Voluntar la frontieră: Final Frontier #5

Anul trecut, începeam articolul cu impresii de la FF4 cu o nu foarte subtilă (și nici prea reușită) paralelă între scriitori și magicieni, spunând că a sta de vorbă cu autorul unei cărți care ți-a plăcut e ca și cum ai arunca o privire în spatele cortinei. Anul acesta, în schimb, am fost cu adevărat în spatele cortinei, deoarece am fost unul dintre voluntarii care au dat două mâini și două picioare de ajutor la organizarea târgului.

Prima și cea mai puternică imagine cu care am rămas e legată de spațiul efectiv în care s-a desfășurat Final Frontier: la început, după ce am golit sala de tot ce era în plus, înainte să așezăm mesele și să delimităm spațiile expozanților, locul părea extrem de mare (mai ales în comparație cu cel de anul trecut). Apoi, a doua zi, au venit oamenii de la edituri & co și au umplut locul cu cărți, reviste, figurine și alte chestii geeky. Și apoi s-a umplut de oameni, fani, cumpărători, privitori, cosplay-eri... lume faină și plină de culoare. Și deși știu că trebuia să mi se pară mai mic atunci când s-a umplut, mi s-a părut doar foarte, foarte frumos. Duminică seară, însă, oamenii, cărțile, standurile, toate au început să dispară, lăsând locul la fel cum fusese înainte. Și brusc, mi s-a părut al naibii de mic și de gol fără toată acea viață care îl umpluse.


Oricum, dincolo de nostalgia faptului că s-a terminat, nu-mi vin în minte decât superlative. În primul rând, mi-a plăcut că am reușit să îmbin utilul cu plăcutul și să ajung la mai toate evenimentele la care voiam să fiu în public (cu scuzele de rigoare pentru oamenii la ale căror lansări/discuții nu am reușit să fiu prezentă, deși îmi dorisem). Apoi, jos pălăria pentru majoritatea scriitorilor, editorilor și moderatorilor. Sâmbătă mai puțin, dar duminică, în ziua când am fost eu responsabilă cu programul sălii de evenimente, aproape că nu a trebuit să fac niciun semn nimănui, pentru că toată lumea a încheiat chiar cu câteva minute mai devreme, oferind ad-hoc pauze în program. Cred că e prima oară de când particip la discuțiile fandomului când programul e respectat. Mersi, guys, mi-ați făcut viața ușoară!

Și dacă tot am ajuns la mulțumiri, mulțumesc mult tuturor celor care mi-au dăruit cărțile lor, vă promit că n-o să regretați și că, în funcție de timp și de promisiunile făcute, o să aveți cât de curând un feedback sincer din partea mea. Mulțumiri și celor care mi-au golit portofelul, oferindu-mi în schimb cărți (nu sunt ironică, chiar îmi place să-mi cumpăr cărți, vă explic de ce într-un articol separat). Și mulțumiri tuturor celor care mi-au oferit autografe, mulțumesc pentru cuvintele frumoase pe care mi le-ați scris pe cărțile voastre sau pe care mi le-ați spus atunci când le-ați semnat. În felul meu egoist, vă urez spor la scris: vă urez multe alte ocazii în care să-mi scrieți numele deasupra unei dedicații :))

Bun, să trecem la chestii mai concrete: o să iau la rând evenimentele la care am reușit să particip și o să le povestesc în câteva cuvinte. Apoi tragem cu toții niște concluzii și trecem la somn, pentru că fac pariu că iar o să-mi iasă un articol lung. Sper să fie și destul de interesant cât să-mi citiți și încheierea :P

• Prezentarea Secției 14: primul și de departe cel mai mediatizat eveniment la care am ajuns a fost cel organizat de Secția 14, grupul literar înființat din membrii edițiilor mai vechi sau mai noi ale Atelierului de SF&F organizat de rev de pov și bookblog. Mi-am petrecut ultimele 2 săptămâni citind despre repetițiile lor, despre suprizele pe care abia așteaptă să ni le dezvăluie, despre emoțiile lor. Aveam ceva așteptări și nu cred că am fost singura, pentru că sala a fost arhi-plină, deși am suplimentat numărul de scaune atât cât ne-a permis locul.

Prima parte a orei pe care au avut-o la dispoziție a fost o prezentare generală a membrilor, dar și a planurilor lor de viitor ca grup. Cu tot cu deranjul provocat de partea tehnică (pentru care îmi cer scuze), a fost un început destul de ok. Emoțiile au fost mascate cu glume și multe hohote de râs (poate puțin prea multe, dar Iulia a avut deja parte de această observație de la colegii ei de secție și oricum n-a fost deranjant).


A urmat interpretarea pe roluri a textului Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan, scris de Alexandra Medaru care va apărea în curând în Revista de Suspans nr. 25. Acolo așteptările mele s-au dus pe apa sâmbetei și nu s-au mai întors. Nu comentez textul ales, pentru că nu despre asta e vorba, ci execuția momentului. Care a lăsat destul de mult de dorit. Toată lumea a citit plat niște replici ale unei povești presupus intense, iar accesele de râs (care nu erau parte din poveste) au devenit repede extrem de enervante... Singurul ok a fost naratorul (MAD), care trebuia să fie plat. Și pisoiul, care mieuna ok, dar al cărui rol în toată povestea nu l-am înțeles (comic relief, poate? Ca să pară râsul excesiv mai natural?). Apreciez ce au încercat să facă, dar ar fi fost mult mai bine ca autoarea să-și citească textul singură, ca la cenaclu, că doar asta au mai făcut cu toții. Așa nu ne-am fi așteptat la mai mult și n-am fi fost dezamăgiți. Sau na, să nu vorbesc și de alții, că poate lor le-a plăcut: eu n-aș fi fost dezamăgită. Nu-mi dau seama dacă au fost de vină emoțiile, râsetele sau lipsa de antrenament la capitolul actorie, dar rezultatul final a fost complet pe lângă țintă. Și pe lângă poligonul de tir. Sfatul meu (pe care îl dau în calitate de spectator, nu de mare maestră a nu-știu-ce, că nu sunt decât un banal spectator) ar fi să se limiteze la ceea ce știu... sau să exerseze până când le iese impecabil, indiferent de emoții și de distrageri.

• Lansările noilor apariții de la Crux Publishing: concluzia rapidă: Conan e mama și tata lor și trebuie citit și răs-citit. Mai bine de jumătate din prezentare a fost dedicată eroului lui Robert E. Howard (am observat asta numai pentru că stăteam cu un ochi de voluntar la ceas, altfel nici nu cred că mi-aș fi dat seama cum trece timpul), așa că trebuie să fie ceva mai mult decât interesant acolo (și uite așa volumul a urcat multe poziții în lista de „To read” a subsemnatei). De asemenea, și celelalte două cărți au avut partea lor de cuvinte de laudă, prin urmare, la un an de la primele lansări, editura încă știe să ne convingă să le citim cărțile. Bonus: jos pălăria pentru filmulețul de prezentare al cărții Anei Maria Negrilă. Dacă vreți să (re)vedeți evenimentul, a fost filmat foarte profi:


• (Jumătate din) discuția despre colecția Nautilus de la Nemira: îmi pare rău că nu aveam agenda cu mine ca să le notez, pentru că se anunță multe titluri faine. Momentan, pe lângă titluri noi, politica editurii este să continue seriile începute (bine, depinde și de reacția cititorilor, dar despre asta o discut pe larg într-un articol separat), ceea ce s-a văzut destul de bine în ultimul an, când am avut parte de continuări extrem de repede, dar și de serii publicate aproape una după alta (trilogia „Furnicile”, spre exemplu, a apărut integral în câteva luni). De asemenea, deși nu au prins prea tare când au fost publicate inițial, s-au reeditat primele volume ale seriilor Cultura și Agentul Cormac (care sunt geniale, guys, cumpărați-le și citiți-le ca să-mi primesc și eu continuările, vă rog frumooooos de tot!!!)

• Discuția „Edituri, colecții”, moderată de Liviu Szoke și avându-i ca invitați pe Ana Nicolau (Nemira), Bogdan Hrib (Tritonic), Horia Nicola Ursu (Millennium Books) și Șerban Andrei Mazilu (Crux Publishing): am încercat să fac un rezumat, nu-mi iese mai mic decât un articol serios, deci o să-i dedic un articol separat. Pe scurt, au fost aceleași discuții pe care fandomul le cunoaște. Pe lung, am senzația că majoritatea cititorilor nu le cunosc și eu scriu (sper eu) pentru ei, așa că vreau să le fac mai cunoscute.

Șiii asta a fost... ziua de sâmbătă! Hai că mai e puțin. Primești o îmbățișare virtuală pentru că ești simpatic(ă) și ai citit până aici.

• Lansarea volumului colectiv Exit, povestiri de dincolo: lansarea a devenit repede un prilej bun să aflăm mai multe despre ce înseamnă un proiect comun, dar și despre bucătăria internă a unei antologii (chiar dacă volumul nu e așa ceva), despre cum e nevoie de un pilon central cu experiență care, indiferent dacă își asumă sau nu meritul de „șef de șantier”, e necesar pentru a garanta faptul că rezultatul final e un volun unitar, nu o înșiruire de texte. Și a fost o mențiune interesantă: Creativ Husky, un grup de inițiativă care are ca scop oferirea sprijinului necesar celor care vor să definitiveze un proiect literar. N-am înțeles exact cum se manifestă acest sprijin, pagina de facebook a grupului nu oferă nici ea prea multe informații, dar e ceva de ținut minte pentru cei interesați.


• Lansarea noutăților editurii Millennium: cel mai interesant din întregul moment mi s-a părut faptul că editura plănuiește crearea colecției Povestiri fantastice, unde fiecare volum cuprinde cele mai bune povestiri ale unui autor. Tocmai această idee m-a determinat să cumpăr volumul cu același nume al lui Lucian Dragoș Bogdan, deși aveam acasă volumele sale de povestiri (necitite încă) din care au fost selectate majoritatea textelor. Îmi place ideea de colecție, în special dacă va cuprinde autori români, așa că a fost imboldul de care am avut nevoie ca să mă pot bucura și de textul inedit pe care l-a menționat autorul.

• Lansarea noutăților editurii Tritonic: n-am făsut un secret din faptul că abia așteptam debutul lui Alexandru Lamba, de care deja m-am apucat în dimineața asta și care îmi place până acum. Tocmai de aceea, mi-a făcut plăcere să-l ascult pe autor citind prologul și parte din primul capitol. Pentru brașoveni (norocoșilor!), aveți ocazia să-l ascultați și voi sâmbătă, 9 aprilie de la 12:12 la Bistro de l'Arte, unde are loc lansarea aceluiași volum, sau în aceeași zi, de la 14:00 la editura St. O. Iosif, discutând alături de alți invitați despre genurile minore (SF&F, Mistery & Thriller și Romance).

• Atelierul de confecționat (sau tricotat) povești fantastice: de data asta, până când a trebuit eu să plec, am creat o parte destul de mare din poveste împreună. Ne-a ieșit mai coerentă decât primele încercări, care se încheiau în hohote de râs (ceea ce nu înseamnă că nu ne-am distrat la fel de bine ca de obicei), și cu potențial destul de mare: Mircea I. Popescu, un funcționar banal care are ca hobby tricotatul de șosete este invitat să participe la Survivor dintr-o greșeală, fiind confundat cu Mircea J. Popescu. Sub un impuls de moment, bărbatul acceptă și pleacă în Retezat, unde e prins într-o peșteră alături de echipa lui. În adâncul peșterii, un retrovirus urmează să-i schimbe pe concurenți... și cam aici ne-am oprit. Însă ceea ce ne-a ieșit superb și sper să se mai întâmple a fost faptul că am început să povestim împreună, fiecare improvizând căte un paragraf. Bine, majoritatea am fost împinși de la spate de către organizatori, inclusiv eu, dar în final ne-am depășit inhibițiile și i-am făcut cunoștință lui Mircea cu ceilalți coechipieri. Și ne-am distrat pe cinste, ca niște Cruxieni adevărați.


Cam acesta a fost târgul prin prisma evenimentelor. Bineînțeles, au fost și multe cărți, din care am făcut și eu un mic turnuleț pentru care am mulțumit deja. Și au mai urmat și câteva ore de strâns. Și multe ore de somn adânc, obosit, dar cu un zâmbet larg pe față.

E interesant să fii voluntar, e plăcut să poți discuta cu oamenii dintr-o altă perspectivă care schimbă cumva lucrurile. Deja pare că discuțiile se poartă de la egal la egal, crește cantitatea de informație confidențială care ajunge la tine. Dar cresc și așteptările, pentru că ești acolo să ajuți, să stai la dispoziția oamenilor și să le oferi ce au nevoie, de la un pahar cu apă la indicații. Și observi mult mai bine lucrurile care lipsesc, în special dacă stai de vorbă cu fiecare în parte și le asculți plângerile.

Totuși, nu vreau să închei într-o notă negativă. Lucrurile rele n-au fost multe, spațiul a fost mult mai fain decât cel de anul trecut, am avut mult mai multe lucruri de oferit ca anul trecut (o sală de boardgames și o sală de ateliere, o scenă pentru ca oamenii creativi de la Club Star Wars România și de la Societatea Tolkien din România să se desfășoare), trăgând linie, eu zic că a fost pe plus și abia îl aștept pe următorul!!

PS: Am avut parte și de un moment de fangirl neașteptat (am avut eu multe momente de fangirl, am fost la târg în primul rând ca fan, dar acest moment m-a surprins cu adevărat): l-am întâlnit la FF pe Ken Huegel, aka Darth Vader, aka unul din prezentatorii de la EE Comic Con, aka un om foarte fain pe care îl urmăresc pe facebook de ceva timp și cu care am reușit să schimb câteva cuvinte și să fac o poză (mersi, Max, care e responsabil și pentru toate celelalte poze din articol).