Recenzie: Fată înecându-se de Caitlín R. Kiernan

Povestea:
Imp este nebună. Şi mama şi bunica ei au fost nebune şi ambele s-au sinucis. Totuşi, deocamdata Imp se descurcă, are o slujbă care îi permite să se întrețină, medicamente care s-o ajute şi o iubită care îi "suportă toate căcaturile". Totuşi, povestea pe care o spune Imp nu e a unei nebune care se descurcă, ci povestea celor două Eve Canning, sirena şi vârcolacul, fantome care o bântuie până când exorcizarea prin scris devine singura alternativă la renunțarea definitivă.

Așa că Imp începe să-și scrie povestea așa cum e ea, adevărată, deși nu mereu factuală, împărtășind cu noi totul, chiar și părțile pe care nu le putem înțelege, chiar și părțile pe care ea nu le înțelege, până când povestea ei devine o altă fantomă și bântuiții devenim noi.

Părerea mea:
Există poveşti care te "prind", care te mint frumos şi convingător, care te fac să le crezi adevărate măcar o vreme, cât le citești. Şi există poveşti care sunt mai mult decât niște minciuni reuşite, există poveşti care sunt vârtejuri care te prind şi te trag înăuntru până când te pierzi şi chiar atunci când povestea se încheie și poți în sfârșit să-ți dezlipești mâinile de coperțile cărții, povestea rămâne parte din tine, bântuindu-te pe vecie.

Exact despre asta e povestea lui Imp: despre ideile cu care rămâi în urma contactului cu opera altora, idei care cresc în tine, se amestecă între ele, dar și cu ideile tale și devin altceva, transformându-te și pe tine în altceva. Și e o poveste despre momentul acela în care ficțiunea pare că invadează realitatea și pentru o clipă minunată sau înficoșătoare sau minunat de înfricoșătoare nu mai poți face diferența dintre ele. Doar că pentru Imp nu e vorba de o clipă, ci așa e fiecare clipă; în fiecare clipă lucruri imposibile se întâmplă și niciun medicament din lume nu le poate opri pentru că atunci când propriile amintiri vor să te înșele, nu mai ai cum să separi adevărul de ficțiune și imaginația de realitate.

Totuși, cel mai reușit lucru la Fată înecându-se nu e ideea de bântuire, ci Imp. Mai precis, mintea lui Imp. Să pătrunzi în mintea ei, să trăiești câteva clipe cu gândurile ei, să fii prins câteva zile în furtuna din ea... E incredibil, e fantastic, e înficoșător, e un amalgam de senzații opuse pentru că te fascinează și te face să te simți vinovat în același timp. E pur și simplu altceva, e o experiență pe care n-ai avea cum s-o trăiești decât citind-o și te va face să-ți reconsideri anumite păreri și prejudecăți.

Iar la final, atunci când vei închide cartea, ai două opțiuni: pui totul pe seama condiției lui Imp, lipești peste poveste eticheta unei halucinații, clipești și lași realitatea, logica și rațiunea să acopere golurile cu o pojghiță pe care n-o s-o zgândări, ca să nu lași fantomele poveștii să iasă și să te bântuie. Sau lași golurile neastupate și le mai înfrunți, din când în când, când simți nevoia unei evadări din tine însuți și știi că un salt în acele goluri e singurul mod prin care poți înota alături de sirene sau fugi alături de vârcolaci.