Recenzie: Sub steaua infraroșie de Alexandru Lamba

Povestea:
Erig și Emily au o legătură unică: indiferent unde s-ar afla, cei doi pot comunica mental instantaneu. Prin urmare, atunci când omenirea descoperă o stea care emite căldură, dar nu și lumină, Emily face cunoscută abilitatea lor, astfel încât cei doi să poată micșora timpul de comunicare între Pământ și echipajul trimit să cerceteze steaua infraroșie.

Așa ajunge Erig pe nava care va descoperi existența unei sfere Dyson. Însă tânărul n-a reușit niciodată să se împace cu modul în care relația lor a devenit o unealtă în mâna oamenilor, lucru pe care îl mărturisește într-o lungă scrisoare către Emily, scrisoare care a devenit acest roman.

Părerea mea:
Am terminat cartea ieri și de atunci nu reușesc să mă gândesc la altceva, așa că recenzia mea e un fel de încercare de exorcizare. Romanul de debut al lui Alexandru Lamba e o poveste de dragoste într-un cadru hard SF, e un roman despre sacrificiu și despre resemnare, despre frig și despre spațiu. Și despre iubire, mai ales despre asta.

Cel mai acut resimt acum partea despre resemnare, care e din ce în ce mai evidentă cu cât te apropii de finalul romanului, final inevitabil, dar dureros oricum, final care te lasă cu un sentiment de goliciune interioară, de pustiire. Ce rămâne atunci când nu mai ai nimic? Răspunsul se găsește tot la final: nebunia. Ultima pagină cred că a fost cea mai intensă din tot romanul și una dintre cele mai marcante...

Însă romanul nu e bun doar la final: încă de la început, știi că lucrurile nu vor merge așa cum trebuie, sămânța dezastrului a fost plantată încă de pe Pământ. Dar e uitată repede în favoarea fascinației expediției: primii oameni care vor avea contact cu o tehnologie incredibil de avansată, fiorii dați de faptul că nimeni n-a mai ajuns așa departe, viața pe o navă care permite schimbări instantanee de decor... totul a fost incredibil pentru mine, destul de incredibil cât să ignor norul durerii lui Erig. Cel puțin la început...

El era un om fericit. Cred că asta e cel mai dureros, faptul că era mulțumit cu viața lui și că nu și-a dorit niciodată să facă parte din acea expediție. Pentru mine, a fost greu de înțeles la început, când m-am regăsit ușor în mentalitatea lui Emily, în dorința ei de a avea parte de un strop de magie în viața ei și, ulterior, de a călători mai departe ca oricine. Însă, încet-încet, durerea lui Erig acaparează totul și e atât de multă și atât de bine explicată încât nu ai cum să nu fii de acord cu el. Și asta doare în sine, pentru că dorințele lui sunt egoiste și totuși atât de logice. De ce să vrei „mai binele” când ai deja tot ce ți-ai dorit?

Cred că n-am să uit niciodată pasajul despre prima întâlnire dintre Erig și Emily, momentul în care ea îl salvează... A fost, cred, momentul în care i-am înțeles pe amândoi simultan. Sunt atât de multe sentimente acolo, e un moment atât de profund și de intim, atât de puternic... E ceva ce rămâne cu tine.

Dar romanul e în același timp mai mult decât o poveste de dragoste, e un roman hard SF în care acest cadru e esențial pentru ca povestea dintre protagoniști să se desfășoare așa cum o face. De la corpuri Dyson la viteze relativiste, de la memorii de calculator la convertoare energie-masă, lucrurile sunt foarte atent studiate și foarte bine inserate în poveste astfel încât să nu pară nici didactice, nici plictisitoare, ci necesare. Pentru mine, explicațiile au fost suficiente cât să înțeleg ce nu știam și să-mi amintesc ce uitasem, dar și suficient de puține încâ să nu devină punctul central al cărții. Practic, au fost exact cât trebuie ca să fiu convinsă că partea științifică nu scârțâie. Ceea ce e suficient pentru un roman SF care nu se vrea un tratat despre viteze relative.

De asemenea, deși am spus de la început că finalul mi s-a părut inevitabil, nu înseamnă că romanul a fost previzibil. Există cel puțin un detaliu legat de realitatea virtuală care mi-a scăpat complet și care a devenit repede o mare răsturnare de situație pentru mine. Plus alte lucruri neașteptate, cum ar fi spinii pe pe elipsoid și ceea ce conțin ei (nu, n-am să dau spoilere. Read the book!).

Trăgând linie, a fost un roman extraordinar și deși nu e primul text al lui Alex pe care îl citesc, tot am fost suprinsă de cât de bun e. Nu ca și cum nu m-aș fi așteptat la asta din partea lui, ci pur și simplu nu m-am așteptat vreodată la o poveste de dragoste SF atât de bună. Și e și povestită foarte bine, în special prin modul în care prezentul e alternat cu amintirile trecutului, astfel încât lucrurile se degradează încet-încet pe două planuri...

În mod evident, vă recomand tuturor Sub steaua infraroșie, e genul de roman care își lasă amprenta asupra ta indiferent ce gen de cititor ești sau ce gen de cărți citești de obicei. E un roman despre sentimente profund umane, despre o relație între două persoane și asta e ceva cu care putem rezona cu toții.

În plus, dacă sunteți în Brașov mâine, îl găsiți (cu Alex cu tot) la cele 3 evenimente la care va participa autorul. Eu zic să profitați și să-i luați un autograf. Și să-i spuneți că nu-i frumos să se joace așa cu sentimentele cititorilor lui (ba da, ba da, e minunat, abia aștept s-o faci din nou!)


(Click pe imagini pentru a le mări)