Jurnal de călătorie

De când a început luna octombrie, m-am tot simțit prinsă într-o rutină extenuantă. Am avut nenumărate seri în care am picat lată pe canapea şi am rămas cu ochii în telefon pănă când m-a învins somnul. În plus, activitățile de voluntariat la care particip la fiecare început de an universitar au cam devenit și ele parte din rutină și în loc să mă scoată din starea proastă, m-au adâncit mai tare în ea, contribuind la starea generală de oboseală.

Tocmai de aceea, weekend-ul trecut am decis să sparg rutina, să alung oboseala şi negativismul şi să-mi iau lumea în cap. Am început încă de joi seara, când mi-am făcut încălzirea participând la un eveniment Nemira, dedicat romanului Şaman de Kim Stanley Robinson. Despre carte ne-au vorbit Florin Stanciu, Silvia Penciulică şi Vlad Bogos, fiecare împărtăşind cu noi impresiile sale de lectură. A fost fascinant să ascult un genetician spunându-ne mai multe pe partea științifică a romanului despre Epoca de gheață, dar și discuțiile despre simbolismul cărții mi-au plăcut. Sper ca următoarea astfel de întâlnire să strângă mai mulți oameni interesați, pentru că e fain să stai să-i asculți pe alții vorbind despre o carte pe care n-ai citit-o, e ca o recomandare de lectură mai nonconformistă... și pe mine m-au convins să citesc cartea, deși aveam destule rețineri cu privire la autor, după ce am citit Marte Roșu și nu am fost mai deloc impresionată.


De ziua de vineri am ales sa profit odihnindu-mă în sfârşit cele 8 ore pe noapte care ni se recomandă prin media, aşa că am plecat plină de energie spre Braşov, ca să particip la Cenaclubul Tiuk!, unde Flavius Ardelean şi-a lansat noul roman, Noumenoir, dar și romanul Miasma. Cum Flavius e plecat din țară de ceva timp, n-am putut rata ocazia de a-l auzi citind live, și eu zic că a meritat mai ales pentru lectura din romanul nou, care e, desigur, mindfuck. În plus, am aflat și câteva dintre planurile pentru viitoarele cărți care vor apărea după Bășica Lumii și a ne'Lumii, programată să fie lansată anul viitor.


Și pentru că partea legată de literatură se încheie și începe partea legată de călătorie, profit de pauza dintre cele două ca să vă lansez o întrebare: de ce (nu) participați la lansări de cărți? Ce așteptați de la ele, ce așteptați de la autor? Ce ați vrea să facă sau să fie sau ce vă face să ieșiți din casă sau, dimpotrivă, să rămâneți acasă? Ce înseamnă, pentru voi, o lansare, cum ați vrea voi să fie?

Mai departe, am dat Brașovul pe Râșnov și am petrecut weekend-ul aniversând ziua unor prieteni și încercând să vizităm împrejurimile. Zic încercând pentru că după ce sub 500 de metri amărâți de urcare pe munte ne-au demonstrat că scările rulante de la metrou omoară și ultima brumă de condiție fizică, am descoperit că în peștera Valea Cetății avea loc un concert și că nu se putea vizita. Și cum aveam program înapoi la cabană, am decis s-o lăsăm pe duminică, și bine am făcut, pentru că a doua oară am prins un grup mic și deloc gălăgios.

Peștera în sine e impresionantă prin mărime, are o cavernă centrală superbă, plină de formațiuni faine pe tavan, pe pereți și pe mare parte din podea. Totuși, n-am putut să nu remarc modul cum omul și-a lăsat amprenta, cum traversele făcute pentru ca oamenii să nu alunece au înlocuit formațiunile vechi de secole, cum excavarea intrării pentru ușurarea accesului a lăsat urme pe pereții peșterii... Pe de-o parte, mă bucur că publicul larg are acces la asemenea frumuseți, pe de alta, parcă prefer ca lucrurile să fie lăsate așa cum sunt și doar cei destul de pasionați cât se se târască pe burtă să poată să se bucure de sculpturile naturii.

Însă sculpturile oamenilor m-au binedispus atunci când, fiind în Râșnov, am vizitat deja celebrul Dino Parc și m-am distrat ca un preșcolar, prefăcându-mă că fug de dinozauri de dragul unei poze, încercând să le imit fețele sau boxând cu aerul din fața lor. Dacă aveți drum prin Râșnov, dați o fugă până acolo, e extrem de amuzant, mai ales duminica, atunci când sunt mai puține grupuri de copii, și deci e mai liniște.

Per total, a fost un sfârșit de săptămână perfect pentru reîncărcarea bateriilor și, acum că orarul meu de la facultate e mai clar și pot începe să construiesc restul lucrurilor în jurul lui, s-ar putea ca oboseala să fie doar o amintire :)

Recenzie: Miasma de Flavius Ardelean

Bun, hai să dăm cărțile pe față de la început: tu ai ajuns aici pentru că vrei o părere despre acest roman. Fie l-ai citit și vrei să compari impresiile mele cu ale tale ca să vezi dacă avem gusturi comune, fie nu l-ai citit și vrei să știi cum e. În ambele cazuri, n-ai noroc. Părerea mea n-o să te ajute cu nimic. Oricât de mult aș vorbi despre roman, de fapt aș vorbi despre mine, despre ceea ce am înțeles eu, despre ceea ce a rezonat cu mine, despre cine sunt eu. Nu ai afla nimic despre carte. Nu ai putea trage concluzii despre gusturile mele literare, ci doar despre mine.

Mai rău, dacă ești deja un cititor mai mult sau mai puțin fidel al acestui blog, ai ști că povestesc cartea pe scurt, la început. Nici asta nu te-ar ajuta, poate doar dacă ți-aș spune că e împărțită în patru, fiecare fragment gravitând în jurul unui personaj, toate fragmentele terminându-se în aceeași zi. Dar dacă aș scrie că primul fragment spune povestea unui preot bântuit de un trecut dureros, ispășindu-și greșelile prin slujirea unei cetăți fără sfânt, te-aș putea induce în eroare. Poate tu ai vedea acolo povestea unui tată și soț care a pierdut tot și acum caută alinare în brațele unei curve. Sau ai vedea povestea unei cetăți de ev mediu, plină de superstiții, care nu știe cum să gestioneze o epidemie de somn care afectează doar fecioarele.

După ce am terminat Miasma, am citit și eu recenzii. Așa am înțeles că nimeni nu vorbește despre roman. Fiecare a vorbit despre ce a înțeles, ce a văzut, ce i s-a părut că spune cartea. Pentru că romanul ăsta e o oglindă. Nu una normală, nu oglinda ta din baie, ci o oglindă ca luciul unei ape adânci, apă neagră și tulbure, în care te vezi și parcă nu ești tu, dar tu ești, sau poate o fațetă a ta sau toate deodată, suprapuse, arătându-te în deplinătatea ta.

Dar chiar și așa, chiar dacă totul e degeaba, chiar dacă recenzia asta nu-ți servește la nimic, văd că tot citești, deci poate îți place, revenind, chiar și așa, am tot stat să mă gândesc ce să-ți spun despre carte (despre mine) și am ales să povestesc ce am priceput eu din al doilea capitol, cel în care Alecu Deleanu își deapănă poveștile fără final, sau care au de fapt un final neașteptat, definitiv, un omagiu adus tatălui care l-a învățat ce e un final, dar și o exorcizare a sfărșitului, scoaterea lui în afara poveștii, transformarea lui în realitate. Am plonjat cu totul în această filozofie a finalului, mi-a plăcut să simt cum ceva din mine rezonează cu ideea că sfârșitul unei povești se întâmplă în cititor (ascultător), prin acesta, că fiecare poveste rămâne cu noi și moare o dată cu noi, pentru că doi oameni nu vor citi vreodată aceeași carte.

Și din preaplinul de idei despre ce înseamnă să creezi lumi, m-a fascinat lupta interioară a lui Deleanu, prins între dorința și neputința de a-și crea propriile lumi și fascinația și teama de a le crea pe ale altora, dar cel mai interesantă mi s-a părut antiteza dintre scriitorul-creator al ne'Lumii și scriitorii-creatori ai Lumii, antiteză aproape completă, cu excepția finalului, pentru că și Bruno, unul dintre ucenicii Tatălui, și Alecu au fost folosiți cu aceeași ușurință, amândoi fiind, în felul lor, vrăjiți de câte o poveste.

O să-ți mai spun doar că eu cred că Miasma este un roman despre povești, despre puterea lor de a schimba lumea și oamenii, dar și despre poveștile pe care ni le spunem singuri, folosindu-le ca să creăm lumea din jurul nostru, o lume falsă și străvezie, dincolo de care deseori nu vrem să privim. Însă citind această carte, o parte din iluzie se mai spulberă, se mai întâmplă să ridici capul dintre pagini, să privești în jur să să nu mai înțelegi nimic, să privești în oglindă și să nu te mai recunoști. Și o să-ți spun să citești cartea asta, dacă nu ți-e teamă de adevăruri dure care sunt, de fapt, doar alte scorneli, lumi în alte lumi, ascunse în alte lumi, ducându-te din ce în ce mai departe, până când te rătăcești atât de tare încât ai putea să te întâlnești cu tine însuți și nici măcar nu-ți dai seama...

Rezultatele concursului „Poveștile lui Bartholomeus”

Acum vreo două săptămâni, v-am provocat să vă imaginați ce ar putea să vă povestească scheletul Bartholomeus Pumn-de-Oase. N-o să prelungesc suspansul: cea care va avea ocazia să citească povestea spusă de Bartholomeus este Andreea Ciucă. Felicitări! Aștept un e-mail cu datele tale personale (numele, adresa de livrare și numărul de telefon) la adresa jurnalul.unei.cititoare@gmail.com. E-mailul trebuie trimis de pe adresa cu care te-ai înscris în concurs în maximum 5 zile (adică până pe 4 mai, inclusiv).

Găsiți mai jos lista tututor persoanelor înscrise (click pe imagini pentru mărire) și rezultatele oferite de random.org. Mulțumesc autorului pentru că mi-a oferit ocazia să organizez acest concurs și mulțumesc tuturor participanților! Sper să vă revăd pe blog, să discutăm despre poveștile care se ascund în fiecare carte!

Scârba sfântului cu sfoară roșie (Miasma #1) de Flavius Ardelean

Ai avut vreodată senzația că în spatele realității se ascunde o alta, diferită de a noastră? Sau că există crăpături și rupturi în lumea care ne înconjoară, crăpături în care se ascunde altceva?

Și dacă ar fi existat o vreme în care părerea asta, senzația asta n-ar fi fost ceva ce scuturi repede de pe umeri, spunându-ți că-i scorneală, ci ar fi fost adevăr-adevărat, căci „scorneala unuia e adevărul altuia și invers”? Dacă ar fi existat un trecut îndepărtat în care scheletele umblau pe drumuri ca oamenii și le spuneau povești despre sfinți care vorbeau cu gângăniile și vindecau bovinele și care scoteau sfoară roșie din buric să fie paznic bun omului pe lumea cealaltă?

Și dacă soră cu această lume ar fi ne'Lumea, unde totul e invers, ba nu, unde totul e lutot și inversul e lusrevni și unde Răul e luăR? Dar m-a luat gura pe dinainte, vorbeam de crăpături în lume, de găuri pe unde ne'Lumea își face loc, cu oamenii ei șobolani și cu ne'Oamenii ei, care sunt oameni, dar pe dos, cu afara pe dinăuntru și cu dinăuntrul pe afară, o reflexie sucită, întoarsă, deformată a noastră.

Și dacă și noi am avea găuri în noi, în aburul care se numește suflet, care poate e scorneală, poate e adevăr, poate amândouă și poate niciuna? Găuri mici, de nevăzut cu ochiul dinafară, doar cu cel de dinăuntru, dar care nu privește niciodată acolo, spre găuri, pentru că sunt întunecate și rele și din ele ies toate lucruri care se strecoară pe sub piele și prin gânduri și se văd doar când te privești lung în oglindă, dar nu prea lung, doar până le întrezărești și pleci privirea...

Scârba sfântului cu sfoară roșie e despre toate astea și despre niciuna. E despre trecut și despre Lume și ne'Lume și despre oameni și ne'Oameni și despre sfinți și despre demoni și despre iubire și prietenie și moarte și rău, despre mine și despre tine și despre fiecare dintre noi și despre nimeni și despre nimic. Pentru că e și totuși nu e, o ții în mână și totuși nu citești, ci asculți, nu-ți imaginezi, ci ți se reamintește. E un adevăr scornit și o scorneală adevărată și e istorie uitată și e realitate închipuită.

Și, mai presus de toate, e început, e un început care se termină prea repede și vrei să mai înceapă o dată, dar nu mai e la fel, pentru că nu e un roman care stă pe loc, ci se schimbă cu fiecare citire, e mereu altul, spune mereu altceva și totuși spune mereu același lucru, spune o poveste cu vocea lui Bartholomeus-Pumn-de-Oase, poveste care cere prețul ei, preț pe care nu-l cunoști, dar îl plătești și îl vei plăti pentru că scheletul nu cere nimănui mai mult decât poate da, nici măcar ție, cititorule.

Mai are sens să adaug ceva? Să vă spun cu subiect și predicat că mi-a plăcut cartea? Să vă mint așa? Nu mi-a plăcut în sensul clasic al cuvântului, nu mi-a provocat sentimente călduțe și confortabile pentru că Flavius nu scrie cărți drăguțe și luminoase, ci cărți dure și întunecate care să te bântuie mereu, de când le citești și până... până la sfârșitul timpurilor sau al vieții pentru că nu e ceva ce poți să uiți decât dacă te uiți pe tine o dată cu povestea.

Sau să vă mai spun despre poveste, despre cum se leagă ea de celelalte, despre cum spune o parte din istoria Omului cu chip de cal și a Cetății, veșnica cetate, cea care leagă totul, de la început la final? Sau să vă spun poate că, pentru prima dată, aș vrea volumele următoare acum, pe toate 4 din serie, să le înghit cu totul și să le diger o viață sau poate mai multe?

Nu, vă las pe voi să vă spuneți toate astea și mai multe după ce citiți Scârba la rândul vostru. O veți găsi în librării începând cu luna noiembrie. Și apoi, îi vom putea mulțumi cu toții lui Flavius că scrie, că ne oferă povești care să nu ne dea pace, că ne ajută să privim în colțuri întunecare și în oglinzi și să avem nume pentru ce vedem acolo și apoi, pentru că vedem cu toții același lucru, pentru că spunem toți aceeași poveste iar și iar în mințile noastre, să facem din scorneală adevăr.