Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde.
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

marți, 24 iunie 2014

Jurnal: What's in a name?

Pentru că încă nu cred că mi-am făcut ordine în creieraș în legătură cu subiectul despre care o să bat câmpii, o să scriu mai întâi o lungă introducere, ceva în genul scărpinatului cu mâna stăngă peste cap, la urechea dreaptă. V-am avertizat, ca să puteți închide pagina chiar de la început daca n-aveți chef de aberațiile mele, mai ales că vor avea doar o legătură tangențială vagă cu cărțile.

Dacă totuși v-ați hotărât să mă suportați, here it goes... De-a lungul nu-foarte-lungii mele vieți, m-am confruntat serios cu ideea de identitate de 2 ori. De fiecare dată a fost în momentul în care mi s-a dat să scriu un eseu pe tema asta. Prima dată a fost în clasa a 10-a, la Psihologie, când a trebuit să scriem o lucrare de minim 2 pagini intitulată „Cine sunt eu?”. Genul de eseu unde poți să scrii orice, dar atâta timp cât scoți 2 pagini și-l predai la timp, iei 10. Dar nu aveam nimic mai bun de făcut atunci când l-am scris, așa că l-am scris la modul serios. Am luat-o strategic, am început de la numele meu, am continuat cu „ocupația” (elev), am continuat cu statutul social și alte astfel de etichete, ajungând la concluzia finală era că niciuna dintre acestea nu mă definește, ci că fiecare acoperă doar o fațetă a mea și că, o dată ce sunt puse la un loc, suma lor ar putea, eventual, alcătui o definiție destul de bună.

A doua oară a fost înr-a 12-a, la Filozofie, când ni s-a spus pur și simplu să scriem un eseu pe tema identitate. Singura condiție era să fie ceva original, nu luat de pe net (copy&paste însemna automat nota 5 și nimeni nu voia să aibă 5 la filozofie, când putea să aibă 10 cu minim de efort pentru că puteai să scrii literalmente orice pe tema dată, plus că erau mai multe teme, dar mie asta cu identitatea mi-a plăcut). Într-a 12 la profil real, mulți nu se stresează cu materii gen Filozofie, dar eu am avut un prof genial și destul timp liber cât să scriu din nou la modul serios. Așadar, am scriu un eseu ceva mai impersonal - comparativ cu cel de la psiho - în care am încercat să disec puțin ideea de identitate luând ca exemplu un roman SF care se numără printre cele care m-au pus serios pe gânduri: Alegerea lui Hobson de Robert J. Sawyer. Pe scurt, în carte era vorba de un tip, Hobson (n-ați fi ghicit, nu?), care își creează 3 copii fidele ale sale pe calculator, pe 2 le modifică, eliminând porțiuni ale lor, pe unul îl lasă la fel, pe post de etalon. Cele 3 entități au acces la Internet, însă când încep să aibă loc o serie de crime și atacuri ale căror victime sunt persoane pe care în mod evident Hobson nu le are la inimă, devine evident faptul că una dintre copii este criminalul. Acum, book-blogger-ul din mine nu vrea să vă dea spoilere, deși ar fi utile ca să explic mai bine unde voiam să ajung cu eseul meu (în care am dat tone de spoilere), dar n-o să vă spun decât că descoperirea criminalului te face să înțelegi că într-adevăr, un om e suma mai multor lucruri, printre care se numără nu doar trecutul și alegerile sale, dar și alte elemente de care nici măcar nu suntem conștienți.

Oricum, motivul pentru care v-am povestit chestiile astea e ca să aveți contextul, să înțelegeți faptul că de fiecare dată când am stat să mă gândesc serios la ideea de identitate, concluzia mea a fost că e suma mai multor lucruri. Și așa ajung la titlu: primul lucru pe care l-am scris în primul eseu despre identitatea mea personală a fost faptul că numele nu mă definește. Și totuși, azi am aflat că teoria și practica sunt două chestii incredibil de diferite.

Vara asta, m-am înscris la un curs la facultate și astăzi, la prima ședință, s-a făcut o foaie de prezență. Când a ajuns la mine, întâmplător mi-au picat ochii pe unul dintre nume. Scria negru pe alb numele meu. Nu eu îl scrisesem acolo și din cercul de oameni pe care îi cunoșteam, niciunul nu primise foaia încă, deci nu ei îl scriseseră acolo. M-am holbat perplexă la foaia aia o jumătate bună de minut, apoi mi-am ridicat ochii, am aruncat o privire în sală și am întrebat dacă e vreo tipă cu numele meu pe-acolo, moment în care cineva chiar s-a ridicat și a venit la mine și mi-a zis că da, chestie care m-a prins complet pe nepregătite. Am îndrugat ceva cum că mă cheamă exact la fel, am schimbat două vorbe amuzate, apoi m-am apucat să-mi scriu numele, cu precizarea grupei și seriei pentru diferențiere, am dat foaia mai departe... și am rămas buimacă minute bune. M-am concentrat mai apoi pe ce aveam de făcut, dar, pe drum spre casă, am rememorat momentul, încercând nu numai să mă împac cu ideea, dar și să pricep de ce mă deranjează atât de tare.

Am mai întâlnit lume cu prenumele meu. Din ce în ce mai multe persoane, pe măsură ce creșteam. Nu m-a deranjat niciodată. Dar de data asta era vorba de numele complet (bine, mai am un prenume despre care mi-a fost sincer teamă s-o întreb, dar doar ai mei și sora mea mă strigă așa, deci în public nu numai că nu simt că mă reprezintă, dar nici măcar nu-mi doresc să-l folosească lumea, așadar nu l-am pus la socoteală). E o senzație extrem de ciudată, n-am reușit s-o definesc decât ca pe un fel de excursie în the twilight zone... și oricum, instinctiv, am considerat-o o senzație neplăcută. Acum, dacă stau să raționalizez totul, n-am nicio problemă, dar instinctiv, visceral, subconștient, mă deranjează. Și e ciudat. În mod normal, acum ar urma un paragraf despre faptul că omul e o ființă ciudată care simte nevoia să facă parte din turmă și totuși să fie starul turmei, dar am auzit chestia asta de atât de multe ori, reinterpretată în atât de multe moduri încât mi se pare un clișeu răsuflat. Cert e că e o senzație stranie.

Și straniu e faptul că mă deranjează și n-am ce să fac în privința asta. Nu îmi aduc aminte să mai fi trecut printr-o experiență în care ceva mă deranjează la un nivel la care partea mea rațională n-are acces. Da, au fost momente când rațiunea și sufeltul sau cum vreți să-i spuneți nu s-au înțeles din prima, cel mai simplu exemplu fiind orice moment în care trebuia să merg undeva unde nu cunoșteam pe nimeni, când creierul meu panicos încerca să mă convingă să stau acasă, deși eu chiar voiam să merg, dar în cele din urmă, cele două... chestii s-au pus de acord. De data asta, nu cred că e cazul pentru că, repet, creierașul meu tot găsește motive pentru care situația asta e absolut ok, dar sufletește tot nu-mi place. O să mă împac cu ideea, dacă e nevoie, desigur, dar nu cu inima ușoară.

Cred că problema e faptul că omul are nevoie să înțeleagă ceea ce îl înconjoară. Mereu căutăm explicații, definiții, vrem să facem ordine în haos pentru că ideea de haos ne îngrozește. Și cel mai simplu lucru pe care îl putem face e să punem etichete. Prima etichetă e numele. E mai greu să te sperie ceva care are un nume, nu? Ai senzația că denumindu-l, înțelegi acel ceva, cunoști acel ceva, l-ai etichetat, l-ai sortat, l-ai scos din haos și l-ai adus în ordine. De asta cred că mă afectează atât de tare faptul că mai există o persoană cu aceeași etichetă. Superficial, într-un catalog, document, registru, nu ne diferențiază nimic. Și totuși suntem diferite. Și eu știu asta, la naiba! După cum spuneam, știu că o persoană nu e un nume, ci o sumă de chestii unde numele e printre ultimele...

Bun, simt că deja încep să mă învârt în cerc și n-o să ajung nicăieri, deci vă provoc pe voi să vă gândiți puțin la asta și să-mi spuneți nu neapărat cum ați reacționa voi (reacția mea exterioară a fost ok, după mine), ci cum v-ați simți în situația asta?

5 comentarii:

  1. Cred ca imi incep sa-mi fac o idee despre ceea ce ai vrut sa transmiti. Eu de cand aveam trei sau patru ani nu am suportat primul meu prenume. Nu pentru ca suna urat sau ceva de genul, dar am observat ca muuuuulti,dar muuuulti oameni aveau numele asta. In plus, daca prescurtai prenumele, ziceai ca e si de fata, si de baiat. Acum le spun celor din jur sa ma strige pe al doilea prenume, care nu e chiar asa de raspandit ca primul, cred ca de aia imi place ultimul mai mult.
    Mi se pare revelanta postarea asta pentru mine, acum mi-am dat seama de ce nu suport primul prenume. E fustrant ca cineva sa strige un nume si sa se intoarca mai multe persoane si sa spuna,,CE?'. De exemplu in clasa la mine suntem patru fete cu primul meu prenume. Si multe alte exemple.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu știu cum aș reacționa într-o astfel de situație, sincer. Eu am două prenume, dintre care primul e unul extrem de răspândit, totuși cumva am avut noroc și nu am fost mai mult de două persoane cu același prenume în clasă/grupă. Însă mi se pare ciudat când cineva mă strigă pe celălalt prenume, nu pentru nu mi-ar plăcea, pentru că nu e cazul, e și un nume rar întâlnit, doar că nu sunt obișnuită. În mod ironic, prenumele de care vorbesc îl folosesc mereu pe post de nume de utilizator pe internet, pentru că mi-e lene să stau să caut nume, tot timpul sunt luate :))
    Nu știu, nu m-am gândit niciodată dacă numele mă reprezintă sau nu, e o chestie cu care m-am obișnuit, și nu mă pot vedea cu alt nume.

    RăspundețiȘtergere
  3. Uau, eu una n-am găsit pe nimeni cu exact același nume ca al meu; abia dacă găsesc pe cineva cu prenumele Anca prin zonă. ;)
    oricum, nu cred că ar fi cazul să te simți ciudat, mie îmi plac foarte mult numele și uneori încerc să aflu ce înseamnă. (chiar am o listă cu nume pe care le-am întâlnit doar o dată în viață și mi s-au părut mai ciudate) Dar nu e cazul să te simți deranjată deoarece cum ai spus, numele este doar o etichetă, nimic care să ne definească cu adevărat.

    RăspundețiȘtergere
  4. Acum am terminat clasa a zecea şi, după cum am precizat într-o postare, ora de psihologie a însemnat, pentru mine, o adevărată revelaţie. Profesoara ne-a împărtăşit anumite lucruri de care eram oarecum conştientă dar nu le oferisem importanţă. Oricum, la un moment dat, am primit un eseu exact cu acelaşi titlu pe care a trebuit să-l aibă lucrarea ta din a 10-a. A fost o sarcină destul de dificilă. Mereu mi-a fost greu să vorbesc despre mine însămi, e o chestie ciudată pe care am observat-o la mai multe persoane.
    Legat de întrebarea ta, dacă aş întâlni pe cineva pe care să o cheme exact la fel ca pe mine, incluzând numele şi cele două prenume, cred că aş reacţiona relativ neutru, în sensul că nu aş exterioriza mare lucru. Sincer, nu cred că m-ar deranja dacă ar fi ceva trecător, adică să ne întâlnim o dată şi gata, însă dacă ne-am întâlni în mod repetat şi în cadrul unui grup, ei bine, sunt absolut sigură că aş deveni foarte competitivă şi aş încerca prin orice mijloace să mă deosebesc de ea, de fapt, să fiu mai bună ca ea. Sunt sigură de faptul ăsta deoarece exact aşa reacţionez acum. În clasă la mine mai este o fată cu prenumele Bianca şi, cu toate că mă înţeleg foarte bine cu ea, nu pot să nu recunosc faptul că îmi dau toată silinţa să fiu mai bună ca ea. Pe lângă prenume mai împărţim şi zodia, iar asta mă frustrează de asemena.
    Că bine zici: "omul e o ființă ciudată care simte nevoia să facă parte din turmă și totuși să fie starul turmei".

    RăspundețiȘtergere
  5. Deși știu cunoștințe ale unor cunoștințe cu același prenume ca al meu, personal nu am nici o persoană cunoscută cu care să-mi împart prenumele. Îmi place numele meu, și nici măcar nu mai am alt prenume, în caz că nu mi-ar plăcea, să trec la celălalt. Numele de familie este destul de comun, numai în orașul meu mai sunt 3 familii cu care nu am nici o legătură, cu același nume. Și și când am fost la o olimpiadă, eram aproape un rând întreg de persoane cu același nume. Mie mi se pare o experiență tare amuzantă, și cred că dacă aș găsi o persoană care să aibă același nume și prenume cu mine, aș fi foarte entuziasmată. Sunt stângace, și când găsesc stângaci, simt nevoia să împărtășesc entuziasmul de a găsi o persoană la fel ca mine. Cred că la fel ar fi și aici? Aș face haz de necaz și ar fi ceva drăguț și amuzant la care să te gândești când mai crește timpul. Nu cred că m-ar deranja în mod special, pentru că nu e nici vina mea, nici vina persoanei respective? Adică soarta și părinții au avut un cuvânt de spus în asta, și cam atât.

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.