Vine un moment în viața oricărui cititor în care abia a terminat o carte și arde de nerăbdare să discute cu prietenii despre asta. Nu e vorba neapărat de o capodoperă a literaturii, ci poate fi vorba de orice poveste care i-a pus o rotiță din cap în mișcare, poate fi vorba de orice carte care l-a pus măcar puțin pe gânduri.
Problema apare atunci când sus numiții prieteni n-au citit cartea. Sunt cazuri fericite în care prietenii pot fi corupți/mituiți/amemințați și alte chestii „prietenoase” care să-i convingă să citească romanul, însă sunt și cazuri în care atunci când cititorul o să deschidă gura și o să amintească de cartea aceea, ochii prietenilor lui vor decide brusc să studieze cerul, tavanul, sau orice altceva aflat deasupra lor - adică o să-și dea ochii peste cap și o să roage cititorul să schimbe placa.
Acum imaginați-vă un pod. Nu un pod întunecat și plin de scânduri care scârțâie, ci un pod luminos, cu măsuțe cochete, unde o să găsiți câțiva oameni. Poate îi cunoașteți, poate nu. Nici ei nu vă cunosc neapărat. De fapt, nu vă leagă decât un singur lucru: cartea. Nu orice carte, ci cartea aia care vă zgârâie pe toți. Imaginați-vă că vă așezați la măsuța lor, pe care tronează cartea. 5 minute mai târziu, sunteți cei mai buni prieteni și nu e nimic mai plăcut decât să stați de vorbă. Divagați, reveniți la subiect, minutele trec, subiectele se leagă și nici nu vă dați seama când vine ora de închidere a librăriei în podul căreia vă aflați.
Exact așa a fost întâlnirea de marți a clubului paladinilor. N-am fost mulți, dar am fost prieteni timp de câteva ore. Am vorbit de toate despre tot, plecând de la romanul Războiul liniștit de Paul McAuley. Elementul inedit al întâlnirii a fost faptul că Nicu Gecse, traducătorul romanului, a fost prezent la întâlnire și ne-a povestit despre lunile în care a lucrat la acest roman, despre conversațiile cu autorul, cu redactorul, cu editorul, cu toată echipa din spatele cărții, despre cum e să cauți cu febrilitate cuvântul potrivit, acela care face diferența dintre o traducere mot-a-mot și un roman adevărat, dar și despre tinerețea SF-ului românesc, despre cenacluri care schimbă destinul oamenilor, despre întâmplări care nu se uită... despre de toate.
Bineînțeles, am discutat și despre roman în sine, despre poveste și cum a perceput-o fiecare. Primul subiect au fost așa numitele „burți” ale poveștii, fragmentele de „information dump” în care povestea trecea în plan secund, în favoarea descrierii regulilor care guvernează viitorul din viziunea lui McAuley. Pentru mine, aceste pasaje au fost cele mai reușite. Citesc SF ca să văd lumi noi, plauzibile și coerente, așa că toate explicațiile m-au ajutat să înțeleg cum funcționează această lume, ce reguli o guvernează, cum s-a ajuns acolo, ce e diferit, ce a rămas la fel... Fiecare descriere era o cărămidă de construcție în plus și a fost genul de carte care, cu cât oferea mai multe cărămizi, cu atât mai reușită devenea lumea pe care o construia.
Și tocmai penru că a fost atât de migălos prezentată, am putut discuta despre cât de plauzibilă e această lume, despre cât de probabil e ca ea să devină realitate nu doar la un moment dat, ci chiar în 200 de ani, după cum promite autorul. Oameni trăind pe alte planete ale sistemului solar, organisme modificate genetic astfel încât să producă orice ar avea oamenii nevoie, carbon procesat folosit ca material de construcție... pare mult pentru doar 200 de ani, așa că la început, ne-am îndoit de termenul optimist, însă mai apoi cineva ne-a pus întrebarea „unde eram noi acum 200 de ani?”. Deja, visul a părut puțin mai aproape.
Din păcate, însă, lumea a fost singurul lucru pe care McAuley l-a construit frumos. Din punctul meu de vedere, povestea care lega toate elementele unei lumi a viitorului nu mi-a îndeplinit așteptările. Într-o lume genială cred că putea exista o intrigă pe măsură, însă deși lumea din jurul lor s-a schimbat, oamenii au rămas la fel: plini de o lăcomie fără sens și gata să se distrugă între ei, în loc să lucreze împreună pentru a ajunge mai departe.
Totuși, au existat câteva personaje care au ieșit în evidență, iar ceea ce am remarcat cu toții și mie mi-a plăcut în mod special au fost personajele femimine, care au fost nu numai niște personaje puternice, care s-au descurcat cum au putut mai bine în anumite situații, dar și personaje-cheie, care prin acțiunile lor, au schimbat totul. Și deși a fost interesant faptul că inițial, părea că femeile vor fi personajele pacifiste, iar bărbații vor fi cei care vor dori războiul, în final taberele n-au fost împărțite după sexe, și noi, cititorii, ne-am trezit cu personaje preferate în ambele tabere, fiind în imposibilitatea de a alege.
Dacă tot am menționat războiul, un alt subiect pe care l-am dezbătut a fost titlul romanului: Războiul liniștit, în original The Quiet War. Din nou, a fost un mare plus să avem traducătorul alături de noi, să putem înțelege procesul prin care titlul românesc a fost ales, dar mi-a plăcut și faptul că am discutat despre motivul pentru care autorul a ales acest titlu, faptul că în vidul spațiului nu există sunet... Câte filme cu nave spațiale care scot zgomote care mai de care mai moderne n-am văzut? Cțt de interesant ar fi un film care să redea liniștea asurzitoare a spațiului?
Am încercat să mă limitez doar la subiectele de discuție legate de roman și deja am scris o grămadă, dar discuțiile au fost mult mai variate, am acoperit subiecte de la romane SF care să acopere și părțile necunoscute (încă) ale lumii, cum ar fi paranormalul sau noțiunea de suflet, dar și despre ideea de a ilustra romanele pentru a le face mai atractive, ajungând cu discuția chiar până la romanele lui Jules Verne cu gravurile lor. Pe scurt, a fost exact ca o discuție între prieteni care nu s-au mai văzut de mult și ard de nerăbdare să schimbe impresii.
În final, editura Paladin ne-a făcut două surprize. Prima a fost faptul că fiecare dintre participanți a primit cadou o carte. Eu am plecat acasă cu Dexter, pentru că dacă tot am început să-mi mai diversific lecturile, m-am gândit că ar fi interesant să văd cum gândește criminalul care ucide criminali... Cea de-a doua surpriză a fost confidențială, însă informația a devenit publică recent, așa că îmi face plăcere s-o împărtășes cu voi: Paul McAuley, autorul romanului pe care l-am dezbătut, va veni în România în decemrbie în cadrul Festivalului Internațional de Literatură București. Nu este singurul invitat, lista completă o găsiți mai jos:
(click pe imagine pentru a o mări)
Următorul eveniment va avea loc în luna decembrie, însă între timp va avea loc târgul Gaudeamus. În mod tradițional, lansările de SF au loc sâmbăta și anul acesta, se anunță rearanjări masive de biblioteci pentru că multe volume noi vor avea nevoie de spațiu. Mai multe detalii vor apărea pe măsură ce se apropie 19 noiembrie.
Problema apare atunci când sus numiții prieteni n-au citit cartea. Sunt cazuri fericite în care prietenii pot fi corupți/mituiți/amemințați și alte chestii „prietenoase” care să-i convingă să citească romanul, însă sunt și cazuri în care atunci când cititorul o să deschidă gura și o să amintească de cartea aceea, ochii prietenilor lui vor decide brusc să studieze cerul, tavanul, sau orice altceva aflat deasupra lor - adică o să-și dea ochii peste cap și o să roage cititorul să schimbe placa.
Acum imaginați-vă un pod. Nu un pod întunecat și plin de scânduri care scârțâie, ci un pod luminos, cu măsuțe cochete, unde o să găsiți câțiva oameni. Poate îi cunoașteți, poate nu. Nici ei nu vă cunosc neapărat. De fapt, nu vă leagă decât un singur lucru: cartea. Nu orice carte, ci cartea aia care vă zgârâie pe toți. Imaginați-vă că vă așezați la măsuța lor, pe care tronează cartea. 5 minute mai târziu, sunteți cei mai buni prieteni și nu e nimic mai plăcut decât să stați de vorbă. Divagați, reveniți la subiect, minutele trec, subiectele se leagă și nici nu vă dați seama când vine ora de închidere a librăriei în podul căreia vă aflați.
Exact așa a fost întâlnirea de marți a clubului paladinilor. N-am fost mulți, dar am fost prieteni timp de câteva ore. Am vorbit de toate despre tot, plecând de la romanul Războiul liniștit de Paul McAuley. Elementul inedit al întâlnirii a fost faptul că Nicu Gecse, traducătorul romanului, a fost prezent la întâlnire și ne-a povestit despre lunile în care a lucrat la acest roman, despre conversațiile cu autorul, cu redactorul, cu editorul, cu toată echipa din spatele cărții, despre cum e să cauți cu febrilitate cuvântul potrivit, acela care face diferența dintre o traducere mot-a-mot și un roman adevărat, dar și despre tinerețea SF-ului românesc, despre cenacluri care schimbă destinul oamenilor, despre întâmplări care nu se uită... despre de toate.
Bineînțeles, am discutat și despre roman în sine, despre poveste și cum a perceput-o fiecare. Primul subiect au fost așa numitele „burți” ale poveștii, fragmentele de „information dump” în care povestea trecea în plan secund, în favoarea descrierii regulilor care guvernează viitorul din viziunea lui McAuley. Pentru mine, aceste pasaje au fost cele mai reușite. Citesc SF ca să văd lumi noi, plauzibile și coerente, așa că toate explicațiile m-au ajutat să înțeleg cum funcționează această lume, ce reguli o guvernează, cum s-a ajuns acolo, ce e diferit, ce a rămas la fel... Fiecare descriere era o cărămidă de construcție în plus și a fost genul de carte care, cu cât oferea mai multe cărămizi, cu atât mai reușită devenea lumea pe care o construia.
Și tocmai penru că a fost atât de migălos prezentată, am putut discuta despre cât de plauzibilă e această lume, despre cât de probabil e ca ea să devină realitate nu doar la un moment dat, ci chiar în 200 de ani, după cum promite autorul. Oameni trăind pe alte planete ale sistemului solar, organisme modificate genetic astfel încât să producă orice ar avea oamenii nevoie, carbon procesat folosit ca material de construcție... pare mult pentru doar 200 de ani, așa că la început, ne-am îndoit de termenul optimist, însă mai apoi cineva ne-a pus întrebarea „unde eram noi acum 200 de ani?”. Deja, visul a părut puțin mai aproape.
Din păcate, însă, lumea a fost singurul lucru pe care McAuley l-a construit frumos. Din punctul meu de vedere, povestea care lega toate elementele unei lumi a viitorului nu mi-a îndeplinit așteptările. Într-o lume genială cred că putea exista o intrigă pe măsură, însă deși lumea din jurul lor s-a schimbat, oamenii au rămas la fel: plini de o lăcomie fără sens și gata să se distrugă între ei, în loc să lucreze împreună pentru a ajunge mai departe.
Totuși, au existat câteva personaje care au ieșit în evidență, iar ceea ce am remarcat cu toții și mie mi-a plăcut în mod special au fost personajele femimine, care au fost nu numai niște personaje puternice, care s-au descurcat cum au putut mai bine în anumite situații, dar și personaje-cheie, care prin acțiunile lor, au schimbat totul. Și deși a fost interesant faptul că inițial, părea că femeile vor fi personajele pacifiste, iar bărbații vor fi cei care vor dori războiul, în final taberele n-au fost împărțite după sexe, și noi, cititorii, ne-am trezit cu personaje preferate în ambele tabere, fiind în imposibilitatea de a alege.
Dacă tot am menționat războiul, un alt subiect pe care l-am dezbătut a fost titlul romanului: Războiul liniștit, în original The Quiet War. Din nou, a fost un mare plus să avem traducătorul alături de noi, să putem înțelege procesul prin care titlul românesc a fost ales, dar mi-a plăcut și faptul că am discutat despre motivul pentru care autorul a ales acest titlu, faptul că în vidul spațiului nu există sunet... Câte filme cu nave spațiale care scot zgomote care mai de care mai moderne n-am văzut? Cțt de interesant ar fi un film care să redea liniștea asurzitoare a spațiului?
Am încercat să mă limitez doar la subiectele de discuție legate de roman și deja am scris o grămadă, dar discuțiile au fost mult mai variate, am acoperit subiecte de la romane SF care să acopere și părțile necunoscute (încă) ale lumii, cum ar fi paranormalul sau noțiunea de suflet, dar și despre ideea de a ilustra romanele pentru a le face mai atractive, ajungând cu discuția chiar până la romanele lui Jules Verne cu gravurile lor. Pe scurt, a fost exact ca o discuție între prieteni care nu s-au mai văzut de mult și ard de nerăbdare să schimbe impresii.
În final, editura Paladin ne-a făcut două surprize. Prima a fost faptul că fiecare dintre participanți a primit cadou o carte. Eu am plecat acasă cu Dexter, pentru că dacă tot am început să-mi mai diversific lecturile, m-am gândit că ar fi interesant să văd cum gândește criminalul care ucide criminali... Cea de-a doua surpriză a fost confidențială, însă informația a devenit publică recent, așa că îmi face plăcere s-o împărtășes cu voi: Paul McAuley, autorul romanului pe care l-am dezbătut, va veni în România în decemrbie în cadrul Festivalului Internațional de Literatură București. Nu este singurul invitat, lista completă o găsiți mai jos:
(click pe imagine pentru a o mări)
Următorul eveniment va avea loc în luna decembrie, însă între timp va avea loc târgul Gaudeamus. În mod tradițional, lansările de SF au loc sâmbăta și anul acesta, se anunță rearanjări masive de biblioteci pentru că multe volume noi vor avea nevoie de spațiu. Mai multe detalii vor apărea pe măsură ce se apropie 19 noiembrie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.