Despre cărți: Cum m-am apucat de citit

Din 2011, la începutul fiecărui an îmi propun să citesc o carte pe săptămână, iar în anii în care nu citesc măcar 50 de volume sunt ușor dezamăgită. Dar dacă eu cea de-acum aș putea sta de vorbă cu mine din trecut, de când aveam 10 ani și i-aș propune un sfert din această provocare, probabil mi-ar răspunde cu un „nu” îmbufnat.

Nu am fost un copil care să citească mult sau cu plăcere, deși puteam citi de la cinci ani. Benzile desenate sau revistele pentru copii erau una din distracțiile mele preferate, dar lista de lecturi de la școală era un calvar. Totuși, părinții mei mă încurajau mereu să citesc. Pe lângă biblioteca plină de acasă, mama îmi cumpăra nu numai volumele din acea mult-detestată listă de lecturi, dar și tot felul de cărți noi recomandate școlarilor, cărți cu basme sau orice cărticică asupra căreia zăboveam mai mult în librărie. De Crăciun, cărțile erau mereu cadoul pe care îl uitam sub brad cât timp mă jucam cu plușurile cele noi.


Primele volume ale seriei Harry Potter n-au făcut excepție, așteptându-mă degeaba sub brad până când mama le-a mutat în bibliotecă. Deși am copilărit în perioada în care copiii din toată lumea iubeau cărțile lui J.K. Rowling, eu am refuzat să citesc vreo pagină tocmai pentru că erau cărți populare. Acum, gândindu-mă la asta, mi-e ușor să dau vina pe anturaj: la școală, colegii mei iubeau telenovelele și fotbalul, în timp ce eu detestam ambele subiecte. Prin urmare, orice lucru popular urma să-mi displacă.

Din fericire, tot mama a reușit să-mi schimbe punctul de vedere. Văzând că metodele ei de încurajare au dat greș, a luat ea primul volum și a început să-l citească, dar nu oricum, ci râzând cu poftă când se întâmpla ceva amuzant, oftând când lucrurile nu mergeau cum trebuie și scoțând exclamație după exclamație la fiecare pagină, refuzând, desigur, să-mi spună ce se întâmpla în carte. Știindu-mă curioasă, practic nu mi-a dat de ales: am început și eu să citesc primul volum. Și am fost cu adevărat vrăjită: am descoperit o lume care părea la fel de adevărată ca a mea, dar mult, mult mai interesantă, plină de mistere și de... magie! Am depășit repede locul unde se oprise mama, apoi am devorat celelalte volume apărute și m-am alăturat celor care așteptau continuările promise, dar și scrisoarea de la Hogwarts.

Din păcate, singura care a așteptat alături de mine a fost tot mama. În clasa mea, nimeni nu auzise de Harry Potter și nici după ce le-am povestit nu prea le-a păsat, iar pe-atunci Internetul nu-ți permitea să găsești instantaneu fandomul pe care îl cauți. Însă librăriile erau pline de povești „ca Harry Potter”, așa că am putut trece prin alte aventuri alături de alți copii magici. Așteptându-l pe Harry, am descoperit Narnia, misterele alchimiei și alte lumi fantastice și, o dată cu ele, am descoperit că sursa magiei nu erau baghetele fermecate, ci chiar poveștile. De-atunci, am început să gust din tot mai multe cărți de beletristică pentru că am înțeles că singurele limite ale imaginației sunt cele pe care i le impuneam eu, refuzând să citesc.

Acum, am ajuns să fiu eu cea care îi recomandă mamei cărți, dar și vouă, celor care citiți acest blog. Iar finalul anului trecut a venit cu o surpriză nesperată: mi-am primit în sfârșit scrisoarea de la Hogwarts, tocmai la timp pentru un masterat!


Notă: Articol ce răspunde provocării Libris, cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov. Mai multe detalii găsiți mai jos și, dacă nu aveți blog, vă invit să-mi povestiți în comentarii cum ați devenit voi cititorii care sunteți astăzi.

Despre cărți: 7 motive să participi la un club de lectură

Mâine are loc a 47-a întâlnire a Clubului de Lectură Nemira, care va împlini în martie patru ani. Și pentru că de-a lungul acestor aproape patru ani, am ajuns să mă oftic de fiecare dată când lipsesc, m-am gândit să vă povestesc de ce îmi plac atât de mult întâlnirile noastre:

1. Poți să vorbești despre cărți.
Da, pe bune, ăsta e primul meu argument și dacă tu ai în grupul de prieteni cel puțin o persoană care îți împărtășește pasiunea pentru citit, treci mai departe. Aceia dintre noi care am fost mai puțin norocoși știm că fiecare discuție despre câte o carte care ne-a plăcut se încheie după maximum două minute de monolog, când ne dăm seama că toți ne ascultă politicoși, dar cu privire goale. Asta în cazul fericit în care chiar ne ascultă.

La un club de lectură, însă, scopul întâlnirii e ca fiecare să-și spună părerea despre o carte, deci poți vorbi liniștit cât de mult vrei despre absolut orice detaliu care ți s-a părut fabulos și lumea chiar o să te asculte. Ba mai mult, n-o să apuci să monologhezi prea mult, pentru că imediat o să ți se răspundă. Ba chiar ai șanse ca lumea să-ți înțeleagă referințele literare ;)

2. O să cunoști oameni noi.
Nu garantez că toți oamenii pe care îi întâlnești la un club de lectură îți vor deveni cei mai buni prieteni, dar cel puțin cu o parte dintre ei o să-ți facă plăcere să stai de vorbă și la o bere, după ce întâlnirea s-a încheiat. Oricum, dacă n-ai prieteni... care să și citească, atunci o să-ți faci la un astfel de club. Și indiferent de cum arată viața ta socială, o să găsești aici oameni cu care să poți sta de vorbă și despre seriale, muzică sau orice altceva îți mai place. Inclusiv despre oamenii ăia nașpa care îndoaie colțurile paginilor cărților pe care le citesc.


3. O să afli și alte păreri.
Nu tuturor ne plac finalurile fericite. Sau poveștile de dragoste, personajele feminine sensibile, poveștile cu prea multă acțiune, introspecția sau atmosfera sumbră. Sau cărțile fără poze. Nu, scuze, la cărțile fără poze cred că suntem cu toții de acord. Oricum, ideea e că o să descoperi că nu tuturor le-a plăcut cartea despre care tu crezi că a fost o capodoperă. Sau că v-a (dis)plăcut aceeași carte din motive complet diferite. Și e sănătos să-ți dai seama că oamenii nu gândesc la fel și că asta e absolut minunat pentru că în jumătatea aia de oră în care ai luat apărarea personajului tău preferat ai avut parte de cel mai interesant dialog din ultima săptămână (sau poate doar îmi trebuie mie prieteni noi).

4. O să citești cărți pe care nu le-ai fi citit niciodată.
Indiferent de procesul prin care se alege cartea care va fi dezbătută la următoarea întâlnire a clubului tău, vei ajunge mai devreme sau mai târziu să citești fie o carte despre care n-ai auzit niciodată și care e complet diferită de ceea ce citești de obicei, fie o carte despre care ai auzit, dar crezi sincer că ai detesta-o dacă ai citi-o. Bine, există și varianta în care tu ești micul dictator care alege mereu cartea care trebuie citită, dar s-ar putea ca în acest caz, ceilalți să plănuiască o lovitură de palat și să aleagă și ei un volum. Oricum, vei ajunge să citești ceva nou. Și s-ar putea să-ți placă. Sau, dacă nu, măcar vei putea argumenta de ce cartea respectivă ar trebui arsă pe rugul rușinii.

5. O să citești mai mult.
Dacă ești genul de persoană care vrea să citească, dar nu prea are timp, o să vezi că un club de lectură o să te facă să-ți găsești timp, pentru că după două-trei întâlniri la care ai venit fără să fi citit cartea (da, se poate, nu e musai „să-ți faci tema”, că nu suntem la școală), o să începi să-ți dorești să participi mai activ la conversație și o să-ți găsești câteva ore din când în când ca să citești cartea.

Dacă ești genul de persoană care citește destul de des, o să vezi că după orice întâlnire la care sunt menționate vreo 2-3 titluri pe care nu le-ai citit, lista de cărți pe care îți dorești să le citești o să crească și o să tot crească... Din fericire, sigur nu ești singurul căruia i se întâmplă asta, ci chiar ești responsabil(ă) pentru că prin recomandările tale, ai lungit și tu lista altora, așa că vă puteți consola reciproc data viitoare când vă întâlniți.

6. O să-ți scoată din cap prostiile de la școală.
Că tot spuneam mai sus că nu suntem la școală... Ții minte comentariile alea literare din liceu pe care le toceam pentru bac? Când învățai pe de rost citate din romane pe care le detestai și trebuia să zici că Ion era un personaj complex? Ei bine, la un club de lectură poți să zici ce crezi tu cu adevărat. Și nu trebuie să-ți argumentezi părerea cu citate din doi critici morți, e de-ajuns că așa ți s-a părut ție. Și nici măcar nu trebuie să citești toată cartea, dacă după 10 pagini ai decis că e cea mai mare plictisitoare chestie din lume, vii și zici asta. E eliberator. Plus că, dacă se alege o carte a unui autor român, s-ar putea să descoperi că ăștia încă vii nu mai scriu toți despre țărani, ci unii chiar abordează subiecte mișto.

7. Poți să-i spui autorului în față ceea ce crezi despre cartea lui.
Bine, asta nu e valabil de fiecare dată, ci mai ales la autorii români, ușor de adus la o întâlnire a clubului, unde ai ocazia să-l întrebi ce naiba a vrut să spună, să-i zici în față că e un geniu literar sau că n-ar trebui să mai scrie vreodată sau pur și simplu să descoperi că și autorii sunt oameni ca toți oamenii și că dincolo de ceea ce au scris, au preferințe politice și gusturi dubioase la țigări.

În concluzie, dacă din articolul meu ai înțeles că am o viață socială egală cu zero și mă agăț de orice ocazie ca să îmi fac și eu niște prieteni, atunci ești psihologul meu și parcă te-am rugat să nu-mi mai citești blogul. Dar dacă te-am convins că un Club de Lectură e chiar o chestie faină, vino mâine în mansarda de la Cărturești Verona, unde o să discutăm despre romanul Arhanghelul Raul al lui Ovidiu Eftimie în prezența autorului, care ne va și citi câteva fragmente din ceea ce scrie acum, așa că ai ocazia să-i zici din timp că următorul lui roman o să fie nașpa/minunat.

Book Bloggers of Bucharest (B3 - Be free!)

Am făcut un grup pe facebook.


Nu prea știam cum să încep articolul și n-am vrut s-o dau pe după vișin, așa că am zis-o direct. Am făcut un grup de facebook. Îi zice Book Bloggers of Bucharest. Pe scurt BBB. Adică B3 - Be free! Da, știu, am gândit-o prea mult, la fel ca atunci când am făcut și vreo 10 versiuni din cartea care e logo-ul grupului, toate aproape identice, dar nu chiar, după care am bătut la cap o grămadă de oameni să aleagă varianta care le place.

Bun, și ce mare lucru? E doar un grup de facebook, poate oricine să facă unul. Sau zece. Și eu zic tot așa, doar că grupul ăsta e al meu și e cel mai cel. Glumesc. Ideea e că m-am apucat de scris despre cărți pentru că în jurul meu nu prea aveam cu cine vorbi despre cărțile faine pe care le-am citit. Acum aș vrea să am cu cine să vorbesc și despre blogăreala de carte, aș vrea să cunosc oameni care fac asta de plăcere, aș vrea să ne întâlnim și să ne cunoaștem și să formăm o comunitate.

De ce doar bloggeri din București? Că e primul oraș cu B la care m-am gândit. Glumesc. (Se simte că sunt mai emoționată decât ar trebui fiindcă fac glume proaste și apoi anunț că glumesc, nu?) Pentru că de acolo sunt eu și are sens să vreau să ies în oraș chiar în orașul în care sunt, nu? Bineînțeles că orice blogger de carte e binevenit în grup, dar cum ideea e să ne vedem și în viața reală, am vrut să fie clar cui îi e adresat grupul.

Așadar, dacă ești blogger, scrii despre cărți, vrei să cunoști alți bloggeri și ești în/din București (sau nu), dă un join. Și dacă mai ști și alți bloggeri faini, zi-le de grup. Hai să stăm de vorbă și hai să ne strângem într-o cafenea la începutul lui decembrie ca să vorbim despre cât de greu e să-ți faci un buget pentru un târg de carte (că tot vine Gaudeamusul), buget pe care oricum nu-l respecți și despre de ce ne place să scriem recenzii și despre cum e să organizezi un concurs și despre parteneriate cu edituri și despre cărți și blogging în general.

Am făcut un grup de facebook pentru bloggerii de carte. Și te provoc să ieși din casă și să te întâlnești cu noi. Tu accepți provocarea Be free?

Despre cărți: pentru cine? pentru ce?

Am participat sâmbăta aceasta la RomCon (convenția națională a iubitorilor de SF&F), unde am și moderat un panel cu și despre bloggeri. S-a vorbit mult la RomCon, mai ales în afara programului, dar și în cadrul lui. Numai noi, bloggerii, am reușit să vorbim o oră, pe care a filmat-o prietenul meu integral și pe care o s-o pun online zilele astea. Între timp, ne-a filmat și Daniel Timariu, rezultatul îl puteți vedea mai jos:



Pe scurt, în ora aceea am încercat să vorbim despre noi și rolul pe care ar trebui să-l aibă un blogger în general, dar și despre cum am putea face noi ceva pentru piața de carte a autorilor români. A existat și un moment tensionat (penibil, aș zice eu cu avântul tinereții care aruncă sentințe), în care am fost întrebați dacă ni se pare că avem competența necesară să scriem despre cărți, ținând cont de faptul că nu suntem critici și unii dintre noi nici măcar nu citim critică literară înainte să ne scriem părerea. Am zis că momentul a fost penibil pentru că noi tocmai terminaserăm de discutat despre rolul nostru, căzând de acord că suntem simpli cititori care își spun părerea online, încercând mereu să fim sinceri, dar fiind și extrem de subiectivi. Și suntem subiectivi tocmai pentru că nu suntem critici, ci folosim un barometru simplu atunci când judecăm o carte: mi-a plăcut sau nu și de ce. Deci, cumva, noi tocmai răspunseserăm la întrebare înainte să fie pusă.

Oricum, am depășit momentul fără victime, sper eu, și am încercat să discutăm despre autorii români și ce facem sau am putea face noi pentru ei. Discuția e amplă și poate a fost și nepotrivit cadrul, pentru că eu zic că trebuia să fie mai puțin un panel în care responsabilitatea cade pe celebrul „cineva” care „ar trebui să” și că o astfel de discuție trebuia purtată cu pixuri în mâini și hârtii pline de planuri, într-un context în care fiecare să zică „da, voi face eu asta”.

Ceea ce nu înseamnă că am vorbit degeaba, niște idei au fost sădite, niște planuri încep să se contureze, niște oameni începem să ne dorim să punem umărul la treabă, declarându-ne între noi ca fiind acei „cineva”. Rămâne de văzut ce o să iasă din asta. Nu vreau să fiu criptică, doar că nu vreau să zic hop până nu sărim gardul. Nici nu vreau să creez așteptări, e vorba doar de niște bloggeri care vrem să încercăm să facem ceea am făcut și până acum, dar într-un mod mai organizat, ca să nu părem doar părerologi, ci să devenim un grup solid și stabil de promotori. Repet, rămâne de văzut ce o să iasă.


De la stânga la dreapta, alături de mine au fost: Florin Stanciu (Golem XIV), Silvia Penciulică (Cu mintea la... SF),
Liviu Szoke (Fan SF), Siviu Mihai Gheorghe (Assassin CG), Ileana Andreea Drop (Nantan Lupan),
Lucian Dragoș Bogdan (Lucian Bogdan)
Revenind însă la întrebările din titlul articolului, pe tot parcursul zilei petrecute la RomCon, m-am întrebat ce scop are. Anul trecut a rămas un mare semn de întrebare legat de organizarea lui anul acesta, iar anul acesta posibilitatea să nu se țină a tot crescut până acum aproximativ o lună, când ni s-au infirmat temerile și ni s-a zis că da, se va ține la final de octombrie la Universitatea de Arhitectură. A urmat, firesc, etapa conceperii orarului, pentru că principalul motiv pentru care vine lumea sunt evenimentele care au loc: lansări de carte, sesiuni de autografe și discuțiile pe teme diverse.

Rezultatul? Orarul de pe site era complet diferit de cel printat (pe site era ultima versiune, printată era prima, cea care a avut rol de schiță pe baza căreia să se creeze un orar adevărat). Desigur, cel folosit în organizare a fost cel printat. De asemenea, pentru că niciun orar nu cuprindea referințe la locul unde se vor ține discuțiile, dezbaterile, etc, deși existau două săli (din câte mi s-a spus, pentru că personal, n-am descoperit sau căutat celaltă sală), a fost folosită numai una. În plus, deși existau doar două săli, erau și 4 evenimente puse în program simultan, toate trebuind în final să împartă același spațiu. Din fericire, asta a însemnat și o mai mare flexibilitate a orarului, ceea ce a permis să nu se observe faptul că anumite paneluri cuprindeau oameni care nici măcar nu știau că trebuie să fie acolo, pentru că au fost trecuți în orar cu japca. Și a însemnat și faptul că deși panelul bloggerilor trebuia inițial să dureze o oră, a fost redus la jumătate de oră, pentru ca apoi să se poată întinde nestingherit ora inițială. Deci tot răul a fost spre bine.

Alt bine pe care l-a făcut RomCon-ul a fost să aducă la un loc masa critică a fandomului de SF&F. Ceea ce nu înseamnă o mare de oameni, ci un grup bine sudat de autori de SF&F, cu mici sateliți ocazionali în jurul lor, cum sunt eu, spre exemplu. Aproape an de an, toți oamenii ăștia se strâng la un loc la RomCon. Da, mai vin și la Final Frontier și la Gaudeamus, uneori și pe la Bookfest, dar nu toți și nu așa grupat. RomCon-ul e evenimentul lor, al celor care produc SF-ul și F-ul românesc sub toate formele lui: romane, povestiri, antologii, reviste online, evenimente, premii, cenacluri, cursuri pentru (viitori) debutanți. Aproape 100% din ceea înseamnă producător este an de an la un loc.

Și cumva, senzația mea, ca participant, e că „detaliul” ăsta le/ne scapă. Cumva, deși an de an participă aproape în totalitate aceiași oameni, e parcă în continuare neclar petru cine se organizează această convenție. Tocmai de aceea, orarul mi se pare an de an mai nepotrivit, cuprinzând momente în care se citesc de pe foaie articole tematice (pe bune? Ce, noi nu știm să citim?), se organizează lansări de carte și târg cu vânzare, deși dacă nu e vorba de noutăți, cam toată lumea aer deja cărțile acasă. Și fiecare om care vine și spune că nu e ok ce se întâmplă generează un val de controverse pentru că nimeni nu ascultă ce are de spus, ci o ia personal și se supără.

Să nu se înțeleagă că arunc cu noroi sau arăt cu degetul oamenii care au organizat RomCon-ul sau pe invitați, participanți etc. Nu e vorba despre asta. Nu spun că e de vină echipa de anul acesta, că anul trecut a fost strălucit, că e vina lui X, Y sau Z. În primul rând, nu cred că are sens să căutăm vinovați, ci soluții. Și chiar dacă ne încăpățânăm să arătăm cu degetul, nu e vina organizatorilor. Ei sunt pur și simplu rotițe într-un angrenaj mai mare, rotițe care au fost obișnuite cu un mod de operare și l-au urmat cât au putut de bine. Nu e sub nicio formă vina lor, e vina unei atitudini generalizate pe care o propagăm cu toții și care nu duce nicăieri.

De fapt, senzația mea e că RomCon-ul e organizat pentru cititori. Nu pentru scriitori, editori, echipe redacționale, ci pentru omuleții pe care nu-i cunosc dinainte toți participanții și care trebuie convinși să citească autori români de SF&F. Doar că omuleții aceia nu au venit și nu vor veni niciodată la RomCon și dacă vor veni se vor plictisi îngrozitor și nu vor mai fi văzuți niciodată. Dacă aș întâlni mâine un tânăr pasionat de SF care citește doar autori străini, ca să-l conving să încerce și români i-aș recomanda titluri și l-aș invita la lansări, dar nu i-aș sugera să calce pe la RomCon pentru că părerea mea este că văzând o adunare de oameni care fie se felicită reciproc, fie se întreabă cu toții ce „ar trebui făcut” de o forță exterioară, tânărul ipotetic (sau bătrânul, nu vârsta contează) nu ar mai fi interesat de lumea asta.

Bun, și atunci eu ce naiba am căutat acolo? vă întrebați voi acum. Eu am participat și voi mai participa ca să studiez mașina din interior. Fac asta subconștient de trei ani, conștient de unul. Mă interesează 1% din ce se discută oficial, dar absolut tot ce se discută în public, în pauze, la masă, la cafea, toate criticile și problemele, dar și părțile bune. Mă interesează tot procesul, de la creația unei povești până la momentul vânzării, când ea ajunge la cititori. Studiez terenul pentru că vreau să-l înțeleg, vreau să-i văd bubele și piesele lipsă și locurile unde scârțâie. Și vreau să fac ceva. Nu vreau să salvez lumea SF-ului. Adică vreau, dar nu pot. Dar vreau să fac ceva, să îmbunătățesc un pic mecanismul ăsta bătrân. Și vreau ca la final, să nu mai aud niciun „să se facă” ci un ”facem noi!” colectiv.

În plus, nici nu vreau să arunc cu pietre, să mă bat eu în piept și să închei articolul. Vin dintr-o familie de ingineri, mai am puțin și voi devenit unul, iar primul lucru pe care l-am învățat de la tata a fost că oricine poate să critice, dar că dacă nu vii și cu o soluție, atunci vorbești degeaba și irosești timpul tuturor. Așa că, pentru a nu vă irosi timpul, vin și spun că părerea mea e că RomCon-ul e bun. E necesar. Face ceea ce niciun alt eveniment nu face: aduce producătorii de SF&F la un loc. Aduce la un loc marea majoitatea a oamenilor care ar putea face ceva.

Așa că hai să încetăm să ne mai mințim. RomCon-ul nu e pentru cititori. O fi fost în trecut, dar nu mai e. Întrebați editurile prezente câte cărți au vândut la RomCon. Rugați-i să compare asta cu Gaudeamus. Sau nu, cu Final Frontier, ca să nu ziceți că Gaudeamusul e prea mare ca să suporte comparație. Teoretic, și Final Frontier și RomCon sunt două convenții ale fanilor de SF&F. Comparați-le doar ca volum de vânzări. Vă garantez că rezultatele o să fie mai slabe la RomCon, din simplul motiv că au fost mai puțini oameni ca la FF, iar dintre cei care au venit, totuși, weekend-ul acesta, cei care chiar au cumpărat cărți au luat cel mult noutățile, pe care oricum le vor găsi peste câteva săptămâni la Gaudeamus.

Așa că hai să lăsăm cărțile acasă. Hai să lăsăm și articolele pe care le citim cu voce tare tot acasă. Și lecturile de cenaclu și momentele de „divertisment” și programele pentru copii (serios? Câți copii au fost la RomCon?). Hai să transformăm convenția iubitorilor de SF&F în convenția producătorilor de SF&F. Dați-i alt nume dacă trebuie (nu trebuie), dar încetați s-o comparați cu ComicCon-ul sau cu EuroCon-ul sau cu orice alt eveniment pentru fani. Nu e așa ceva și nici n-o să devină, nu așa cum e gândit acum.

Bun, și ce punem în loc? Mese rotunde. Multe mese rotunde la care autorii să discute cu editorii și cu redactorii de reviste și cu bloggerii și cu criticii și toată lumea să vorbească cu toată lumea. Hai să nu mai așteptăm până seara, când se iese la bere ca să vorbim înte noi despre ce nu merge și ce putem schimba. Hai să ținem RomCon-ul într-o sală mare în care să vorbim frumos, organizat, fără ceartă, ură și orgolii despre cum scoatem mașina asta a SF-ului românesc din revizie și o punem iar pe stradă. Hai să nu mai vorbim despre postumanism, ci despre prezent, despre ce se poate face aici, acum. Hai să găsim problemele. Și hai să le rezolvăm naibii, pentru că altfel, o să vedem cum an de an apar tot mai mulți autori de SF români care fie se alătură fandomului ăstuia stagnant și ajung să lanseze și ei cărți unui pubic format numai din scriitori, fie pur și simplu aleg alte căi, iar restul rămân blocați în același punct fix care ar putea răsturna Universul.

Dacă nu se poate, atunci ne vedem la anul la RomCon-ul din Brașov, unde o să citim articole de pe foi și o să avem program de joacă pentru copiii care n-au venit, pentru că RomCon-ul nu e pentru ei.

Despre cărți: cititor în viteză

Mi-am petrecut ultimele câteva zile umblând prin jurnalele mele vechi, recitind mai ales ce scriam prin liceu... Doamne, cât timp liber aveam! Dar o dată cu începerea facultății, să împart cele 24 de ore ale unei zile astfel încât să-mi ajungă pentru toate lucrurile pe care voiam să le fac a devenit o provocare aproape imposibilă, care a adus după sine câteva sacrificii (inclusiv faptul că n-am mai scris aproape deloc în jurnal...)


Totuși, la citit știam că nu pot să renunț, așa că am găsit o soluție de compromis: cititul în metrou. Înaine, nu suportam ideea ca în jurul meu să nu fie liniște atunci când mă afund într-o carte, însă am descoperit repede că o dată ce citesc câteva rânduri, nu mai contează unde sunt sau nivelul de zgomot, atâta timp cât lumea mă lasă în pace. Dar au apărut subit alte dezavantaje: o dată pusă în geantă, o carte n-o să mai arate ca înainte. Colțuri ușor îndoite de la transport, chestii din geantă care se strecoară între pagini și le îndoaie sau, coșmarul maxim, le pătează... pe scurt, cărțile se „șifonează”. Și atâta timp cât ai o geantă cu minim două compartimente e ok, rezultatul final e tolerabil, dar ați văzut interiorul unor genți obișnuite? Un super-mega-compartiment în care se amestecă portofelul, cheile, rujul, sucul și cartea cu vreo două semne de carte de rezervă, alături de agrafe, șervețele, dezinfectant, leucoplast, cercei de schimb, parfum, căști, bateria de rezervă, vreo două stick-uri, un carnețel, câteva pixuri, guma de mestecat, pastile, pisica, un portal spre o altă dimensiune, o oglindă micuță, o perie de voiaj, știți voi, chestiile fără de care o fată nu poate pleca de acasă.

Și poate că e ok pentru cărți să se șifoneze, adică sunt ale mele, nu trebuie să dau socoteală nimănui pentru ele, ce dacă par uzate, nu? Um... nu! Persoanele super-norocoase cărora am decis vreodată să le împrumut o carte pe care o lăudasem înainte m-au întrebat de cel puțin două ori dacă sunt sigură că am citit exemplarul respectiv. Nu scriu pe cărți, nici măcar cu creionul, nu îndoi colțuri, nu mănânc în timp ce citesc... pur și simplu am grijă de cărțile mele. Nu pentru că sunt o persoană ordonată (de la începutul verii și până acum, biroul meu arată ca rezultatul unei explozii în zona de papetărie a unui hypermarket și proporțiile dezastrului cresc cu fiecare zi), ci pentru că le iubesc și simt că așa e corect să mă port cu ele.

Dar nu puteam nici să nu citesc, așa că, o perioadă, am strâns din dinți și am avut cărți șifonate. Până când cerurile s-au deschis, îngerii au cântat „Aleluia!” și cineva din newsfeed-ul meu a dat like paginii Upside Down, o firmă de upcycling din România care folosește prelată de camion și afișe stradale ca să facă tot felul de gentuțe și huse cool... inclusiv huse pentru cărți! Așa a ajuns în viața mea minunăția asta de învelitoare pe care o am de peste doi ani, o folosesc aproape zilnic, arată ca nouă, e rezistentă, e cool și o iubesc mai mult decât toată colecția de semne de carte.


Cărțile mele arată ca noi din nou, deși le car după mine prin diverse ghiozdane sau genți timp de săptămâni la rând. Și, ca bonus, pot citi absolut orice mi-aș dori fără teama de a fi judecată. Chiar am problema asta, mereu despic firul în patru înainte de a face vreun gest în public pentru că mi-e teamă că lumea din jur o să gândească lucruri nasoale despre mine. Ceea ce e simultan egocentrist - serios, lumea din jur nu e atât de atentă la mine pe cât îmi imaginez - și complet aiurea - știu că șansele să reîntâlnesc persoanele respective într-un mediu în care părerea lor să-mi afecteze cumva viața este zero barat. Dar husa mea ascunde complet coperta, așa că pot citi orice îmi trece prin cap fără să mă gândesc că oamenii din jur o să mă creadă ciudată pentru că citesc romane pe care ei le consideră „nepotrivite” dintr-un motiv sau altul.

Așadar, dacă sunteți ca mine și nu vreți să plecați nicăieri fără o carte, dar nici nu vreți să le șifonați și nici nu aveți un prieten prin newsfeed care să fi dat like random unei soluții, atunci sper că articolul meu v-a fost de folos. Și nu, nu e sponsorizat de Upside Down, ci doar e modul meu de a le mulțumi pentru că sunt super și mi-au permis să am grijă de cărțile mele când le plimb după mine :)

Despre cărți: supă la plic

Când eram eu mică și mă uitam la desene animate, am urmărit la un moment dat serialul Jack, piratul cel teribil. Într-unul dintre episoade, întrebat de un pudel roz, pufos și naiv dacă e pirat, Jack răspunde prompt: „Nu, sunt supă la plic”, moment în care pudelul acceptă să-l ducă la comoară. Replica e celebră printre cei de-o vârstă cu mine și mi s-a părut că tenta ușor amuzantă a titlului o să mă ajute să mă temperez puțin. Pentru că vreau să vorbim despre piraterie. Mai precis, pirateria cărților.


© Fox Kids
Sincer, nu credeam că o să ajung vreodată să scriu despre asta. Mi s-a părut ciudat să abordez subiectul pentru că în mintea mea, cititorii acestui blog sunt persoane care iubesc lectura, că altfel la ce să-l citească. Și îmi imaginam că genul acesta de persoană, cititorul acestui blog, pricepe cum funcționează piața editorială. Dar aparent pentru unii chestia cu priceputul e rocket science, prin urmare li se pare perfect normal să ceară și să primească o carte în format electronic absolut și complet gratuit. Ba unii au și e-reader special pentru a nu mai da bani pe cărți. Sper din suflet că ei nu se numără printre cititorii acestui blog și că aici suntem numai oameni care înțeleg cum stau lucrurile. Dar dacă mă înșel și ești o supă la plic, lasă-mă să îți explic cum stă treaba. (Pentru cei care nu trimit sau primesc cărți fără să plătească, nu mă adresez vouă, dar puteți folosi cu încredere argumentele mele în discuții cu supele la plic, cărora mă adresez mai jos)

O editură publică o carte în România. Pentru asta, editura dă bani la autor, la traducător (dacă e cazul), la redactor(i), la tipografie și în alte părți, cum ar fi la nenea care le dă net, curent electric și apă la sediu. Rezultatul acestor bani pe care editura îi dă este că o carte apare pe raftul unei librării de unde tu poți s-o cumperi. Tu dai bani pe ea, banii se întorc la editură, editura are alți bani cu care să poată plăti toți acei oameni astfel încât să scoată alte cărți și tu să primești continuarea la seria începută sau cartea X a aceluiași autor sau pur și simplu altă carte faină. Bineînțeles, toate astea se întâmplă într-o lume ideală, pentru că în lumea reală tu ești o supă la plic și strici Feng Shui-ul ciclului ăstuia.

Bun, dar tu ești finuț și nu furi cartea din librărie, că înțelegi că asta nu e ok și nu ești un hoț. Să ne orientăm deci spre formatul electronic. Bun, o editură publică o carte digitală în România. Pentru asta, editura dă bani la autor, la traducător (dacă e cazul), la redactor(i), la nenea cu netul și curentul, aceeași poezie până aici, doar că în loc de tipografie, dă banii la un nenea care să transforme cartea aia într-un format acceptabil pe e-reader. Și dacă ai încercat vreodată să convertești un .pdf în format .epub sau .mobi, ai văzut că nu e treabă de un click sau două dacă vrei ca rezultatul final să fie tot o carte, nu un text în care niște maimuțe furioase au dat enter când au avut ele chef și au mai pus și titlul cărții sau numărul paginii complet aiurea prin text. Rezultatul acestor bani, care sunt ceva mai puțini ca înainte, este o carte în format digital care apare într-o librărie online de unde tu poți s-o cumperi. Tu dai banii pe ea, banii se întorc la editură etc etc. Feng Shui-ul e tăt ăla.

Doar că tu te gândești că de ce să dai banii pe ea dacă poți s-o iei gratis de pe net. Păi primul răspuns e: pentru ca editura aia să poată publica și alte cărți. Sau pentru ca autorul ăla să ia niște bani și să mai scrie și alte cărți, că nimeni nu scrie pe ochi frumoși. Sau pentru că a lua o carte dintr-o librărie fără să plătești e același lucru cu a lua o copie a unei cărți de pe net. E furt.

Bun, zici tu, dar dacă eu am o carte fizică, e ok să o împrumut cuiva, de ce nu pot să-i trimit una digitală pe mail? Pentru că pe mail nu trimiți cartea, ci o copie. E ca și cum ai face un exemplar nou la tine în curtea din spate și l-ai trimite prietenului, doar că fără să te coste nimic. Deci nu e ok. Plus că poate prietenul tău o ia și o trimite la 200 de oameni. Și asta chiar nu e ok. Dar să zicem că prietenul tău e cel mai simpatic om în viață și n-o s-o dea mai departe, decât poate unui alt prieten bun. Și el o trimite la altul. Și altul o trimite la 200 de oameni. Și dacă o carte ar costa 10 lei, editura tocmai a pierdut 2000 lei. Mai mult decât un salariu mediu pe economie. Adică felicitări, un nene de la editură nu mai primește salariu luna asta mulțumită ție. Și cum o editură are de obicei puțini angajați (eu știu vreo 2-3 edituri care au 2-3 angajați cu totul), tocmai ai omorât editura.

Bine, dar tu voiai doar să împrumuți o carte. Asta se poate și e ok. Elefant.ro, care comercializează cărți digitale, îți permite să multiplici o carte pe până la 6 device-uri. Ceea ce înseamnă că poți s-o dai la 5 prieteni definitiv. Ceea ce e chiar mai bine decât a împrumuta, pentru că o aveți cu toții simultan. Vrei s-o dai la mai mult de 5 prieteni? Perfect, când unul din cei 5 a terminat de citit, îi dezactivezi opțiunea de a citi cartea și o dai la altcineva. Exact ca atunci când împrumuți o carte, o iei de la unul și o dai la altul. Doar că aici ai 6 exemplare, nu unul. Și dacă folosești amazon, ești acoperit și acolo, ei au opțiune de lend a book în care prietenul tău va avea acces la ea timp de 14 zile. Împrumutul digital e ok. Problema apare când trimiți cartea aia la un prieten fără nicio limitare sau protecție. Atunci mor edituri.

Tu o să zici că exagerez și că nu moare nimeni. De fapt, n-a murit nicio editură pentru că există destui oameni care să acopere gaura făcută de supele la plic, dar asta înseamnă și cărți mai scumpe și că va dura mai mult până vei putea primi continuarea la seria X. Mai înseamnă și că editurile mici nu publică în format digital tocmai pentru că în cazul lor n-are cine să acopere gaura. Și asta nu e ok pentru ceilalți cititori, ăia care dau bani, care poate vor și continuarea seriei și cărți în format digital ca să nu care valiza de cărți în vacanță. Așa că da, tu afectezi pe toată lumea.

O să zici atunci că ai un motiv pentru care faci asta: ești sărac, n-ai bani de cărți. Dă-ți două palme. În primul rând, dacă nu vrei să dai bani pe cărți, du-te la bibliotecă și împrumută, nu fura de pe net. „Da, dar acolo nu au ce vreau eu.” Bine, atunci e cazul să dai bani pe cărți. Dacă tot te dai sărac, există anticariate, au cărți faine la 5 lei. Dacă nici asta nu-ți convine, atunci du-te și cumpără cartea aia în format electronic. Să zicem că te costă 20 de lei, deși se găsesc și cărți mai ieftine în format e-book. Hell, să zicem că e 30 de lei, cât una în format tipărit.

Dar tu n-ai 30 de lei. Hai, zău? Dar abonament la net ai? Smartphone ai? Laptop ai? E-reader ai? Atunci nu ești muritor de foame. Dacă mănânci în oraș de obicei, atunci în loc să-ți iei meniu la 15 lei de la Mc sau KFC, ia un sandviș la 5 lei. Fă chestia asta de 3 ori și ai făcut banii de-o carte. Sau nu ieși o dată cu prietenii la bere și dacă de obicei bei vreo 3 beri, iar ai făcut banii de o carte. Fumător? 2 pachete = o carte. Hell, dacă schimbi cola (o sticlă la 0,5 e cam 3,5 lei) cu apa (care e vreo 2 lei tot 0,5), după 20 de sticle ai făcut banii de o carte. Pe scurt, o carte nu e chiar așa scumpă, doar că tu ești o supă la plic care se crede supă de MasterChef. Și nu, nu ești șmecher dacă iei cartea pe mail și mănânci și șaorma cu de toate. Ești doar un hoț.

Hai, se mai găsește cineva cu argumente „inteligente”?

Bun, acum că m-am descărcat, toată chestia asta a pornit din faptul că eu sunt în multe grupuri de facebook dedicate lecturii. Motivul e simplu, așa îmi fac reclamă la blog. Așa că dacă văd un grup cu „cărți” în titlu, dau join. Așa am ajuns să fiu acceptată într-un grup în care regulile stipulau că n-ai voie să dai share la articole de pe blogul tău. Bun, și atunci despre ce e vorba aici, m-am întrebat, aruncând o privire peste postări. Erau doar titluri de cărți și poze cu coperte sau link-uri către librării online, dar fiecare postare avea multe comentarii. Am dat click și mi s-a făcut negru în fața ochilor, pentru că acele comentarii erau doar adrese de e-mail și răspunsuri la aceste adrese cu „Am trimis”. Mi s-a făcut greață și am dat leave group înainte să gândesc, altfel aș fi dat report la fiecare om din grup.

Deci dacă ești supă la plic, oprește-te, nu e ok ce faci. Mai bine fură cărți din librării, serios, măcar așa nu poate nimeni să ia 200 de exemplare o dată. Și dacă știi vreo supă la plic, vezi ce argumente are și demontează-le. Unul câte unul. Pentru că nu există niciun argument care să schimbe faptul că a primi o carte moca pe mail e același lucru cu a o fura.

Despre cărți: Autorii români

În ultimele săptămâni, am asistat la vreo 3 discuții despre piața editorială din România, două dintre ele având loc la Final Frontier (dintre care una este disponibilă audio pe golem14.com) și a treia având loc la Brașov, la librăria Libris (și pe care o găsiți pe youtube, mulțumită Bibliotecii urbane). Particip de ceva vreme la discuțiile de acest gen din fandom și cumva au început să fie repetitive.

Motivul cred că e faptul că nimic nu prea se schimbă, așa că problemele sunt mereu aceleași. Și deși scriitorii și editurile încearcă să le rezolve, soluțiile sunt greu de găsit când ai controlul asupra unei singure părți din problemă. Dar un pas important e identificarea problemei și cred că e important ca și cititorii să știe care sunt problemele cu care editurile și scriitorii de la noi se confruntă. Nu cred că o să schimbăm noi lumea, nici că o să găsim soluțiile magice, dar un dialog între noi și ei e un prim pas. Prin urmare, o să încerc să postez mai des articole din rubrica „Despre cărți” în care să discutăm împreună aceste probleme.

Ca să fie clar de la început, o să mă refer by default la sfera SF&F a literaturii, pentru că asta citesc și asta cunosc. Dacă va fi vorba (și) despre alt gen, o să menționez asta atunci când e cazul. De asemenea, am ales ca primă temă autorii români, deoarece atunci când vine vorba de SF&F, pe mulți dintre ei îi cunosc personal, le știu problemele principale, așa că e un subiect pe care îl pot aborda cu ușurință.

Și cea mai mare problemă a autorilor români e constituită de prejudecățile noastre. Și așa suntem puțini cititori în România. Din ei, o nișă o constituie cititorii care cumpără constant SF&F. Deja vorbim despre o bucățică din ceva ce nu e prea mare din start. Ei bine, chiar și între cititorii nișați, sunt oameni care declară că nu citesc autori români. Îmi place să cred că nu e cazul și printre cei care citesc acest blog, pentru că eu încerc cât de mult pot să promovez autorii noștri, și pentru că sistemul cererii și al ofertei funcționează și online, presupun că publicul meu țintă nu e din start împotriva lor.

Dacă totuși tu, cel care citești aceste rânduri, refuzi să citești scriitori români din principiu, te provoc să termini de citit acest articol și să-mi spui părerea ta într-un comentariu, ca să încercăm împreună să ne dăm seama de unde pornește problema.

Pentru că da, cred că refuzul de a citi autori români e o problemă. Nu spun nici să citim numai români. Spun că extremele nu sunt bune. Însă cum alegem pe cine citim, de unde știm că între coperți vom întâlni un roman care să ne ajungă la suflet, cum ne dăm seama dacă printre rânduri se ascunde o dezamăgire? Păi, nu știm. La fel cum nu știm nici când e vorba de un străin.

Unul din argumentele principale aduse de cei care nu citesc români e chiar acesta: faptul că nu au cum să știe la ce să se aștepte. Însă la străini, zic ei, faptul că s-a făcut efortul de a fi traduși înseamnă că e o carte bună. De asemenea, mai sunt recenziile din străinătate după care se pot ghida.

Ceea ce omit ei este modul cum sunt selectate cărțile care urmează să fie traduse: o persoană (sau mai multe, în funcție de editură) citește aparițiile străine și recomandă sau chiar decide în ce titluri va investi editura. La români, unul sau mai mulți editori sau coordonatori de colecții citesc manuscrisele primite și recomandă sau decid ce cărți urmează să fie publicate. Vedeți diferența? Nici eu. Fie că e vorba de străini sau de români, titlurile publicate reflectă gusturile editorului. Bine, zic unii, dar la titlurile străine au deja un indicator, se pot uita cât de bine s-au vândut în afară. La români e un risc, n-au de unde să știe dacă ce le place lor e pe gustul cititorilor.

Da... și nu. Faptul că o carte s-a vândut excepțional în afară nu e un indicator că va merge la fel de bine și în România. Uitați-vă numai la câte serii de succes au fost achiziționate și chiar începute la noi, pentru a fi abandonate pentru că nu s-au vândut. Așa că indiferent ce publică, editorul trebuie să cunoască piața și să aibă un fler pentru a încerca să intuiască dacă titlul respectiv va fi sau nu un succes. Prin urmare, orice carte tipărită are un garant al calității: faptul că există. Nu contează unde trăiește cel care a scris-o.

Însă a rămas un lucru: recenziile. Acolo, străinii stau bine, cartea apare cu luni sau chiar ani înainte să fie tradusă și publicată la noi, prin urmare oamenii de acolo au timp suficient să scrie despre ea, astfel încât un cititor român să-și poată da seama dacă titlul merită sau nu. Și cu toții ne luăm țepe chiar și așa, așa că știm deja în ce recenzii să credem și care sunt prea bune ca să fie adevărate, sau avem o serie de oameni în ale căror recenzii ne încredem pentru că ne-am dat deja seama că avem gusturi comune.

La români lucrurile nu stau chiar așa... încă. Deja în jurul unor scriitori se formează nuclee de bloggeri care le recenzează cărțile de cum apar, astfel încât cei interesați să poată avea păreri preliminare. Diferența e că suntem puțini și cărțile sunt multe și nu avem mereu timp să le citim și recenzăm aproape de data apariției. Iau exemplul meu personal, încă am numeroase cărți ale unor autori români pe care îi citesc mereu cu drag, dar la care n-am apucat să ajung. Și au trecut deja luni întregi de la lansare...

Așa că vă lansez o provocare: dacă citiți autori români, scrieți despre asta. Pe goodreads, pe blog, pe facebook, sau pur și simplu recomandând cartea grupului de prieteni, profesorului pe care îl îndrăgiți sau unei rude, nu contează. Vorbiți despre asta. Mult. Sincer. Cu pasiune. Și dacă nu citiți români, acum că am ajuns la finalul articolului, spuneți-mi dacă v-am convins să încercați sau, dacă nu, ce a fost greșit sau ce a lipsit mai sus?

Despre cărți: colecții noi

Vine vine primăvara... cu colecții noi la două dintre editurile preferate ale cititorilor de literatura YA. Mai exact, editurile Leda și Epica au pariat pe câte o nouă colecție axată pe literatura pentru tineri, anunțurile viitoarelor apariții fiind deja întâmpinate cu mult entuziasm de cititorii români.

După o perioadă puțin mai sumbră, cu un număr mic de noi apariții și cu mulți fani dezamăgiți de faptul că seriile lor preferate păreau condamnate să rămână doar pe jumătate traduse și publicate în România, editura Leda se revitalizează începând o nouă colecție, Leda Edge. Noua colecție pleacă de pe o poziție foarte bună mai ales datorită coordonatorului ei, Shauki Al-Gareeb, unul din traducătorii mei preferați, dar, mai ales, o persoană foarte activă în grupurile de cititori români, așadar o persoană care știe foarte clar care sunt gusturile noastre și în același timp, e mereu atent la ce volume funcționează pe piețele din străinătate, dar și de ce funcționează. Plus că are gusturi faine :P (bine, nu e ca și cum va putea mulțumi pe toată lumea, dar eu cred că are o șansă destul de mare să ne mulțumească pe majoritatea). Ca să înțelegeți la ce mă refer, iată câteva din viitoarele apariții:

• Unravel Me - volumul 2 din seria Spulberă-mă de Tahereh Mafi
• The Crown's Game de Evelyn Skye
• Until We Meet Again de Renee Collins
• Magonia de Maria Dahvana Headley

De-a lungul timpului, cu editura Epica am avut puține „întâlniri”, în sensul că am citit doar vreo 2 sau 3 cărți de la ei. Mi-au plăcut, mi s-a părut fain că abordează probleme reale ale tinerilor (violul, spre exemplu), nu doar drame adolescentine, dar le-am considerat doar pauze de relitate între lumile fantastice despre care prefer să citesc. Tocmai de aceea, îmi place că noua colecție, EpicWave, pare să se îndepărteze ușor de la realism și să se îndrepte spre fantasy, promițând câteva serii care îmi făceau cu ochiul de la o vreme și pe chiar speram să le traducă vreo editură de pe la noi. Bineînțeles, nu totul va fi fantasy, vor fi și câteva cărți care, dacă mă iau după descriere, se încadrează în același tipar care a tranformat editura Epica într-una dintre preferatele fainlor YA. Mai precis, aparițiile promise în 2016 sunt:

• Cinder - primul volum din seria The Lunar Chronicles de Marissa Meyer
• Daughter of Smoke and Bone - primul volum din seria cu același nume de Laini Taylor
• We All Looked Up de Tommy Wallach
• Simon vs. The Homo Sapiens Agenda de Becky Albertalli

Prin urmare, se pare că ne așteaptă o primăvară destul de interesantă la capitolul YA. Să vedem și cum sunt cărțile și dacă noile colecții o să umple rafturile cititorilor români sau doar rafturile librăriilor...

Despre cărți: Cărturești Carusel

După cum povesteam ieri (sau alaltăieri sau... în fine, joi noaptea... mda, iar mi-am dat programul de somn peste cap, poate îmi revin în weekend) vacanța mea a început cu adevărat chiar atunci când am intrat în noua librăriei Cărturești, deschisă oficial pe 12 februarie. Tocmai de aceea, senzația că am pășit direct în raiul meu personal s-a amplificat cu câteva ordine de mărime.

Nu poți să nu fii uimit când intrii. Văzusem poze dinainte, știam că va fi mare, dar... oau. Sunt 2 etaje pline cu cărți, plus un parter și un subsol unde cărțile stau alături de lucrurile dragi cititorilor (muzică, ceaiuri, carnețele, de toate...), plus un etaj dedicat unei galerii de artă, plus o cafenea de unde poți privi de sus felia de univers care îți aduce fără să vrei un zâmbet pe față.


Al doilea zâmbet mi l-a adus regăsirea prietenilor vechi și descoperirea viitorilor prieteni pentru că primul lucru pe care l-am căutat a fost secțiunea de SF&F. E mereu primul loc unde merg într-o librărie pentru că pentru mine, secțiunea asta spune multe despre acea librărie. Poate pentru că știu că e vorba de literatură de nișă și o dovadă de respect față de nișă poate fi extrapolată la respect pentru toți cititorii, indiferent de gusturi. Sau poate doar pentru că îmi place să văd că ceea ce iubesc eu e expus în așa fel încât să poată deveni și pasiunea altora. Sau poate pur și simplu mi se par cele mai frumoase cărți dintr-o librărie. Motivul contează mai puțin, rezultatul însă:


...și iată și al treilea zâmbet la vederea celor două mici litere care lipsesc de deasupra rafturilor. Oricum, mi-a plăcut că rafturile pline de limite depășite se aflau frumos și vizibil la primul etaj. YA-ul în schimb l-am găsit ascuns la subsol, alături de benzile desenate și de cărțile inspirate din jocuri video...

Acestea fiind zise, let's get down to business. Pentru că asta se întâmplă de fapt acolo: business. E mare? O, da! E frumoasă? Minunată! Impresionantă? Absolut, rămâi uimit minute bune. Însă mai presus de asta, e comercială. Poate e doar pentru că era prima zi și deși am mers pe la prânz ca să evit aglomerația, era destul de multă lume, majoritatea venită, ca și mine de altfel, ca niște turiști la un obiectiv, nu ca niște cititori care să-și mărească puțin biblioteca (totuși, chiar și în calitate de „turist”, am găsit un titlu pe care vreau să-l aduc acasă cu prima ocazie). Din nou, e un loc absolut superb, dar nu l-am simțit ca pe o librărie, nu așa cum înțeleg eu una. E un magazin de cărți. Unul frumos, impresionant, magnific, care respectă atât cărțile, cât și oamenii care îi calcă pragul, un loc unde poți găsi un cadou pentru tine sau pentru cineva care apreciază astfel de lucruri, dar nu un loc unde să zăbovești. Intri, cauți, eventual primești o mână de ajutor, cumperi și ieși. Asta e tot ce se vrea de la tine.

Să nu se înțeleagă că problema mea sunt prețurile. Erau prețuri de Cărturești, nimic surprinzător aici, banii investiți în noua librărie se văd în fiecare detaliu, e normal să se caute amortizarea investiției. Nu mă așteptam la reducerile explozive pe care le cunoaște și vânează oricine își dorește zeci de cărți o dată și are doar vreo sută de lei, în cazul fericit. Nu, problema mea a fost spațiul în sine. Nu ai loc să zăbovești lângă un raft, nu dacă mai vor doi oameni să treacă pe lângă tine. Și chiar dacă nu e lume și ai loc, oricât de mult te-ar prinde primele pasaje dintr-o carte, după două pagini de stat în picioare, gâtul, spatele sau tălpile tale (sau toate o dată) vor avea ceva de spus. Din nou, poate a fost de vină aglomerația primei zile, poate existau ceva mai mult de două scaune în librărie și nu le-am observat pentru că era destulă lume în vizită în Carusel... sau poate librăria pe care mi-o imaginez eu nu există.

Ceea ce nu înseamnă că am fost dezamăgită. Locul e frumos, merită văzut. Merită și vizitat la nevoie, din câte am auzit despre condițiile de angajare la Cărturești, sunt convinsă că au oameni gata oricând să te ajute cu o recomandare. E un magazin superb, probabil cel mai frumos pe care l-am văzut până acum. Însă până la o librărie, mai e cale de vreo câțiva metri de canapele...

O librarie ideala e un peron

Există de câțiva ani o dispută între cititori care probabil nu se va sfârși prea curând: cărți tipărite versus e-book-uri. Fiecare tabără are partizanii ei hotărâți să-și argumenteze punctul de vedere ore întregi. Totuși, în privința locului de unde își cumpără romanele, cititorii sunt ceva mai permisivi, din ce în ce mai mulți alegând librăriile online.

De-a lungul timpului, mulțumită prețurilor reduse și a faptului că puteam cumpăra o carte cu doar câteva click-uri, și eu am ales să-mi comand online majoritatea cărților și am încercat mai multe librării până să găsesc una care să-mi ofere tot ce îmi doream și chiar ceva în plus. Pentru mine, această librărie este libris.ro și pentru că împlinește 5 ani pe 21 mai, ne-a provocat să scriem un articol despre cum vedem noi o librărie online ideală.


Pe lângă cerințele evidente, precum un motor de căutare performant, prețuri competitive și transport rapid și sigur, lucruri pe care toată lumea se așteaptă să le găsească online, există câteva detalii care pot face diferența între un site oarecare și librăria online pe care o îndrăgești.

It's all about the books!
În primul rând, pentru mine, într-o librărie, online sau nu, cărțile trebuie să fie în prim-plan. Ca oricărei persoane, îmi plac ofertele, dar nu vreau să fiu asaltată de ele, le vreau într-un loc fix, și nu pe tot ecranul, nu vreau să văd kilograme de reclame și sute de pop-up-uri prin care trebuie să-mi croiesc drum ca să ajung la cărți. Vreau ca romanele să fie vizibile imediat, exact ca în vitrina unei librării.

Sună interesant...
Deși multe persoane sunt impresionate de coperta unei cărți, pe mine mă cucerește descrierea de pe ultima copertă, așa că aceasta nu are voie să lipsească. Însă avantajul unei librării „adevărate” este faptul că o carte se poate și răsfoi. Tocmai de aceea, vreau ca să pot arunca o privire prin carte și într-o librărie online. Îmi ajung o pagină sau două, destul cât să mă conving că stilul autorului sau autoarei e agreabil. Uneori, așa decopăr cărțile pe care nu mai vreau să le las din mână.

Alte păreri?
Într-o librărie „adevărată”, singura metodă prin care poți să afli părerea cuiva despre o carte este dacă ai norocul ca un angajat s-o fi citit. Însă online, e foarte ușor să creezi o secțiune de comentarii în care fiecare cititor să-și poată spune părerea. Sau, mai simplu, poate exista o metodă de rating pentru fiecare carte, care să primească o notă (sau un număr de steluțe, toată lumea iubește să dea steluțe). Așadar, vreau să pot afla și părerea altora atunci când caut cărți online.

Transport gratuit
Atunci când am auzit prima dată de bookdepository și de faptul că livrează cărțile în mod gratuit, m-am gândit că e prea frumos ca să fie adevărat. După ce m-am convins că așa ceva există într-adevăr, nu mi-am imaginat vreodată că se poate realiza și în România, însă libris.ro este prima librărie online românească ce oferă transport gratuit prin curier. Și asta e pur și simplu oau!.

Și la final, puțin praf magic.
Când vine vorba de cărți, e întotdeauna vorba de și de puțină magie, de acel ceva fermecat care te poartă de pe canapea sau din metroul aglomerat în alte locuri, lumi sau timpuri. Și dacă fiecare carte e un tren spre altă lume, atunci librăria e peronul central, locul de unde îți cumperi biletul spre următoarea destinație de neuitat. Cred că online e mult mai greu să obții acel aer de magie, însă nu e imposibil. Nu există o rețetă, din păcate, dar dacă ar exista, atunci ingredientele esențiale ar fi respectul față de client și față de cărți. Nu există nimic mai dezamăgitor decât o comandă anulată, o ofertă expirată sau un transport de care nu mai auzi cu lunile, așadar vreau ca librăria mea online să fie mereu actualizată și mereu pregătită să-mi livreze comanda repede și bine. Atunci, sunetul soneriei care anunță sosirea curierului va deveni sinonim cu șuierul locomotivei care anunță îmbarcarea.


Bineînțeles, ar mai fi lucruri de spus, mici detalii care sunt apreciate, cum ar fi împărțirea cărților pe genuri sau, pentru cunoscători, după editură, oferte care răsplătesc fidelitatea (poate și un sistem de acumulare al unor puncte care să poată fi transformate în cărți?) și concursuri pentru cititorii pasionați, dar cred că mai sus am acoperit toate aspectele care fac diferența pentru mine. Și pentru că Libris le respectă pe toate, vreau să le urez La mulți ani! și sper să continue să crească și să ne demosntreze cu fiecare comandă onorată faptul că sunt într-adevăr o librărie online ideală.

Snobism literar

Cred că am să subintitulez acest articol „Hai să nu aruncăm cu noroi”.

Printr-un dar divin (literalmente) numit sărbătoarea de Paște, am făcut și eu rost de câteva zile libere și m-am apucat să mai citesc ce au mai scris alții prin blogosfera de carte cât timp am tras eu chiulul. Spre supriza mea, ori nu urmăresc eu ce trebuie (habar n-am care bloggeri mai sunt pe val și care au renunțat de tot), ori lumea s-a întors cu fundul în sus.

Eu m-am apucat de blogăreală după ce am descoperit că există și alte cărți decât alea de la orele de română, cărți care îmi spun mie personal ceva, cărți despre care culmea, am voie să am și propria mea opinie, ba mai mult, am voie s-o trâmbițez public. And nobody can do anything about it! Asta era interesant prin blogosferă, toată lumea putea să aibă o părere, fie ea și diferită și atâta timp cât nimeni nu dădea cu noroi, toata lumea putea trăi în relativă pace.

Acum însă văd că lucrurile s-au schimbat, ca dacă ai sărit de vreo 16 ani, YA-ul nu numai că nu mai e cool, dar trebuie ponegrit, oricine citește o carte cu vampiri e un fraier cu gusturi proaste de care trebuie să ne fie milă și mai nou și distopiile sunt toate la fel, deci nașpa... Ceea ce mi se pare puțin prea mult e faptul că toată lumea recunoaște că și ei și-au început pasiunea pentru lectură cu aceleași cărți pe care le ponegresc acum, dar scuza e că erau mici și proști și nu care cumva să faceți la fel, uite, vă recomand eu chestiile astea care îmi plac acum, care sunt în mod categoric de calitate.... Și dacă peste 2 ani n-o să-ți mai placă, o să arunci iar cu noroi? -_-


În primul rând, YA-ul e scris pentru tineri. Dacă ai depăși vârsta, s-ar putea să nu-ți mai placă. Ceea ce nu înseamnă că sunt proaste, ci doar că a venit momentul să treci la nivelul următor. De asemenea, înseamnă că ar trebui să-i lași și pe alții să descopere singuri când nu le mai place și când sunt ei pregătiți să treacă la altceva. Oricine ridică o carte de pe raft și o citește pentru că vrea e deja mult peste medie și are dreptul să se poată simți bine în compania altor cititori, nu să fie condamnat pentru gusturile sale. Exact asta făceau profii de română pe care i-am detestat cu toții, dacă vom face și noi la fel, n-o să mai citească nimeni nimic niciodată.

În al doilea rând, șmecheria cu literatura și cu arta în general e că trebuie să îți placă ție. Normal că te interesează și părerea altora (avizată sau, „mulțumită” educației românești, mai degrabă o preferăm pe cea neavizată, dar sinceră), normal că o să urmezi recomandările altora, dar în definitiv, singura părere care conteaza e a ta. Deci ai voie să nu-ți mai placă un gen, dar lasă-i și pe alții să aibă dreptul să le placă. Ai dreptul să le recomanzi ceea ce-ți place acum și ai dreptul să nu mai recomanzi ceva ce ți se părea genial cu doi ani în urmă, dar nu te apuca să spui că genul ăla e de fapt o prostie și că regreți că ți-a luat atâta timp ca să înțelegi asta. Dacă ai avea din nou 16 ani, ți-ar plăcea din nou și, culmea, s-ar putea ca la 16 ani, ceea e acum ți se pare ok să ți se fi părut aiurea.

Așa că hai să ne revenim și să lăsăm lumea să citească ce vrea, când vrea, din orice motive, hai să avem cu toții păreri oricât de diferite, dar hai să nu ne apucăm să desființăm genuri întregi pentru că nu ne mai plac nouă. Fiecare gen are cărțile lui geniale și rateurile lui și doar pentru că unor oameni le place Twilight nu înseamnă că trebuie să-i facem să se simta prost. Deși cred că trebuia să folosesc persoana I, nu a III-a, pentru că și mie îmi place Twilight. Îi recunosc toate defectele, dar atunci când am citit-o m-a făcut să simt ceva, am rezonat cu povestea, ceea ce e mai mult decât pot spune despre multe alte romane.

Așadar, eu zic ca fiecare dintre voi să citească orice îi place, indiferent ce cred alții. Dacă pe voi lectura unei anumite cărți vă face fericiți, atunci ați citit o carte bună. Ar trebui să fie un criteriu suficient pentru voi, și e categoric suficient pentru mine.

Despre copertele tie-in

Pentru că a devenit cool ca orice carte care a făcut furori în rândul tinerilor să fie ecranizată, termenul de „ediție tie-in” a romanului-sursă și-a făcut loc în terminologia iubitorilor de carte. Pe scurt, înseamnă că aceeași carte e reeditată, având pe copertă imaginea de pe posterul filmului.

Din câte știu eu, părerile sunt destul de unanime: edițiile tie-in sunt dezirabile dacă filmul a fost bun și cad în uitare altfel. Ei bine, eu cred că edițiile tie-in sunt geniale pentru a-i face pe cei care ori nu știau că filmul a fost realizat după o carte, ori le-a plăcut filmul, dar nu prea citesc să citească și sursa. Însă eu, ca și cititoare, prefer să mă țin la cât mai mare distanță de ele.

Nu mă înțelegeți greșit, nu judec cărțile după copertă. De fapt, coperta pentru mine nu e niciodată un criteriu în alegerea unei cărți. Singurul impact pe care îl are e că uneori mă ajută să recunosc de la distanță o anume colecție a unei edituri, gen Nautilus de la Nemira, SF-ul de la Paladin sau de la Trei. Singura pretenție pe care o am de la coperte e să rămână relativ unitare de-a lungul unei serii. Tocmai de aceea nu îmi plac copertele tie-in, pentru că majoritatea sunt parte dintr-o serie și adăugate în colecție, strică impresia de unitate.

În plus, ceea ce mă deranjează la toate edițiile tie-in, fie că sunt parte dintr-o serie sau nu, este chiar referința la film. Oricât de bun ar fi, oricât de mult mi-ar fi plăcut, filmul nu e carte. Povestea originală e întotdeauna diferită, mai bogată în detalii și idei. Sau chiar diferită cu totul, în sensul că nu întotdeauna ecranizările respectă cartea. Tocmai de aceea, prefer să le țin separate.

Dar asta nu înseamnă că nu apreciez ideea de tie-in (după cum spuneam la început, e perfectă pentru cei care n-au aflat de carte) sau că am vreo problemă cu cei care le iubesc, dar se anunță o explozie de astfel de ediții, așa că m-am gândit să vă împărtășesc și eu părerea mea și să vă arăt câteva dintre ele. („Hoțul de cărți” e deja pe piață, „Orașul Oaselor” poate fi precomandată cu 30% reducere aici, iar celelalte urmează să apară)


Voi ce credeți despre edițiile tie-in? Le vreți în bibliotecă sau preferați, ca și mine, să separați cartea de ecranizarea ei?