Recenzie: Căldura ghețarilor de Nic Dobre

Povestea:
Deși s-a născut pe Marte, John și-a dorit întotdeauna să devină pământean, să revină pe planeta strămoșilor săi și să-și construiască o căsuță acolo. Totuși, lucrurile nu sunt chiar așa ușoare: cu câteva secole înainte, pe Terra a avut loc Marea Glaciațiune, o perioadă de îngheț neașteptat de intensă și de rapidă, care a lăsat în urmă miliarde de morți. Supraviețuitorii au fost evacuați pe Marte de compania Cosmic Wave, care trimisese deja oameni de știință pe Planeta Roșie pentru a extrage minereuri.

În prezent, majoritatea omenirii a rămas pe Marte, trăind în comunități formate sub cupolele care îi protejează de frig și de radiații. Restul oamenilor se află pe Pământ, încercând să regăsească istoria, artefactele, dar și tehnologia care au fost lăsate inevitabil în urmă. Așa că John devine unul dintre ei.

Părerea mea:
Am rămas cu cititul tot în zona Brașovului, citind consecutiv încă un debut al unui brașovean care și-a lansat cartea la Final Frontier. Totuși, Nic a preferat să-și publice romanul în regim de selfpubishing, acesta fiind primul roman publicat astfel pe care îl citesc. Tocmai de aceea, mă bucur că am avut ocazia să-l ascult pe autor vorbind despre acest regim de publicare în cadrul unei dezbateri despre genurile „minore”, pentru că aflând faptul că romanul a trecut prin mâinile a mai mult de un redactor, plus un tehnoredactor, am trecut peste prejudecățile mele față de self-publishing înainte să încep să citesc cartea.

Revenind la roman, încă de la început mi-a adus în mod neașteptat aminte de cele 2 romane de tip military SF pe care le-am citit recent (e vorba despre „Războiul bătrânilor” de John Scalzi și „Războiul etern” de Joe Haldeman). Spun „neașteptat” pentru că deși regimul de viață al lui John poate aminti de cel cazon, în acest roman nu se desfășoară niciun război interplanetar, nici măcar un război împotriva naturii, ci mai mult o încercare de acceptare a acesteia. Totuși, Căldura ghețarilor m-a dus cu gândul la romanele amintite datorită stilului, care e plin de acțiune: lucrurile se desfășoară unul după altul, cu multe ruperi de rutină, iar excepțiile, momentele în care personajele ar putea avea timp să se gândească la ceea ce li se întâmplă, cuprind un ritm de lucru prea epuizant pentru a lăsa timp de introspecție.

Pe de-o parte, acest stil are avantajul că va ține cititorii cu ochii lipiți de rânduri, pentru a afla ce se întâmplă mai departe, însă din punctul meu de vedere, are dezavantajul de a reduce din complexitatea personajelor, care devin repede o schiță, lucrul acesta simțindu-se mai ales când vine vorba de personajele negative, care sunt foarte ușor de depistat. Din fericire, personajele lui Nic sunt și ușor de îndrăgit (bine, doar cele pozitive), fiind destule momente în care cititorul suferă alături de ele.

Povestea în sine mi s-a părut bine gândită, cu mențiunea că aș fi preferat un protagonist ceva mai băgăreț pentru că au apărut destul de repede lucruri care pe mine m-au pus pe gânduri, dar pe care John a ales să nu le investigheze în profunzime. Totuși, l-am și înțeles, deoarece după cum spuneam mai sus, ritmul în care trăia era foarte epuizant. Deseori m-am simțit și eu obosită alături de el, deși nu făceam nimic, doar stăteam și citeam.

A existat însă un aspect al poveștii pe care încă nu mi l-am lămurit: nu-mi dau seama ce cred despre final. Tot ce știu e că a fost incredibil de suprinzător, la un moment dat pur și simplu mă uitam spre numărul de pagini rămase și n-aveam nicio idee ce ar putea conține... și chiar dacă aș fi avut ceva teorii, ar fi fost spulberate complet, pentru că Nic a introdus niște elemente la care nu m-aș fi gândit niciodată.

Însă ceea ce încerc să înțeleg e dacă finalul a fost o supriză plăcută sau nu. Inițial, l-am respins complet, instinctiv aproape, din cauza modului cum situația respectivă e văzută în zilele noastre (știu că sunt foarte vagă, încerc să nu dau spoilere). Totuși, am avut câteva zile de gândire între momentul terminării romanului și cel în care scriu recenzia, așa că am profitat de acest interval și m-am mai gândit la final... într-un mod ciudat, stă în picioare. Adică... de ce nu? Până a urmă, teoriile prezentului pot furniza deseori material pentru autorii de ficțiune speculativă.

Oricum, indiferent de cât de ușor de înghițit e, cert e că finalul e memorabil. În plus, deși e un prim volum al unei serii, romanul e mai mult decât pregătirea terenului pentru volumele viitoare: își spune propria poveste, ridicând totuși destule mingi la fileu pentru a justifica o continuare. Așadar, dacă vă plac romanele pline de acțiune, care ascund suprize greu de prevăzut, vă recomand romanul Căldura ghețarilor.

Și, ca bonus, dacă sunteți din Brașov, mâine (sâmbătă, 16 aprilie), îl puteți întâlni pe Nic Dobre în cadrul cenaclului Antares, care are loc la ora 16 în librăria Okian: