Jurnal: What's in a name?

Pentru că încă nu cred că mi-am făcut ordine în creieraș în legătură cu subiectul despre care o să bat câmpii, o să scriu mai întâi o lungă introducere, ceva în genul scărpinatului cu mâna stăngă peste cap, la urechea dreaptă. V-am avertizat, ca să puteți închide pagina chiar de la început daca n-aveți chef de aberațiile mele, mai ales că vor avea doar o legătură tangențială vagă cu cărțile.

Dacă totuși v-ați hotărât să mă suportați, here it goes... De-a lungul nu-foarte-lungii mele vieți, m-am confruntat serios cu ideea de identitate de 2 ori. De fiecare dată a fost în momentul în care mi s-a dat să scriu un eseu pe tema asta. Prima dată a fost în clasa a 10-a, la Psihologie, când a trebuit să scriem o lucrare de minim 2 pagini intitulată „Cine sunt eu?”. Genul de eseu unde poți să scrii orice, dar atâta timp cât scoți 2 pagini și-l predai la timp, iei 10. Dar nu aveam nimic mai bun de făcut atunci când l-am scris, așa că l-am scris la modul serios. Am luat-o strategic, am început de la numele meu, am continuat cu „ocupația” (elev), am continuat cu statutul social și alte astfel de etichete, ajungând la concluzia finală era că niciuna dintre acestea nu mă definește, ci că fiecare acoperă doar o fațetă a mea și că, o dată ce sunt puse la un loc, suma lor ar putea, eventual, alcătui o definiție destul de bună.

A doua oară a fost înr-a 12-a, la Filozofie, când ni s-a spus pur și simplu să scriem un eseu pe tema identitate. Singura condiție era să fie ceva original, nu luat de pe net (copy&paste însemna automat nota 5 și nimeni nu voia să aibă 5 la filozofie, când putea să aibă 10 cu minim de efort pentru că puteai să scrii literalmente orice pe tema dată, plus că erau mai multe teme, dar mie asta cu identitatea mi-a plăcut). Într-a 12 la profil real, mulți nu se stresează cu materii gen Filozofie, dar eu am avut un prof genial și destul timp liber cât să scriu din nou la modul serios. Așadar, am scriu un eseu ceva mai impersonal - comparativ cu cel de la psiho - în care am încercat să disec puțin ideea de identitate luând ca exemplu un roman SF care se numără printre cele care m-au pus serios pe gânduri: Alegerea lui Hobson de Robert J. Sawyer. Pe scurt, în carte era vorba de un tip, Hobson (n-ați fi ghicit, nu?), care își creează 3 copii fidele ale sale pe calculator, pe 2 le modifică, eliminând porțiuni ale lor, pe unul îl lasă la fel, pe post de etalon. Cele 3 entități au acces la Internet, însă când încep să aibă loc o serie de crime și atacuri ale căror victime sunt persoane pe care în mod evident Hobson nu le are la inimă, devine evident faptul că una dintre copii este criminalul. Acum, book-blogger-ul din mine nu vrea să vă dea spoilere, deși ar fi utile ca să explic mai bine unde voiam să ajung cu eseul meu (în care am dat tone de spoilere), dar n-o să vă spun decât că descoperirea criminalului te face să înțelegi că într-adevăr, un om e suma mai multor lucruri, printre care se numără nu doar trecutul și alegerile sale, dar și alte elemente de care nici măcar nu suntem conștienți.

Oricum, motivul pentru care v-am povestit chestiile astea e ca să aveți contextul, să înțelegeți faptul că de fiecare dată când am stat să mă gândesc serios la ideea de identitate, concluzia mea a fost că e suma mai multor lucruri. Și așa ajung la titlu: primul lucru pe care l-am scris în primul eseu despre identitatea mea personală a fost faptul că numele nu mă definește. Și totuși, azi am aflat că teoria și practica sunt două chestii incredibil de diferite.

Vara asta, m-am înscris la un curs la facultate și astăzi, la prima ședință, s-a făcut o foaie de prezență. Când a ajuns la mine, întâmplător mi-au picat ochii pe unul dintre nume. Scria negru pe alb numele meu. Nu eu îl scrisesem acolo și din cercul de oameni pe care îi cunoșteam, niciunul nu primise foaia încă, deci nu ei îl scriseseră acolo. M-am holbat perplexă la foaia aia o jumătate bună de minut, apoi mi-am ridicat ochii, am aruncat o privire în sală și am întrebat dacă e vreo tipă cu numele meu pe-acolo, moment în care cineva chiar s-a ridicat și a venit la mine și mi-a zis că da, chestie care m-a prins complet pe nepregătite. Am îndrugat ceva cum că mă cheamă exact la fel, am schimbat două vorbe amuzate, apoi m-am apucat să-mi scriu numele, cu precizarea grupei și seriei pentru diferențiere, am dat foaia mai departe... și am rămas buimacă minute bune. M-am concentrat mai apoi pe ce aveam de făcut, dar, pe drum spre casă, am rememorat momentul, încercând nu numai să mă împac cu ideea, dar și să pricep de ce mă deranjează atât de tare.

Am mai întâlnit lume cu prenumele meu. Din ce în ce mai multe persoane, pe măsură ce creșteam. Nu m-a deranjat niciodată. Dar de data asta era vorba de numele complet (bine, mai am un prenume despre care mi-a fost sincer teamă s-o întreb, dar doar ai mei și sora mea mă strigă așa, deci în public nu numai că nu simt că mă reprezintă, dar nici măcar nu-mi doresc să-l folosească lumea, așadar nu l-am pus la socoteală). E o senzație extrem de ciudată, n-am reușit s-o definesc decât ca pe un fel de excursie în the twilight zone... și oricum, instinctiv, am considerat-o o senzație neplăcută. Acum, dacă stau să raționalizez totul, n-am nicio problemă, dar instinctiv, visceral, subconștient, mă deranjează. Și e ciudat. În mod normal, acum ar urma un paragraf despre faptul că omul e o ființă ciudată care simte nevoia să facă parte din turmă și totuși să fie starul turmei, dar am auzit chestia asta de atât de multe ori, reinterpretată în atât de multe moduri încât mi se pare un clișeu răsuflat. Cert e că e o senzație stranie.

Și straniu e faptul că mă deranjează și n-am ce să fac în privința asta. Nu îmi aduc aminte să mai fi trecut printr-o experiență în care ceva mă deranjează la un nivel la care partea mea rațională n-are acces. Da, au fost momente când rațiunea și sufeltul sau cum vreți să-i spuneți nu s-au înțeles din prima, cel mai simplu exemplu fiind orice moment în care trebuia să merg undeva unde nu cunoșteam pe nimeni, când creierul meu panicos încerca să mă convingă să stau acasă, deși eu chiar voiam să merg, dar în cele din urmă, cele două... chestii s-au pus de acord. De data asta, nu cred că e cazul pentru că, repet, creierașul meu tot găsește motive pentru care situația asta e absolut ok, dar sufletește tot nu-mi place. O să mă împac cu ideea, dacă e nevoie, desigur, dar nu cu inima ușoară.

Cred că problema e faptul că omul are nevoie să înțeleagă ceea ce îl înconjoară. Mereu căutăm explicații, definiții, vrem să facem ordine în haos pentru că ideea de haos ne îngrozește. Și cel mai simplu lucru pe care îl putem face e să punem etichete. Prima etichetă e numele. E mai greu să te sperie ceva care are un nume, nu? Ai senzația că denumindu-l, înțelegi acel ceva, cunoști acel ceva, l-ai etichetat, l-ai sortat, l-ai scos din haos și l-ai adus în ordine. De asta cred că mă afectează atât de tare faptul că mai există o persoană cu aceeași etichetă. Superficial, într-un catalog, document, registru, nu ne diferențiază nimic. Și totuși suntem diferite. Și eu știu asta, la naiba! După cum spuneam, știu că o persoană nu e un nume, ci o sumă de chestii unde numele e printre ultimele...

Bun, simt că deja încep să mă învârt în cerc și n-o să ajung nicăieri, deci vă provoc pe voi să vă gândiți puțin la asta și să-mi spuneți nu neapărat cum ați reacționa voi (reacția mea exterioară a fost ok, după mine), ci cum v-ați simți în situația asta?