Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde.
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

vineri, 29 aprilie 2016

Rezultatele concursului „Poveștile lui Bartholomeus”

Acum vreo două săptămâni, v-am provocat să vă imaginați ce ar putea să vă povestească scheletul Bartholomeus Pumn-de-Oase. N-o să prelungesc suspansul: cea care va avea ocazia să citească povestea spusă de Bartholomeus este Andreea Ciucă. Felicitări! Aștept un e-mail cu datele tale personale (numele, adresa de livrare și numărul de telefon) la adresa jurnalul.unei.cititoare@gmail.com. E-mailul trebuie trimis de pe adresa cu care te-ai înscris în concurs în maximum 5 zile (adică până pe 4 mai, inclusiv).

Găsiți mai jos lista tututor persoanelor înscrise (click pe imagini pentru mărire) și rezultatele oferite de random.org. Mulțumesc autorului pentru că mi-a oferit ocazia să organizez acest concurs și mulțumesc tuturor participanților! Sper să vă revăd pe blog, să discutăm despre poveștile care se ascund în fiecare carte!



sâmbătă, 23 aprilie 2016

Recenzie: Prințul fractal (Jean le Flambeur #2)

Povestea:
După ce a plecat de pe Martie alături de Mieli și de nava Perhonen, Jean încearcă în continuare să-și recupereze amintirile. Totuși, deși nu-și amintește chiar totul, o serie din informațiile căpătate pe Oubliette îl ajută să o păcălească pe Josephine Pellegrini, care îi oferă o amintire crucială.

În același timp, pe Pământ lumea e foarte diferită față de cum o știm azi: deșertul este bântuit de cod sălbatic (naniți scăpați de sub control care modifică sau distrug tot ce ating), iar în orașe oamenii încearcă să se protejeze de naniți cu ajutorul unor peceți. Aici trăiește Tawaddud, o tânără marginalizată de familia ei, care are legături considerate imorale cu djinni, entități informatice care nu au corp, dar care pot conlucra cu o persoană cu sau fără permisiunea acesteia.

Părerea mea:
Încă de la primele pagini, mi-am reamintit entuziasmul cu care am devorat primul volum. Stilul lui Rajaniemi nu seamănă cu absolut nimic, e ca un delir, ca o un râu de cuvinte care te prinde și te trage cu el, fără să-ți dea de ales. E captivant, e imposibil de lăsat din mâini, e incredibil de bun. Și cel mai fascinant e că acest torent se regăsește și în acțiune, deseori e foarte greu să ții pasul cu ceea ce se întâmplă, dar eu pur și simplu citeam mai departe sperând că totul se va clarifica până la urmă.

Și am avut dreptate. Sunt multe fragmente care, scoase din context, ar părea o inșiruire aproape fără sens de cuvinte absurde, inventate, însă care devin ceva extrem de logic pentru cititorii volumului, pentru că deși nu primești toate explicațiile încă de la început, autorul se folosește de flashback-uri sau de poveștile despre trecut ale unor personaje pentru a clarifica totul, până când istoria Pământului, dar și încă o bucată din istoria lui Jean îți devin familiare și ție. În plus, faptul că nu există burți de explicații, ci totul e intergat în acel flux continuu de întâmplări mi se pare un mare plus al romanului.

De asemenea, mi s-a părut superb modul în care cele O mie și una de nopți și-au făcut loc în acest volum, modul cum în prim plan au ajuns poveștile în ramă și felul în care acestea au fost inserate și împletite cu restul acțiunii. Aceste povești, deșerul și djinii au oferit un contrapunct antic interesant pentru aventurile pline de stări cuantice, gogoli și chei Plank ale lui Jean. Tocmai de aceea, mi-a plăcut mult relația dintre Tawaddud și hoț, interacțiunile lor punând cumva în umbră relația dintre hoț și Mieli care îmi placuse în primul volum.

Nu că nu mi-ar mai place de Mieli acum, ba din contră. În Prințul fractal, am aflat mult mai multe despre povestea ei și a lui Sydän, ceea ce m-a ajutat s-o înțeleg mult mai bine. În plus, și Mieli evoluează mult ca personaj, învață să accepte niște lucruri, se maturizează... poate că uneori și riscă prea mult, poate că uneori se lasă orbită de dorința ei de a o avea înapoi pe iubita ei și nu observa dragostea celor din jur... Nu vreau să dau spoilere, dar nu am fost mereu de acord cu acțiunile ei, însă i-am observat creșterea.

Suprinzător, deși e un volum despre Jean le Flambeur, cumva personajele feminine mi s-au părut mai importante în acest volum, acțiunile lor mi s-au părut „mai memorabile”, deși și hoțul are același farmec, e un la fel de bun manipulator, spunând tuturor doar jumătățile de adevăr necesare ca să obțină ceea ce dorește. E în continuare maestrul minciunii prin omisiune care te face să te întrebi în fiecare clipă în care e la ananghie dacă a calculat el greșit sau dacă pur și simplu și-a dorit să ajungă în acea situație.

Mai puțin la final, unde vreau să cred că pierderile colaterale l-au surprins până și pe el, dar aștept următorul volum înainte să-l consider complet nevinovat. Și mai aștept următorul volum și pentru acesta s-a terminat fără să dea aproape niciun indiciu despre ceea ce va urma, așa că abia aștept să aflu ce li se va întâmpla personajelor în continuare și cum și dacă povestea fiecăruia va avea un final fericit.

Între timp, însă, dacă n-ați citit încă această serie, trebuie s-o faceți pentru că e pur și simplu superbă și greu de comparat cu oricare alta. Dacă ați citit Hoțul cuantic, nu cred că mai aveți nevoie de invitația mea ca să citiți și continuarea, dar v-o recomand oricum. Iar dacă ați citit și Prințul fractal, atunci mi-ar plăcea să ne întâlnim luni, 25 aprilie, la Clubul de Lectură Nemira dedicat acestui volum:

vineri, 22 aprilie 2016

Evenimente: Partick Ness la Întâlnirile YFC

Zilele trecute, mi-am luat sora din dotare și am participat la a treia ediție a Întâlnirilor Young Fiction Connection, videoconferințe lunare în care cititorii români au ocazia să stea de vorbă cu autori străini. Evenimentul e dedicat în principal elevilor de liceu, care au fost încurajați să participe de diverși profesori și care vor primi și diplome la final, dar Întâlnirile sunt deschise publicului, prin urmare am participat și eu la ultimele două.


© Young Fiction Connection

De data asta, am stat de vorbă cu Patrick Ness, care a răspuns pe larg tuturor întrebărilor noastre. Am umplut destule pagini de agendă notând răspunsurile lui, însă găsiți un articol pe larg despre acestea pe blogul Dianei. Eu o să insist doar pe aspectele care mi se par relevante. Menționez că n-am citit încă niciuna dintre cărțile autorului, dar în urma discuției cu el, am de gând să-i citesc trilogia Pe tărâmul haosului, o distopie faină despre o lume unde nu mai există intimitate.

În primul rând, încă de la început, Ness a părut în elementul lui, nu mi s-a părut nicio clipă încordat sau îngrijorat, ci un showman desăvârșit. A glumit cu noi (inclusiv despre cum transmisiunea făcea mâinile lui să pară foarte mari), a fost foarte prietenos cu publicul, indiferent de cât de clișeice sau interesante au fost întrebările primite, a tratat fiecare întrebare la fel de bine. De asemenea, mi-a plăcut cum deseori, prima reacție atunci când primea o întrebare era să întrebe persoana respectivă același lucru, câștigând astfel timp de gândire (spre exemplu, a fost întrebat ce zodie crede el că ar fi Todd, un personaj din cărțile sale, moment în care a răspuns promt: „Ce zodie crezi tu că ar fi?”).

Mi-a plăcut și modul în care a vorbit despre meseria lui, cum a menționat nu o dată cât de norocos e pentru că jobul lui este să fie scriitor și atât. În primul rând, sentimentul acesta de recunoștință a venit din faptul că a crescut într-un oraș mic în care nu existau scriitori, prin urmare, multă vreme nu a crezut că scrisul poate fi o meserie. Pe de altă parte, și asta mi s-a părut suprinzător, când a fost întrebat dacă se poate trăi doar din scris, a răspuns că da, dar că el scrie de toate, nu doar cărți, ci și scenarii de film (chiar atunci era pe platourile de filmare de la un spinoff Doctor Who pentru care scrie episoade). De obicei, foarte puțini oameni dintre cei prezenți la eveniment înțeleg diferența enormă între a fi scriitor în România și a face același lucru în Anglia sau SUA, așa că răspunsul lui mi s-a părut deosebit de potrivit și la noi.

Că veni vorba de public... oau! A trecut mult timp de când am ajuns să mă simt bătrână prin comparație cu ceilalți participanți la un eveniment... N-am mai văzut atâția liceeni la un loc de pe vremea când eram eu la liceu :)) Pe de-o parte, mi-a plăcut să văd atât de mulți liceeni la un eveniment despre cărți, pe de altă parte, sper doar să fi ajuns acolo pentru eveniment în sine (îmi aduc aminte de momentele nu-prea-fericite din liceu când făceam chestii ori pentru notă, ori ca să nu supărăm pe cine nu trebuia...). Dar pentru că după timiditatea inițială (eu am pus prima întrebare din public, ha! Și pentru că nu mai era nimeni super-doritor, am putut să țin microfonul câteva minute și să vorbesc cu Patrick Ness despre seria A song of Ice and Fire) a curs cu întrebări, o să cred că erau cu toții acolo de plăcere, nu din obligație.

De asemenea, m-am bucurat că foarte multe dintre întrebările din public au fost legate de scris în sine, dar și de faptul că autorul ne-a încurajat nu o dată să scriem cu toții. Nu cred că suntem toți destinați să devenim scriitori, nici măcar part time, dar pentru a putea scrie bine, e importan să citești mult, așa că într-un fel sau altul, dorința de a scrie te va face un cititor avid.

Oricum, după 2 întâlniri, pot spune că abia o aștept pe următoarea, când vom sta de vorbă cu Stephen Chbosky, un autor pe care l-am citit și eu (finally!) și a cărui carte chiar cred că a avut un impact semnificativ asupra vieților unor tineri, pentru că Jurnalul unui adolescent timid vorbește deschis despre partea neplăcută a caruselului de sentimente prin care trecem toți în adolescență. Damn, mi s-a făcut poftă s-o recitesc, sper să apuc să fac asta până la întâlnirea de luna viitoare :)

miercuri, 20 aprilie 2016

Zmeucica + Făt-Frumos de la ANAF = Atelier Crux #8

Duminica trecută am ieșit cu Atelierul la soare, pentru că ediția aceasta s-a desfășurat pe terasa La un ceai. De data asta, am încercat să scriem un basm, dar nu unul oarecare, ci unul trăznit, cum ies toate poveștile pe care le scriem împreună.


© Alexandru Max Orbescu

Am început cu partea teoretică, în care Dan Rădoiu ne-a vorbit despre Vladimir Propp și despre etapele pe care le-a identificat acesta într-un basm. Deși, conform Wikipedia, sunt 31 de etape structurale, noi am discutat doar despre 5, Dan sfătuindu-ne să nu încercăm să trecem prin toate etapele într-o poveste, dându-ne exemplul personal: atunci când a încercat, rezultatul a fost cel mai slab text pe care l-a scris vreodată.

Revenind la etapele discutate, ele au fost: absența (cineva sau ceva lipsește, echilibrul fiind astfel rupt), interdicția (eroul nu are voie/este sfătuit ferm să nu întreprindă o anumită acțiune), încălcarea interdicției (desigur, eroul face exact acel lucru interzis), iscodirea (răufăcătorul încearcă să obțină o informație de la erou), divulgarea (eroul, deseori naiv sau prea bine intenționat divulgă acea informație, fără să realizeze neapărat gravitatea faptei). După aceste explicații, am decis că dacă reușim să încorporăm aceste 5 părți în poveștile noastre, ne declarăm mulțumiți.

Și am trecut la partea noastră preferată: creionatul personajelor. Am decis că protagonista noastră va fi o femeie, Mirabela Dafin, prințesa zmeilor (pe care am poreclit-o repede Zmeucica). Având trei frați mai mari, a fost mereu răsfățata familiei Dafin, paznicii muntelui unde creștea dafinul, un puternic halucinogen pentru pământeni.

În urma discuției punctată cu comentarii despre cum sunt basmele cu adevărat, câteva dintre revelații distrugând niște copilării, am decis ca aproape-antagonistul să fie Făt-Frumos de la ANAF, un băiat de bani-gata care vrea să se căpătuiască. Prin urmare, atunci când l-a întâlnit pe Fane, calul năzdrăvan evadat din tărâmul zmeilor, Făt-Frumos l-a pus repede la muncă la grătar, profitând de răceala/alergia calului, care strănută flăcări pe nări. Singurul lucru care îl ajută pe Fane să-și țină boala sub control este Bixtonimul, de care a devenit dependent (și cu care îl mituiește FF).

Având în minte personajele, am început să spunem pe rând câte o parte a poveștii, fiecare încercând să creeze o scenă corespunzătoare unei etape dintre cele 5 discutate. Am vrut să notez rezultatul, dar nu pot să scriu atât de repede și am renuțat de tot la notițe când am luat cuvântul. Totuși, în linii mari, ideea era că Zmeucica se trezește într-un castel pustiu, singurul „indiciu” fiind penele albe de pe podele, care duc spre subsolul unei îi era interzis să intre. Știind unde ascundeau frații ei cheia, Mirabela încalcă interdicția și intră în camera unde se afla portalul interdimensional, prin care trece... și ajunge în curtea lui Făt-Frumos, unde acesta făcea un grătar cu ajutorul lui Fane.


© Alexandru Max Orbescu

A urmat un moment de teatru de improvizație, cu prietenul meu întruchipându-l pe Făt-Frumos, o tânără din grup devenind Zmeucica, iar Șerban Andrei Mazilu jucând rolul calului. După, am mai lucrat în grup la idee, luând decizia să transformăm cheia în talismanul cu care se putea călători între lumi, talisman pe care FF i-l subtilizează Zmeucicăi. De asemenea, Fane a căpătat și el ceva backstory, devenind un tânăr rătăcit pe care fratele său, Pegasul (responsabilul pentru palatul plin de pene) îl caută. Apoi, unii dintre noi au încercat să scrie aventurile fetei-de-zmeu în lumea noastră, iar ceilalți au scris despre Făt-Frumos și întâmplările prin care trece el pe lumea celalaltă.

Rezultatele au fost care mai de care mai diferite, provocarea cea mai mare fiind ca, de data asta, să aibă și final. Dacă nu mă înșel, am fost singura care n-a reușit să și încheie, daaar nu e timpul pierdut, o să încerc să mai lucrez puțin la text săptămâna asta, să vedem dacă reușesc s-o aduc pe Zmeucica înapoi acasă. Și să mai tai din cuvinte, nu mi-am dat seama cât de mult am supra-abuzat de cuvântul „tânara” până n-am citit textul cu voce tare (exercițiu foarte util, pe care îl recomand oricui scrie).

Între timp, însă, vă propun să ne vedem în număr cât mai mare la Atelierul din mai, pentru că atunci când mulți oameni creativi se strâng la un loc, rezultatul e o după-amiază plină de râsete. În plus, atelierele acestea fac bine și la îmbunătățirea imaginii despre propria persoană: eu nu mi-aș fi imaginat despre mine nici că sunt creativă, nici că pot scrie ceva coerent în mai puțin de jumătate de oră, nici că voi citi vreodată în public ceva scris de mine, cu atât mai puțin să încerc să spun un fragment de poveste pe loc... pe scurt, acest Atelier e locul ideal unde să vă dezvoltați aptidunile legate de scris, dar și de vorbit în public, pentru că veți fi înconjurați de cruxieni, care sunt nu numai foarte prietenoși, dar și de mare ajutor. Ne vedem în mai!

duminică, 17 aprilie 2016

Concurs: Poveștile lui Bartholomeus

Luna viitoare, la editura Herg Benet va fi publicat volumul Miasma. Tratat de rezistența materialelor de Flavius Ardelean. Deși romanul va putea fi citit independent de celelalte cărți din ciclul Miasma, parcă e păcat să nu citiți și Scârba sfântului cu sfoară roșie înainte, ca să vă familiarizați puțin cu universul cetății Mandragora. Tocmai de aceea, cu sprijinul autorului, am să ofer un exemplar din Scârba... unui cititor norocos.

Câteva detalii despre roman se găsesc în recenzia lui, însă aș vrea să adaug și o scurtă descriere a lui Bartholomeus Pumn-de-Oase: un schelet care spune povești drumeților care îl însoțesc în preumblările sale. De asemenea, aș mai vrea și să vă provoc imaginația cu întrebarea: Dacă ai călători câteva zile alături de Bartholomeus, ce poveste crezi că ți-ar spune?

Răspunsul poate fi oricât de schițat sau de detaliat vreți, poate fi doar o idee sau o întreagă poveste (scurtă). Contează doar să fie însoțit de:
o adresă de e-mail valabilă (folosită pentru validarea câștigătorului),
o metodă prin care urmăriți blogul (Facebook, Twitter, Google+, Bloglovin sau e-mail subscription) și numele/adresa contului,
• opțional, puteți să dați un share concursului, ca să se răspândească vestea și puteți să-i dați un like paginii de autor a lui Flavius, pentru că postează chestii faine. Și, fiind opționale, puteți face oricare din aceste două acțiuni și fără să participați la concurs ;)

Concursul se încheie pe 26 aprilie 2016, ora 23:59, iar câștigătorul va fi anunțat pe blog și pe Facebook. Mult succes tuturor!

vineri, 15 aprilie 2016

Recenzie: Căldura ghețarilor de Nic Dobre

Povestea:
Deși s-a născut pe Marte, John și-a dorit întotdeauna să devină pământean, să revină pe planeta strămoșilor săi și să-și construiască o căsuță acolo. Totuși, lucrurile nu sunt chiar așa ușoare: cu câteva secole înainte, pe Terra a avut loc Marea Glaciațiune, o perioadă de îngheț neașteptat de intensă și de rapidă, care a lăsat în urmă miliarde de morți. Supraviețuitorii au fost evacuați pe Marte de compania Cosmic Wave, care trimisese deja oameni de știință pe Planeta Roșie pentru a extrage minereuri.

În prezent, majoritatea omenirii a rămas pe Marte, trăind în comunități formate sub cupolele care îi protejează de frig și de radiații. Restul oamenilor se află pe Pământ, încercând să regăsească istoria, artefactele, dar și tehnologia care au fost lăsate inevitabil în urmă. Așa că John devine unul dintre ei.

Părerea mea:
Am rămas cu cititul tot în zona Brașovului, citind consecutiv încă un debut al unui brașovean care și-a lansat cartea la Final Frontier. Totuși, Nic a preferat să-și publice romanul în regim de selfpubishing, acesta fiind primul roman publicat astfel pe care îl citesc. Tocmai de aceea, mă bucur că am avut ocazia să-l ascult pe autor vorbind despre acest regim de publicare în cadrul unei dezbateri despre genurile „minore”, pentru că aflând faptul că romanul a trecut prin mâinile a mai mult de un redactor, plus un tehnoredactor, am trecut peste prejudecățile mele față de self-publishing înainte să încep să citesc cartea.

Revenind la roman, încă de la început mi-a adus în mod neașteptat aminte de cele 2 romane de tip military SF pe care le-am citit recent (e vorba despre „Războiul bătrânilor” de John Scalzi și „Războiul etern” de Joe Haldeman). Spun „neașteptat” pentru că deși regimul de viață al lui John poate aminti de cel cazon, în acest roman nu se desfășoară niciun război interplanetar, nici măcar un război împotriva naturii, ci mai mult o încercare de acceptare a acesteia. Totuși, Căldura ghețarilor m-a dus cu gândul la romanele amintite datorită stilului, care e plin de acțiune: lucrurile se desfășoară unul după altul, cu multe ruperi de rutină, iar excepțiile, momentele în care personajele ar putea avea timp să se gândească la ceea ce li se întâmplă, cuprind un ritm de lucru prea epuizant pentru a lăsa timp de introspecție.

Pe de-o parte, acest stil are avantajul că va ține cititorii cu ochii lipiți de rânduri, pentru a afla ce se întâmplă mai departe, însă din punctul meu de vedere, are dezavantajul de a reduce din complexitatea personajelor, care devin repede o schiță, lucrul acesta simțindu-se mai ales când vine vorba de personajele negative, care sunt foarte ușor de depistat. Din fericire, personajele lui Nic sunt și ușor de îndrăgit (bine, doar cele pozitive), fiind destule momente în care cititorul suferă alături de ele.

Povestea în sine mi s-a părut bine gândită, cu mențiunea că aș fi preferat un protagonist ceva mai băgăreț pentru că au apărut destul de repede lucruri care pe mine m-au pus pe gânduri, dar pe care John a ales să nu le investigheze în profunzime. Totuși, l-am și înțeles, deoarece după cum spuneam mai sus, ritmul în care trăia era foarte epuizant. Deseori m-am simțit și eu obosită alături de el, deși nu făceam nimic, doar stăteam și citeam.

A existat însă un aspect al poveștii pe care încă nu mi l-am lămurit: nu-mi dau seama ce cred despre final. Tot ce știu e că a fost incredibil de suprinzător, la un moment dat pur și simplu mă uitam spre numărul de pagini rămase și n-aveam nicio idee ce ar putea conține... și chiar dacă aș fi avut ceva teorii, ar fi fost spulberate complet, pentru că Nic a introdus niște elemente la care nu m-aș fi gândit niciodată.

Însă ceea ce încerc să înțeleg e dacă finalul a fost o supriză plăcută sau nu. Inițial, l-am respins complet, instinctiv aproape, din cauza modului cum situația respectivă e văzută în zilele noastre (știu că sunt foarte vagă, încerc să nu dau spoilere). Totuși, am avut câteva zile de gândire între momentul terminării romanului și cel în care scriu recenzia, așa că am profitat de acest interval și m-am mai gândit la final... într-un mod ciudat, stă în picioare. Adică... de ce nu? Până a urmă, teoriile prezentului pot furniza deseori material pentru autorii de ficțiune speculativă.

Oricum, indiferent de cât de ușor de înghițit e, cert e că finalul e memorabil. În plus, deși e un prim volum al unei serii, romanul e mai mult decât pregătirea terenului pentru volumele viitoare: își spune propria poveste, ridicând totuși destule mingi la fileu pentru a justifica o continuare. Așadar, dacă vă plac romanele pline de acțiune, care ascund suprize greu de prevăzut, vă recomand romanul Căldura ghețarilor.

Și, ca bonus, dacă sunteți din Brașov, mâine (sâmbătă, 16 aprilie), îl puteți întâlni pe Nic Dobre în cadrul cenaclului Antares, care are loc la ora 16 în librăria Okian:

marți, 12 aprilie 2016

Despre cărți: Autorii români

În ultimele săptămâni, am asistat la vreo 3 discuții despre piața editorială din România, două dintre ele având loc la Final Frontier (dintre care una este disponibilă audio pe golem14.com) și a treia având loc la Brașov, la librăria Libris (și pe care o găsiți pe youtube, mulțumită Bibliotecii urbane). Particip de ceva vreme la discuțiile de acest gen din fandom și cumva au început să fie repetitive.

Motivul cred că e faptul că nimic nu prea se schimbă, așa că problemele sunt mereu aceleași. Și deși scriitorii și editurile încearcă să le rezolve, soluțiile sunt greu de găsit când ai controlul asupra unei singure părți din problemă. Dar un pas important e identificarea problemei și cred că e important ca și cititorii să știe care sunt problemele cu care editurile și scriitorii de la noi se confruntă. Nu cred că o să schimbăm noi lumea, nici că o să găsim soluțiile magice, dar un dialog între noi și ei e un prim pas. Prin urmare, o să încerc să postez mai des articole din rubrica „Despre cărți” în care să discutăm împreună aceste probleme.

Ca să fie clar de la început, o să mă refer by default la sfera SF&F a literaturii, pentru că asta citesc și asta cunosc. Dacă va fi vorba (și) despre alt gen, o să menționez asta atunci când e cazul. De asemenea, am ales ca primă temă autorii români, deoarece atunci când vine vorba de SF&F, pe mulți dintre ei îi cunosc personal, le știu problemele principale, așa că e un subiect pe care îl pot aborda cu ușurință.

Și cea mai mare problemă a autorilor români e constituită de prejudecățile noastre. Și așa suntem puțini cititori în România. Din ei, o nișă o constituie cititorii care cumpără constant SF&F. Deja vorbim despre o bucățică din ceva ce nu e prea mare din start. Ei bine, chiar și între cititorii nișați, sunt oameni care declară că nu citesc autori români. Îmi place să cred că nu e cazul și printre cei care citesc acest blog, pentru că eu încerc cât de mult pot să promovez autorii noștri, și pentru că sistemul cererii și al ofertei funcționează și online, presupun că publicul meu țintă nu e din start împotriva lor.

Dacă totuși tu, cel care citești aceste rânduri, refuzi să citești scriitori români din principiu, te provoc să termini de citit acest articol și să-mi spui părerea ta într-un comentariu, ca să încercăm împreună să ne dăm seama de unde pornește problema.

Pentru că da, cred că refuzul de a citi autori români e o problemă. Nu spun nici să citim numai români. Spun că extremele nu sunt bune. Însă cum alegem pe cine citim, de unde știm că între coperți vom întâlni un roman care să ne ajungă la suflet, cum ne dăm seama dacă printre rânduri se ascunde o dezamăgire? Păi, nu știm. La fel cum nu știm nici când e vorba de un străin.

Unul din argumentele principale aduse de cei care nu citesc români e chiar acesta: faptul că nu au cum să știe la ce să se aștepte. Însă la străini, zic ei, faptul că s-a făcut efortul de a fi traduși înseamnă că e o carte bună. De asemenea, mai sunt recenziile din străinătate după care se pot ghida.

Ceea ce omit ei este modul cum sunt selectate cărțile care urmează să fie traduse: o persoană (sau mai multe, în funcție de editură) citește aparițiile străine și recomandă sau chiar decide în ce titluri va investi editura. La români, unul sau mai mulți editori sau coordonatori de colecții citesc manuscrisele primite și recomandă sau decid ce cărți urmează să fie publicate. Vedeți diferența? Nici eu. Fie că e vorba de străini sau de români, titlurile publicate reflectă gusturile editorului. Bine, zic unii, dar la titlurile străine au deja un indicator, se pot uita cât de bine s-au vândut în afară. La români e un risc, n-au de unde să știe dacă ce le place lor e pe gustul cititorilor.

Da... și nu. Faptul că o carte s-a vândut excepțional în afară nu e un indicator că va merge la fel de bine și în România. Uitați-vă numai la câte serii de succes au fost achiziționate și chiar începute la noi, pentru a fi abandonate pentru că nu s-au vândut. Așa că indiferent ce publică, editorul trebuie să cunoască piața și să aibă un fler pentru a încerca să intuiască dacă titlul respectiv va fi sau nu un succes. Prin urmare, orice carte tipărită are un garant al calității: faptul că există. Nu contează unde trăiește cel care a scris-o.

Însă a rămas un lucru: recenziile. Acolo, străinii stau bine, cartea apare cu luni sau chiar ani înainte să fie tradusă și publicată la noi, prin urmare oamenii de acolo au timp suficient să scrie despre ea, astfel încât un cititor român să-și poată da seama dacă titlul merită sau nu. Și cu toții ne luăm țepe chiar și așa, așa că știm deja în ce recenzii să credem și care sunt prea bune ca să fie adevărate, sau avem o serie de oameni în ale căror recenzii ne încredem pentru că ne-am dat deja seama că avem gusturi comune.

La români lucrurile nu stau chiar așa... încă. Deja în jurul unor scriitori se formează nuclee de bloggeri care le recenzează cărțile de cum apar, astfel încât cei interesați să poată avea păreri preliminare. Diferența e că suntem puțini și cărțile sunt multe și nu avem mereu timp să le citim și recenzăm aproape de data apariției. Iau exemplul meu personal, încă am numeroase cărți ale unor autori români pe care îi citesc mereu cu drag, dar la care n-am apucat să ajung. Și au trecut deja luni întregi de la lansare...

Așa că vă lansez o provocare: dacă citiți autori români, scrieți despre asta. Pe goodreads, pe blog, pe facebook, sau pur și simplu recomandând cartea grupului de prieteni, profesorului pe care îl îndrăgiți sau unei rude, nu contează. Vorbiți despre asta. Mult. Sincer. Cu pasiune. Și dacă nu citiți români, acum că am ajuns la finalul articolului, spuneți-mi dacă v-am convins să încercați sau, dacă nu, ce a fost greșit sau ce a lipsit mai sus?

vineri, 8 aprilie 2016

Recenzie: Sub steaua infraroșie de Alexandru Lamba

Povestea:
Erig și Emily au o legătură unică: indiferent unde s-ar afla, cei doi pot comunica mental instantaneu. Prin urmare, atunci când omenirea descoperă o stea care emite căldură, dar nu și lumină, Emily face cunoscută abilitatea lor, astfel încât cei doi să poată micșora timpul de comunicare între Pământ și echipajul trimit să cerceteze steaua infraroșie.

Așa ajunge Erig pe nava care va descoperi existența unei sfere Dyson. Însă tânărul n-a reușit niciodată să se împace cu modul în care relația lor a devenit o unealtă în mâna oamenilor, lucru pe care îl mărturisește într-o lungă scrisoare către Emily, scrisoare care a devenit acest roman.

Părerea mea:
Am terminat cartea ieri și de atunci nu reușesc să mă gândesc la altceva, așa că recenzia mea e un fel de încercare de exorcizare. Romanul de debut al lui Alexandru Lamba e o poveste de dragoste într-un cadru hard SF, e un roman despre sacrificiu și despre resemnare, despre frig și despre spațiu. Și despre iubire, mai ales despre asta.

Cel mai acut resimt acum partea despre resemnare, care e din ce în ce mai evidentă cu cât te apropii de finalul romanului, final inevitabil, dar dureros oricum, final care te lasă cu un sentiment de goliciune interioară, de pustiire. Ce rămâne atunci când nu mai ai nimic? Răspunsul se găsește tot la final: nebunia. Ultima pagină cred că a fost cea mai intensă din tot romanul și una dintre cele mai marcante...

Însă romanul nu e bun doar la final: încă de la început, știi că lucrurile nu vor merge așa cum trebuie, sămânța dezastrului a fost plantată încă de pe Pământ. Dar e uitată repede în favoarea fascinației expediției: primii oameni care vor avea contact cu o tehnologie incredibil de avansată, fiorii dați de faptul că nimeni n-a mai ajuns așa departe, viața pe o navă care permite schimbări instantanee de decor... totul a fost incredibil pentru mine, destul de incredibil cât să ignor norul durerii lui Erig. Cel puțin la început...

El era un om fericit. Cred că asta e cel mai dureros, faptul că era mulțumit cu viața lui și că nu și-a dorit niciodată să facă parte din acea expediție. Pentru mine, a fost greu de înțeles la început, când m-am regăsit ușor în mentalitatea lui Emily, în dorința ei de a avea parte de un strop de magie în viața ei și, ulterior, de a călători mai departe ca oricine. Însă, încet-încet, durerea lui Erig acaparează totul și e atât de multă și atât de bine explicată încât nu ai cum să nu fii de acord cu el. Și asta doare în sine, pentru că dorințele lui sunt egoiste și totuși atât de logice. De ce să vrei „mai binele” când ai deja tot ce ți-ai dorit?

Cred că n-am să uit niciodată pasajul despre prima întâlnire dintre Erig și Emily, momentul în care ea îl salvează... A fost, cred, momentul în care i-am înțeles pe amândoi simultan. Sunt atât de multe sentimente acolo, e un moment atât de profund și de intim, atât de puternic... E ceva ce rămâne cu tine.

Dar romanul e în același timp mai mult decât o poveste de dragoste, e un roman hard SF în care acest cadru e esențial pentru ca povestea dintre protagoniști să se desfășoare așa cum o face. De la corpuri Dyson la viteze relativiste, de la memorii de calculator la convertoare energie-masă, lucrurile sunt foarte atent studiate și foarte bine inserate în poveste astfel încât să nu pară nici didactice, nici plictisitoare, ci necesare. Pentru mine, explicațiile au fost suficiente cât să înțeleg ce nu știam și să-mi amintesc ce uitasem, dar și suficient de puține încâ să nu devină punctul central al cărții. Practic, au fost exact cât trebuie ca să fiu convinsă că partea științifică nu scârțâie. Ceea ce e suficient pentru un roman SF care nu se vrea un tratat despre viteze relative.

De asemenea, deși am spus de la început că finalul mi s-a părut inevitabil, nu înseamnă că romanul a fost previzibil. Există cel puțin un detaliu legat de realitatea virtuală care mi-a scăpat complet și care a devenit repede o mare răsturnare de situație pentru mine. Plus alte lucruri neașteptate, cum ar fi spinii pe pe elipsoid și ceea ce conțin ei (nu, n-am să dau spoilere. Read the book!).

Trăgând linie, a fost un roman extraordinar și deși nu e primul text al lui Alex pe care îl citesc, tot am fost suprinsă de cât de bun e. Nu ca și cum nu m-aș fi așteptat la asta din partea lui, ci pur și simplu nu m-am așteptat vreodată la o poveste de dragoste SF atât de bună. Și e și povestită foarte bine, în special prin modul în care prezentul e alternat cu amintirile trecutului, astfel încât lucrurile se degradează încet-încet pe două planuri...

În mod evident, vă recomand tuturor Sub steaua infraroșie, e genul de roman care își lasă amprenta asupra ta indiferent ce gen de cititor ești sau ce gen de cărți citești de obicei. E un roman despre sentimente profund umane, despre o relație între două persoane și asta e ceva cu care putem rezona cu toții.

În plus, dacă sunteți în Brașov mâine, îl găsiți (cu Alex cu tot) la cele 3 evenimente la care va participa autorul. Eu zic să profitați și să-i luați un autograf. Și să-i spuneți că nu-i frumos să se joace așa cu sentimentele cititorilor lui (ba da, ba da, e minunat, abia aștept s-o faci din nou!)


(Click pe imagini pentru a le mări)

marți, 5 aprilie 2016

Voluntar la frontieră: Final Frontier #5

Anul trecut, începeam articolul cu impresii de la FF4 cu o nu foarte subtilă (și nici prea reușită) paralelă între scriitori și magicieni, spunând că a sta de vorbă cu autorul unei cărți care ți-a plăcut e ca și cum ai arunca o privire în spatele cortinei. Anul acesta, în schimb, am fost cu adevărat în spatele cortinei, deoarece am fost unul dintre voluntarii care au dat două mâini și două picioare de ajutor la organizarea târgului.

Prima și cea mai puternică imagine cu care am rămas e legată de spațiul efectiv în care s-a desfășurat Final Frontier: la început, după ce am golit sala de tot ce era în plus, înainte să așezăm mesele și să delimităm spațiile expozanților, locul părea extrem de mare (mai ales în comparație cu cel de anul trecut). Apoi, a doua zi, au venit oamenii de la edituri & co și au umplut locul cu cărți, reviste, figurine și alte chestii geeky. Și apoi s-a umplut de oameni, fani, cumpărători, privitori, cosplay-eri... lume faină și plină de culoare. Și deși știu că trebuia să mi se pară mai mic atunci când s-a umplut, mi s-a părut doar foarte, foarte frumos. Duminică seară, însă, oamenii, cărțile, standurile, toate au început să dispară, lăsând locul la fel cum fusese înainte. Și brusc, mi s-a părut al naibii de mic și de gol fără toată acea viață care îl umpluse.


Oricum, dincolo de nostalgia faptului că s-a terminat, nu-mi vin în minte decât superlative. În primul rând, mi-a plăcut că am reușit să îmbin utilul cu plăcutul și să ajung la mai toate evenimentele la care voiam să fiu în public (cu scuzele de rigoare pentru oamenii la ale căror lansări/discuții nu am reușit să fiu prezentă, deși îmi dorisem). Apoi, jos pălăria pentru majoritatea scriitorilor, editorilor și moderatorilor. Sâmbătă mai puțin, dar duminică, în ziua când am fost eu responsabilă cu programul sălii de evenimente, aproape că nu a trebuit să fac niciun semn nimănui, pentru că toată lumea a încheiat chiar cu câteva minute mai devreme, oferind ad-hoc pauze în program. Cred că e prima oară de când particip la discuțiile fandomului când programul e respectat. Mersi, guys, mi-ați făcut viața ușoară!

Și dacă tot am ajuns la mulțumiri, mulțumesc mult tuturor celor care mi-au dăruit cărțile lor, vă promit că n-o să regretați și că, în funcție de timp și de promisiunile făcute, o să aveți cât de curând un feedback sincer din partea mea. Mulțumiri și celor care mi-au golit portofelul, oferindu-mi în schimb cărți (nu sunt ironică, chiar îmi place să-mi cumpăr cărți, vă explic de ce într-un articol separat). Și mulțumiri tuturor celor care mi-au oferit autografe, mulțumesc pentru cuvintele frumoase pe care mi le-ați scris pe cărțile voastre sau pe care mi le-ați spus atunci când le-ați semnat. În felul meu egoist, vă urez spor la scris: vă urez multe alte ocazii în care să-mi scrieți numele deasupra unei dedicații :))

Bun, să trecem la chestii mai concrete: o să iau la rând evenimentele la care am reușit să particip și o să le povestesc în câteva cuvinte. Apoi tragem cu toții niște concluzii și trecem la somn, pentru că fac pariu că iar o să-mi iasă un articol lung. Sper să fie și destul de interesant cât să-mi citiți și încheierea :P

• Prezentarea Secției 14: primul și de departe cel mai mediatizat eveniment la care am ajuns a fost cel organizat de Secția 14, grupul literar înființat din membrii edițiilor mai vechi sau mai noi ale Atelierului de SF&F organizat de rev de pov și bookblog. Mi-am petrecut ultimele 2 săptămâni citind despre repetițiile lor, despre suprizele pe care abia așteaptă să ni le dezvăluie, despre emoțiile lor. Aveam ceva așteptări și nu cred că am fost singura, pentru că sala a fost arhi-plină, deși am suplimentat numărul de scaune atât cât ne-a permis locul.

Prima parte a orei pe care au avut-o la dispoziție a fost o prezentare generală a membrilor, dar și a planurilor lor de viitor ca grup. Cu tot cu deranjul provocat de partea tehnică (pentru care îmi cer scuze), a fost un început destul de ok. Emoțiile au fost mascate cu glume și multe hohote de râs (poate puțin prea multe, dar Iulia a avut deja parte de această observație de la colegii ei de secție și oricum n-a fost deranjant).


A urmat interpretarea pe roluri a textului Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan, scris de Alexandra Medaru care va apărea în curând în Revista de Suspans nr. 25. Acolo așteptările mele s-au dus pe apa sâmbetei și nu s-au mai întors. Nu comentez textul ales, pentru că nu despre asta e vorba, ci execuția momentului. Care a lăsat destul de mult de dorit. Toată lumea a citit plat niște replici ale unei povești presupus intense, iar accesele de râs (care nu erau parte din poveste) au devenit repede extrem de enervante... Singurul ok a fost naratorul (MAD), care trebuia să fie plat. Și pisoiul, care mieuna ok, dar al cărui rol în toată povestea nu l-am înțeles (comic relief, poate? Ca să pară râsul excesiv mai natural?). Apreciez ce au încercat să facă, dar ar fi fost mult mai bine ca autoarea să-și citească textul singură, ca la cenaclu, că doar asta au mai făcut cu toții. Așa nu ne-am fi așteptat la mai mult și n-am fi fost dezamăgiți. Sau na, să nu vorbesc și de alții, că poate lor le-a plăcut: eu n-aș fi fost dezamăgită. Nu-mi dau seama dacă au fost de vină emoțiile, râsetele sau lipsa de antrenament la capitolul actorie, dar rezultatul final a fost complet pe lângă țintă. Și pe lângă poligonul de tir. Sfatul meu (pe care îl dau în calitate de spectator, nu de mare maestră a nu-știu-ce, că nu sunt decât un banal spectator) ar fi să se limiteze la ceea ce știu... sau să exerseze până când le iese impecabil, indiferent de emoții și de distrageri.

• Lansările noilor apariții de la Crux Publishing: concluzia rapidă: Conan e mama și tata lor și trebuie citit și răs-citit. Mai bine de jumătate din prezentare a fost dedicată eroului lui Robert E. Howard (am observat asta numai pentru că stăteam cu un ochi de voluntar la ceas, altfel nici nu cred că mi-aș fi dat seama cum trece timpul), așa că trebuie să fie ceva mai mult decât interesant acolo (și uite așa volumul a urcat multe poziții în lista de „To read” a subsemnatei). De asemenea, și celelalte două cărți au avut partea lor de cuvinte de laudă, prin urmare, la un an de la primele lansări, editura încă știe să ne convingă să le citim cărțile. Bonus: jos pălăria pentru filmulețul de prezentare al cărții Anei Maria Negrilă. Dacă vreți să (re)vedeți evenimentul, a fost filmat foarte profi:


(Jumătate din) discuția despre colecția Nautilus de la Nemira: îmi pare rău că nu aveam agenda cu mine ca să le notez, pentru că se anunță multe titluri faine. Momentan, pe lângă titluri noi, politica editurii este să continue seriile începute (bine, depinde și de reacția cititorilor, dar despre asta o discut pe larg într-un articol separat), ceea ce s-a văzut destul de bine în ultimul an, când am avut parte de continuări extrem de repede, dar și de serii publicate aproape una după alta (trilogia „Furnicile”, spre exemplu, a apărut integral în câteva luni). De asemenea, deși nu au prins prea tare când au fost publicate inițial, s-au reeditat primele volume ale seriilor Cultura și Agentul Cormac (care sunt geniale, guys, cumpărați-le și citiți-le ca să-mi primesc și eu continuările, vă rog frumooooos de tot!!!)

• Discuția „Edituri, colecții”, moderată de Liviu Szoke și avându-i ca invitați pe Ana Nicolau (Nemira), Bogdan Hrib (Tritonic), Horia Nicola Ursu (Millennium Books) și Șerban Andrei Mazilu (Crux Publishing): am încercat să fac un rezumat, nu-mi iese mai mic decât un articol serios, deci o să-i dedic un articol separat. Pe scurt, au fost aceleași discuții pe care fandomul le cunoaște. Pe lung, am senzația că majoritatea cititorilor nu le cunosc și eu scriu (sper eu) pentru ei, așa că vreau să le fac mai cunoscute.

Șiii asta a fost... ziua de sâmbătă! Hai că mai e puțin. Primești o îmbățișare virtuală pentru că ești simpatic(ă) și ai citit până aici.

• Lansarea volumului colectiv Exit, povestiri de dincolo: lansarea a devenit repede un prilej bun să aflăm mai multe despre ce înseamnă un proiect comun, dar și despre bucătăria internă a unei antologii (chiar dacă volumul nu e așa ceva), despre cum e nevoie de un pilon central cu experiență care, indiferent dacă își asumă sau nu meritul de „șef de șantier”, e necesar pentru a garanta faptul că rezultatul final e un volun unitar, nu o înșiruire de texte. Și a fost o mențiune interesantă: Creativ Husky, un grup de inițiativă care are ca scop oferirea sprijinului necesar celor care vor să definitiveze un proiect literar. N-am înțeles exact cum se manifestă acest sprijin, pagina de facebook a grupului nu oferă nici ea prea multe informații, dar e ceva de ținut minte pentru cei interesați.


• Lansarea noutăților editurii Millennium: cel mai interesant din întregul moment mi s-a părut faptul că editura plănuiește crearea colecției Povestiri fantastice, unde fiecare volum cuprinde cele mai bune povestiri ale unui autor. Tocmai această idee m-a determinat să cumpăr volumul cu același nume al lui Lucian Dragoș Bogdan, deși aveam acasă volumele sale de povestiri (necitite încă) din care au fost selectate majoritatea textelor. Îmi place ideea de colecție, în special dacă va cuprinde autori români, așa că a fost imboldul de care am avut nevoie ca să mă pot bucura și de textul inedit pe care l-a menționat autorul.

• Lansarea noutăților editurii Tritonic: n-am făsut un secret din faptul că abia așteptam debutul lui Alexandru Lamba, de care deja m-am apucat în dimineața asta și care îmi place până acum. Tocmai de aceea, mi-a făcut plăcere să-l ascult pe autor citind prologul și parte din primul capitol. Pentru brașoveni (norocoșilor!), aveți ocazia să-l ascultați și voi sâmbătă, 9 aprilie de la 12:12 la Bistro de l'Arte, unde are loc lansarea aceluiași volum, sau în aceeași zi, de la 14:00 la editura St. O. Iosif, discutând alături de alți invitați despre genurile minore (SF&F, Mistery & Thriller și Romance).

• Atelierul de confecționat (sau tricotat) povești fantastice: de data asta, până când a trebuit eu să plec, am creat o parte destul de mare din poveste împreună. Ne-a ieșit mai coerentă decât primele încercări, care se încheiau în hohote de râs (ceea ce nu înseamnă că nu ne-am distrat la fel de bine ca de obicei), și cu potențial destul de mare: Mircea I. Popescu, un funcționar banal care are ca hobby tricotatul de șosete este invitat să participe la Survivor dintr-o greșeală, fiind confundat cu Mircea J. Popescu. Sub un impuls de moment, bărbatul acceptă și pleacă în Retezat, unde e prins într-o peșteră alături de echipa lui. În adâncul peșterii, un retrovirus urmează să-i schimbe pe concurenți... și cam aici ne-am oprit. Însă ceea ce ne-a ieșit superb și sper să se mai întâmple a fost faptul că am început să povestim împreună, fiecare improvizând căte un paragraf. Bine, majoritatea am fost împinși de la spate de către organizatori, inclusiv eu, dar în final ne-am depășit inhibițiile și i-am făcut cunoștință lui Mircea cu ceilalți coechipieri. Și ne-am distrat pe cinste, ca niște Cruxieni adevărați.


Cam acesta a fost târgul prin prisma evenimentelor. Bineînțeles, au fost și multe cărți, din care am făcut și eu un mic turnuleț pentru care am mulțumit deja. Și au mai urmat și câteva ore de strâns. Și multe ore de somn adânc, obosit, dar cu un zâmbet larg pe față.

E interesant să fii voluntar, e plăcut să poți discuta cu oamenii dintr-o altă perspectivă care schimbă cumva lucrurile. Deja pare că discuțiile se poartă de la egal la egal, crește cantitatea de informație confidențială care ajunge la tine. Dar cresc și așteptările, pentru că ești acolo să ajuți, să stai la dispoziția oamenilor și să le oferi ce au nevoie, de la un pahar cu apă la indicații. Și observi mult mai bine lucrurile care lipsesc, în special dacă stai de vorbă cu fiecare în parte și le asculți plângerile.

Totuși, nu vreau să închei într-o notă negativă. Lucrurile rele n-au fost multe, spațiul a fost mult mai fain decât cel de anul trecut, am avut mult mai multe lucruri de oferit ca anul trecut (o sală de boardgames și o sală de ateliere, o scenă pentru ca oamenii creativi de la Club Star Wars România și de la Societatea Tolkien din România să se desfășoare), trăgând linie, eu zic că a fost pe plus și abia îl aștept pe următorul!!

PS: Am avut parte și de un moment de fangirl neașteptat (am avut eu multe momente de fangirl, am fost la târg în primul rând ca fan, dar acest moment m-a surprins cu adevărat): l-am întâlnit la FF pe Ken Huegel, aka Darth Vader, aka unul din prezentatorii de la EE Comic Con, aka un om foarte fain pe care îl urmăresc pe facebook de ceva timp și cu care am reușit să schimb câteva cuvinte și să fac o poză (mersi, Max, care e responsabil și pentru toate celelalte poze din articol).