Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde. (sau apasă aici)
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.
Se afișează postările cu eticheta Jean le Flambeur. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Jean le Flambeur. Afișați toate postările

sâmbătă, 23 aprilie 2016

Recenzie: Prințul fractal (Jean le Flambeur #2)

Povestea:
După ce a plecat de pe Martie alături de Mieli și de nava Perhonen, Jean încearcă în continuare să-și recupereze amintirile. Totuși, deși nu-și amintește chiar totul, o serie din informațiile căpătate pe Oubliette îl ajută să o păcălească pe Josephine Pellegrini, care îi oferă o amintire crucială.

În același timp, pe Pământ lumea e foarte diferită față de cum o știm azi: deșertul este bântuit de cod sălbatic (naniți scăpați de sub control care modifică sau distrug tot ce ating), iar în orașe oamenii încearcă să se protejeze de naniți cu ajutorul unor peceți. Aici trăiește Tawaddud, o tânără marginalizată de familia ei, care are legături considerate imorale cu djinni, entități informatice care nu au corp, dar care pot conlucra cu o persoană cu sau fără permisiunea acesteia.

Părerea mea:
Încă de la primele pagini, mi-am reamintit entuziasmul cu care am devorat primul volum. Stilul lui Rajaniemi nu seamănă cu absolut nimic, e ca un delir, ca o un râu de cuvinte care te prinde și te trage cu el, fără să-ți dea de ales. E captivant, e imposibil de lăsat din mâini, e incredibil de bun. Și cel mai fascinant e că acest torent se regăsește și în acțiune, deseori e foarte greu să ții pasul cu ceea ce se întâmplă, dar eu pur și simplu citeam mai departe sperând că totul se va clarifica până la urmă.

Și am avut dreptate. Sunt multe fragmente care, scoase din context, ar părea o inșiruire aproape fără sens de cuvinte absurde, inventate, însă care devin ceva extrem de logic pentru cititorii volumului, pentru că deși nu primești toate explicațiile încă de la început, autorul se folosește de flashback-uri sau de poveștile despre trecut ale unor personaje pentru a clarifica totul, până când istoria Pământului, dar și încă o bucată din istoria lui Jean îți devin familiare și ție. În plus, faptul că nu există burți de explicații, ci totul e intergat în acel flux continuu de întâmplări mi se pare un mare plus al romanului.

De asemenea, mi s-a părut superb modul în care cele O mie și una de nopți și-au făcut loc în acest volum, modul cum în prim plan au ajuns poveștile în ramă și felul în care acestea au fost inserate și împletite cu restul acțiunii. Aceste povești, deșerul și djinii au oferit un contrapunct antic interesant pentru aventurile pline de stări cuantice, gogoli și chei Plank ale lui Jean. Tocmai de aceea, mi-a plăcut mult relația dintre Tawaddud și hoț, interacțiunile lor punând cumva în umbră relația dintre hoț și Mieli care îmi placuse în primul volum.

Nu că nu mi-ar mai place de Mieli acum, ba din contră. În Prințul fractal, am aflat mult mai multe despre povestea ei și a lui Sydän, ceea ce m-a ajutat s-o înțeleg mult mai bine. În plus, și Mieli evoluează mult ca personaj, învață să accepte niște lucruri, se maturizează... poate că uneori și riscă prea mult, poate că uneori se lasă orbită de dorința ei de a o avea înapoi pe iubita ei și nu observa dragostea celor din jur... Nu vreau să dau spoilere, dar nu am fost mereu de acord cu acțiunile ei, însă i-am observat creșterea.

Suprinzător, deși e un volum despre Jean le Flambeur, cumva personajele feminine mi s-au părut mai importante în acest volum, acțiunile lor mi s-au părut „mai memorabile”, deși și hoțul are același farmec, e un la fel de bun manipulator, spunând tuturor doar jumătățile de adevăr necesare ca să obțină ceea ce dorește. E în continuare maestrul minciunii prin omisiune care te face să te întrebi în fiecare clipă în care e la ananghie dacă a calculat el greșit sau dacă pur și simplu și-a dorit să ajungă în acea situație.

Mai puțin la final, unde vreau să cred că pierderile colaterale l-au surprins până și pe el, dar aștept următorul volum înainte să-l consider complet nevinovat. Și mai aștept următorul volum și pentru acesta s-a terminat fără să dea aproape niciun indiciu despre ceea ce va urma, așa că abia aștept să aflu ce li se va întâmpla personajelor în continuare și cum și dacă povestea fiecăruia va avea un final fericit.

Între timp, însă, dacă n-ați citit încă această serie, trebuie s-o faceți pentru că e pur și simplu superbă și greu de comparat cu oricare alta. Dacă ați citit Hoțul cuantic, nu cred că mai aveți nevoie de invitația mea ca să citiți și continuarea, dar v-o recomand oricum. Iar dacă ați citit și Prințul fractal, atunci mi-ar plăcea să ne întâlnim luni, 25 aprilie, la Clubul de Lectură Nemira dedicat acestui volum:

joi, 30 aprilie 2015

Clubul de Lectură Nemira #26

Luni seara, ne-am strâns în ceainăria Rendez-Vous ca să discutăm despre una dintre cele mai faine cărți de până acum: Hoțul cuantic. Cartea este proaspăt apărută la Nemira, dar despre ea am tot auzit de-a lungul multelor întâlniri ale Clubului pentru că Ana și Diana o citiseră deja în limba engleză și păreau extrem de entuziasmate... și acum am înțeles de ce.


Cartea e, după cum bine zicea Sorin luni seara, împărțită pe straturi. Există un strat al poveștii, care te duce repede cu gândul la un roman polițist, dar totul e învelit bine într-un strat de tehnologie, și aici în acest strat m-am oprit eu la prima lectură, fascinată de fiecare rând. Sincer, m-a prins atât de mult cantitatea enormă de inovație prezentă în roman încât la un moment dat, pentru mine povestea ajuns în plan secund. Chiar și acum, după ce am discutat cu ceilalți cititori care au fost mult mai atenți decât mine, tot mi-ar fi greu să povestesc măcar în câteva cuvinte ce anume se întâmplă de fapt în roman. În schimb, aș putea povesti pe larg despre scopul exomemoriei sau modul de funcționare al gevulotului.

Însă, după cum spuneam, alții au fost mai atenți decât mine și nu s-au lăsat prinși în mirajele unei tehnologii care nu există. Totuși, și pentru ei autorul a avut destule surprize plăcute, pentru că Hoțul cuantic e genul acela de roman care îți place indiferent dacă ești sau nu iubitor de SF. Practic, are de toate pentru toți, sunt destul de multe elemente îmbinate astfel încât să existe câte un „cârlig” pentru fiecare. La prima lectură, „cârligul” meu a fost tehnologia. Când îl voi reciti (pentru că e genul de roman care se recitește, e prea fain ca să-l „trăiești” o singură dată), foarte probabil voi putea să mă concentrez și pe alte aspecte care mi-au scăpat.

Revenind la întâlnirea Clubului, m-am bucurat să văd că toată lumea a fost de acord cu faptul că Hoțul cuantic a fost o carte foarte bună. N-am mai avut unanimitate de ceva timp și nu mă așteptam să se întâmple tocmai acum pentru că autorul nu face nicio concesie unui cititor neobișnuit cu o multitudine de termeni noi. Ești pur și simplu aruncat în mijlocul unei lumi în care se jonglează cu termeni existenți (precum diversele fenomene care au loc atunci când o navă folosește antimaterie ca să înainteze), dar și inventați și ține de tine să ții pasul. Pentru mine, jumătate din plăcerea lecturii a fost să încerc să deduc toți termenii inventați, să încerc să înțeleg exact ce denumesc și cum funcționează acele tehnologii, dar știam că asta e ceva personal și nu mă așteptam ca și altora să le placă acest ritm alert care îl forțează pe cititor să alerge alături de scriitor sau să rămână inevitabil în urmă. Dar se pare că m-am înșelat și că tuturor le-a făcut plăcere „cursa” alături de Hannu Rajaniemi.

Interesantă mi s-a părut discuția despre asemănările și deosebirile dintre acest roman și Neuromantul lui Gibson... unora li s-au părut asemănătoare, dar pentru mine Hoțul a fost o lectură mult mai ușoară (nu în sensul de facilă, ci mă refer la faptul că lectura „curge” mult mai repede) pentru că atmosfera din romanul lui Rajaniemi a fost mult mai puțin apăsătoare, mult mai senină, luminoasă, plăcută, în timp ce la Gibson, atmosfera era încărcată de senzații negative. Totuși, am putut vedea asemănănarea pe partea tehnologică pentru că deși au puține „gadgeturi” în comun, în ambele cazuri tehnologia e fascinantă și uimitoare.

La final, ne-am pus de acord că abia așteptăm următorul volum al aventurilor lui Jean le Flambeur, însă între timp, până pe 2 mai vom vota cartea pe care vrem s-o discutăm la sfârșitul lunii viitoare.