Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde. (sau apasă aici)
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

luni, 30 iunie 2014

Jurnal: Ziua mea de leneveală

Dacă m-ar întreba cineva cum definesc eu o zi de leneveală, răspunsul ar fi, invariabil, același: o zi de zăcut în pijamale cu laptopul în brațe și televizorul deschis, uitându-mă la seriale, filme sau filmulețe pe youtube. În definiția mea nu includ nici măcar schimbatul din pijamale, cu atât mai puțin ieșitul afară, așa că obișnuiam să-mi enervez puțin (ok, puțin mai mult) prietenii care trebuiau să tragă de mine ca să ies în parc pentru că vara nu voiam decât să lenevesc.

Totuși, cred că săptămânile care s-au scurs de când sunt în vacanță sunt dovada perfectă că anul acesta am încercat să obțin un echilibru între lenea mea maximă și alte activități „de vară”, așa că anul acesta pot să spun că am devenit mai cooperantă la ieșitul din bârlogul meu. Totuși, ieri mi-am oferit o zi de făcut nimic (și cu ocazia asta am aflat că m-am schimbat suficient de mult cât să nu pot să rezist la prea multe zile din astea fără să mă plicisesc).

Nici măcar nu știu exact când am luat hotărârea să nu fac nimic. Știu că am intrat dimineața (mă rog, vorba vine, era gen 1, dar ieri m-am trezit târziu) pe blog și, neavând nimic scris dinainte (uneori mă apucă scrisul la ore imposibile, așa că salvez articolele pentru a doua zi) și nici inspirație, am deschis youtube-ul ca să caut niște muzică numai bună să-mi intru în ritm. Doar că pe pagina de start am găsit un filmuleț nou pe unul dintre cananele care reușesc mereu să mă distreze, Cinema Sins, cei care fac seria Everithing Wrong With. (EWW e o serie de filmulețe în care sunt subliniate cu mult umor „greșelile” din anumite filme. Nu sunt neapărat lucruri care strică filmele, ci mici scăpări de la montaj, unele clișee din scenariu, mostly fun stuff. Dacă îi privești relaxat, înțelegând că n-au nimic cu filmul, ci o fac pentru distracție, atunci sunt super-amuzanți.) Și pentru că n-am putut să mă opresc la un singur filmuleț, l-am deschis și pe cel despre primul film din seria Percy Jackson, pe care nu-l văzusem. Totuși după primele 20 de secunde, când m-am prins că Posidon e Hunt, tipul-super-awesome din Grey's Anatomy și că Zeus e Sean Bean, m-am hotărât să văd flmul... și așa a început leneveala!

Filmul în sine nu m-a dat peste cap, mi-am petrecut jumătate din el încercând să-mi dau seama ce scene o să găsesc în filmulețul EWW și cealaltă jumătate fără să-mi pese cu adevărat de personaje, întrebându-mă *spoiler* de ce Percy credea că salvându-și mama din Infern o să se rezolve și problema fulgerului dispărut *end of spoiler*. După ce s-a terminat, mi-am dat seama că n-aveam nicio șansă să-i scriu o recenzie pentru că nu aveam material nici măcar pentru 2 paragrafe. Așa că am intrat pe blogger să văd ce scriseseră alții. Și am găsit articolul Leontinei, care mi-a amintit de toate desenele animate pe care le iubeam când eram mică. Și mi-am amintit că acum 2 ani, am petrecut vreo 2 săptămâni uitându-mă la toate cele 5 sezoane din X-men și că îmi propusesem să repet experiența cu X-men: Evolution (mda, X-men au fost preferații mei dintotdeuna). Așa că vreo 4-5 ore le-am petrecut uitându-mă la primul sezon (găsiți tot serialul integral pe youtube, pus de cei de la Marvel aici - [link]). Nu mă așteptam să mă prindă atât de mult, dar după fiecare episod reacția mea era asta:


Șiiii se făcuse seară și mi-am dat seama că dacă încep încă un sezon, o să se facă 3 noaptea, așa c am lăsat-o baltă și m-am apucat de citit. Începusem Vegetal sâmbătă, citisem cam o treime, așa că m-am pierdut în carte.... și când am ridicat ochii din ea era 1 noaptea, dar nu mai aveam mult, așa că....


Și în loc de 3, s-a făcut 2 jumate. Și așa doamnelor și domnilor, s-a încheiat ziua mea de leneveală totală. Ca dovadă, azi nu mă mai pot opri din scris :)) Pe lângă acest articol, am mai schițat vreo 2 recenzii, una de carte, una de film, diseară merg la Clubul de Lectură Nemira, deci mi s-au încărcat bateriile mai ceva ca ale iepurașului Duracell.

Unde voiam să ajung cu toate astea? Absolut nicăieri, dar simțeam că pe lângă câștigul meu de energie, a ieșit ceva bun din ziua de ieri, și anume un articol. De acord?

sâmbătă, 28 iunie 2014

De ce particip la cenacluri?

Acum câțiva ani, am descoperit la bibliotecă o serie de cărți de Isaac Asimov. Citisem deja seria Fundația și îmi plăcuse, așa că le-am împrumutat, le-am citit și am descoperit 2 universuri minunate. Primul era, desigur, cel ficțional, de care m-am îndrăgostit încă de la primii roboți de pe Terra și pe care l-am iubit până la ultimul atom din Gaia. Al doilea însă, era universul iubitorilor de SF americani, univers cu care Asimov mi-a făcut cunoștință prin introducerile din antologiile sale de povestiri. Fiecare text era precedat de câteva cuvinte, multe astfel de introduceri conținând povestioare despre cenacluri și sedii de reviste unde s-a întâlnit cu diverși alți oameni importanți din domeniu.

În ochii mei, păreau niște locuri magice unde oameni deschiși la minte și cu o imaginație fără limite se întâlneau și stăteau de vorbă. Regretam că nu mă născusem atunci și acolo. Reciteam introducerile numai pentru a mă convinge că magia există nu doar în textele de ficțiune, dar și în realitate. Și apoi, am descoperit că magia există și pe plaiurile mioritice... sau, mai precis în mijlocul Bucureștiului, unde eu nu prea am văzut oi...

Cu aproximativ un an în urmă, am descoperit cenaclul ProspectArt al Societății Române de Science Fiction și Fantasy, unde autori români de SF se adună și stau de vorbă. Era exact ca în povești. Ba chiar ceva mai bine. Am asistat la niște discuții care m-au făcut să-mi dorsc încă vreo 3 apartamente ca să am loc pentru toate cărțile pe care voiam să le citesc. Am ascultat lectura unor texte nepublicate. Am asistat la discuții care m-au pus pe gânduri.

Nu mai departe de ieri seară, am asistat la aproape 3 ore de discuții despre Solaris și Xenos, discuții în care s-a trecut de la mesajul lui Stanislaw Lem la definiția umanității, de la textele din Xenos la faptul că seriozitatea prozei poate produce texte cu protagoniști români care să nu cadă în ridicol, de la așteptările publicului de la un film la cenzura din spatele unor ecranizări făcute în URSS. Genul de discuții la care pur și simplu te bucuri că asiști și absorbi toată informația exact ca un burete.


Sursă foto - facebook.com/ed.nemira

Și magia continuă și după cenaclu, la tradiționala bere, unde subiectele de discuție se diversifică și unde ai ocazia să cunoști oamenii din spatele cuvintelor, punctele lor de vedere și viziunile lor asupra subiectelor de tot felul. Plus că afli niște bancuri faine :)

Din păcate, în timpul anului universitar, orarul nu mi-a mai permis să particip, dar aseară am profitat de vacanță și mi-am reamintit cât de bine mă simțeam la aceste întâlniri, așa că am vrut să împărtășesc experiența cu voi. Cu puțin noroc, în anul doi o să am o zi mai ușoară vinerea, ca să pot ajunge pentru că e o pauză binemeritată de la rutina vieții de zi cu zi :)

vineri, 27 iunie 2014

Film: Edge of Tomorrow (Prizonieri în timp)

Povestea:
Pământul a fost invadați de o specie denumită Mimics (am uitat cum a fost tradus termenul, care oricum e ciudat pentru că nu mi se pare că imitau nimic, dar în fine...), care au invadat toată Europa. Au fost înfrânți o singură dată, la Verdun, eroina acelei lupte fiind sergentul Rita Vrataski (Emily Blunt). În următoarea luptă este trimis împotriva voinței sale și maiorul William Cage (Tom Cruise), acum retrogradat și etichetat drept dezertor deoarece a refuzat să participe. Rezultatul luptei este un măcel, extratereștrii pregătind o ambuscadă și omorând toți oamenii.
Totuși, în loc să moară, Cage se trezește în dimineața zilei dinaintea luptei, ziua reluându-se ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. După ce reușește să se dezmeticească, înțelegând că poate anticipa mișcările inamicului, Cage reușește s-o salveze pe Vrataski pe câmpul de luptă, moment în care ea îi cere să o caute „după ce se trezește”, deoarece ea înțelege prin ce trece Cage, ea însăți pățind același lucru la Verdun.
Cunoscând viitorul, cei doi ar putea schimba rezultatul final al luptei și ar putea chiar opri invazia.

Trailer:


Părerea mea:
Ideea filmului mi s-a părut destul de interesantă, așa că m-am hotărât să-l văd. Și începe destul de bine, în prima oră n-am avut probleme majore cu acțiunea. Totuși, am remarcat faptul că inventivitatea americanilor în legătură cu modalitățile de a înfrânge o rasă invadatoare este practic inexistentă deoarece, supriză-supriză, toți extratereștrii din filmele din ultimul timp au o minte-stup și omorând regina, toți ceilalți mor instantaneu. Singurul astfel de film pe care l-am iertat pentru asta a fost Ender's Game pentru că are la bază o carte scrisă înainte ca acest tip de extratereștrii să devină unicul acceptat.

Totuși, în prima oră, am ales să le iert acest detaliu, la fel cum am trecut cu vederea faptul că, din ceea ce ni se spune, deduc că nimeni n-a încercat să comunice cu invadatorii și faptul că singurul scop al extratereștrilor este să ne extermine... for the fun of it?! Mă rog, repet, am ignorat aceste „mici” detalii și m-am concentrat pe acțiune, care era destul de logică în economia filmului. Cage învăța să lupte, începea să-i placă de Vrataski, uneori se sătura de toate și lua pauze singuratice sau romantice de la rutină, văzând că planurie de a-l găsi și ucide pe Omega (el era „regina” mimicșilor) nu prea mergeau, le schimba, toate bune și frumoase...

În ultimul timp, mi se pare că marea problemă a multor filme SF care din trailer par interesante este faptul că pe la jumătatea filmului încep să-și bată joc de logica lumii pe care au creat-o. Spre exemplu Source Code, care după un timp „uită” că nu era vorba de călătorii în timp, ci de reluarea unor amintiri, chestie care teoretic și practic nu poate schimba nimic, începe totuși să schimbe lucruri, ca și cum protagonistul ar călători în timp. Totuși, Edge of Tomorrow face un pas suplimentar: păstrează logica filmului, dar își bate joc de logica de bază, aia care funcționează în lumea reală în care filmul cică se petrece.

Fără să dau spoilere, vă spun doar că la un moment dat, Caage își pierde abilitatea de a „reseta” ziua, ceea ce înseamană că acea linie temporală e cea în care fie scapă de Omega, fie omenirea e pierdută. Până aici, nimic deranjant. Înseamnă doar că „eroii noștri” trebuie să nu moară. Logic, nu?

Dar jumătate de film, ni l-au arătat pe Cage antrenându-se și pățind-o la fiecare antrenament: ba își rupea ceva (gen... spatele!), ba murea direct, cert e că o lovitură serioasă îl scotea in joc. Chestie cu care sunt 100% de acord. Dar prin magia scenariului, imediat ce pierde puterea de a-și reveni din moarte, Cage devine brusc indestructibil. Lovituri care ar face KO un om de 2 ori mai solid ca el i se par joacă de copii, supraviețuiește în mod magic unui înec, e azvârlit de colo-colo, dar se ridică de parcă lumea ar fi făcută din vată și el din oțel... E incredibil, în sensul că nu e deloc credibil. În ultima jumătate de oră, am exclamat de atâtea ori „Acum ești mort!” încât a devenit plictisitor.

Dar cireașa de pe colivă a fost finalul. Ăla bate orice fel de logică, începând cu cea a cronologiei filmului și terminând cu cea de bază. Înțeleg nevoia patologiă a americanilor ca filmele lor să aibă happy-end (sau nu, n-o înțeleg, dar să zicem că o accept). Dar ceea ce nu înțeleg este de ce acest happy-end trebuie să fie atât de forțat și de ilogic încât să nu convingă pe nimeni care poate să adune doi cu doi. Nu înțeleg nici de ce chiar nimeni din echipa de producție nu observă chestiile astea, pentru că eu, în calitate de spectator amator, le-am remarcat încă de la prima - și categoric ultima - vizionare. Cică tipii care fac filmul sunt profesioniști, cer prea mult dacă mă aștept ca rezultatul muncii lor să fie logic?

Singurul lucru bun la filmul ăsta e partea de efecte speciale, care sunt ok (mai puțin partea de 3D, care putea să lipsească). Ceea ce nu compensează pentru lipsa de logică. Și nici pentru finalul dezastruos. Era mult mai interesant și mai simplu dacă în loc de finalul stupid, după scena morții lui Omega, vedeam un mimic albastru scufundându-se și salvându-l pe Cage, care acum avea și el ochi albaștri-fosforescenți. Și apoi fade-out, din care tu înțelegeai ce voiai. Ăla era un final mind-fuck care poate mai salva ceva din demnitatea filmului. Dar nu, avem parte de extratereștrii generici cu un scop generic, o poveste prevzibilă cât timp respectă logica, varză mai departe și un final bun de aruncat la gunoi.

Concluzia mea? Ca să parafrazez motto-ul filmului: Live. Die. Re... Nope. Go see another movie.

joi, 26 iunie 2014

Recenzie: Barrayar (saga Vorkosigan #2)

De data asta, o să schimb regulile „jocului”. Fără rezumat și părere separate. De data asta, vă propun literalmente un joc: care e primul lucru care vă vine în minte atunci când vă gândiți la genul science fiction? Voi răspundeți și eu o să încerc să ghicesc.

E un extraterestru? O navă spațială? Un robot sau o inteligență artificială de orice fel? Deja cred că am ghicit răspunsurile majorității. Printre cele rămase, cred că mai pot elimina destule menționând tehnologia avansată, distopiile sau călătoriile în timp.

Unde vreau să ajung cu asta? Simplu: sunt 99% sigură că nimeni nu s-a gândit la o poveste de dragoste. Nici măcar eu nu asociez genul acesta cu povești de dragoste. Nu spun că nu există iubire în SF, sunt destule relații, dar foarte rar vezi una înfiripându-se și chiar mai rar am întâlnit una frumoasă, care să mă convingă. Saga Vorkosigan este una dintre aceste rare excepții.

Totuși, nici aici povestea de dragoste nu este în prim-plan, ci acțiunea acestui volum se învârte în jurul unei lovituri de stat pe Barrayar, planeta natală a lui Aral, soțul Cordeliei, cei doi fiind protagoniști și în primul volum al seriei (a cărui recenzie o găsiți aici). Dar asta nu diminuează cu nimic farmecul legăturii dintre cei doi care, acum că s-au căsătorit, e mult mai puternică. Nu numai că fiecare este alături de celălalt la nevoie, dar deși sunt firi diametral opuse, care au crescut în medii extrem de diferite, cei doi reușesc să se înțeleagă încredibil de bine unul pe celălalt.

Cred că deja e evident că vreau să mă axez pe relația protagoniștilor, nu pe poveste în sine, deși cea din urmă este foare reușită, comploturile sunt atât de bine puse la punct încât niciodată nu poți fi sigur cine e de partea soților Vorkosigan și cine nu, toată lumea e suspectă până aproape de final, personajele din primul volum sunt mai dezvoltate, totul e splendid. Însă relația dintre Aral și Cordelia eclipsează povestea, cel puțin în cazul meu.

Știți expresia „contrariile se atrag?”. În cazul lor, e purul adevăr. Ea este născută pe Colonia Beta, o planetă deșertică unde apa este raționalizată. Totuși, nivelul de viață este extrem de ridicat, toată lumea are acces la comconsole (echivalentul unei tablete), deci la rețeaua de informație, așadar toată lumea primește o educație serioasă. Prin urmare, betanii au avansat tehnologic în multe domenii, inclusiv în cel al ingineriei genetice, în lumea lor existând 3 sexe: femeile, bărbații și hermafrodiții. Toți sunt egali nu doar în drepturi, dar și în modul în care sunt tratați în societate. De asemenea, viziunea betană în legătură cu relațiile sexuale e foarte relaxată, singura problemă fiind cea legată de reproducere, care este strict controlată, doi parteneri neputând avea copii decât în urma obținerii unei licențe.

El, în schimb, a fost crescut pe Barrayar, o lume puternic militarizată, unde femeile nu pot face parte din armată, iar bărbații care nu sunt sănătoși și nu pot fi utili sunt ostracizați în cel mai bun caz și chiar și așa, în general asta duce la sinucidere. Totuși, mentalitatea barrayană e destul de apropiată de cea terrană, reacțiile și majoritatea gândurilor lor nu mă suprind decât privite din perspectiva Cordeliei, căreia lucruri precum faptul că un trădător e ucis i se pare neobișnuit, pentru că pe Beta ar fi fost trimis la psihiatru și reintegrat în societate. Bineînțeles, sunt și momente simpatice când ea se confruntă cu faptul că pe Barrayar, o lume cu o climă destul de asemănătoare cu Terra, apa cade din cer sau atunci când se simte ca o infractoare atunci când își imaginează posibilitatea de a avea 3 sau chiar 4 copii (pe Colonia Beta, limita maxim acceptată este de 2 copii).

Pe lângă faptul că e deosebit de simpatică, noua lady Vorkosigan e deosebit de inteligentă și reușește să „citească” destul de repede personalele din jurul ei, astfel încât reușește foarte repede să îți dea seama cum să se poarte cu ei ca să obțină ceea ce vrea. De asemenea, are un temperament pe care l-am îndrăgit încă din primul volum, la fel cum am îndrăgt faptul că este un personaj feminin atât de puternic. Acum, când este mamă, e cu atât mai determinată și cu atât mai aprigă, așa că mi-a plăcut cu atât mai mult.

Tocmai de aceea n-am să mă limitez la a recomanda seria tuturor iubitorilor de SF, dar și tuturor cititorilor cărora le plac personajele feminine puternice și/sau o poveste de dragoste memorabilă și pur și simplu frumoasă.

marți, 24 iunie 2014

Jurnal: What's in a name?

Pentru că încă nu cred că mi-am făcut ordine în creieraș în legătură cu subiectul despre care o să bat câmpii, o să scriu mai întâi o lungă introducere, ceva în genul scărpinatului cu mâna stăngă peste cap, la urechea dreaptă. V-am avertizat, ca să puteți închide pagina chiar de la început daca n-aveți chef de aberațiile mele, mai ales că vor avea doar o legătură tangențială vagă cu cărțile.

Dacă totuși v-ați hotărât să mă suportați, here it goes... De-a lungul nu-foarte-lungii mele vieți, m-am confruntat serios cu ideea de identitate de 2 ori. De fiecare dată a fost în momentul în care mi s-a dat să scriu un eseu pe tema asta. Prima dată a fost în clasa a 10-a, la Psihologie, când a trebuit să scriem o lucrare de minim 2 pagini intitulată „Cine sunt eu?”. Genul de eseu unde poți să scrii orice, dar atâta timp cât scoți 2 pagini și-l predai la timp, iei 10. Dar nu aveam nimic mai bun de făcut atunci când l-am scris, așa că l-am scris la modul serios. Am luat-o strategic, am început de la numele meu, am continuat cu „ocupația” (elev), am continuat cu statutul social și alte astfel de etichete, ajungând la concluzia finală era că niciuna dintre acestea nu mă definește, ci că fiecare acoperă doar o fațetă a mea și că, o dată ce sunt puse la un loc, suma lor ar putea, eventual, alcătui o definiție destul de bună.

A doua oară a fost înr-a 12-a, la Filozofie, când ni s-a spus pur și simplu să scriem un eseu pe tema identitate. Singura condiție era să fie ceva original, nu luat de pe net (copy&paste însemna automat nota 5 și nimeni nu voia să aibă 5 la filozofie, când putea să aibă 10 cu minim de efort pentru că puteai să scrii literalmente orice pe tema dată, plus că erau mai multe teme, dar mie asta cu identitatea mi-a plăcut). Într-a 12 la profil real, mulți nu se stresează cu materii gen Filozofie, dar eu am avut un prof genial și destul timp liber cât să scriu din nou la modul serios. Așadar, am scriu un eseu ceva mai impersonal - comparativ cu cel de la psiho - în care am încercat să disec puțin ideea de identitate luând ca exemplu un roman SF care se numără printre cele care m-au pus serios pe gânduri: Alegerea lui Hobson de Robert J. Sawyer. Pe scurt, în carte era vorba de un tip, Hobson (n-ați fi ghicit, nu?), care își creează 3 copii fidele ale sale pe calculator, pe 2 le modifică, eliminând porțiuni ale lor, pe unul îl lasă la fel, pe post de etalon. Cele 3 entități au acces la Internet, însă când încep să aibă loc o serie de crime și atacuri ale căror victime sunt persoane pe care în mod evident Hobson nu le are la inimă, devine evident faptul că una dintre copii este criminalul. Acum, book-blogger-ul din mine nu vrea să vă dea spoilere, deși ar fi utile ca să explic mai bine unde voiam să ajung cu eseul meu (în care am dat tone de spoilere), dar n-o să vă spun decât că descoperirea criminalului te face să înțelegi că într-adevăr, un om e suma mai multor lucruri, printre care se numără nu doar trecutul și alegerile sale, dar și alte elemente de care nici măcar nu suntem conștienți.

Oricum, motivul pentru care v-am povestit chestiile astea e ca să aveți contextul, să înțelegeți faptul că de fiecare dată când am stat să mă gândesc serios la ideea de identitate, concluzia mea a fost că e suma mai multor lucruri. Și așa ajung la titlu: primul lucru pe care l-am scris în primul eseu despre identitatea mea personală a fost faptul că numele nu mă definește. Și totuși, azi am aflat că teoria și practica sunt două chestii incredibil de diferite.

Vara asta, m-am înscris la un curs la facultate și astăzi, la prima ședință, s-a făcut o foaie de prezență. Când a ajuns la mine, întâmplător mi-au picat ochii pe unul dintre nume. Scria negru pe alb numele meu. Nu eu îl scrisesem acolo și din cercul de oameni pe care îi cunoșteam, niciunul nu primise foaia încă, deci nu ei îl scriseseră acolo. M-am holbat perplexă la foaia aia o jumătate bună de minut, apoi mi-am ridicat ochii, am aruncat o privire în sală și am întrebat dacă e vreo tipă cu numele meu pe-acolo, moment în care cineva chiar s-a ridicat și a venit la mine și mi-a zis că da, chestie care m-a prins complet pe nepregătite. Am îndrugat ceva cum că mă cheamă exact la fel, am schimbat două vorbe amuzate, apoi m-am apucat să-mi scriu numele, cu precizarea grupei și seriei pentru diferențiere, am dat foaia mai departe... și am rămas buimacă minute bune. M-am concentrat mai apoi pe ce aveam de făcut, dar, pe drum spre casă, am rememorat momentul, încercând nu numai să mă împac cu ideea, dar și să pricep de ce mă deranjează atât de tare.

Am mai întâlnit lume cu prenumele meu. Din ce în ce mai multe persoane, pe măsură ce creșteam. Nu m-a deranjat niciodată. Dar de data asta era vorba de numele complet (bine, mai am un prenume despre care mi-a fost sincer teamă s-o întreb, dar doar ai mei și sora mea mă strigă așa, deci în public nu numai că nu simt că mă reprezintă, dar nici măcar nu-mi doresc să-l folosească lumea, așadar nu l-am pus la socoteală). E o senzație extrem de ciudată, n-am reușit s-o definesc decât ca pe un fel de excursie în the twilight zone... și oricum, instinctiv, am considerat-o o senzație neplăcută. Acum, dacă stau să raționalizez totul, n-am nicio problemă, dar instinctiv, visceral, subconștient, mă deranjează. Și e ciudat. În mod normal, acum ar urma un paragraf despre faptul că omul e o ființă ciudată care simte nevoia să facă parte din turmă și totuși să fie starul turmei, dar am auzit chestia asta de atât de multe ori, reinterpretată în atât de multe moduri încât mi se pare un clișeu răsuflat. Cert e că e o senzație stranie.

Și straniu e faptul că mă deranjează și n-am ce să fac în privința asta. Nu îmi aduc aminte să mai fi trecut printr-o experiență în care ceva mă deranjează la un nivel la care partea mea rațională n-are acces. Da, au fost momente când rațiunea și sufeltul sau cum vreți să-i spuneți nu s-au înțeles din prima, cel mai simplu exemplu fiind orice moment în care trebuia să merg undeva unde nu cunoșteam pe nimeni, când creierul meu panicos încerca să mă convingă să stau acasă, deși eu chiar voiam să merg, dar în cele din urmă, cele două... chestii s-au pus de acord. De data asta, nu cred că e cazul pentru că, repet, creierașul meu tot găsește motive pentru care situația asta e absolut ok, dar sufletește tot nu-mi place. O să mă împac cu ideea, dacă e nevoie, desigur, dar nu cu inima ușoară.

Cred că problema e faptul că omul are nevoie să înțeleagă ceea ce îl înconjoară. Mereu căutăm explicații, definiții, vrem să facem ordine în haos pentru că ideea de haos ne îngrozește. Și cel mai simplu lucru pe care îl putem face e să punem etichete. Prima etichetă e numele. E mai greu să te sperie ceva care are un nume, nu? Ai senzația că denumindu-l, înțelegi acel ceva, cunoști acel ceva, l-ai etichetat, l-ai sortat, l-ai scos din haos și l-ai adus în ordine. De asta cred că mă afectează atât de tare faptul că mai există o persoană cu aceeași etichetă. Superficial, într-un catalog, document, registru, nu ne diferențiază nimic. Și totuși suntem diferite. Și eu știu asta, la naiba! După cum spuneam, știu că o persoană nu e un nume, ci o sumă de chestii unde numele e printre ultimele...

Bun, simt că deja încep să mă învârt în cerc și n-o să ajung nicăieri, deci vă provoc pe voi să vă gândiți puțin la asta și să-mi spuneți nu neapărat cum ați reacționa voi (reacția mea exterioară a fost ok, după mine), ci cum v-ați simți în situația asta?

luni, 23 iunie 2014

Film: Maleficent

Povestea:
În Moors, ținutul creaturilor fermecate, trăiește Maleficent, o zână puternică și curajoasă care iubește să zboare. Într-o zi, Ștefan, un om, pătrunde în ținutul ei, încercând să fure o piatră prețioasă. Totuși, între cei doi se naște o prietenie improbabilă, în ciuda faptului că oamenii și ființele magice sunt dușmani de secole.

În cele din urmă, însă, ambiția lui Ștefan de a deveni rege duce la răcirea relațiilor dintre ei. Și tot ambiția este cea care îl determină pe actualul rege să încerce să invadeze Moors, dar Maleficent, acum cea mai puternică dintre zâne, reușește să pună pe fugă armata regelui, care aproape își pierde viața. Întors la palat și simțindu-și sfârșitul aproape, regele fără urmași promite tronul oricui o răpune pe Maleficent. Atunci Ștefan, mai hotărât ca oricând să-și împlinească visul, se întoarce în Moors și îi câștigă din nou încrederea prietenei sale, doar pentru o a trăda atunci când îi taie aripile.

Astfel Ștefan a obținut ceea ce și-a dorit dintotdeauna, dar Maleficent nu îl iartă așa ușor și îi blesteamă primul născut, pe prințesa Aurora, cea care va deveni frumoasa din pădurea adormită.

Trailer:


Părerea mea:
Încă de când am auzit prima dată că se va face un film despre zâna cea rea din Sleeping Beauty, am vrut să văd Maleficent pentru că o reinterpretare care să aducă în prim plan povestea personajului negativ mi s-a părut o idee cu un mare potențial. Și am avut dreptate, pentru că povestea, deși modificată, a fost fascinantă pentru că a reușit să fie ceva cunoscut și totuși ceva nou.

Întotdeuna mi s-a părut extraordinară ideea de zbor. Și nu mă refer la zborul cu avionul sau planarea cu deltaplanul, parapanta și altele asemenea (deși pe astea am de gând să le încerc la un moment dat), ci ideea de a avea aripi, de a putea controla zborul, de a putea privi lumea de sus după bunul plac. Ideea de a avea această libertate și de a o pierde mi se pare cel mai crud lucru, așa că mi-a fost ușor să o înțeleg pe Maleficent. Și pentru că sunt la rândul meu o fire impulsivă, i-am înțeles și acțiunile ulterioare blestemului. Tocmai de aceea știam că filmul va fi interesant, pentru că mă așteptam să o tranforme pe Maleficent din personajul negativ într-un erou neînțeles și, în final, ne va face să-i vedem umanitatea. Încă de la început ni se spune că am putea crede că această zână e doar o fată și în final, am ajuns s-o consider într-adevăr o persoană în care întunericul și lumina se amestecă.


Un alt aspect interesant al filmului a fost faptul că a creat o istorie și pentru cioara nelipstiă a lui Maleficent, despre care aflăm că se numește Diaval și în ciuda faptului că am rezonat cu zâna cea rea, Diaval a fost personajul meu preferat. Deși urăște câinii, e la fel de loial ca unul dintre ei, dar e în același timp bun, cald, sincer... s-ar putea să înceapă să-mi placă ciorile mulțumită lui :)) La un moment dat, chiar mi s-a părut că ar putea fie să-i ia locul prințului Phillip în poveste, fie să devină jumătatea lui Maleficent, însă dacă vreuna din ipotezele mele s-a adeverit sau nu rămâne să aflați voi înșivă atunci când veți vedea filmul.


Eu vi-l recomand pentru că e un film bun care aduce o perspectivă nouă asupra unei povești a copilăriei. În plus, are efecte speciale superbe, în special creaturile magice din Moors sunt extrem de bine realizate... și pur și simplu adorabile. Eu am mers cu întreaga familie și le-a plăcut tuturor, așa că pot să spun că e un film pentru toate gusturile. Sper să vă placă și vouă :)

duminică, 22 iunie 2014

Recenzie: Nuanțe de întuneric


Povestea:
Lui Tim îi place să privească stelele și dorința lui cea mai arzătoare e să ajungă pe o navă care să transporte Restauratori, niște extratereștrii telepați care colonizează Spațiul. Însă, având ajutor social, tânărul e un angajat greu de acceptat pe o navă. În timp ce Tim visează la cer, fratele său, Cam, își folosește talentul la reparat „motoare” pentru a se putea întreține atât pe el, cât și pe fratele său.

Atunci când Cam începe să lucreze la o fabrică de scutere personalizate, încearcă să fure un transport având o înțelegere cu unul dintre angajați, însă lucrurile merg prost și cei doi frați ajung pe drumuri. Dar norocul le surâde în cele din urmă, pentru că fraților li se găsește un loc pe nava Mi Vida de Nonsens... și abia atunci începe adevărata aventură.

Părerea mea:
Prima dată când am auzit despre colecția Millennium Novella a fost atunci când am aflat despre lansarea noutăților din colecție în cadrul Bookfest 2014. Pentru că la standul unde se aflau cărțile am ajuns ceva mai târziu, bugetul mi-a permis să-mi aleg doar una dintre cele 4 cărți. Citisem deja O hucă în minunatul Inand în cadrul romanului Transfer (recenzia mea, aici), așa că am ales Nuanțe de întuneric pentru că mi-a plăcut titlul. Apoi am remarcat și numele autoarei, pe care mi-am amintit că am ascultat-o în cadrul cenaclului ProspectArt, când a citit fragmente din romanul Sfâșierea cerului, pe care l-a tradus (recezia mea, aici). Alegerea mea a fost foarte inspirată pentru că Roxana Brînceanu a fost singura autoare prezentă la lansare așa că m-am ales și cu un autograf cu care o să mă laud curând pe pagina de facebook a blogului.

Cartea te încurajează s-o citești chiar înainte s-o pui în bibliotecă pentru că e micuță (are doar 78 de pagini), așa că pare lectura ideală în autobuz sau metrou, pe drumul de întoarcere de la târg. Am așteptat totuși să termin sesiunea înainte s-o citesc și am făcut bine, pentru că e genul de carte pe care n-o lași jos până n-o termini. Se citește repede, eu am terminat-o în 2-3 ore. Și mi-a plăcut ce am găsit în ea.

În primul rând, împărtășesc fascinația lui Tim față de Restauratori:

„Celălalt e cea mai frumoasă ființă pe care Tim a văzut-o în întreaga lui viață. E mare, mai mare decît media, aproape de înălțimea lui. Masiv, dar în același timp suplu, elastic, mobil. Blana care îi acoperă corpul cu excepția celor trei cozi, a zonei din jurul ochilor și a apendicelor brațelor are culoaea aurului antic, ca niște vase vechi de milenii pe care Tim le-a văzut cîndva într-un muzeu virtual. [...] Apoi una din cozile lui Apus de Stele îl atinge ușor pe braț și Tim aproape că izbucnește în plâns. Valuri de simpatie îl invadează și știe că Restaurtorul din fața lui e o ființă bună, una dintre cele mai bune ființe care există.”

© Roxana Brînceanu - Nuanțe de întuneric - Millennium Books

Și la fel de interesante sunt și personajele, începând cu Tim, care e o persoană destul de simplă, dar extrem de sinceră și de muncitoare, și încheind cu Clara, căpitanul navei, mai mult absentă și veșnic amețită de băutură, dar care iubește lucrurile naturale și urăște militarii:

„Devin atît de obsedați să inspire frică încât uită ce e curajul. Nu poți găsi curaj dacă nu ți-e frică, măcar din cînd în cînd.”

© Roxana Brînceanu - Nuanțe de întuneric - Millennium Books

V-aș spune mai multe, dar mi-e teamă să nu vă stric plăcerea de a descoperi singuri, pagină cu pagină, o poveste interesantă cu o serie de protagoniști neobișnuiți și cu un final care te pune pe gânduri. Și cum cartea e foarte scurtă, vă încurajez să-i acordați câteva ore pentru că eu cred că merită.

sâmbătă, 21 iunie 2014

Carte vs film: Lună plină (Bitten)

Povestea:
Elena Michaels era o fată cu un trecut dur, dar încrezătoare în viitor, până când iubitul ei, Clay, a mușcat-o. Ceea ce nu știa ea este că iubitul ei era vârcolac și că miturile și legendele despre ei nu erau doar povești. Supraviețuind mușcăturii, Elena a devenit singura femeie-vârcolac din lume, însă a urât încă de la început noua lume din care făcea parte.
Singurul pe care l-a acceptat a fost Jeremy Danvers (tatăl adoptiv al lui Clay și lupul alfa al Haitei, gruparea responsabilă cu păstrarea secretului vârcolacilor față de oameni), care a învățat-o cum să se descurce în noua ei viață și a devenit tatăl pe care Elena nu l-a avut niciodată. Totuși, nici măcar el n-a reușit s-o convingă să nu renunțe la viața de lup, așa că tânăra a părăsit Stonehaven, casa Haitei, și s-a se refugiat în Toronto, unde încearcă să ducă o viață normală.
Dar atunci când Haita e provocată chiar pe teritoriul ei, Elena nu mai poate fugi de adevăr și trebuie să se confrunte nu numai cu Clay, dar și cu lupul din ea însăși.

Părerea mea:
Acum câțiva ani, când am descoperit această carte, a fost una dintre preferatele mele. Vârcolacii lui Kelley Armstrong nu sunt cei din povești, care devin niște monștrii ucigași în nopțile cu lună plină, ci niște oameni care au capacitatea de a deveni lupi oricând doresc (cu condiția s-o facă măcar o dată la una-două săptămâni, altfel transformarea devine iminentă), rămânând totodată ei înșiși în pielea animalului. Cred că ne-am confruntat cu toții măcar o dată cu întrebarea „Dacă ai fi un animal, ce animal ai vrea să fii?” așa că a fost interesant să-mi imaginez că ai putea cu adevărat deveni un lup.

Totuși, Elena reușește să dea un pic de realism ideii pentru că prin încercările ei de a duce o viață normală demonstrează că un lup nu se potriveșe chiar atât de bine într-un oraș precum Toronto. Însă Haita, familia ei, echilibrează balanța pentru că fiecare dintre membrii ei duce o viașă cât se poate de normală și de fericită, atât ca om cât și ca lup.

Lăsând la o parte partea supranaturală, cartea spune povestea unei tinere care încearcă să-și găsească locul în lume și să împace felul în care visa că va arăta viața ei cu modul în care aceasta s-a desfășurat în realitate. Și fiind în perioada în care încercam să îmi schițez viitorul, mi-a fost ușor să mă pun în pielea Elenei (nu și a lupului, deși mi-ar fi plăcut să încerc).

Tocmai de aceea, atunci când am aflat că se va face un serial după carte, am fost destul de entuziasmată, chiar și după ce am văzut pozele cu Greyston Holt, actorul care l-a jucat pe Clay, care nu se ridica deloc la așteptările minții mele amorezate de personaj, minte care visa altceva. În cele din urmă, actorul m-a convins... serialul, în schimb a fost destul de slăbuț.

În linii mari, povestea cărții e destul de respectată, cel puțin în prima parte a sezonului, însă există destule schimbări. Totuși, spre supriza mea, mi-au plăcut schimbările pentru că majoritatea au dus la noi și noi informații despre vârcolaci și societatea lor, lucruri care mi se par extrem de importante într-o poveste cu creaturi supranaturale care trăiesc printre noi. Într-o astfel de poveste, vreau să știu nu numai cum de au reușit să rămână un mit sau cum s-au integrat printre oameni, dar și cum funcționează lumea lor, cea din spatele supersițiilor și ochelarilor de cal ai umanității.

Ceea ce m-a dezamăgit a fost felul în care a fost spusă povestea. Actorii nu au fost neapărat slabi, deși nu jocul lor actoricesc n-a fost nici cel mai strălucit, dar scenariul în sine a avut multe lipsuri. De multe ori, m-am trezit completând golurile din poveste cu informații din carte, astfel încât să pot înțelege anumite acțiuni ale personajelor. În special povestea dintre Clay și Elena mi s-a părut că a avut mult de suferit. În carte, povestea dintre ei e în prim plan și e plină de sentimente extrem de puternice, cei doi sunt mereu pe linia subțire dintre iubire și ură, ceea ce în serial nu prea se simte. Fără informațiile din cărți, relația lor pare extrem de ciudată, uneori forțată sau pur și simplu fără sens.

În schimb, serialul s-a concentrat mai mult pe problemele Haitei cu vârcolacii care le contestă autoritatea, ceea ce nu era neapărat un lucru rău dacă secanriștii ar fi încercat să îmbogățească povestea din carte (care e în plan secund, deci nu e destul de detaliată cât să poată fi adusă în prim plan și să susțină un serial). Vârcolacii puternici și hotărâți din carte au ajuns deseori să pară niște începători penibili, luând decizii proaste aparent fără niciun motiv, suferind pierderi de-a dreptul ridicole uneori. Singurele părți bune au fost scenele de luptă, care au fost coregrafiate și filmate superb, mi-au plăcut de fiecare dată, chiar dacă asta a însemnat să vedem mai puțini lupi (buget mic = efecte speciale slabe și rare) și mai mulți oameni luându-se la bătaie cu mâinile goale (chestie de care nu mă plâng, mai ales când tipii arătau bine).

Totuși, marea mea dezamăgire au fost scenele dintre Elena, iubitul ei uman Phillip și Clay, care în carte erau atât de încărcate de tensiune încât privite din exterior erau fie extrem de amuzante, fie extrem de heartbreaking pentru că durerea lui Clay era ușor de înțeles (pentru orice cititor, nu și pentru Elena). În serial, au tăiat mult din această parte și puținul pe care l-au făcut nu m-a impresionat mai deloc.

Așadar, deși recomand cartea tuturor celor cărora le place o poveste bună cu vârcolaci, serialul îl recomand doar celor care nu doar că țin neapărat să-l vadă, dar au citit cartea în prealabil, ca să poată completa lipsurile. Deoacamdată a apărut doar un sezon, dar se lucrează la al doilea. Eu plănuiesc să-l văd, măcar la început pentru că a doua carte a seriei se concentrează mai puțin pe vârcolaci și mai mult pe lumea supranaturală, care e îmbogățită cu vrăjitoare, demoni, vampiri și alte legende, însă eu sper ca serialul să rămână doar la vârcolaci și să dezvolte schimbările pe care le-au făcut în primul sezon, să-și creeze propia poveste și poate așa, va ieși un produs mai bun :)

vineri, 20 iunie 2014

De citit: Acluofobia. Gratis

Acum câțiva ani, când îmi plăcea o carte, o recomandam tuturor, sigură că dacă îmi plăcuse mie, trebuie să placă oricui. Între timp, am început să primesc și reacții negative la cărți pe care le iubeam și am început să fiu mai atentă, să recomand după gusturile persoanei în cauză, să încerc să găsesc o cale de mijloc între ceea ce mi-a plăcut mie și ceea ce are șanse să-i placă și lui/ei.

Însă există și excepții. Există cărți care crezi că n-o să-ți placă și ți se strecoară pe sub piele. Cărți pe care nu numai că nu le uiți, dar pe care simți că trebuie să le citească toată lumea. Cărți care știi că, după primele pagini, vor reuși să dărâme pereții prejudecăților altora la fel cum i-au dărâmat pe ai tăi. Asta vreau să vă recomand astăzi, o carte care și-a făcut loc în casa mea printr-o serie de întâmplări, dar de fiecare dată când o văd pe raft, mulțumesc oricărei forțe (fie ea Divinitate sau doar Noroc) care mi-a adus această carte în bibliotecă.

Căutându-mi cuvintele ca să descriu ce e atât de captivant la acest volum de povestiri, am recitit recenzia pe care i-am scris-o. Nici atunci n-am reușit să definesc exact senzația, dar concluzia pe care am tras-o atunci este exact ceea ce vreau să spun acum: cartea asta trebuie citită. Poate să nu vă placă (deși mă îndoiesc), e în regulă, e dreptul vostru, dar a citi acest volum e o experiență în sine, una pe care cred sincer că niciun cititor nu are voie să o rateze. Indiferent de gusturi.

Și acum, ajungând la partea a doua a titlului acestui articol, azi aveți ocazia s-o citiți gratuit. Deci nu vă cer să dați niște bani doar pentru că eu spun că o să vi se pară cel puțin fascinant. Chiar este, dar poate nu mă credeți. Așa că o să vă explic cum puteți s-o obțineți gratuit, pentru că dacă nu vă constă nimic, de ce să nu încercați?


Deși nu sunt fana librăriei elefant.ro, nu pot să neg că la capitolul e-book-uri sunt nr 1 în România. Așa că și eu apelez la ei atunci când am nevoie. Și astăzi, ei sunt cei care oferă acest volum absolut gratuit. Nu vă trebuie decât un cont, apoi mergeți aici, vă luați cuponul, puneți cartea în coș, introduceți codul obținut în câmpul pentru cupoane înainte de a finaliza comanda, urmați instrucțiunile de aici... și e a voastră.

Eu o aveam în format paperback, dar am profitat de ofertă și mi-am luat-o și e-book, ca s-o pot avea după mine peste tot și, când o recomand cuiva, să pot să-i bag sub nas un fragment ca să vadă cât e de faină. Pentru că la fel cum unii eroi negativi din filme plănuiesc să cucerească lumea, planul meu e ca toți cititorii pe care îi cunosc să citească Acluofobia.

Sunteți încă aici? Come on, mergeți și descărcați-vă cartea și treceți la citit!

joi, 19 iunie 2014

Recenzie: Specimenul (Invadatorii #1) de Andrei Trifănescu

Descriere:
„Nu avem amintiri. O lume a fost construită special pentru noi. Aici, suntem pioni într-un joc fatal, pe care trebuie să-l câștigăm dacă vrem să rămânem în viață. Împotrivindu-se regulilor coordonatorilor, unul dintre noi a fost ucis cu brutalitate… dar s-a întors. Și nimic n-a mai fost la fel.

Extrași și aduși în lumea reală, îi întâlnim pe cei care au pus la cale totul. Suntem pregătiți însă pentru a privi noua realitate? Pământul nu mai este nimic altceva decât o planetă stearpă, otrăvită și invadată.

Ești gata de confruntare? Ne vei fi alături în războiul ce ne va elibera? Specimenele te așteaptă! Grăbește-te, înainte ca invadatorii să se trezească!

Prea târziu… Sunt deja printre noi.”
- Sursa

Părerea mea:
Cei care citesc acest blog și cei care mă cunosc știu că nu mă dau în vând după descrierile luate cu copy&paste în cadrul recenziilor. Am ales să fac asta acum nu pentru că Specimenul mi se pare greu de rezumat fără să dau spoilere, ci pentru că am vrut să vedeți exact ce anume m-a convins pe mine să merg la lansarea romanului.

De obicei, când merg la o lansare, vreau să cumpăr cartea dinainte să ajung acolo. De data asta, însă, mi-am propus doar să merg să asist și să-l las pe Andrei să mă convingă. Și a reușit cu o singură frază pe care am memorat-o destul de precis, zic eu. Ne-a zis așa: „Atunci când terminați de citit cartea, o să vreți să-mi dați un mail în care să mă înjurați.” A explicat ulterior că îl vom înjura pentru că a ales să-și încheie romanul în modul în care a făcut-o. Eu am luat-o ca pe o provocare pentru că, gândindu-mă la faptul că supraviețuisem celor 5 volume din Cântec de Gheață și Foc fără să trimit mailuri pline de injurii, puteam rezista la orice. Am aflat ulterior că GRRM se numără printre autorii preferați ai lui Andrei, dar deja luasem cartea.

Acum, o să vă las pe voi să decideți dacă am câștigat sau nu provocarea pentru că am terminat cartea de ieri și n-am trimis niciun mail injurios, dar zău că-mi vine s-o fac. Am avut parte de cel mai imens, uriaș, gras și frustrant cliffhanger... ever. Serios, încerc să-mi amintesc unul mai frustrant și nu îmi iese. Adică pur și simplu citești și citești și dai pagina și dai de mulțumiri și dai confuz înapoi, dar nu, asta a fost tot... De ce, Andrei, de ce?

Și am stat și m-am gândit și de fapt, întreaga carte e o enigmă. După cum spune și descrierea, specimenele nu au amintiri, așa că ei habar n-au de nimic. Și ghiciți cine narează la persoana I? Specimenele. Deci un volum întreg, noi doar ghicim ce se întâmplă și care e adevărata poveste și eu am senzația acută că de fapt, nu știm nici măcar un sfert de adevăr. Partea amuzantă e că am senzația că specimenele sunt de acord cu mine. Sau cel puțin 0039 este:

„Ăsta trebuie să fie un răspuns la întrebarea: «De ce am fost noi duși pe Insulă și ce înseamnă acest proiect?» Dacă este un răspuns, înseamnă că este cel mai ciudat răspuns pe care l-am auzit vreodată. Aveam două întrebări mari, la început, iar acum s-au mai adăugat încă patru.”

© Andrei Trifănescu - Specimenul - Editura Herg Benet

Pe lângă întrebările evidente, legate de motivele din spatele tuturor lucrurilor, pe mine m-ar interesa și ce sunt de fapt specimenele, cum au fost create și cât de adevărat e faptul că nu au amintiri, pentru că au fost câteva situații în care ei narau folosind comparații pe care n-ar fi trebuit să le cunoască (spre exemplu, unul dintre ei face referire la doze mari de cafea, el nevăzând niciodată cafea, cu atât mai puțin să-i cunoască efectele. Sau, în alt caz, i se cere să construiască o praștie și știe ce e aceea fără explicații). Cum au învățat să comunice? Cum au învățat chiar puținele lucruri pe care le știau? Iar întrebările despre invadatori... Nu au nici capăt, nici coadă. Sunt un munte de întrebări.

Deja nu cred că suprind pe cineva când spun că azi nu am putut citi nici măcar o pagină din orice altă carte pentru că mă tot gândeam la Insulă și specimene și invadatori și la 0039 și la 0013 și la cleștele reprogramat (cum, frate, cum? Și de ce n-au mai făcut-o până atunci? Și... God! Nu e corect!). Și probabil a fost cea mai puțin utilă recenzie pe care am făcut-o vreodată pentru că v-am zis fix nimic despre cum e cartea. A trecut o zi și în capul meu e doar o furtună de întrebări, așa că de data asta am scris mai mult pentru mine, în speranța că dacă le înșir aici, pot să mi le scot din cap și să mă apuc de altă carte.

O să închei așadar, cu ceea ce cred că va fi cel mai coerent paragraf din toată recenzia: Citiți cartea asta. Acum, înainte să apară volumul 2. Andrei se vrea înjurat și e datoria noastră de cititori să citim, să ne enervăm și să-i împlinim dorința. Pentru că numai o carte bună reușește să te stârnească atât împotriva autorului, să te umple de întrebări și să te facă să vrei mai mult.

PS: Mda, e evident că am pierdut provocarea :))

miercuri, 18 iunie 2014

Leapșa: Happy Bookaholic

Adică leapșa fericiților dependenți de cărți, dar în engleză sună ca și cum nu avem nevoie de un grup de sprijin undeva în subsolul unei case unde să ne ridicăm pe rând și să spunem ceva de genul „Eu sunt G. și sunt dependentă de cărți”. Oricum, avem chestii de-astea, dar le zicem cluburi de lectură și niciunul din noi nu va recunoaște vreodată că are o problemă pentru că dependența noastră e cea mai faină din lume: nu face rău nimănui, nici măcar nouă, ba din contră, ne stimulează creierașul. Deci we are awesome people și vă trimit un high-five virtual tururor :)

Ok, nu știu ce e cu mine azi, dar m-am trezit incredibil de bine-dispusă și tocmai de asta mi s-a făcut chef de o leapșa. Și am găsit una scurtă, de doar 10 întrebări pe blogul Books and Stuff. Deci să vedem ce are subsemnata bookaholică de spus în apărarea ei :))


1. Ce iubeşti cel mai mult atunci când cumperi cărţi noi?
Cumpăr o carte atunci când cred sincer că povestea o să-mi placă, așadar iubesc sentimentul că mă așteaptă o aventură departe de realitate, dar iubesc și speranța că voi găsi o idee, un citat, un personaj sau un element incredibil în poveste. Ca să fac o paralelă, atunci când îmi cumpăr o carte nouă e ca și cum am făcut rost de o hartă a comorii și pe lângă sentimentul imimentei călătorii care mă așteaptă, călătorie care știu că o să-mi placă, există și dorința de a găsi efectiv comoara, speranța că acea comoară va fi acolo și va fi pe măsura așteptărilor.

2. Cât de des îţi cumperi cărţi noi?
Cât de des pot. Fie la târguri de carte, fie când prind reduceri online, orice scuză e bună ca să aduc cărți noi în casă. Singurele restricții sunt cele financiare, normal, și probabil tata ar fi încântat dacă aș spune că am și o restricție de spațiu, dar de fapt, nu am așa ceva :)) Până nu îngrop toată casa în cărți, nu cred că spațiul va fi vreodată o problemă :))

3. Librării sau magazine online?
Am mai spus de curând că aproximativ jumătate din cărțile pe care le dețin, le cumpăr online pentru că mi-e mai ușor să urmăresc promoțiile pe net și recunosc că, de multe ori, online prețurile sunt mai mici decât în librării. Din păcate, cealaltă jumătate de cărți nu o cumpăr din librării, ci de la târguri de carte și lansări. Singurele librării în care am intrat în ultimii ani sunt cele ale editurilor, de unde îmi ridic comenzile online, cele unde se organizează o lansare și cele din malluri, unde stau atunci când trebuie să aștept pe cineva sau am niște timp de pierdut, deoarece pe lângă atmosfera care îmi place, acolo am ocazia să mai descopăr niște titluri care mi-au scăpat în mediul online... dar de obicei nu cumpăr nimic de acolo. (Urât, știu și îmi pare rău)

4. Ai o librărie preferată?
Libris.ro, pentru că au prețuri excelente și transport gratuit și nu oricum, ci prin curier. Plus că spre deosebire de alte librării online, când intru pe site-ul lor nu sunt asaltată de oferte și pop-up-uri pe care, cu adblock cu tot, trebuie să stau să le închid.

5. Faci precomenzi?
Făceam atunci când nu mai aveam răbdare să citesc o anumită carte, dar acum nu mai am atât de mult timp ca înainte, așa că și dacă aș precomanda un roman, nu înseamnă că aș avea și timp să-l citesc, așa că decât să stea pe raft și să se uite urât la mine (da, cărțile mele necitite au ochi cu care se uită urât. Sau și mai rău, unele au ochi de câțeluș cu care îmi frâng inima. Ce, ale voastre nu au?!), prefer să-l cumpăr după ce apare.

6. Ai o limită lunară când vine vorba de cumpărat cărţi?
Da, dacă știu că urmează un tărg de carte, cu o lună, poate chiar două înainte, încerc să nu mai cumpăr nimic, ca să pot să sparg toți baii la târg. Altfel, limita e limita banilor de buzunar (din care nu îmi iau numai cărți, mai ies și eu în oraș & stuff.).

7. Ai interdicţii la cumpărat cărţi? (book buying bans)
Ha-ha. Nici gând. Cumpăr orice vreau, oricând vreau (și am și bani). Singura interdicție pe care mi-am pus-o de la un timp e să nu dau mai mult de 10-15 lei pe o carte despre care sunt sigură că o voi citi în maxim 5 ore și nu voi rămâne cu mai nimic după (mi se trage de la „Jurnalele Vampirilor” și „Cercul secret” faza asta, pentru că n-am dat cine știe ce bani pe ele, dar și acum regret că am dat fie și un leu pentru că nu mi se pare că meritau). Și de atunci sunt mai selectivă, dar îmi plac și cărțile „ușoare” pentru că uneori am nevoie de o pauză, dar nu vreau să mă opresc din citit. Nu știu dacă are vreun sens, dar în capul meu e destul de logic :))

8. Cât de lung este wishlist-ul tău?
Infinit. Întotdeauna vor exista cărți faine pe care încă nu le-am citit și pe care vreau să le citesc. Problema e că timpul e finit și e puțin. Momentan am un turn întreg care mă așteaptă, așa că nu pot spune că îmi mai doresc alte cărți vara asta, dar dacă văd mâine o ofertă la vreo carte pe care n-o am și o vreau, o să-o cumpăr.


9. 3 cărţi din wishlist pe care vrei să le cumperi în momentul ăsta.
The Winds of Winter presupun că nu se pune pentru că încă nu e scrisă, deci să vedem... Immortaliy Inc de Robert Sheckley pe care imediat ce îmi intră niște bani pe card, o să mi-o iau fără discuție. Epic. Legende fantasy pentru că nu cred că am mai citit o antologie de fanasy până acum și din descriere, asta pare un must. Și ultima, dar nu cea din urmă, Ghidul autostopistului galactic, despre care am înțeles că e o carte amuzantă pentru că are multe jocuri de cuvinte, așa că mă gândesc să mi-o iau în engleză.

10. Cine doreşti să mai facă acest tag?
Oricine vrea, dar o să și nominalizez câteva bloguri: Cărți și ciocolată, Cori's Bookfrenzy, Dependenta de ciocolată, Dreams Have Wings, Everything and anything, Goldypedia, Padeniye, Răzvan's Bookshelf, Simona's Blog .

marți, 17 iunie 2014

Să vedem cine mai doarme.

Imaginați-vă un pod. Vechi, din lemn închis la culoare, cu o scară de acces întortocheată pe care, urcând-o, dai tură după tură până când amețești puțin cât contururile să nu fie chiar clare. Sau e de la fumul vag de țigară? Orice ar fi motivul, efectul e interesant pentru că, împreună cu puținele raze de soare care intră pe fereastra din tavan și cu cele două reflectoare care dau o lumină roșie-sângerie, efectul e supranatural. Cam așa arăta cadrul în care s-a desfășurat Festivalul de Literatură Horror Vineri 13.


Furtuna care tocmai se terminase a afectat puțin programul, așa că sesiunea de lectură a început mai târziu, însă s-a început în forță cu lectura în premieră a prologului volumului 3 al seriei Ultima vrăjitoare din Transilvania de Anna Vary. Autoarea nu a putut fi prezentă, însă ne-a citit Cristina Nemerovschi. Pentru fanii seriei care nu au putut fi prezenți, cred că nu e o supriză că acest volum estepovestit din punctul de vedere al Alexandrei, care dă și numele romanului. Eu personal n-am citit niciun volum din serie, așa că nu eram familiarizată cu personajele, dar am înțeles destul cât să pot urmări și pare o serie interesantă.

În continuare, tot în absența autorului, Alex Voicescu ne-a citit prologul romanului Suflet pierdut de Silviu Urdea, care te infioară de la primele rânduri. Capitolul descrie amănunțit tot ce i se întâmplă unei femei de când se trezește legată și înțelge că a fost răpită și până când răpitorul ei o ucide. Între cele două momente e multă tortură. A fost, de departe, cea mai gory lectură a serii și abia atunci am înțeles că noaptea mea nu urma să fie atât de liniștită pe cât îmi imaginasem.

Au urmat Cătălin Marin și Leonard Ancuța cu câte un fragment din romane aflate în lucru, Cristina Nemerovschi cu un fragment din Rezervația unicornilor și, printre ele, o lansare a antologiei Best of Mystery & Horror #1 care conține cele mai bune 16 texte dintre cele publicate în primele 12 numere ale Revistei de Suspans.

Și apoi, motivul pentru care am mers. Devin puțin previzibilă, dar motivul pentru care am participat la eveniment a fost faptul că un anumit autor care s-a autointitulat „cel mai sexy scriitor român de la Dimitrie Cantemir încoace” ne-a promis că va citi un text încă nepublicat. Și pe lângă faptul că asta nu însemna doar că o să citească, ci însemna că va face show, faptul că noi urma să fim printre primii care ascultă acea poveste m-a făcut să ignor furtuna de afară și să nu lipsesc. Și bine am făcut, pentru că a fost show.

Mai întâi a avut loc lansarea ediției a II-a a romanului său de debut, Îmblânzitorul apelor (recenzia mea o găsiți aici), din care ne-a citit câteva paragrafe (pentru cine știe, cele despre Ghiță Nebunul). Din nou mi s-a părut interesantă discrepanța dintre modul în care autorul își citește textul și cel în care o fac cititorii. În capul meu, tonul cu care citeam era mult mai sumbru și mai serios, nici pe departe atât de relaxat.

La fel de relaxat a fost și tonul naratorului textului nepublicat promis. Spun al natarorului deoarece fiecare personaj avea vocea sa, tonul său. Și mi-e imposibil să redau în cuvinte deliciul de a asista la momentele în care A. R. Deleanu își citește textele, pentru că e mai mult decât o lectură, e un spectacol, o plăcere. Și textele în sine sunt niște „bizaroproze” care o să vă bântuie mult timp după ce lectura, fie ea publică sau individuală, se va fi terminat, așa că întreg „pachetul” e memorabil.

Închei așa cum v-am obișnuit, recomandându-vă să luați parte la cât mai multe evenimente din sfera literară, în special la acelea la care aveți ocazia să vă întâlniți autorii preferați, sau chiar autori noi, care ar putea ajunge să se numere printre preferații voștri. Și de data asta încurajez și bloggerii să scrie despre astfel de evenimente, să le promoveze cât de des au ocazia pentru că așa nu numai că încurajăm autorii, dar încurajăm și editurile să organizeze astfel de evenimente mai des :)

luni, 16 iunie 2014

Recenzie: Zi după zi de David Levithan

Povestea:
Își spune simplu A. Arată în fiecare zi altfel, dar s-a născut așa, deci știe cum să rămână el însuși. Singurul lui bagaj sunt amintirile și adresa sa de e-mail. La început, credea că întrega lume e ca el, că fiecare are în fiecare zi alți părinți, alt nume, alt corp. Când a crescut și a început să înțeleagă ce înseamnă viitorul și a văzut cum numeroasele lui familii își fac planuri pentru ziua de mâine, planuri la care el nu va lua niciodată parte, a înțeles că doar lui i se întâmplă.
A se trezește în fiecare dimineață în corpul altcuiva. Are acees la amintirile persoanei respective și, pentru o zi, se pune literalmente în locul acesteia. Fată, băiat, pentru el e același lucru. Are o perspectivă complet diferită asupra lumii, o poate vedea în deplinătatea ei, a transformat fiecare zi într-o piesă de puzzle și a creat o imagine vie: imaginea vieții. A experimentat sute de situații pe propia piele. A fost într-o relație, singur, iubit, chinuit, într-o familie mare, orfan, a avut toate animalele de casă posibile și a avut alergie la animale, a fost un sportiv de performanță sau o personă supraponderală, a iubit orice mâncare conținea zahăr și a avut diabet... Singura regulă a vieții lui e că persoanele în al căror corp se trezește au aceeași vârstă cu el.
A încercat să nu adoarmă, a încercat să rămână, însă, fără excepție, la miezul nopții părăsea corpul în care era și devenea altcineva. Doar pentru o zi. Nimeni nu știe că el există. Nimeni nu îl vede pe A dincolo de corpul pe care îl poartă în acea zi. Până într-o zi, când își încalcă toate regulile pentru că s-a îndrăgostit.

Părerea mea:
Cred că diferența dintre o poveste prin care treci ca rața prin apă și o poveste care îți rămâne în minte e dată în primul rând de așteptările cititorului. Nu vreau să micșorez rolul autorului, totul depinde enorm de modul în care acesta a ales să spună povestea, însă și așteptările noastre au un rol destul de important. De la cartea asta mă așteptam la o poveste simplă, dar bine explicată, cu un final drăguț, dar previzibil. Și am greșit complet, pentru că povestea m-a surprins. Și asta te face să reții o poveste.

”Dacă există un lucru pe care l-am învățat, acesta e următorul: toți vrem ca totul să fie bine. Nici măcar nu ne dorim să fie fantastic sau splendid sau nemaipomenit. Ne mulțumim să acceptăm să fie bine, fiindcă în majoritatea timpului bine este îndeajuns.”

© David Levithan - Zi după zi - Editura Trei

Ei bine, povestea aceasta a primit de la mine un calificativ mai mare decât „bine”. Dar, după cum spuneam, și autorul are un rol important. Povestea e, în general, simplă, relaxantă. Ca o prăjitură pe care ai mai mâncat-o și crezi că o cunoști. Și apoi apare câte un capitol atât de suprinzător, atât de profund și complex și, fiind relatat la persoana I, atât de diferit ca perspectivă, încât e ca și cum în prăjitura ta tocmai ai descoperit o bucățică delicioasă de ciocolată.

Cât despre final... E orice, mai puțin ceea ce mă așteptam să fie. E diferit, e dulce-amărui, rezolvă conflictele, dar te lasă plin de întrebări (în sensul bun), e genul te final care te lasă blocat în lumea cărții ore bune după ce ai terminat-o și apoi te face să invidiezi pe toată lumea care n-a citit cartea încă deoarece tu nu poți retrăi supriza dulce-amăruie de la sfârșitul cărții.

Dacă nu sunteți încă horărâți în privința acestei cărți, dacă nu știți sigur că vreți sau nu să o citiți, mergeți într-o librărie, citiți întâi coperta a 4-a, ca să vă familiarizați puțin cu personajele, apoi citiți direct capitolul „Ziua 5598” (pg 67). Nu conține spoilere, dar suprinde perfect modul în care scriitorul a ales să se folosească de fiecare zi a lui A ca de o piesă de puzzle pentru a crea o imagine, una care nu are nicio legătură cu povestea de dragoste a protagoniștilor, ci cu viața însăși. Sper să vă placă :)

Mulțumesc pentru carte celor de la libris.ro, o librărie online de unde vă puteți comanda cărți online la prețuri excepționale și unde puteti găsi inclusiv cărți în engleză, ca să vă bucurați de povești în limba în care au fost scrise. În plus, libris.ro este singura librărie online care oferă transport gratuit la orice comandă!

duminică, 15 iunie 2014

Jurnal: Despre timp

A trecut un an... Un an! Chestia asta m-a lovit abia ieri și de data asta, nu mi-a plăcut senzația. Înainte să încep facultatea, pe lângă orele petrecute la școală, aveam foarte puțin de lucrat și acasă, așa că aveam destul timp ca să fac ceva ce-mi place. Citeam o carte sau scriam despre asta. Vedeam un film. Găseam un blog intersant. Ascultam întreaga discografie a unei formații doar pentru că mi-a plăcut o melodie. Făceam ceva în afara școlii. Și niciodată nu mi s-a întâmplat să clipesc și să fi trecut deja o săptămână. Mai ales în clasa a 12-a, îmi amintesc că mi se părea că nu se mai termină. Nu voiam să se termine, dar eram și curioasă în privința vieții de student... Oricum, cert e că un an dura un an.

Acum... serios, unde s-a dus primul meu an? În special semestrul doi a trecut ca o ceață. Am avut în continuare parte de agonie și extaz, puțin mai multă agonie față de primul semestru și poate și ceva mai puțin extaz (deși sesiunea a fost mult mai reușită). Multe teme pe care le-am detestat și care mi-au mâncat timpul și nervii, câteva teme deosebit de interesante și plăcute care să compenseze (și una absolut genială pe care mi-e ciudă că n-am avut timp s-o fac dar cu care o să mă joc vara asta pentru că e prea faină ca să n-o fac). Cursuri pe care le petreceam întrebându-mă ce naiba caut acolo și cursuri atât de faine încât nu înțelegeam de ce se terminau atât de repede. Dar, per total, tot semestrul doi a fost o ceață în care zilele se confundau unele cu altele, săptămânile la fel și totul a trecut incredibil și neplăcut de repede. Și am avut mult prea puțin timp pentru ceea ce-mi place și n-are legătură cu facultatea.

Dar ca din fiecare experiență, și din cea de semestrul acesta am învățat ceva. Am învățat că detest să-mi fragmentez timpul. Nu suport să trebuiască să împart o activitate de 5 ore în bucățele de 10 minute, furate prin pauze. Nu suport să citesc un roman în metrou, două fraze acum, 2 pagini după ce am schimbat metroul și apoi încă vreo 5 pagini doua zile mai târziu, când e iar luni și merg la facultate. Și e valabil și pentru ce am de făcut pentru facultate, urăsc să scriu 3 linii de cod când am 10 minute și apoi, peste 6 ore plictisitoare să trebuiască să reiau. Și la citit, și la programat, pierdeam cel puțin 5 minute aiurea, încercând să-mi amintesc unde rămânsesem, ce se întâmplase în roman sau care anume fusese ideea de la baza bucății de cod pe care o începusem. Oribil.


Și cu blogul era și mai trist pentru că aveam câte o idee de articol pe teme diverse (nu mai aveam 5 ore la un loc să stau să citesc măcar un sfert de carte, așa că n-am mai citit aproape deloc, dar încă aveam destule depre care să scriu), dar îmi dădeam seama că aveam nevoie de o oră-două ca să-mi iasă postarea (atât petrec în medie scriind un articol, de la fereastra albă și până la forma finală de care să fiu mulțumită) și că nu am acest timp continuu. Din bucăți de câte 10 minute, când mai luam câte o pauză, se puteau face multe, dar pur și simplu nu suport să lucrez așa. Totuși, se pare că va trebui să învăț, dar o să-mi fac griji în legătură cu asta anul viitor.

Așadar, concluzia despre semetrul ăsta, pentru mine e... ambiguă. Au fost destule chestii care mi-au plăcut mai puțin decât în primul semestru. Au fost chestii care mi-au plăcut mult mai mult. Facultatea ca întreg încă îmi place pentru că mi-a oferit destule (nu doar cunoștințe sau abilități, dar și experințe de viață, oameni frumoși și amintiri pentru toată viața). Dar unele dintre cele mai vii amintiri din tot semestrul nu au absolut nicio legătură cu facultatea. Și asta mă întristează puțin, la fel cum mă întristează faptul că semestrul trecut am fost doart studentă, nu și cititoare, blogger, uneori nici măcar fiică și soră pentru că uneori familia mea avea chef de mine, dar eu eram prea ocupată sau obosită ca să fiu cu adevărat prezentă.

Dar ca să nu închei într-o notă tristă, vara asta o să recuperez din plin toate chestiile extra pe care am regretat că nu pot să le fac în timpul anului. După cum atestă activitatea mea aici și pe goodreads și familia mea pe care am bătut-o din plin la cap în ultimele 2 zile, deja am început :)

sâmbătă, 14 iunie 2014

„Șezi blând și citește o carte” - Bookfest 2014

Știu că Bookfest-ul s-a terminat de aproape 2 săptămâni, dar am vrut să aștept totuși să se termine și sesiunea, ca să pot să am tot timpul din lume să scriu acest articol pentru că un târg de carte așa fain merită un articol pe măsură. N-o să-mi iasă, pentru că mi se pare foarte dificil să pun în cuvinte o anume atmosferă, but I'll do my best :)

Lăsând atâta timp să treacă de la târg și până acum, am putut să văd părerile altora care au participat și sunt destui cărora vreau să le transmit un mic-micuț mesaj: Guys, târgurile de carte nu sunt despre reduceri de 475.000 %, ok? Foarte multă lume s-a plâns că deși prețurile erau mai mici decât în librăriile fizice, în librăriile online ar fi fost mai ieftin. Unu, online se plătește transportul (mai puțin la libris.ro care asigură livrare gratuită). Doi, pentru edituri, din câte mi s-a spus, Bookfest-ul e cel mai scump târg. Având intrare gratuită, taxa pentru spațiu e mai mare și fiind la sfârșitul lui mai, vânzările sunt mai mici pentru că lumea e mai preocupată să aibă bani de concediu decât să-și cumpere cărți. Toamna târziu, spre exemplu, vânzările sunt mult mai mari pentru că vine Crăciunul și lumea caută cadouri. Trei, într-o librărie online n-o să găsești alți cititori pe care să-i vezi alegându-și cărțile. Eu când vedeam pe cineva luând o carte care îmi place, îmi venea să mă duc să-l felicit pentru gusturi. Sau când vedeam pe cineva cu vreo pungă de la o editură faină, rânjeam prostește. E un sentiment plăcut să fii înconjurat de oameni cărora le plac aceleași lucruri, te simți mai puțin extraterestru.

Și cea mai importantă chestie: Arătați-mi și mie o lansare de carte pe net -_-. Nu mă înțelegeți greșit, iubesc librăriile online, jumătate din cărțile mele sunt cumpărate de pe net, vânez reducerile masive ca un uliu... dar cealaltă jumătate din cărți mi le iau de la târguri pentru că atunci când cumperi de acolo, te asiguri că vei găsi editura aceea la târg și anul următor. Ceea ce înseamnă alte lansări :) Și asta e partea cea mai frumoasă la un târg de carte, șansa să asculți un om vorbind despre munca lui, despre procesul creativ, unii chiar citesc câteva rânduri... și la sfârșit, îți semnează cartea și îți mulțumesc. Ei ție. Oamenii aceia excepționali care reușesc să-și imagineze cele mai fantastice și frumoase lumi și apoi își dau silința să pună poveștile acelor lumi pe hârtie pentru ca noi, cititorii, să putem călători în locuri incredibile, uneori imposibile, oamenii aceștia pe care eu una îi pun pe un piedestal, îți mulțumesc. Ei ție. Pentru că îți place să citești. Pentru că ai ales să citești cărțile lor. Pentru că ai venit. Pentru că exiști. Și cel mai fain sentiment din lume e atunci când oamenii aceștia incredibili ți-au reținut numele. Știu că exiști nu doar ca o entitate cititoare de cărți. Ai un nume, ai o identitate. Sentimentul ăsta e mai presus de orice reducere de pe lumea asta. Sentimentul ăsta e tot ce ai nevoie ca să cumperi o carte la preț întreg numai ca să poți să mergi să ți-o semneze.


Știu că am mai zis asta de triliarde de ori. Știu că v-am zis mereu să mergeți și voi la lansări. Ei bine, anul acesta am văzut puțin mai mulți oameni strânși în jurul autorilor și asta mă bucură mereu pentru că oamenii aceia merită să știe că munca le e recunoscută. Așa că o să continui să vă spun cât de minunate sunt lansările și o să continui să vă spun că nu trebuie să mă credeți, trebuie să vedeți pe pielea voastră. V-aș înșira acum câte ceva despre fiecare lansare la care am participat, dar ar dura prea mult, așa că o să vă povestesc atunci când fac recenzia cărților. (Ce sentiment minunat, să ai timp să citești și să și promiți recenzii...)

Revenind la târg în general, a fost frumos. Am fost vineri și sâmbătă și, spre surpinderea mea, n-a mai fost îmbulzeală. Știu că asta nu e neapărat un lucru bun, dar e plăcut să te poți mișca fără să te simți ca la metrou la Distor când ajung mai multe trenuri simultan și tu eși în tunelul dintre peroane, simțindu-te ca o veritabilă sardină. Excepția ar fi, ca de obicei, standul editurii RAO care are prostul obicei de a-și baricada standul, lăsând doar o intrare minusculă. Înțeleg că la orice târg se fură cărți (și mi se pare foarte urât), dar editura asta și așa are niște prețuri extrem de mari (după părerea mea, prea mari comparativ cu ceea ce oferă, cărțile mi se pare calitativ la fel cu ale altor edituri, care oferă același număr de pagini scris la fel de mare, tradus din aceeași limbă, dar mult mai ieftin... concluzia mi se pare oarecum evidentă), practica asta de a baricada standul creează mereu o îmbulzeală neplăcută înăuntru. În rest, aveai loc destul să admiri orice carte îți dorea inimioara!

Pe lângă lansări, ceva interesant și inedit a fost ocazia de a lua acasă cărți absolut gratuit. Lângă standul Art erau cei de la cartepedia.ro care în schimbul unor date de contact, ofereau la alegere o carte din colecția Nobel, iar lângă standul Litera erau Cărțile pe față, unde am întâlnit unii dintre oamenii frumoși despre care vă spuneam pe facebook. În schimbul unui bookselfie pus ca poză de profil pe facebook, puteai păstra cartea cu care ai făcut poza. În plus, acolo am primit cel mai fain semn de carte pe care l-am văzut vreodată (click pe poză pentru a mări). Cărțile pe față e o campanie care încurajează lectura prin metode care mai de care mai inventive și originale (inclusiv reduceri pentru cititori, și nu doar la cărți!), așa că vă recomand să le urmăriți pagina de facebook.

Singurul lucru pe care l-am vrut de la Bookfest și pe care nu l-am putut lua a fost un tricou precum cel pe care îl aveau voluntarii, care avea pe spate exact textul din titlu. Oricum, mă gândesc serios să-mi fac eu unul cu „Șezi blând și citește o carte”, dar scris pe față. În rest, Bookfest-ul fost exact pauza de la sesiune de care aveam nevoie, am spart tot bugetul pe care îl plănuisem, ceva pe deasupra, și a mai contribuit și mama, așa că în final, mersul la târg a echivalat cu o ședință de ridicare de greutăți la sală :)

duminică, 8 iunie 2014

X-men: Days of Future Past (Viitorul e trecut)

O să încerc să nu dau niciun spoiler din noul film, însă o să mă refer de câteva ori la filmele mai vechi, așa că citiți în continuare doar dacă ați văzut celelalte 6 filme ale francizei sau dacă nu vă deranjează spoilerele.

Povestea:
În viitorul nu prea îndepărtat, santinelele - niște roboți al căror singur scop e să elimine mutanții - au ajuns atât de adaptabile la puterile mutanților încât aproape i-au eliminat în totalitate. Un grup restrâns a reușit să reziste deoarece Kitty Pride (Ellen Page) a descoperit faptul că poate trimite mintea cuiva înapoi în timp, astfel încât acesta să-i poată avertiza despre atacul santinelelor înainte ca acesta să aibă loc.
Între timp, profesorul Xavier (Patrick Stewart) a făcut echipă cu Magneto (Ian McKellen) și împreună și-au dat seama că momentul care a schimbat totul a fost ziua în care Raven/Mystique (Jennifer Lawrence) l-a asasinat pe Boliver Trask (Peter Dinklage), creatorul santinelelor. Din acea clipă, precum un bulgăre de zăpadă, lucrurile au devenit din ce în ce mai rele pentru mutanți. Tocmai de aceea, Wolverine (Hugh Jackman) se întoarce până în anul 1973 pentru a împiedica asasinatul și a schimba trecutul. Însă lucrurile s-ar putea să nu fie atât de simple pe cât își imaginează el, mai ales din cauză că trebuie să-i reunească pe tinerii Xavier (James McAvoy) și Magneto (Michael Fassbender) care, după evenimentele din First Class, se detestă, plus că Logan nu are nicio garanție că dacă o oprește pe Raven, ea nu va încerca din nou.

Părerea mea:
Am crescut cu desenul animat X-men. Acum două veri, l-am căutat pe net și am văzut toate cele 5 sezoane (la noi, pe Fox Kids, s-au difuzat doar primele 2). Tocmai de acceea, m-am bucurat când s-a făcut filmul în 2000 și mi-a plăcut să-mi revăd eroii preferați, de data asta în carne și oase, nu doar desenați. Mi-au plăcut actorii, mi-au plăcut filmele... cel puțin primele 2. Apoi lucrurile au început s-o ia la vale. X-men 3 a fost după părerea mea, cel mai epic fail pentru că nu poți să omori pur și simplu personajele pe care toată lumea le iubește, plus că mi s-a părut că sentimenele lui Logan pentru Jean au fost muuuult prea exagerate. Apoi a apărut Origins, care, cu câteva mici excepții, mie mi s-a părut un film ok, dar pentru foarte mulți a fost o dezamăgire. The Wolverine a fost superb vizual, dar slăbuț spre prost ca poveste. Cu First Class, însă, a părut că lucrurile încep să se îndrepte (știu că First class a apărut înainte de The Wolverine, dar eu le-am văzut în ordine inversă apariției).

Dar deși mi-au plăcut mereu puterile tuturor, poveștile lor și scenele de luptă, ceea ce mi-a plăcut întotdeauna la X-men a fost mesajul despre toleranță. Tocmai de aceea, Days of Future Past mi se pare cel mai bun film din franciză pentru că deși are în continuare niște scene de luptă fenomenale (și niște efecte speciale pe măsură), deși prezintă povestea unora dintre personajele noastre preferate și deși are și câțiva mutanți cu puteri care o să vă lase cu gura căscată, are și niște discursuri memorabile, niște scene atât de puternice încât își vor lăsa amprenta asupra spectatorilor și, spre deosebire de celelalte filme, de data asta are cu adevărat un mesaj.

În plus, spre deosebire de primele filme, de data asta am avut ocazia să vedem partea umană a unuia dintre cele mai faine personaje: Professor X. Dacă până acum a fost mereu omul cu răspunsurile, liderul calm și hotărât, și, mai presus de toate, veșnicul optimist, cel care credea mereu în cei din jurul lui, reușind astfel să scoată tot ce e mai bun din ei, în acest film avem ocazia să-l vedem distrus și vulnerabil, detestând lumea din jurul său, dar mai ales pe sine, fugind de propriile puteri și izolându-se de toată lumea. Și tocmai pentru că ne-am obișnuit ca el să fie stâlpul mutanților, modul în care el reușește să iasă la lumină și să spere din nou e cu atât mai impresionant. Jos pălăria în fața lui James McAvoy care a jucat excepțional și care a reușit să-l facă pe the good old Professor X să pară extrem de sexy.

Și, ca bonus, filmul acesta repară toate prostiile din X3, are un final care te face să arzi de nerăbdare să vezi filmul următor (plus că the after credit scene e awesome pentru oricine recunoaște personajul) și faptul că are și călătorii în timp o să te facă să dezbați ceea ce s-a întâmplat cu prietenii tăi tot drumul spre casă și încă vreo zi-două după.

Totuși, îl recomand doar celor care au văzut măcar First Class, deși cred că Days of Future Past poate fi apreciat la justa valoare doar de cei care au văzut toate filmele, ca să poată aprecia toate chestiile pe care le repară... Filmul acesta e ca un nou început pentru franciză și, dacă se păstrează trendul de a face filme din ce în ce mai bune, atunci următoarele filme din serie o să fie pur și simplu epice.

joi, 5 iunie 2014

Jurnal: Paradoxul facultatii

Notă: Nu știu dacă paradoxul meu e valabil și în alte facultăți, dar la mine pare să fie de-a dreptul axiomă, deci deja nu mai are nevoie de demonstrații, e ceva pur și simplu natural, o lege a firii.

Există un moment din viața unui student în care el se simte brusc eliberat. În care are în sfârșit timp să doarmă. Ba chiar are timp și de un film. De o ieșire în parc. Timp de respirat. Timp să vadă că cerul e albastru, copacii sunt verzi, vrăbiuțele cântă... și normal, timp să se mire că e deja vară, pentru că ultimele lui amintiri lucide conțineau zăpadă.

Dar supriza, paradoxul, minunea, axioma este faptul că acest moment nu vine o dată cu vacanța. Cel puțin, nu în cazul meu. Nu, minunea, aerul curat, plămânii plini, creierul lucid, somnul, o, Doamne, SOMNUL!, toate se întâmplă în sesiune. Brusc, nu mai am parte doar de câteva ore furate seara și între ore ca să învăț, nu mă mai întorc moartă de oboseală de la un parțial (care și așa mi-a mâncat dimineața de sâmbătă) ca să trebuiască să termin tema care are deadline în seara aia, nu mai trebuie să renunț la câte o temă „că intru în examen și fără ea” ca să am vreo șansă să ajungi la mal... Nu, în sesiune am 2-3, chiar 4 zile întregi ca să învăț pentru un singur examen, deci am timp să dorm. Sau să-mi fac unghiile. Sau să văd un serial. Și am menționat somnul, nu?

În plus, în sesiune există niște zile magice: zilele examenelor. Da, examenul în sine e nasol, ești stresat, orice scrii începe să ți se pară incorect, timpul nu ți se pare nici pe departe suficient, creierul tău pare gol etc etc. Dar examenul durează doar câteva ore. Și se termină. Și niciun student de pe planetă nu mai face nimic în ziua respectivă și toată lumea știe asta. Deci practic ai o zi liberă. Și e vară. Lumea e a ta. Colegii tăi sunt la fel de liberi ca tine, parcurile, terasele, cinematografle vă așteaptă.

În sesiunea din iarnă, credeam că doar mi se pare că e mai „respirabil”, mă gândeam că sunt eu la început și că devine greu pe parcurs. Bine, era și prima sesiune, deci era și ceva mai mult stres ca acum, dar zău, de aproape 2 săptămâni încoace, parcă respir alt aer... Am fost la cinema, la X-men! Am fost la Bookfest aproape 2 zile întregi! Am găsit până și timp să scriu pe blog! (Pentru citit încă n-am găsit multele ore de care am nevoie, dar mai e puțin și vine vacanța și atunci să te ții, pentru că habar n-aveți cât de dor mi-a fost de blog și de voi și de cărți...) Cât de fain e asta?

Acum, singura mea dorință e să nu fi tentat soarta cu articolul ăsta și să nu ajung să regret că am zis că în sesiune e mai bine... Am bătut în lemn de câteva ori, sper că ajunge și că va fi la fel de bine și pe viitor. Oricum, pentru toți cei care se află în perioada examenelor/tezelor/testelor acum, multă baftă! Și hang in there, mai e foarte puțin și vine vara și nu știu voi, dar eu am de gând să carpe the hell out of every diem!