Recenzie: Regele șobolan de China Miéville

Povestea:
Saul se întoarce în Londra, în casa tatălui său doar pentru a descoperi că acesta este mort, fiind aruncat pe fereastră. Imediat, Saul devine principalul suspect și este arestat, însă în aceeași noapte un personaj misterios care se auto-intitulează Regele Șobolan îi face o vizită în pușcărie și îl ajută să evadeze.

Urmându-l pe Regele Șobolan, Saul pășește într-un univers paralel, suprapus peste al nostru, o lume pe care mizeria și-a lăsat amprenta fetidă, o lume nu doar guvernată de mizerie, ci alcătuită din ea. Și totuși, Saul se integrează ușor în aceast univers, sângele său de șobolan trezindu-se la viață, transformându-l din om într-o ființă pentru care Orașul nu mai are secrete, o ființă care poate să se strecoare neobservată prin toate meandrele Londrei. Însă moartea tatălui lui Saul este strâns legată de personajele acestei lumi noi pentru că pe urmele șobolanilor se află un personaj care să hrănește cu propria grandomanie la fel cum Saul se hrănește cu resturi aflate în descompunere.

Părerea mea:
Cândva prin liceu, în clasa a 10-a sau a 11-a, am studiat la română estetica urâtului. Bineînțeles, „studiat” însemna scris niște comentarii după dictare, apoi amestecând puțin frazele în niște teme pentru acasă, apoi regurgitarea lor la oră. Pe scurt, ceea ce am învățat atunci a fost, citez aproape exact: „Tudor Arghezi abordeaza estetica urâtului în operele sale: „Din bube, mucigaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. Punct. Atât, asta e tot ce am aflat eu despre subiect în liceu. Adevărat, nu mi-a păsat suficient ca să mă informez mai mult. Dar în momentul în care ideea de „estetică a urâtului” mi s-a prezentat drept o înșiruire de termeni din familia urâtului, despre care afirm eu voios că le-am făcut frumoase... mi s-a părut ca o teoremă pe care cineva a omis cu bună știință s-o demonstreze, încercând să ascundă faptul că habar n-are cum... Așa că am învățat comentariul, l-am vomat de câte ori a fost nevoie și am depășit momentul.

Și apoi am descoperit cartea asta, am citit pagini și pagini în care mi se prezenta celaltă față a monedei care e umanitatea, am văzut un Oraș construit pe ceea ce noi aruncăm nepăsători, am văzut mizeria și întunericul... și mi-au plăcut. Lucrurile au fost prezentate de așa natură încât să nu scârbească de dragul de a scârbi, ci au fost prezentate ca o realitate, ba mai mult, una care are o anume putere, un anume je ne sais quoi care îi dă forță, substanță, transformă lumea canalelor într-o lume nu doar coerentă, dar fascinantă, frumoasă, una care merită explorată prin intermediul personajelor care știu să se miște prin ea... ca șobolanii prin canale.

În plus, pe lângă acest Oraș, această Londră făcută din umbre și miros greu de care m-am îndrăgostit, Miéville vorbește despre muzică. Mai precis, despre muzica jungle, un gen de muzică din familia drum'n'base. Dacă aș fi ascultat o piesă din acest gen înainte să citesc Regele șobolan, aș fi oprit-o după vreun minut, pentru că nu e genul meu. Acum s-ar putea să o apreciez mai mult, dar tot aș opri-o. Și totuși, tot timpul cât am citit romanul, am simțit muzica lui, am înțeles modul în care notele se îmbinau, am înțeles ceea ce muzica încerca să transmită. Și deși aș opri în continuare muzica, acum motiul e altul: înainte pur și simplu nu-mi spunea nimic, era doar zgomot ritmat, fără suflet... acum, după, i-am văzut sufletul în timp ce citeam, dar când ascult, nu-l mai găsesc... înainte mi se părea goală, acum mi se pare fadă... și e uimitor că Miéville a reușit să facă asta!

Practic, pentru mine, Miéville a făcut două lucruri: a transformat gunoiul și mizeria într-o lume plină de forță și a transformat muzica jungle în poezie. A luat două lucruri pe care oricine le simte că sunt diametral opuse și le-a făcut să meargă împreună. A luat două lucruri din lumea care ne înconjoară, le-a transformat în cuvinte și a făcut cuvintele să picteze imagini vii, vibrante. Citind, am simțit artistul la lucru, am simțit cum el modifică realitatea, făcând-o să spună ce vrea el să spună. L-am simțit sculptând lumea, dându-i forma pe care o voia. Citind, am văzut artă și n-am avut de ales decât să privesc și să mă minunez. M-am îndăgostit de un oraș pe care nu-l voi cunoaște niciodată și de o muzică pe care n-o voi auzi vreodată. E incredibil și e fascinant.

Însă ceea ce m-a fascinat cel mai mult a fost faptul că am mai citit un roman semnat de același autor („Orașul amabasadei”, despre care am povestit aici) și a fost cu totul și cu totul altceva. N-a fost doar alt gen, a fost alt stil, altă voce... Știți caracatițele acelea care pot imita nu doar culoarea mediului, dar și textura lui, pot părea netede pe stânci, dar și pline de neregularități printre corali? Asta e senzația, că am întâlnit un scriitor care poate fi orice vrea el să fie. E mai mult decât cameleonic, pur și simplu știe să devină altcineva cu totul... Căutând detalii despre el am aflat că a declarat că vrea să scrie un roman în fiecare gen... dacă aceste două cărți ale sale care s-au tradus și la noi sunt un indicator, atunci e clar că îi iese. Și e și mai clar că vreau să-i descopăr și celelalte fețe, vreau să văd cât de departe poate merge această multifațetare. Vreau să văd nu numai cât de diferit poate să mai scrie, dar și cu ce idei poate să mai vină, pentru că pe lângă stilul fascinant, sunt și multe idei incredibile în poveștile sale...

Pe scurt, m-a vrăjit și îmi place atât de mult încât vreau să-l las s-o facă din nou. Și din nou. Și din nou...