe mine m-a ajutat să-mi fac ordine în ideile legate de un domeniu foarte spinos: credința.

Povestea:
Atunci când extratereștrii aterizează pe Terra, toată lumea este luată prin surprindere, dar nu neapărat de existența lor, ci de acțiunile acestora. În primul rând, nu aterizează în SUA sau Rusia, ci în Canada. Nu aterizează lângă vreun monument sau lângă clădirea Guvernului, ci în curtea unui muzeu. Și nu vor să ne cunoască liderii, ci vor să discute cu un paleontolog. Nici măcar nu îi interesează oamenii, nivelul nostru tehnologic, ADN-ul nostru, resursele noastre... ci fosilele noastre.
Și de parcă asta n-ar fi de-ajuns, forhilnorii cred în Dumnezeu. Însă Dumnezeul lor nu e entitatea supremă a vreunei religii terestre, ci este ființa care a proiectat Universul, țelul extratereștrilor nu e mântuirea, ci Cunoașterea, iar unealta lor nu e rugăciunea, ci știința.
Ajungând pe o planetă în care la fiecare pas, Știința a trebuit să lupte cu Religia, forhilnorul Hollus nu va cunoașe doar trecutul planetei noastre, ci va descoperi pas cu pas prezentul nostru și motivele din spatele modului nostru de a gândi. Iar Tom, paleontologul însărcinat cu a-i oferi lui Hollus răspunsurile pe care le caută, va descoperi că Universul nu e cel pe care și-l imaginase.

Părerea mea:
De câțiva ani încoace, încerc să evit discuțiile pe tema credințelor personale. Motivul principal este faptul că mare parte din prejudecățile oamenilor țin de credință. O dată ce spui că ești credincios, majoritatea vor presupune că nu se poate discuta logic cu tine. O dată ce spui că nu ești credincios, automat ești un ateu care crede că ne tragem din maimuțe și orice discuție cu tine se va reduce la asta. Cu un credincios nu poți discuta despre știință iar cu un necredincios nu poți discuta despre reîncarnare. Cu un singur cuvânt, ai fost eliminat din aproape jumătate dintre conversațiile interesante care se pot purta. Așa că prefer să mă abțin.

Totuși, un alt motiv pentru care refuz să mă bag în astfel de discuții este faptul că eu de fapt nu știu exact în ce cred. Sunt multe lucruri care mi se par logice, unele dintre ele sunt chiar contrare și încerc să ajung la o consens cu mine însămi înainte să mă cert cu alții. (Apropo, asta e altă chestie care mă deranjează, imediat ce doi oameni cred chestii diferite, fiecare trebuie să-l convingă pe celălalt că greșește...)

Totuși, mi-am dat seama de mult că Relgia, Credința și Morala sunt trei lucruri extrem de diferite pe care unii oameni le amestecă. Eu le înțeleg în felul următor: Religia e un set de ritualuri și nimic mai mult; Credința este a fiecăruia și este nici mai mult nici mai puțin decât setul de lucruri pe care el le crede despre lucrurile care nu au neapărat dovezi solide (spre exemplu, gravitația nu poate fi inclusă în acest set, pentru că ea există, o simți zi de zi, poți s-o negi sau să nu știi despre ea și nu dispare); Morala este modul în care fiecare face diferența dintre bine și rău. Cele trei s-au împletit de-a lungul istoriei, dar în final sunt lucruri separate.

Acestea fiind zise, vă puteți imagina cam care era mentaitatea mea atunci când am început această carte. Spuneam în primul paragraf că romanul m-a ajutat să-mi fac ordine în ideile legate de credință. Până la acest roman, credeam că nu poate avea nimic în comun cu știința, însă forhilnorii mi-au demosntrat că greșesc. Ei sunt ființe perfect raționale, cu o gândire care nu ascunde nimic mistic sau lipsit de logică și totuși pentru ei, întregul Univers e dovada existenței lui Dumnezeu.

Însă îl spun Dumnezeu în lipsa unui cuvânt mai bun. Nu e vorba de șeful raiului care a trimis potopul și a avut un fiu care a murit pentru mântuirea oamenilor. Nu e o entitate care ascultă rugăciuni și care ia în seamă nevoile unui individ. Nu există un popor ales, o rasă aleasă sau o planetă aleasă. Există doar Universul, care a fost de fapt Planul, Scopul. Nu a fost creat în șase zile, nu a spus nimeni „Să fie lumină”, ci au fost aleși dinainte niște parametrii, niște constante fizice aparent întâmplătoare, dar care, puse la un loc, au făcut posibil acest Univers și existența vieții în el.

E o idee extrem de interesană și demnă de luat în seamă, însă ceea ce mi-a plăcut cel mai mult n-a fost ceea ce credeau forhilnorii, ci discuțiile pe care Hollus le poartă cu Tom. Mi-a plăcut mentalitatea extraterestrului, faptul că empatiza cu omul. Nu încerca să-și impună punctul de vedere, doar îl explica. Nu îi spunea lui Tom că greșește și atât, ci încerca să-i înțeleagă argumentele și să-i explice unde greșelște atunci când faptele, nu opiniile, erau greșite. Îl lasă mereu pe Tom să gândească pentru sine. Cu o astfel de persoană, fie ea extraterestră sau nu, mi-ar plăcea și mie să discut ore întregi despre orice subiect. Nu puteai uita că Hollus e extraterestru, dar asta îl facea și mai ușor de îndrăgit pentru că deși se confrunta cu o întreagă specie nouă, era mai empatic decât majoritatea oamenilor.

Povestea în sine e superbă, ideea de la baza ei e extrem de interesantă, dar cel mai mult mi-au plăcut discuțiile lui Tom cu Hollus. Forhilnorul e un model de interlocutor ideal și chiar am luat lecții de la el. Nu știu dacă v-am povestit destul ca să vă conving să citiți romanul, dar e genul de carte despre care nu poți spune prea multe pentru că experiența e destul de personală. Totuși, vă recomand romanul cu multă, multă căldură pentru că mie cel puțin mi-a lăsat senzația că am purtat o conversație profundă cu un prieten bun :)

luni, 8 septembrie 2014

Jurnal: Fluturii din București

Nu știu cum se face, dar aparent toate evenimentele interesante din ultimul timp implică depășirea unui prag psihologic. Dacă la munte a trebuit să-mi reamintesc cum să mă împac cu frica de înălțimi a genunchilor mei (repet, eu n-am nimic, ei au probleme), ieri mama și sora mea s-au hotărât să mă determine să mă împac cu colocatarii Terrei care au ceva mai multe picioare...

Pe scurt, la muzeul Antipa are loc o expoziție de fluturi exotici vii până pe data de 14 septembrie. Fluturii sunt superbi, vii, liberi... și la un loc cu vizitatorii. Bonus, sunt extrem de prietenoși, ți se suie în palmă dacă îi lași și se așează pe tine dacă ești simpatic. Ceea ce e ok, cu condiția ca ideea picioarelor lor în contact cu tine să nu-ți provoace un tremur involuntar.

Acum stând acasă, departe de orice vietate hexapodă, pot trage concluzia că mie nu mi-e frică de insecte, ci pielii mele. Doar că asta e deja cam exagerat, având în vedere că prefer să fac tumbe la înălțime decât să iau în mână vreo insectă. Nici cu arahnidele nu sunt mai prietenoasă, dar măcar la un nivel intelectual, păianjenii îmi sunt simpatici pentru că mănâncă insecte. Și pentru că pânzele lor sunt superbe.

Ei bine, din toate insectele din lume, fluturii sunt cei mai ok pentru că sunt frumoși. De fapt, superbi. Sunt tablouri în mișcare, sunt artă pe șase picioare, sunt magnifici și îmi plac de la distanță. De aproape însă... well, am supraviețuit. Și am reușit să mă bucur de expoziție. Însă victoria mea personală este că am bătut un plod. Nu bătut pe bune, ci l-am învins. Psihologic. Ea a stat înăuntru maxim 2 minute, zbierând că vrea afară. Eu am stat 2-3 ore și n-am scos niciun sunet ascuțit. I win! =))

Serios vorbind, expoziția e superbă. Fluturii sunt incredibili, iar zborul lor e ceva dincolo de cuvinte... Cel mai interesant e faptul că pe lângă frumusețea lor aproape ireală, fiecare zboară altfel. Sunt unii cu niște aripi extrem de subțiri care arată ca niște bucățele de dantelă în mișcare și sunt unii ceva mai solizi care planează, apoi se ridică puțin, apoi planează din nou și le poți auzi aripile când îți trec pe la ureche... Și sună frumos, delicat, catifelat...

O să las imaginile (făcute de incredibila mea super-soră și al ei aparat șmecher) să vorbească de la sine:


Ei sunt cei mai mulți, dar și cel mai greu de prins într-o poză cu aripile deschise.


Deși nu sunt cei mai colorați, micuții ăștia au cel mai elegant zbor din lume și sunt preferații mei.








Șiiii bonus, sunt câteva specii de fluturi care nu apar pe plăcuțele cu descrieri. Domnul simpatic de la muzeu ne-a explicat că aduseseră mai multe specii despre care nu erau siguri că o să prindă și decât să aibă descrieri, dar să nu aibă fluturi, au preferat să lase și loc de surprize. Preferata mea e specia de mai jos. Vedeți voi frunza aceea de pe portocală, cea din poza mare. E un fluture. Și deschis, nu mai are nimic în comun cu o frunză.


Cât de frumos e faptul că fiecare fluture e o operă de artă și cu aripile strânse, dar fiecare devine mult mai mult de-atât atunci când le deschide... Și în fiecare clipă de zbor, aripile prind lumina în alt unghi, așa că în fiecare clipă redescoperi desenul. E spendid. În final, mi-a plăcut. În final, am ajuns să-l suport pe ăsta micu:


Puștiu' a fost singurul căruia i-am părut simpatică. Nu știu dacă s-a înșelat sau nu, dar mă bucur că niciun alt fluture nu i-a mai dat dreptate.

Și nu m-a mâncaaaat :)) Bine, ca să fiu sinceră până la final, l-am suportat vreun minut cu o figură de martir pe față, apoi când a început să urce vertiginos spre fața mea, am rugat-o delicat pe sora mea să-l dea jos. I s-a suit prietenos pe mână și am hotărât că rămânem prieteni.

Așadar, fie că ideea unui fluture în proximitatea voastră vă dă fiori sau vă plac minunățiile astea pe șase picioare, mai aveți o săptămână la dispoziție ca să îi admirați pe viu. Muzeul e închis lunea și programul celoralte zile și tariful pentru expoziție le găsiți aici. Fotografiatul e gratuit (fără bliț!), la fel portocalele pentru fluturi, așa că nu vă sfiiți și aduceți un aparat serios și pregătiți-vă pentru o porție de amazement în stare pură :)

duminică, 7 septembrie 2014

Leapșa: Back to school

Tocmai am primit această leapșă de la Andreea și m-am distrat foarte bine citind-o din 2 motive incredibil de egoiste și chiar puțin răutăcioase, și anume faptul că eu mai am aproape o lună întreagă de vacanță și faptul că eu am scăpat de o grămadă de materii pe care le înduram în liceu deși nu-mi plăceau și nu mi se păreau utile (ca dovadă, am uitat toată chimia pe care mă chinuiam s-o memorez în liceu. Și mare parte din puțina geografie pe care am știut-o vreodată). Aș vrea să mă simt vinovată că mă bucură aceste lucruri, dar nu-mi iese :D

Tocmai de aceea, mă bucur să rememorez materiile de care am scăpat pentru totdeauna și a le asocia unor cărți mi se pare o idee foarte interesantă. Așadar, here it goes:


Reguli:
1. Încorporați imaginea tag-ului în postarea voastră.
2. Dați tag-ul mai departe.
3. Nu menționați aceleași cărți de două ori.
4. Postați link-ul cu leapșa completată pe blogul Padeniye, mai cu exactitate AICI.


1. Română: Luați cartea preferată de anul acesta și deschideți-o la pagina 100, alineatul al treilea. Scrieți mai jos ceea ce se află acolo, menționând de unde ați luat fragmentul.

„– Foarte adevărat, dar au fost instruiți de noi. Cunoșterea pe care o au asupra instrumentelor lor este pur empirică și se încred orbește în mascarada care le înconjoară.”

© Isaac Asimov - Fundația - Editura Paladin

Fragmentul face parte dintr-un dialog între membrii Fundației despre preoții pe care i-au trimis să readucă tehnologia pierdută planetelor înconjurătoare. Chiar dacă n-ați citit Fundația, gândiți-vă puțin la asta: pe o planetă pe care oamenii au uitat ce este energia nucleară și s-au întors la motoarele cu aburi, cum trebuie să arate un ser care vindecă orice formă de cancer? Și ce metodă mai bună de a-i convinge să aibă încredere, dacă nu religia?

2. Geografie: Ați citit anul acesta (sau în decursul a doi ani) vreo carte cu o copertă verde, sau care să aibă pe ea ceva legat de natură? Dacă da, puneți o fotografie cu ea.


3. Istorie: Vă plac biografiile sau cărțile care tratează ceva din istorie? Care este ultima carte pe care ați citit-o, care să urmărească astfel de subiecte?
Nu pot să spun că nu-mi plac, dar dacă am de ales între un roman care să prezinte o lume imaginată și un roman istoric/biografic, îl aleg pe primul. Prefer să văd imaginația unui autor la lucru nu doar în privința personajelor și a poveștii, dar chiar și în privința cadrului. Cred că singura serie de acest gen pe care am citit-o a fost seria Cavalerii de Ioan Dan, care se petrece în timpul lui Mihai Viteazul. Am citit-o cu secole în urmă (de fapt, au trecut vreo 6 ani, ceea ce pare o eternitate) și deși sunt aproape sigură că personajele acelea au fost inventate, refuz să mă asigur că am dreptate pentru că există în mine un copil care vrea să creadă că acei oameni au fost reali.

4. Sport: Să faci sport este un lucru benefic corpului, te împrospătează și-ți dă o stare fresh după; în ciuda faptului că ești obosit de mori, tot te vei simți mai bine. Ce carte fresh, ușor de citit, ați lecturat, și care v-a plăcut?
Ingredientele iubirii de Nicolas Barreau. Pentru că a fost o carte ușoară, simpatică și pentru că deși a fost ancorată în lumea noastră, a prezentat partea mea preferată din ea: universul cărților, de la edituri la librari și la autori.

5.Matematică: Chiar dacă matematica nu este o materie agreată de multă lume, tot trebuie să o faci, chiar dacă durează mai mult timp să o înțelegi. La ce carte ți-ar fi foarte greu să renunți, pentru a învăța?
Depinde foarte mult de materie, pentru că sunt unele cursuri pe care n-aș vrea să le învăț vreodată și aș prefera să citesc orice altceva în locul lor. Și chiar și dacă e vorba de o materie agreabilă, nu prea îmi place să mă întrerup din citit decât ca să mănânc sau să dorm (și uneori de mâncare mai uit, dacă îmi place cartea). Tocmai de aceea evit să încep un roman dacă știu că am de învățat o zi sau două. Ca regulă generală, dacă am început ceva scris de Asimov, Clarke sau GRR Martin, n-o să mă opresc pentru nimic în lume.

6. Desen: Să desenzi, să pictezi, a fost mereu o activitate care te relaxa în timpul generalei, dar chiar și în liceu pentru unii. Culorile îți dădeau imaginație, așa că: Ce copertă a unei cărți o urăști din tot sufletul, și ai vrea să o schimbi, dacă ai avea ocazia?
Acum vreo doi-trei ani, aș fi răspuns că detest coperțile hardcover ale seriei Cântec de Gheață și Foc, dar între timp m-am obișnuit cu ele, plus că noua ediție paperback arată destul de bine, așa că am depășit momentul. În rest, coperți care să mă deranjeze au mai fost cele de la seria Prima Lege a lui Abercrombie, pentru că mi se păreau prea violente pentru conținut... apoi am citit volumul 3 și m-am răzgândit oarecum. Dar cum în rest nu am avut parte de coperte care să-mi displacă, cred că o să optez pentru Prima Lege. Dacă ar fi să le schimb, le-aș înlocui cu unele realizate de Tudor Popa pentru că ale lui sunt mereu superbe și se potrivesc perfect cu conținutul cărților.

7. Biologie: Tuturor ne plac animalele, și nu cred că există cineva care să nu iubească un animal, oricât de drăguț sau înspăimântător ar fi el. Postați mai jos o imagine a unei cărți în care apar astfel de vietăți.
Animalele mele preferate sunt vulturii, așa că animalele mele preferate din literatură sunt vulturii uriași din Stăpânul inelelor. Totuși, nu am citit cărțile, am văzut doar filmele, așa că o să aleg ceva ce am citit:


(Pentru că Hedwig. Și pentru că Buckbeak.)

8. Engleză: Mulți cititori au în bibliotecă literatură internațioanlă, așa că presupun că printre sumedeniile de cărți, se strecoară și un autor preferat. Ce scriitor american sau englez vă place cel mai mult? Descrieți-i ideile în trei cuvinte, sau modul de-a scrie.
Nu am un autor preferat, am o listă. Toți cei de pe listă care nu sunt români sunt americani sau englezi. Așa că răspunsul meu nu se va referi la preferințe, ci voi alege un autor pe care l-am descoperit acum câțiva ani și pe care îl citesc acum: Robert J. Sawyer. Mi-a plăcut enorm Alegerea lui Hobson pentru că printr-o poveste ușor de citit și de urmărit ridica probleme extrem de spinoase cum ar fi identitatea și ce anume îl face pe un om să fie așa cum e. Pe scurt, ideea e că un om (Hobson) își copiază creierul pe calculator, în 3 exemplare: din unul șterge părțile care au legătură cu a avea un corp, astfel încât el să simuleze viața după moarte, din celălalt șterge tot ce are legătură cu teama de moarte pentru a simula o persoană nemuritoare, iar al treilea rămâne așa cum e, pentru a fi exemplarul de control. Cei 3 primesc acces la internet ca să nu se plictisească... însă au loc niște crime dubioase legate de Hobson, așa că devine evident că unul dintre 3 e criminalul. Când veți afla cine e și care au fost motivele sale, your mind will be blown. Sau cel puțin asta am pățit eu.
Acum am început să citesc Programatorul divin de același autor, și din primele pagini, pare interesant :)

9. Muzică: Să asculți muzică este ceva relaxant, care te face să zâmbești, iar cea împletită cu cititul este cu atât mai bună. Aveți vreo carte care să vă fi făcut să cântați (la figurat) de fericire, atunci când ați terminat-o? Sau o melodie care să o fi descoperit în vreo carte?
Bine, e momentul mărturisirilor jenante. Am citit toată seria Twilight și mi-a plăcut. Aveam 14-15 ani, deci nu asta e partea jenantă. Partea despre care nu sunt deosebit de mândră este faptul că deși am întâlnit mențiuni ale unor melodii printr-o grămadă de cărți, singura melodie pe care am ascultat-o pentru că citisem despre ea a fost Clar de lună a lui Debussy, pentru că e menționată de vreo duzină de ori în Twilight. Nu pot spune despre mine că ascult muzică clasică, dar melodia asta o ascult ori de câte ori vreau să ascult muzică, dar vreau ceva fără versuri, ca să nu mă distragă.

10. Dorință: Sunt ferm convinsă că există o carte pe care vă doriți foarte mult să puneți mâna. Care este aceea și de ce vreți atât de mult să o citiți?
The Winds of Winter - George RR Martin. Știu că nu e publicată încă, știu că nici măcar nu se vehiculează vreo dată de lansare, dar abia aștept cartea asta. Aș fi putut alege una din multele cărți de pe piață pe care încă nu le am, dar am atâtea cărți necitite în casă încât mă simt prost dacă spun că vreau altele. E ca și cum aș recunoaște că romanele pe care le am îmi plac mai puțin decât cele pe care nu le am, dar le vreau, ceea ce nu e adevărat. Așa că alegerea mea este volumul 6 al seriei ASoIaF pe care de-abia aștept să-l citesc pe îndelete în prima vară de după ce apare :)

Acestea au fost cele 10 întrebări pentru un an școlar de nota 10 :) Leapșa merge mai departe la: Cory's Bookfrenzy, Dependenta de ciocolată, Everything and anything, Goldypedia, In Love With Books, Fantasy Books, Lumea imaginară, Lissa's Corner, Meduza blândă, Răzvan's bookshelf, Recenzii Beletristică, Smile now...die later.

sâmbătă, 6 septembrie 2014

Film: The Giver (Darul lui Jonas)

Povestea:
În viitor, oamenii au hotărât că dacă vor să obțină o pace durabilă, trebuie să existe egalitatea perfectă. Și singurul mod de a o realiza a fost perfecțioarea unui vaccin care îi face imuni la sentimente. Nu au devenit niște roboței, încă pot simți lucruri, însă nu în mod profund. Ura, gelozia, acestea sunt doar cuvinte care și-au pierdut orice înțeles. La fel sunt și fericirea și iubirea.

În ziua în care tuturor tinerilor de vârsta lui li se repartizează slujbele, Jonas e lăsat la urmă, deoarece el va deveni noul Păstrător al Memoriei (aici mintea s-ar putea să-mi joace feste și traducerea termenului "Receiver of Memories" să fi fost diferită). Sub îndrumarea Păstrătorului dinaintea sa, Jonas o să descopere tot ceea ce umanitatea a pierdut, începând de la sentimente și până la culori. Apoi, va desoperi toate motivele pentru care omenirea a ales să renunțe la sentimente în favoarea unei lumi în care războaiele nu mai există.

Totuși, lumea lui Jonas nu e Paradisul care credea el că e pentru că războaiele au fost înlocuite cu ceva mult mai rău. Și Jonas e cel care trebuie să decidă dacă lumea va rămâne așa cum e sau dacă oamenii au nevoie de sentimente.

Trailer:

Părerea mea:
Încă din trailer, mi s-a părut extrem de ingenios modul în care au ales să îmbine imaginile alb-negru cu cele color. Având în vedere cât accent s-a pus în film pe modul cum descoperă Jonas culorile, presupun că ideea a venit de la materialul sursă, dar inițial credeam că ideea fusese a regizorului și mi s-a părut foarte faină. Interesante au fost și regulile aceste societăți, în special cea legată de precision of language - aici sincer habar n-am cum au tradus asta - și de faptul că la fel ca în 1984, controlând limbajul tuturor încă din copilărie, e extrem de ușor să menții un sistem. Cum să se revolte cineva dacă lumea nu mai cunoaște conceptul de revoltă?

Apropo de comparațiile cu alte distopii... am citit câteva articole în care filmul și/sau cartea sunt comparate cu Hunger Games și Divergent. Și mie mi s-a părut că au extrem de multe lucruri în comun, începând cu faptul că toate trei sunt distopii.... și terminând acolo. Serios. Adică ok, Hunger Games și Divergent au multe în comun, dar The Giver mi s-a părut altceva. Nu am citit încă romanul care a stat la baza filmului, nici ultimul volum din Divergent, dar chiar și așa, nu văd asemănările dintre ele. The Giver e tot o distopie, adevărat, dar aici omenirea a ales să renunțe la ceva definitoriu precum sentimentele în numele păcii. Dincolo, e vorba de societăți postapocaliptice în care oamenii sunt împărțiți în cete după anumite criterii. În primul caz, toată lumea e într-un singur loc și nimeni nu are sentimente, în celălat caz, grupurile sociale nu au niciun contact unele cu altele, însă oamenii sunt tot oameni.

N-am mai văzut de mult o ecranizare a unei cărți fără să o fi citit în prealabil și acum mi-am reamintit toate motivele pentru care evit să fac asta. De cele mai multe ori, filmul e mai puțin decât romanul. Mai puțin din poveste, mai puține explicații, mai puțină dezvoltare a personajelor etc. Citind cartea, poți completa spațiile libere. Nefăcând asta, mi-am alcătuit o listă destul de lungă cu nelămuriri și întrebări cărora sper să le găsesc răspunsul citind materialul sursă. Începând cu finalul (ce amuzant sună) care mi s-a părut grăbit și care mi-a ridicat mari semne de întrebare și terminând cu hinturile unui posibil trecut romantic interzis între conducătoare și The Giver, fimul chiar m-a făcut să vreau să citesc cartea ca să aflu mai multe.

Însă cu excepția finalului, filmul nu pare incomplet și e plăcut de urmărit. Nu mi s-a părut că societatea a fost deosebit de orginală, dar a fost ok, iar realizarea mi-a plăcut enorm. Repet, scenele alb-negru intercalate cu cele color sunt superbe, iar modul în care Jonas capătă amintirile trecutului e redat într-un mod spectaulos și amețitor, așa că am avut senzația că simt și eu ce simte el. Dar per total, cel mai bun lucru pe care l-a făcut filmul a fost faptul că m-a determinat să vreau să citesc romanul cât mai repede. Tocmai de aceea mulțumesc editurii Paladin pentru că mi-au oferit ocaiza de a-l vedea și vă invit și pe voi să vedeți filmul... după ce citiți romanul :)

Jurnal: N-am murit


Înainte să mă apuc să scriu chestia asta, aveam un schelet de articol în minte. Atunci când am deschis platforma blogger, mi-am dat seama ce aiurea ar suna ce aveam eu în cap, având în vedere cât de puțin timp a trecut de când n-am mai scris. Pentru mine, săptămâna asta s-a târât cu viteza melcului strivit de un camion și apoi măturat înapoi de unde a venit. Nu-mi vine să cred că au trecut doar 5 zile. Totuși, mare parte din vina morții premature a simțului meu de orientare în timp o are programul îngrozitor care mi-a cerut să accept existența orelor precum 05:50 dimineața, ore despre care mă obișnuisem să-mi imaginez că nu există.

Oricum, ideea e că am senzația că am chiulit de pe blog vreun secol. Și acum vă provoc să ghiciți ce am făcut în seolul meu imaginar. Bine, sunteți simpatici, așa că nu vă las să vă chinuiți, vă spun direct: am participat la Olimpiada de Toamnă din Politehnică. Sună interesant, provocator, ceva de dorit, nu? De fapt, așa e supranumită sesiunea de restanțe. Am avut 2. Una necesita să merg 2 zile și să dau câte o lucrare în fiecare zi. În plus, a apărut și o verificare la un curs opțional despre care eu mă autosugestionasem că va fi în octombrie. Adică din 5 zile, 4 m-am deplasat la facultate ca să-mi omor neuronii. În ziua rămasă mi-am luat liber de tot și am profitat de invitația primită din partea editurii Paladin și am mers la vizionarea pentru presă a filmului The Giver (Darul lui Jonas) - vă povestesc altă dată despre cum a fost.

Revenind la restanțe... Cele 2 nu puteau fi mai diferite între ele. De una din ele sunt aproape mândră pentru că am învățat niște chestii extrem de utile din experiența asta. Nu, nu mă refer la materie, pe aia o știam de astă iarnă, când am picat ca o fraieră. Nu, am învățat câte ceva despre importanța gestionării timpului și despre modul în care trebuie abordat un anumit tip de examene, despre cum să-ți faci mintea să coopereze în acele 2-3 ore și nu în ultimul rând, am învățat ceva despre mine și modul în care reacționez în anumite situații. Și m-am surprins plăcut pentru că nu mă așteptam să suport atât de bine toată situația și nici nu mă așteptam s-o transform atât de ușor în ceva pozitiv.

Cealaltă.... dacă mă apucam să vorbesc ieri despre ea, scriam un roman întreg pe un ton care denota un amestec de ură și dispreț, de dezamăgire profundă și de scârbă față de o anumită persoană (n-aș fi generalizat folosnd vreo tipologie nu pentru că încerc să fiu cinstită, ci pentru că sper sincer că specimenul cu care am avut de-aface e unic). Dacă îmi spunea cineva că astfel de persoane există și că sunt plătite cică să ne educe... Dar azi pur și simplu nu-mi mai pasă. Drumurile noastre nu se vor mai intersecta, energia negativă a zburat pe geam și plănuiesc un foc de tabără pentru anumite kile de foi pe care le-am printat aiurea un semestru întreg.

Motivul pentru care scriu asta la ora asta dementă (pe lângă faptul că orarul meu a fost dat peste cap și va mai dura vreo două zile să-mi revin) este pentru că acum că am scăpat și că mai am mai bine de 3 săptămâni de vacanță și un chef nebun să mă bucur de ele, voiam să revin cât mai repede la lucrurile care îmi fac plăcere fără să mă consume în niciun fel. Oricum, sper să-mi iertați incoerența, mâine o să fie mai bine :)

luni, 1 septembrie 2014

Rezultatele concursului „Salvează o carte”

V-am amenințat că vi se dă ipotetic foc la bibliotecă și că puteți salva o singură carte. Dar să alegi un singur titlu din zecile sau sutele de cărți care îți fac casa mai frumoasă e greu. Extrem de greu. Știu asta pentru că am intrat și eu în joc și mi-am imaginat ce carte aș apăra eu de flăcări. Mi-am dorit să salvez o carte care să mă ajute să fac față unei lumi în care n-aș vrea să trăiesc nicio clipă, dar care pare să ne aștepte după colț. Și am ales chiar Fahrenheit 451.

Nu aș putea spune că e cartea mea preferată, însă e genul de carte care te ajută să crezi într-o lume mai bună. Îți redă speranța. Multe cărți SF te ajută să vezi unde ar puea ajunge omul dacă ar vrea să se trezească din lâncezeală și să privească din nou spre înainte, nu spre propriul buzunar, însă aceste cărți se potrivesc unei lumi în care există o oarecare libertate a imaginației. Ori, dacă se aruncă toată cultura pe foc, e nevoie de mai mult decât un vis frumos pentru a reaprinde speranța. Așa că am ales Fahrenheit 451.

Și pentru că ceea ce vă interesează cu adevărat este cine a câștigat acest roman, n-o mai lungesc. Iată lista (am pus și cărțile alese de fiecare) și câștigătoarea:
     

Felicitări Pufuleț! O să te rog să-mi trimiți un e-mail cu datele tale personale (numele, adresa și numărul de telefon) la adresa jurnalul.unei.cititoare@gmail.com. E-mailul trebuie trimis de pe adresa cu care te-ai înscris în concurs în maxim 3 zile (adică până pe 3 septembrie, inclusiv).

Felicitări și celorlalți concurenți. Împreună, ați alcătuit o mică bibliotecă pentru sfârșitul lumii :))