Luni seară, la mansarda librăriei Cărturești Verona a avut loc a 19 întâlnire a Clubului de Lectură Nemira, întâlnire dedicată romanului Solaris al lui Stanislaw Lem. Pe scurt, romanul spune povestea lui Kris, un psiholog trimis pe stația de pe Solaris care descoperă faptul că imensul ocean inteligent poate folosi amintirile oamenilor pentru a crea viață. În cazul său, oceanul alege să-i trimită un mimoid sub forma lui Harey, iubita sa care s-a sinucis cu ani în urmă.
Dacă luna trecută, un alt roman al autorului polonez ne-a împărțit în două tabere, de data asta tuturor ne-a plăcut Solaris, așa că ne-am concentrat pe încercările de a desluși ceva din misterul oceanului inteligent. Încerca el să comunice cu noi? Era conștient de prezența noastră sau mimoizii au fost o reacție automată, un reflex de apărare? Ar fi putut exista subiecte de discuție între un ocean planetar și o specie alcătuită din indivizi? Presupunând că oceanului îi păsa de noi, voia să ne alunge prin manifestările sale sau spera să ne ajute? Cât de independenți erau mimoizii? Cât din cuvintele lor erau reflexii ale oamenilor și cât erau cuvintele oceanului? De ce pe o stație din viitor exista o bibliotecă întreagă alcătuite din volume de sute și sute de pagini în format fizic? De ce Harey era numită uneori „copilă”? Întrebările puteau continua la infinit.
Însă nu numărul întrebărilor m-a impresionat, ci diversitatea răspunsurilor. Fiecare avea una sau mai mule interpretări personale, fiecare considera că oceanul însemna ceva, voia ceva, făcea ceva... Fiecare încercam să-l definim, să-i găsim un rol, o explicație, un scop. După cum bine a observat cineva, noi, la fel ca personajele din Solaris, încercam să dăm un sens oceanului, să-l umanizăm cumva, astfel încât să-l putem înțelege. Jonglam cu ideile noastre „de acasă” și cu cele descoperite la fața locului, încercând să ne fixăm pe o ipoteză pe care s-o putem accepta fără dovezi, în care să credem.
Însă Solaris a rămas și va rămâne o enigmă și tocmai acesta este marele atu al romanului: faptul că te provoacă să dezlegi enigma oceanului, că te aduce în punctul în care sun toate personajele, astfel încât poți empatiza cu ele. Solaris, ca roman și ca ocean inteligent e una din marile drame ale omenirii și e cred că singura poveste SF care sper să nu devină niciodată realitate. E mai mult decât o poveste tristă, e, metaforic vorbind, o dezintegrare la nivel atomic a uneia dintre cele mai mari dorințe, speranțe și chiar nevoi a omenirii: cea că nu suntem singuri, că există cineva care să ne înțeleagă, cu care să putem vorbi. Însă chiar prin manifestările sale, Solaris ne lasă mai singuri ca înainte pentru că ne dă iluzia că orice căutare s-a încheiat pentru ca apoi să spulbere acea iluzie. Solaris reprezintă întruchiparea ideii că e mult mai rău să ai ceva și apoi să-l pierzi decât să nu ai acel ceva niciodată.
În final, nu pot decât să sper că și la următoarea ședință vom discuta o carte despre care să poți vorbi ore întregi fără oprire și totuși să vrei să discuți mai mult și mai mult.
Dacă luna trecută, un alt roman al autorului polonez ne-a împărțit în două tabere, de data asta tuturor ne-a plăcut Solaris, așa că ne-am concentrat pe încercările de a desluși ceva din misterul oceanului inteligent. Încerca el să comunice cu noi? Era conștient de prezența noastră sau mimoizii au fost o reacție automată, un reflex de apărare? Ar fi putut exista subiecte de discuție între un ocean planetar și o specie alcătuită din indivizi? Presupunând că oceanului îi păsa de noi, voia să ne alunge prin manifestările sale sau spera să ne ajute? Cât de independenți erau mimoizii? Cât din cuvintele lor erau reflexii ale oamenilor și cât erau cuvintele oceanului? De ce pe o stație din viitor exista o bibliotecă întreagă alcătuite din volume de sute și sute de pagini în format fizic? De ce Harey era numită uneori „copilă”? Întrebările puteau continua la infinit.
Însă nu numărul întrebărilor m-a impresionat, ci diversitatea răspunsurilor. Fiecare avea una sau mai mule interpretări personale, fiecare considera că oceanul însemna ceva, voia ceva, făcea ceva... Fiecare încercam să-l definim, să-i găsim un rol, o explicație, un scop. După cum bine a observat cineva, noi, la fel ca personajele din Solaris, încercam să dăm un sens oceanului, să-l umanizăm cumva, astfel încât să-l putem înțelege. Jonglam cu ideile noastre „de acasă” și cu cele descoperite la fața locului, încercând să ne fixăm pe o ipoteză pe care s-o putem accepta fără dovezi, în care să credem.
Însă Solaris a rămas și va rămâne o enigmă și tocmai acesta este marele atu al romanului: faptul că te provoacă să dezlegi enigma oceanului, că te aduce în punctul în care sun toate personajele, astfel încât poți empatiza cu ele. Solaris, ca roman și ca ocean inteligent e una din marile drame ale omenirii și e cred că singura poveste SF care sper să nu devină niciodată realitate. E mai mult decât o poveste tristă, e, metaforic vorbind, o dezintegrare la nivel atomic a uneia dintre cele mai mari dorințe, speranțe și chiar nevoi a omenirii: cea că nu suntem singuri, că există cineva care să ne înțeleagă, cu care să putem vorbi. Însă chiar prin manifestările sale, Solaris ne lasă mai singuri ca înainte pentru că ne dă iluzia că orice căutare s-a încheiat pentru ca apoi să spulbere acea iluzie. Solaris reprezintă întruchiparea ideii că e mult mai rău să ai ceva și apoi să-l pierzi decât să nu ai acel ceva niciodată.
În final, nu pot decât să sper că și la următoarea ședință vom discuta o carte despre care să poți vorbi ore întregi fără oprire și totuși să vrei să discuți mai mult și mai mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.