Povestea: După ce a plecat de pe Martie alături de Mieli și de nava Perhonen, Jean încearcă în continuare să-și recupereze amintirile. Totuși, deși nu-și amintește chiar totul, o serie din informațiile căpătate pe Oubliette îl ajută să o păcălească pe Josephine Pellegrini, care îi oferă o amintire crucială.
În același timp, pe Pământ lumea e foarte diferită față de cum o știm azi: deșertul este bântuit de cod sălbatic (naniți scăpați de sub control care modifică sau distrug tot ce ating), iar în orașe oamenii încearcă să se protejeze de naniți cu ajutorul unor peceți. Aici trăiește Tawaddud, o tânără marginalizată de familia ei, care are legături considerate imorale cu djinni, entități informatice care nu au corp, dar care pot conlucra cu o persoană cu sau fără permisiunea acesteia.
Părerea mea:
Încă de la primele pagini, mi-am reamintit entuziasmul cu care am devorat primul volum. Stilul lui Rajaniemi nu seamănă cu absolut nimic, e ca un delir, ca o un râu de cuvinte care te prinde și te trage cu el, fără să-ți dea de ales. E captivant, e imposibil de lăsat din mâini, e incredibil de bun. Și cel mai fascinant e că acest torent se regăsește și în acțiune, deseori e foarte greu să ții pasul cu ceea ce se întâmplă, dar eu pur și simplu citeam mai departe sperând că totul se va clarifica până la urmă.
Și am avut dreptate. Sunt multe fragmente care, scoase din context, ar părea o inșiruire aproape fără sens de cuvinte absurde, inventate, însă care devin ceva extrem de logic pentru cititorii volumului, pentru că deși nu primești toate explicațiile încă de la început, autorul se folosește de flashback-uri sau de poveștile despre trecut ale unor personaje pentru a clarifica totul, până când istoria Pământului, dar și încă o bucată din istoria lui Jean îți devin familiare și ție. În plus, faptul că nu există burți de explicații, ci totul e intergat în acel flux continuu de întâmplări mi se pare un mare plus al romanului.
De asemenea, mi s-a părut superb modul în care cele O mie și una de nopți și-au făcut loc în acest volum, modul cum în prim plan au ajuns poveștile în ramă și felul în care acestea au fost inserate și împletite cu restul acțiunii. Aceste povești, deșerul și djinii au oferit un contrapunct antic interesant pentru aventurile pline de stări cuantice, gogoli și chei Plank ale lui Jean. Tocmai de aceea, mi-a plăcut mult relația dintre Tawaddud și hoț, interacțiunile lor punând cumva în umbră relația dintre hoț și Mieli care îmi placuse în primul volum.
Nu că nu mi-ar mai place de Mieli acum, ba din contră. În Prințul fractal, am aflat mult mai multe despre povestea ei și a lui Sydän, ceea ce m-a ajutat s-o înțeleg mult mai bine. În plus, și Mieli evoluează mult ca personaj, învață să accepte niște lucruri, se maturizează... poate că uneori și riscă prea mult, poate că uneori se lasă orbită de dorința ei de a o avea înapoi pe iubita ei și nu observa dragostea celor din jur... Nu vreau să dau spoilere, dar nu am fost mereu de acord cu acțiunile ei, însă i-am observat creșterea.
Suprinzător, deși e un volum despre Jean le Flambeur, cumva personajele feminine mi s-au părut mai importante în acest volum, acțiunile lor mi s-au părut „mai memorabile”, deși și hoțul are același farmec, e un la fel de bun manipulator, spunând tuturor doar jumătățile de adevăr necesare ca să obțină ceea ce dorește. E în continuare maestrul minciunii prin omisiune care te face să te întrebi în fiecare clipă în care e la ananghie dacă a calculat el greșit sau dacă pur și simplu și-a dorit să ajungă în acea situație.
Mai puțin la final, unde vreau să cred că pierderile colaterale l-au surprins până și pe el, dar aștept următorul volum înainte să-l consider complet nevinovat. Și mai aștept următorul volum și pentru acesta s-a terminat fără să dea aproape niciun indiciu despre ceea ce va urma, așa că abia aștept să aflu ce li se va întâmpla personajelor în continuare și cum și dacă povestea fiecăruia va avea un final fericit.
Între timp, însă, dacă n-ați citit încă această serie, trebuie s-o faceți pentru că e pur și simplu superbă și greu de comparat cu oricare alta. Dacă ați citit Hoțul cuantic, nu cred că mai aveți nevoie de invitația mea ca să citiți și continuarea, dar v-o recomand oricum. Iar dacă ați citit și Prințul fractal, atunci mi-ar plăcea să ne întâlnim luni, 25 aprilie, la Clubul de Lectură Nemira dedicat acestui volum:
