Recenzie: Programatorul divin

Mi-am cumpărat cartea anul trecut pentru că era la reducere. Am găsit-o la un târg de carte, nu știam nimic despre ea, dar m-au atras titlul și faptul că zăcea pur și simplu uitată pe un colț de raft, cu o bulină mare pe care scria 5RON. A durat un an până s-o citesc, mai mult pentru că mă provoca sora mea, căreia îi placea titlul și tot glumea că Ești ceea ce citești. Dintr-un noroc și o glumă, am dat peste o revelație. Nu știu cum îi va afecta povestea pe alții, dar pe mine m-a ajutat să-mi fac ordine în ideile legate de un domeniu foarte spinos: credința.

Povestea:
Atunci când extratereștrii aterizează pe Terra, toată lumea este luată prin surprindere, dar nu neapărat de existența lor, ci de acțiunile acestora. În primul rând, nu aterizează în SUA sau Rusia, ci în Canada. Nu aterizează lângă vreun monument sau lângă clădirea Guvernului, ci în curtea unui muzeu. Și nu vor să ne cunoască liderii, ci vor să discute cu un paleontolog. Nici măcar nu îi interesează oamenii, nivelul nostru tehnologic, ADN-ul nostru, resursele noastre... ci fosilele noastre.
Și de parcă asta n-ar fi de-ajuns, forhilnorii cred în Dumnezeu. Însă Dumnezeul lor nu e entitatea supremă a vreunei religii terestre, ci este ființa care a proiectat Universul, țelul extratereștrilor nu e mântuirea, ci Cunoașterea, iar unealta lor nu e rugăciunea, ci știința.
Ajungând pe o planetă în care la fiecare pas, Știința a trebuit să lupte cu Religia, forhilnorul Hollus nu va cunoașe doar trecutul planetei noastre, ci va descoperi pas cu pas prezentul nostru și motivele din spatele modului nostru de a gândi. Iar Tom, paleontologul însărcinat cu a-i oferi lui Hollus răspunsurile pe care le caută, va descoperi că Universul nu e cel pe care și-l imaginase.

Părerea mea:
De câțiva ani încoace, încerc să evit discuțiile pe tema credințelor personale. Motivul principal este faptul că mare parte din prejudecățile oamenilor țin de credință. O dată ce spui că ești credincios, majoritatea vor presupune că nu se poate discuta logic cu tine. O dată ce spui că nu ești credincios, automat ești un ateu care crede că ne tragem din maimuțe și orice discuție cu tine se va reduce la asta. Cu un credincios nu poți discuta despre știință iar cu un necredincios nu poți discuta despre reîncarnare. Cu un singur cuvânt, ai fost eliminat din aproape jumătate dintre conversațiile interesante care se pot purta. Așa că prefer să mă abțin.

Totuși, un alt motiv pentru care refuz să mă bag în astfel de discuții este faptul că eu de fapt nu știu exact în ce cred. Sunt multe lucruri care mi se par logice, unele dintre ele sunt chiar contrare și încerc să ajung la o consens cu mine însămi înainte să mă cert cu alții. (Apropo, asta e altă chestie care mă deranjează, imediat ce doi oameni cred chestii diferite, fiecare trebuie să-l convingă pe celălalt că greșește...)

Totuși, mi-am dat seama de mult că Relgia, Credința și Morala sunt trei lucruri extrem de diferite pe care unii oameni le amestecă. Eu le înțeleg în felul următor: Religia e un set de ritualuri și nimic mai mult; Credința este a fiecăruia și este nici mai mult nici mai puțin decât setul de lucruri pe care el le crede despre lucrurile care nu au neapărat dovezi solide (spre exemplu, gravitația nu poate fi inclusă în acest set, pentru că ea există, o simți zi de zi, poți s-o negi sau să nu știi despre ea și nu dispare); Morala este modul în care fiecare face diferența dintre bine și rău. Cele trei s-au împletit de-a lungul istoriei, dar în final sunt lucruri separate.

Acestea fiind zise, vă puteți imagina cam care era mentaitatea mea atunci când am început această carte. Spuneam în primul paragraf că romanul m-a ajutat să-mi fac ordine în ideile legate de credință. Până la acest roman, credeam că nu poate avea nimic în comun cu știința, însă forhilnorii mi-au demosntrat că greșesc. Ei sunt ființe perfect raționale, cu o gândire care nu ascunde nimic mistic sau lipsit de logică și totuși pentru ei, întregul Univers e dovada existenței lui Dumnezeu.

Însă îl spun Dumnezeu în lipsa unui cuvânt mai bun. Nu e vorba de șeful raiului care a trimis potopul și a avut un fiu care a murit pentru mântuirea oamenilor. Nu e o entitate care ascultă rugăciuni și care ia în seamă nevoile unui individ. Nu există un popor ales, o rasă aleasă sau o planetă aleasă. Există doar Universul, care a fost de fapt Planul, Scopul. Nu a fost creat în șase zile, nu a spus nimeni „Să fie lumină”, ci au fost aleși dinainte niște parametrii, niște constante fizice aparent întâmplătoare, dar care, puse la un loc, au făcut posibil acest Univers și existența vieții în el.

E o idee extrem de interesană și demnă de luat în seamă, însă ceea ce mi-a plăcut cel mai mult n-a fost ceea ce credeau forhilnorii, ci discuțiile pe care Hollus le poartă cu Tom. Mi-a plăcut mentalitatea extraterestrului, faptul că empatiza cu omul. Nu încerca să-și impună punctul de vedere, doar îl explica. Nu îi spunea lui Tom că greșește și atât, ci încerca să-i înțeleagă argumentele și să-i explice unde greșelște atunci când faptele, nu opiniile, erau greșite. Îl lasă mereu pe Tom să gândească pentru sine. Cu o astfel de persoană, fie ea extraterestră sau nu, mi-ar plăcea și mie să discut ore întregi despre orice subiect. Nu puteai uita că Hollus e extraterestru, dar asta îl facea și mai ușor de îndrăgit pentru că deși se confrunta cu o întreagă specie nouă, era mai empatic decât majoritatea oamenilor.

Povestea în sine e superbă, ideea de la baza ei e extrem de interesantă, dar cel mai mult mi-au plăcut discuțiile lui Tom cu Hollus. Forhilnorul e un model de interlocutor ideal și chiar am luat lecții de la el. Nu știu dacă v-am povestit destul ca să vă conving să citiți romanul, dar e genul de carte despre care nu poți spune prea multe pentru că experiența e destul de personală. Totuși, vă recomand romanul cu multă, multă căldură pentru că mie cel puțin mi-a lăsat senzația că am purtat o conversație profundă cu un prieten bun :)