Am început să citesc Colți-Lungi cu ceva așteptări în urma lansării de la Gaudeamus la care am participat. Mai exact, mă așteptam să nu fie tocmai pe gustul meu, dar, deși n-a fost un roman extraordinar, n-a fost nici o carte rea.
Povestea:
Sarah Reed este o jurnalistă din New York care a plecat în jungla amazoniană ca să scrie povestea ultimului trib sălbatic de vânători de capete. Totuși, în loc să ia câteva interviuri și să se întoarcă la civilizație, se trezește prinsă în mijlocul unui război dintre oamenii junglei și cei care vor s-o taie. Dar războiul ascunde mize mult mai mari, puteri stăvechi fiind cele care manevrează oamenii pe terenul de luptă.
De asemenea, Sarah îl întâlnește pe Colți-Lungi, șeful tribului Jagudo... care a fost educat la Harvard și are un laptop conectat la Internet în mijlocul ultimului trib războinic. Totuși, în ciuda educației sale, credințele și obiceurile lui au rămas cele ale tribului dintr-un motiv foarte simplu: viața în junglă nu e nici pe departe comparabilă cu cea de la oraș, unde lucrurile sunt clare și ceața ascunde, în cel mai rău caz, o groapă în asfalt, nu ceva care te poate ucide... sau mai rău.
Părerea mea:
Când eram mică, am văzut Pocahontas. Apoi am crescut și am văzut Avatarul lui Cameron, care e Pocahontas în spațiu. Și mi-au plăcut ambele filme. Ei bine, Colți-Lungi e Pocahontas în jungla amazoniană contemporană, sute de ani după invazia „omului alb”, dar mult înainte de descoperirea vieții în spațiu. Însă ceea ce aduce în plus este faptul că personajul negativ e mult, mult mai mult decât un om, iar personajele pozitive sunt departe de puritatea omului aflat în comuniune cu natura, fiind mai degrabă în zona gri a spectrului.
Ceea ce nu înseamnă că mesajul nu e la fel de transparent: natura e bună, lăcomia e rea, ordinea firească a lucrurilor n-ar trebui schimbată de om, pentru că s-ar putea să întâlnească forțe mai presus de imaginația sa și nu e bine să te joci cu focul. Și deși e evident că personajul negativ, Luke, este personificarea acestui mesaj, Sarah este și ea pe-aproape: este persoana civilizată care nu pricepe cu adevărat ceea ce se întâmplă și deci, e ușor să înțeleagă greșit ceea ce trăiește. De fapt, asta mi-a plăcut: aceste două personaje, alături de Colți-Lungi alcătuiesc un trio de oameni educați, expuși civilizației, care reacționează complet diferit în fața acelorași lucruri.
În schimb, partea supranaturală m-a impresionat doar pe jumătate, în sensul că „ăla rău” a fost foarte fain construit: răul pur, lacom, care funcționează pe baza instinctului, care poate să sădească îndoială și să ofere promisiunea ideală, pe care apoi s-o încalce, evident. Mai ales episodul dintre Luke și Sarah a fost foarte bine jucat, mi-a plăcut. Din păcate, echivalentul său pozitiv a fost genul de zeitate în care trebuie să crezi orbește pentru că sigur-sigur totul are sens și dacă n-are, o să aibă sigur-sigur mai târziu. Mdaaaa... nu. Sunt extrem de subiectivă când spun asta, dar pur și simplu nu-mi place ideea de credință oarbă.
În plus, m-a deranjat și modul cum „binele” învinge. Înțeleg că asta trebuia să se întâmple; întotdeauna în poveștile în care sălbaticii reprezintă natura și tot ceea ce omul a uitat, iar oamenii civilizați reprezintă lăcomia și progresul autodistructiv, „binele” trebuie să învingă... dar aici, în final, tot progresul a învins. A fost un progres de altă natură, adevărat, dar tot a fost o formă de intervenție a omului asupra naturii. Nu o să vă spun ce se întâmplă, ci doar că la finalul lecturii nu reiese faptul că natura ar trebui lăsată în pace, ci, din contră, că ar trebui intervenit asupra ordinii lucrurilor, chiar dacă doar pentru a repara răul deja făcut de oameni. Ceea ce mi-a amintit supărător de mult de paradoxul ideii de război pentru pace, așa că partea ideologică a romanului mi s-a părut nu doar evidentă, ci, la final, și puțin contradictorie.
Totuși, e o carte cu o rețetă destul de clară, care nu surprinde la nivelul acțiunii. Cei care lucrează pentru forțele răului sunt mânați de frică și pierd, cei care sunt de partea binelui sunt uniți și, pentru că au fost buni, primesc sprijinul de care au nevoie. Toate acestea sunt destul de ușor de ghicit încă de la început, dar romanul e scris destul de cursiv, așa că faptul că știam destul de clar unde se îndreaptă acțiunea nu m-a făcut să-mi fie greu să ajung la final.
În concluzie, mi-au plăcut personajele umane, mai ales Luke, dar nu mi-a plăcut ideologia. Și am rămas cu o nedumerire legată de scopul acestei cărți și cât e de adecvată pentru publicul român. Da, ar trebui ca oamenii să nu taie toată jungla amazoniană... dar noi nu trăim în preajma Amazonului. Și deși avem și noi pădurile noastre și probleme serioase cu tăierea lor, cred că suntem un popor care, la nivelul omului de rând, chiar nu-și dorește ca pădurile să dispară. Prin urmare, nu prea știu cui să recomand cartea, în afară poate de a reveni la paralela cu Pocahontas și Avatar și a vă spune că, dacă iubiți poveștile în care omul alb luptă cu băștinașii și cei slabi înving mulțumită Naturii, atunci Colți-Lungi aceasta e pentru voi.
Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Colți-Lungi, le găsiți pe blogurile:
•  Nantan Lupan
•  Cu mintea la... SF
•  FanSF
•  Catharsis Writing
•  Assasin CG
Pentru luna februarie, vom citi Cum să fabrici un semizeu de Florin Purluca. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.
Povestea:
Sarah Reed este o jurnalistă din New York care a plecat în jungla amazoniană ca să scrie povestea ultimului trib sălbatic de vânători de capete. Totuși, în loc să ia câteva interviuri și să se întoarcă la civilizație, se trezește prinsă în mijlocul unui război dintre oamenii junglei și cei care vor s-o taie. Dar războiul ascunde mize mult mai mari, puteri stăvechi fiind cele care manevrează oamenii pe terenul de luptă.
De asemenea, Sarah îl întâlnește pe Colți-Lungi, șeful tribului Jagudo... care a fost educat la Harvard și are un laptop conectat la Internet în mijlocul ultimului trib războinic. Totuși, în ciuda educației sale, credințele și obiceurile lui au rămas cele ale tribului dintr-un motiv foarte simplu: viața în junglă nu e nici pe departe comparabilă cu cea de la oraș, unde lucrurile sunt clare și ceața ascunde, în cel mai rău caz, o groapă în asfalt, nu ceva care te poate ucide... sau mai rău.
Părerea mea:
Când eram mică, am văzut Pocahontas. Apoi am crescut și am văzut Avatarul lui Cameron, care e Pocahontas în spațiu. Și mi-au plăcut ambele filme. Ei bine, Colți-Lungi e Pocahontas în jungla amazoniană contemporană, sute de ani după invazia „omului alb”, dar mult înainte de descoperirea vieții în spațiu. Însă ceea ce aduce în plus este faptul că personajul negativ e mult, mult mai mult decât un om, iar personajele pozitive sunt departe de puritatea omului aflat în comuniune cu natura, fiind mai degrabă în zona gri a spectrului.
Ceea ce nu înseamnă că mesajul nu e la fel de transparent: natura e bună, lăcomia e rea, ordinea firească a lucrurilor n-ar trebui schimbată de om, pentru că s-ar putea să întâlnească forțe mai presus de imaginația sa și nu e bine să te joci cu focul. Și deși e evident că personajul negativ, Luke, este personificarea acestui mesaj, Sarah este și ea pe-aproape: este persoana civilizată care nu pricepe cu adevărat ceea ce se întâmplă și deci, e ușor să înțeleagă greșit ceea ce trăiește. De fapt, asta mi-a plăcut: aceste două personaje, alături de Colți-Lungi alcătuiesc un trio de oameni educați, expuși civilizației, care reacționează complet diferit în fața acelorași lucruri.
În schimb, partea supranaturală m-a impresionat doar pe jumătate, în sensul că „ăla rău” a fost foarte fain construit: răul pur, lacom, care funcționează pe baza instinctului, care poate să sădească îndoială și să ofere promisiunea ideală, pe care apoi s-o încalce, evident. Mai ales episodul dintre Luke și Sarah a fost foarte bine jucat, mi-a plăcut. Din păcate, echivalentul său pozitiv a fost genul de zeitate în care trebuie să crezi orbește pentru că sigur-sigur totul are sens și dacă n-are, o să aibă sigur-sigur mai târziu. Mdaaaa... nu. Sunt extrem de subiectivă când spun asta, dar pur și simplu nu-mi place ideea de credință oarbă.
În plus, m-a deranjat și modul cum „binele” învinge. Înțeleg că asta trebuia să se întâmple; întotdeauna în poveștile în care sălbaticii reprezintă natura și tot ceea ce omul a uitat, iar oamenii civilizați reprezintă lăcomia și progresul autodistructiv, „binele” trebuie să învingă... dar aici, în final, tot progresul a învins. A fost un progres de altă natură, adevărat, dar tot a fost o formă de intervenție a omului asupra naturii. Nu o să vă spun ce se întâmplă, ci doar că la finalul lecturii nu reiese faptul că natura ar trebui lăsată în pace, ci, din contră, că ar trebui intervenit asupra ordinii lucrurilor, chiar dacă doar pentru a repara răul deja făcut de oameni. Ceea ce mi-a amintit supărător de mult de paradoxul ideii de război pentru pace, așa că partea ideologică a romanului mi s-a părut nu doar evidentă, ci, la final, și puțin contradictorie.
Totuși, e o carte cu o rețetă destul de clară, care nu surprinde la nivelul acțiunii. Cei care lucrează pentru forțele răului sunt mânați de frică și pierd, cei care sunt de partea binelui sunt uniți și, pentru că au fost buni, primesc sprijinul de care au nevoie. Toate acestea sunt destul de ușor de ghicit încă de la început, dar romanul e scris destul de cursiv, așa că faptul că știam destul de clar unde se îndreaptă acțiunea nu m-a făcut să-mi fie greu să ajung la final.
În concluzie, mi-au plăcut personajele umane, mai ales Luke, dar nu mi-a plăcut ideologia. Și am rămas cu o nedumerire legată de scopul acestei cărți și cât e de adecvată pentru publicul român. Da, ar trebui ca oamenii să nu taie toată jungla amazoniană... dar noi nu trăim în preajma Amazonului. Și deși avem și noi pădurile noastre și probleme serioase cu tăierea lor, cred că suntem un popor care, la nivelul omului de rând, chiar nu-și dorește ca pădurile să dispară. Prin urmare, nu prea știu cui să recomand cartea, în afară poate de a reveni la paralela cu Pocahontas și Avatar și a vă spune că, dacă iubiți poveștile în care omul alb luptă cu băștinașii și cei slabi înving mulțumită Naturii, atunci Colți-Lungi aceasta e pentru voi.
Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Colți-Lungi, le găsiți pe blogurile:
•  Nantan Lupan
•  Cu mintea la... SF
•  FanSF
•  Catharsis Writing
•  Assasin CG
Pentru luna februarie, vom citi Cum să fabrici un semizeu de Florin Purluca. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.