Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde. (sau apasă aici)
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

duminică, 27 martie 2016

Recenzie: Spectrul lui Phlebas (Cultura #1)

Povestea:
Într-un univers cu prea multe specii inteligente și prea puține planete locuibile, două civilizații poartă un război în care scopul fiecăreia este de a-și păstra, dar și impune modul de viață. Una dintre tabere este Cultura, o civilizație care se bazează pe mașinării pentru a guverna, în timp ce oamenii trăiesc într-o aparentă utopie. Celalaltă tabără sunt Idiranii, extratereștrii non-umani cvasi-nemuritori care poartă acest război din motive religioase.

De partea idiranilor de găsește și Bora Horza Gobuchul, un Schimbător (o persoană care își poate schimba înfățișarea pentru a imita pe altcineva) care nu crede neapărat în idealurile extratereștrilor, cât se opune ideologiei Culturii și a mașinilor acestora, pe care le consideră o periculoasă fundătură a evoluției. El va fi ales de către idirani să încerce să pătrundă pe o Planetă a Morților, de unde trebuie să recupereze una dintre Mințile Culturii, în speranța că aceasta va aduce un avantaj strategic taberei sale. Lui Horza i se va opune Balveda Petrosteck, un agent din Circumstanțele Speciale ale Culturii.

Părerea mea:
Conform Goodreads, am citit prima dată Spectrul lui Phlebas în 2012. Recitind-o, am descoperit că la vremea respectivă nu i-am scris o recenzie și nici nu i-am dat un raiting prea mare, așa că înainte să actualizez statusul cărții, am stat câteva minute bune întrebându-mă cât de fraieră eram, de fapt, la vremea respectivă... Cartea e mai mult decât faină pentru că explorează foarte profund, dar și foarte suprinzător ideea sinelui, care mi se pare una dintre cele mai fascinante teme ale literaturii (fie ea SF sau nu), așa că nu înțeleg de ce n-am apreciat-o mai mult acum 4 ani... sinele meu de atunci era, probabil, mic și fraier :)

Spuneam mai sus că personajul central are abilitatea de a-și schimba înfățișarea, dar de fapt face mai mult de atât: transformarea include și asumarea personalității „imitatului”, Schimbătorii se modifică pe ei înșiși la un nivel mult mai profund decât aspectul fizic. Practic, devin altcineva cu totul, așa că marea lor provocare e să reușească să-și păstreze definiția sinelui, să reușească să continue să existe. Și totuși, dacă o persoană există doar în scurtele luni dintre transformări, mai e el sau ea o persoană? Dacă da, unde rezidă acel sine în timp ce e altcineva? Sunt Schimbătorii niște actori formidabili sau e mai mult de-atât? Acestea sunt întrebările care nu mi-au dat pace pe tot parcursul romanului și nici acum nu pot spune că am răspunsuri la toate, dar chiar faptul că am început să mă gândesc mai mult la ceea ce definește o persoană (și la cât de ușor sau greu e ca, o dată „definiția” găsită, cineva să poată deveni acea persoană), faptul că romanul m-a pus pe gânduri e destul cât să devină repede una dintre cărțile pe care le recomand lejer oricui vrea o poveste „sățioasă pentru minte”.

Și ca și cum o singură temă problematică nu era de-ajuns, ceea ce face autorul extraordinar de bine e antiteza dintre Horza și Balveda, care sunt la început reprezentanții complet diferiți a două culturi incompatibile și sfârșesc prin a deveni nu doar asemănători (deși fiecare își păstrează ideologia), ci chiar camarazi. Mi s-a părut fascinantă relația dintre ei doi (nu amoroasă, nu era cazul), evoluția acestei relații m-a surprins uneori și m-a făcut să zâmbesc alteori, dar ce mi-a plăcut cel mai mult a fost empatia neașteptată pe care o simțeau unul pentru celălalt. Și dacă la Horza empatia e o trăsătură de caracter, deoarece trebuia să descifreze personalitatea cuiva înainte de a și-o însuși, la Balveda a fost foarte neașteptată, așa că am apreciat-o cu atât mai mult.

În plus, mi-au plăcut mult și discuțiile dintre ei doi, în special cele despre Cultură, entitatea politică în care mașinile conduc. Mi-au plăcut mai ales pentru că eram de acord cu amândoi deodată, deși părerile lor erau opuse. Da, să ai o mașină rece, eficientă și incoruptibilă la putere e un vis frumos, un vis în care cred că se va putea vorbi și despre dreptate, și despre fericire... și despre utopie. Problema, însă, cu visele frumoase și utopice e că ele sunt prea frumoase ca să fie adevărate. Omenirea poate avea epoci de aur, dar nu și perfecțiune. Noi nu suntem perfecți, așa că nimic din ce creem noi nu e perfect. Și mașinile sunt creația noastră. Indiferent cât de bine le-am produce și cât de mult ar avansa ele și cum s-ar produce unele pe altele, un defect inițial ar putea crește exponențial, mașinile însele fiind oarbe la el. Pe scurt, ceva ar putea merge prost. Având un sistem bazat în totalitate pe o componentă nesigură, defectarea acesteia aduce după sine prăbușirea sistemului, ceea ce, în contextul Culturii, ar fi aproape genocid. Pe care ni l-am fi provocat singuri. Înfricoșător gând, nu? Dar bazat în totalitate pe o supoziție...

Așadar, cum alegi? Cum decizi dacă utopia merită sau nu riscul, când nici măcar nu știi dacă există vreun defect în spatele visului de aur? Cum decizi ce tabără are dreptate, cum decizi de partea cui vei fi? Aceasta e întrebarea al cărei răspuns n-am reușit să-l găsesc, dar vă provoc pe voi să o faceți citind Spectrul lui Phlebas și descoperind Cultura, idiranii, dar și pe Balveda și pe Schimbătorul Horza.

miercuri, 23 martie 2016

De citit: Lansările Final Frontier

Peste 2 săptămâni, în weekend-ul 2-3 aprilie, toți fanii și iubitorii de SF&F, benzi deseate, figurine sau pur și simplu iubitorii de geek stuff se vor strânge în Connect Hub (Bulevardul Dacia 99) ca să se bucure de a 5-a ediția Final Frontier, un târg de carte special pentru noi.


Eu am participat prima dată la ediția cu numărul 3 și cred că a fost prima mea interacțiune adevărată cu fandomul românesc din zona SF&F. M-am îndrăgostit din prima clipă, pentru că am simțit că, deși nu cunoșteam pe nimeni, făceam parte dintr-un grup. Între a treia și a patra ediție, am mai participat la alte evenimente care reuneau aceiași oameni și am ajuns să-i cunosc, așa că FF #4 a fost ca o revedere cu toți oamenii dragi, dar și o ocazie să cunosc alți fani.

Prin urmare, de când am aflat că urmează ediția cu numărul 5, am stat cu antenuțele bine întinse, ca să prind toate știrile legate de târg și să vi le pot da mai departe centralizat, așa că, pe lângă un link la program, aș vrea să vă povestesc despre toate cărțile faine care se vor lansa la târg și pe care abia aștept să le aduc în bibliotecă (mai ales că ziua mea e weekend-ul acesta, așa că o să am o scuză să cer kile de cărți drept cadou :P ).

Bun, vă avertizez că urmează un articol destul de lung, pentru că majoritatea editurilor ne-au pregătit multe lucruri faine, așa că eu o să mă pot revanșa pentru perioada lungă care s-a scurs de când v-am recomandat o carte înainte să apară. De asemenea, o să iau editurile participante în ordine alfabetică, ca să nu se supere nimeni :)


Crux Publishing - Prezentă de un an de zile pe piața de carte românească, editura Crux Publishing rămâne fidelă misiunii sale de a aduce în atenția publicului autori români contemporani de o inestimabilă valoare și de a îmbogăți cultura actuală prin traducerea operelor unor autori străini clasici care au pus bazele literaturii fantastice de calitate. Sâmbătă, 2 aprilie, începând cu ora 15.00, Crux Publishing vă invită la evenimentul intitulat De la Conan Barbarul la distopie și stele, care va cuprinde lansarea a trei volume esențiale pentru literatura de gen:

Conan Barbarul: O vrăjitoare se va naște de Robert E. Howard

Primul titlu din proiectul Integrala Robert E. Howard reprezintă o nuvelă complexă ce îl are ca protagonist pe nimeni altul decât pe legendarul erou Conan Barbarul. Conținând probabil una dintre cele mai emblematice scene din istoria curentului literar sword & sorcery, nuvela O vrăjitoare se va naște aduce în prim-plan acele elemente care l-au făcut pe Robert E. Howard să fie considerat unul dintre părinții fantasticului întunecat de calitate: acțiune dinamică, eroi excepționali surprinși în situații excepționale și un univers de o frumusețe uluitoare.

Insula Diavolului (Predestinare genetică #2) de Ciprian Mitoceanu

Urmând volumului În sângele tatălui, romanul Insula Diavolului este cel de-al doilea titlu din seria Predestinare genetică semnată de cunoscutul scriitor român Ciprian Mitoceanu. Deseori comparat cu Stephen King ca forță a scriiturii și a suspansului creat, autorul ne introduce de această dată într-un univers distopic, foarte apropiat de cel al zilelor noastre. Un nevinovat întemnițat pe Insula Diavolului și un criminal în serie liber, aflat în culmea succesului. Congresmanul Dawson își pregătește, pas cu pas, amendamentul, o lovitură decisivă pe care o va da justiției americane și însăși umanității. Dar ce ne facem când politica și genetica scapă de sub control? În cel de-al doilea volum al seriei, Ciprian Mitoceanu ne provoacă, în obișnuitul său stil alert, să luăm parte la un joc diabolic, a cărui singură miză este supraviețuirea.

Regatul sufletelor pierdute (Stelarium #1) de Ana Maria Negrilă

Supranumită „Regina neagră a cyberpunk-ului românesc”, Ana-Maria Negrilă revine pe piața de carte cu un roman science-fiction a cărui complexitate și dinamism sunt comparabile cu marile opere de gen precum seria Dune, Primăvara Helliconiei sau Seria Culturii. Cititorii vor avea parte de o poveste în care știința, religia, spionajul și conspirațiile se împletesc, se confruntă și dau naștere unei aventuri ce va ține toți cititorii cu sufletul la gură. Primul volum dintr-o saga space opera (Stelarium), Regatul sufletelor pierdute vine însoțit, în premieră în ultimii ani în România, de un trailer și de un cod QR care, odată scanat, le oferă cititorilor acces la un conținut multimedia bonus și la nenumărate surprize.

Trailer-ul cărții aici -> [link] (must see!!)


HAC!BD - oamenii care l-au transformat pe Harap-Alb în super-erou de bandă desenată s-au extins, publicând și diverse albume de gen, două dintre ele având lansarea sâmbătă, la ora 11:45. Însă evenimentul pe care abia îl aștept este lansarea volumului Haiganu. Fluviul șoaptelor, roman pe care l-am citit și pe care îl recomand cu drag. Și deși l-am citit, motivul pentru care ard de nerăbdare să particip la lansarea de sâmbătă de la ora 14:00 este faptul că Marian Coman ne va citi un fragmentul din următorul volum!!

Haiganu. Fluviul șoaptelor de Marian Coman

Când, într-o iarnă năpraznică, Zourazi, copilul prin vinele căruia curge sângele sacru al magilor, fuge din temnița căpcăunului Dekibalos pentru a întâlni un zeu aruncat pe pământ, lumea întreagă prinde a se schimba! Cu ”Fluviul șoaptelor”, Marian Coman îți deschide poarta către un univers straniu, în care unele personaje îți vor aminti, ca prin vis, de poveștile copilăriei, iar altele îți vor popula coșmarurile. Aflat la granița dintre fantasy și horror, ”Fluviul șoaptelor” îți dezvăluie fascinanta întâlnire dintre un zeu decăzut și un copil cu puteri miraculoase. Romanul este prima parte dintr-o trilogie ce-l are în centru pe Haiganu, singurul dintre Cei Mari ce colindă prin lume.

Dealu Turcesii, Paradigme de Dodo Niță

Prozele lui Dodo Niţă scrise cu aplombul care nu ocoleşte sonorităţile argotice, au finaluri şocante, fie în cheie comică, efect al jocului ironic, fie în registrul atroce tragic.
Autorul apelează la un întreg patrimoniu de fantasme obsesive (excelent valorizate în poves­tirea „Nopţile albe ale Leningradului”, pusă sub semnul tutelar al lui Mihail Bulgakov), vise, situaţii recurente proprii rememorării copilăriei („Dealu Turcesii”), unde recuperarea fondului ancestral-folcloric atinge notabile intensităţi lirice.
Fără să răstoarne raporturile între realitate şi ficţiune, proza lui Dodo Niţă, onestă şi pregnantă, garanţie a unei lecturi agreabile, se încăpăţânează să conserve o anume ingenuitate a actului literar.

Ioniță Tunsu. Un haiduc de București

Ioniță Tunsu a fost ultimul haiduc care a băgat spaima în târgoveții și boierii Bucureștiul secolului al XIX-lea. Jafuri la drumul mare, spargeri în toiul nopții și aventuri prin catacombele uitate ale Bucureștilor, ba chiar incursiuni în Revoluția de la 1821, fapte intrate în legendă și reînviate acum, cu deosebită măiestrie de pensula maestrului Puiu Manu.


Millennium Books - Prima lansare la care am asistat în 2013 la FF a fost lansarea unui volum de Ioana Vișan, așa că mă bucur că și anul acesta, autoarea mai lansează un volum. Iar pe Lucian Dragoș Bogdan l-am îndrăgit de la primul capitol din Vraciul de pe norul interior, așa că sper să ne vedem în număr cât mai mare duminică, de la 12:30:

Povestiri fantastice de Lucian Dragoș Bogdan

După mai multe romane, a venit vremea unor volume de povestiri. Dacă ÎNTÂMPLĂRI DIN OCEANELE TIMPULUI conţine texte din perioada 2013-2014 şi va apărea doar în format electronic, pe 3 aprilie vă aştept la Final Frontier cu o carte pentru care unii dintre voi şi-au exprimat interesul în ultima jumătate de an.
POVESTIRI FANTASTICE va apărea la editura Millennium, "păstorită" de Horia Nicola Ursu - acelaşi care, la vechea sa editură Omnibooks, îmi tipărea primele două volume de povestiri, cele cu care am ieşit în lume în anul 2004.
Citind toate detaliile acestea, poate că unii dintre voi au înţeles unde bat - noul volum adună laolaltă cele mai bune povestiri din "Trilogie" şi "Zeul Kvun".

Secvență de zbor de Ioana Vișan

După EFECTUL DE NAUTIL, iată cea de-a doua culegere de povestiri ce poartă semnătura Ioanei Vişan, una dintre vocile cele mai proaspete şi mai puternice din noua generaţie de autori de literatură fantasy şi science fiction din România. SECVENŢĂ DE ZBOR reuneşte povestiri apărute anterior în antologii şi diverse publicaţii, alături de altele inedite.


Nemira - editura care nu mai are nevoie de vreo prezentare vine cu două evenimente, dar cu mult mai multe cărți. Sâmbătă, de la ora 15:30 are loc o lansare de carte străină, iar duminică de la ora 14 are loc lansarea volumelor semnate de autorul bicefal Dănuț Ungureanu - Marian Truță:

Vegetal de Dănuț Ungureanu și Marian Truță

„Mai povesteau oamenii, in serile cand se-adunau la cate unul, sa stea de taina, ca mosneagul se ivea, cel mai adesea in noptile cu luna plina, prin marginile lanului. Umbla de colo-colo, sovaind, parca neindraznind sa se-ntoarca la el acasa. Trupul ii era tot strapuns, iar prin gaurile in care nu ramasesera panusi se putea vedea dintr-o parte-n alta. Pe teasta si-n varfurile degetelor ii crescusera mii de fire de matasea porumbului, care frematau la cea mai mica adiere. Din picioare inmugureau frunze si cu toate astea se misca aproape ca un om, gemand de ti se facea pielea de gaina. Dar din gavanele ochilor nu curgea nicio lacrima, caci erau pline cu graunte, printre care se furisau gandaci marunti...”

Mineral de Dănuț Ungureanu și Marian Truță

„Oamenii stelelor vor adora nestingheriti, eliberati de povara carnii, stralucirea intregii Creatii...”

Nemurirea? Sublimarea sufletului? O umanitate absolvita de pacate? Sunt promisiunile unei tehnologii revolutionare, pe care eroii romanului Mineral le urmeaza ca pe singurele sperante ce le-au mai ramas intr-o societate impotmolita la limita neputintelor sale. Ceva se intampla insa pe calea catre contopirea cu perfectiunea universului, amenintand sa spulbere ultimele sanse de supravietuire a speciei. Si, pas cu pas, personajele din Mineral inteleg ca oamenii trebuie sa gaseasca mai intai in sine solutiile pentru a merge mai departe...

Noutăți Nemira


Paladin - Cred că Paladin e printre puținele edituri de la care am chiar toate titlurile din colecția SF&F în bibliotecă și chiar dacă nu le-am citit pe toate, vreau să le aduc cărților mele câteva surioare noi. În plus, sâmbătă la 16:15 se lansează și Trezirea leviatanului, carte pe care o aștept cu nerăbdare de mult, mult timp :)

Trezirea leviatanului de James Corey

Ce pericole ar mai putea pândi în spaţiul cosmic după ce umanitatea reuşeşte să colonizeze o mare parte din sistemul solar, iar lupta pentru apă, aer şi hrană trebuie purtată în fiecare zi?
Cu milioane de ani în urmă, fiinţe necunoscute din Univers au lansat asupra Pământului un virus cu o inteligenţă superioară, menit să reconfigureze planeta şi pe locuitorii ei. Dar protomolecula îşi ratează ţinta şi călătorește prin spaţiu aşteptând să fie trezită la viaţă.
Când virusul cade în mâinile unor sociopaţi, sute de mii de oameni îşi pierd viața, iar sistemul solar este ameninţat de izbucnirea războiului civil. În haosul care se stârneşte, două personaje cu principii antagoniste – James Holden, ofiţer pe un transportor de gheaţă, şi detectivul Miller – vor porni împreună într-o cursă pentru salvarea omenirii.

Elantris de Brandon Sanderson

Elantrisul, orașul solar al oamenilor-zei, își pierde măreția atunci când, pe neașteptate, este lovit de blestemul Reodului, iar semizeii se transformă în cadavre vii.
Povestea ia o întorsătură și mai sumbră atunci când însuși prințul moștenitor al Arelonului, Raoden, cade pradă blestemului și este închis în orașul decăzut.
Între timp, Sarene, prințesa care urma să-i devină soție, sosește în Arelon, unde i se spune că alesul inimii ei este mort. Niciunul dintre ei nu este însă dispus să-și accepte soarta, așa că vor porni separat într-o luptă pentru aflarea adevărului și a naturii Reodului, fiind ajutați de ființe cu puteri supranaturale. Când se vor întâlni, îl va mai recunoaște Sarene pe Raoden? Soarta Elantrisului este în mâinile lor.

Furia roșie de Pierce Brown

În viitor, populaţia lumii e împărţită în clase având funcţii strict și clar definite, iar fiecărei clase îi corespunde câte o culoare. Darrow e un Roşu şi un Sondor al Iadului care lucrează în adâncul minelor de pe Marte pentru a face suprafaţa planetei locuibilă. La fel ca toţi cei din neamul lui, trudeşte din greu pentru a oferi un viitor mai bun generaţiilor următoare. Darrow va descoperi însă destul de repede că umanitatea ajunsese demult să populeze planeta Marte, iar cei ca el sunt ţinuţi drept sclavi de o clasă conducătoare decadentă, cea Aurie. Singurul mod în care se poate face dreptate în această societate abuzivă este ca Darrow să se infiltreze în mijlocul Auriilor, devenind unul dintre ei.


Rao - E primul an în care editura participă la FF, așa că sper sincer că asta înseamnă că vor reînvia colecția lor de SF :)

Bărbați sub arme de Terry Pratchett

Caporalul Morcove a fost avansat! Acum conduce recruţii din Garda Oraşului Ankh-Morpork, cel mai mare oraş din Lumea Disc, pentru a-l apără de hoarde barbare, războinici tribali, armate banditeşti... lucruri de-astea. Dar o slujbă şi mai importantă îl aşteaptă. Un document vechi tocmai a dezvăluit că oraşul Ankh-Morpork, cundus de decenii de de crima dezorganizată, are un suveran secret! Iar numele lui e Morcove... Şi astfel începe cea mai mare uimitoare aventură a tuturor timpurilor, sau măcar a întregii după-amiezi, în care soarta oraşului - a universului însuşi! - depinde de curajul unui tânăr, de o veche sabie magică şi de un căţel.

Moștenitoarea focului de Sarah Maas

Celaena Sardothien şi-a negat harul magic vreme de zece ani. Acum, singura ei dorinţă este să răzbune moartea prietenei ei Nehemia, iar regele din Adarlan este principalul vinovat. Pentru a-şi duce la îndeplinire planul, Celaena, moştenitoarea de foc a unui regat distrus, va călători în Wendlyn, un ţinut îndepărtat în care magia încă mai dăinuieşte. Va reuşi oare temuta asasină să îşi accepte moştenirea nemuritoare, învingându-şi teama de necunoscut? Până unde va fi ea dispusă să meargă pentru a-şi îndeplini promisiunea făcută Nehemiei?

Simfonia itinerantă de Emily St. John Mandel

"Simfonia itinerantă" este un roman complex, ciudat, despre anii de dinainte şi de după o pandemie care ucide majoritatea populaţiei de pe Terra, având în centru destinele unei trupe de actori supravieţuitori. Planurile temporale se împletesc în mod armonios. Frumos scris, bine construit, nu este, cum s-ar putea crede, doar un roman postapocaliptic sumbru, ci ne oferă o viziune inedită despre un viitor distopic.

Regatul umbrelor de Josephine Angelini

"Regatul umbrelor" este cel de-al doilea volum din seria Predestinaţi. Cartea continuă povestea lui Helen Hamilton, o tânără timidă care locuieşte în Nantucket şi a cărei viaţă este cuprinsă de haos atunci când descoperă că este singurul scion, descendentă directă a zeilor greci, care poate coborî în Lumea de Dincolo. Helen este hotărâtă să-şi folosească talentul pentru a pune capăt războiului împotriva zeilor şi, de asemenea, să-şi schimbe destinul. În cruciada pe care o declanşează, un lucru se dovedeşte dificil: să-l uite pe Lucas Delos. Fără el, Helen simte că nu poate înfrunta Lumea de Dincolo şi este pe punctul de a ceda. Chiar atunci, un alt scion misterios, neînfricat îşi face apariţia şi îi oferă eroinei ocrotirea sa. Volumul doi din această saga aduce cu sine o poveste romantică încărcată de dinamism, în care se înfiripă un triunghi amoros de neuitat.


Tritonic - Cred că e unul dintre cele nostalgice articole pe care le-am scris, dar FF chiar a însemnat și înseamnă mult pentru mine, așa că-mi tot amintesc întâmplări de pe la începutul incursiunilor mele printre oamenii cărților. Întâmplător sau nu, editura Tritonic a fost sursa de la care am aflat despre târg prima dată, așa că mă bucur să-i revăd, mai ales că duminică, la ora 13:15, lansează volumul lui Alex Lamba, care cred că va fi prima carte pe care o citesc după târg. În plus, deși nu e pe lista lansărilor, n-am să plec de la FF fără volumul 9 și 1/2 elegii al lui Michael Haulică.

Sub steaua infraroșie de Alexandru Lamba

Un Space Opera / romance, o încercare de a satisface pretențiile fanilor de hard SF și ale amatorilor de povești de dragoste deopotrivă. O incursiune imaginativă în viitorul în care iubirea pentru spațiu va invada spațiul iubirii.

Galaxia sudică de Aurel Cărășel

Galaxia sudică adună în paginile sale cîteva nuvele publicate, bine primite de cititori și lăudate de cei care scriu despre proza scurtă (una dintre ele, „Gravitație 0.7ˮ, a fost chiar nominalizată la premiile Romcon 2015, categoria nuvelă), dar și una inedită, cea mai întinsă dintre ele. Însă vestea cu adevărat bună în legătură cu acest volum este că el reprezintă debutul unuia dintre cele mai interesante proiecte din literatura SF românească. Galaxia sudică va fi o saga spațială, o istorie a lumii așa cum numai Motocentauri pe acoperișul lumii, antologia din 1995, își propusese.


Cam atât despre cărțile editurilor invitate pe care vi le recomand cu mare, mare drag. Totuși, nu sunt singurele lansări, deoarece câteva edituri care nu vor avea stand vor fi prezente prin autorii SF&F pe care îi lansează. Așadar, dacă nu v-am plictisit încă, vă mai recomand câteva cărți care se vor lansa la târg:


Din ştreang de Aurelia Chircu - editura Bookmasters - lansare duminică, 11:15

Debutul Aureliei Chircu aduce în prim plan îmbinarea unei estetici tipic scandinave în materie de thriller cu elemente fantastice, menite să reproducă o atmosferă de suspans ancorată într-un mediu autohton. Miza cărții o constituie însă posibilitatea de a fi lecturată ca roman mainstream, roman thriller sau roman de ficțiune speculativă.

Exit, povestiri de dincolo - antologie editată de Marian Truță - editura Eagle - duminică, 11:45

Opt autori explorează pragurile lumii de dincolo, într-o călătorie captivantă, uneori sumbră, alteori amuzantă, alteori plină de tristeţe şi însingurare.
Opt istorii inedite despre ceea ce poate fi hotarul dintre AICI şi DINCOLO, opt viziuni ale aceluiaşi lucru, pe cât de fascinante, pe atât de diferite.

Căldura ghețarilor de Nic Dobre - - sâmbătă, 12:30

Cartea lui Nic Dobre vorbește, printre multe altele, despre o anume chemare a instinctelor omenești, despre dorul de casă (dacă această sintagmă nu s-a prăbușit deja în desuetudine, sub presiunea implacabilă a unui alt «ghețar» – globalizarea), despre eternul balans între nerăbdarea marilor explorări și revenirea perpetuă la insula de baștină.

Opere complete de Mihail Grămescu, vol 4 - Tracus Arte - duminică, 11:00

Doamne, ce de cărți s-au strâns....Habar n-am unde o să le pun, habar n-am când o să am timp să le citesc pe toate, dar serios că le vreau. Și portofelul meu e bine burdușit, așa că, dacă totul merge bine, o să pot să vin cu toate acasă. Semnate *evil grin*.

Și dacă tot m-am apucat de luat la puricat programul, vă mai spun că dacă veniți la târg, o să mai aveți parte de nenumărate suprize, printre care și un eveniment al Secției 14, pentru care autorii se pregătesc temeinic, așa că mă aștept la ceva fain de tot, o zona de boardgames, quiz-uri și dueluri de la Club Star Wars România și multe, multe alte surprize!!

Așadar, ne vedem cu toții pe 2-3 aprilie la Final Frontier! Eu voi fi acolo tot weekendul, așa că sper să ne strângem din nou în număr cât mai mare!

sâmbătă, 19 martie 2016

Recenzie: antologia „Metamorfoze”

Se ia un mit destul de înfricoșător - licantropia - și se folosește ca sursă de inspirație de către numeroși autori, de-a lungul timpului și pe mai multe continente. Niște oameni super-pasionați găsesc aceste texte inedite care abordează tema dată, texte scrise de autori extrem de diverși, de la maeștrii consacrați ai horror-ului până la persoane de la care nu te-ai aștepta vreodată să scrie horror. Se traduc textele străine și se adaugă celor semnate de autori români. Se fac notițe impresionante la sfârșitul textelor (super-impresionante, serios!). Se ambalează frumos antologia și se lansează cu fast. Se servește cu lumina aprinsă, preferabil în miezul zilei, sau măcar într-o noapte cu eclipsă de lună. După cititre și după perioada obligatorie de liniștire a minții serios date peste cap, se cere încă o porție.

Cam asta ar fi, pe scurt, povestea antologiei Metamorfoze, bineînțeles, fără să insist pe efortul oamenilor care au lucrat la ea să găsească textele care o compun. Și nici pe efortul de a le selecta în așa fel încât antologia să pară extrem de unitară. Adică, pe lângă temă, există o stare care leagă aproape toate textele din carte, se crează o atmosferă aparte care e amplificată cu fiecare nouă povestire citită. A fost un efect neașteptat și fascinant. Și, desigur, destul de înfiorător.

Imaginați-vă un bar cu un aer vechi, cu mese din lemn închis la culoare. Ora închiderii a trecut de mult, dar cineva din grup știe pe cine trebuie și nu v-a dat nimeni afară. Totuși, obloanele sunt trase și luminile sunt aproape stinse și oricum fumul de țigară lâncezește, formând o ceață vagă. Fiecare are în față un pahar cu ceva chihlimbariu care dezleagă limbile și trezește amintiri îngropate. Și așa încep poveștile, fiecare pe rând aplecându-se către mijlocul mesei, unde pâlpâie aproape stins o lumânare, spunând povestea lui sau pe-a unui prieten, privind cum ochii mesenilor se măresc a teamă și neîncredere. Și tu ești acolo, la bar, curățând un pahar, ignorat de toți, dar ascultând cu atenție fiecare poveste. Exact asta e atmosfera antologiei Metamorfoze, așa că oricâte lumini aprinse ai avea în casă, mai devreme sau mai târziu lumea reală se transformă într-o amintire îndepărtată.

Revenind puțin la temă, am fost fascinată de cât de diferit a fost abordată ea de fiecare autor în parte. Din cunoștințele mele vagi de persoană care nu se împacă bine cu frica, adică de cititor care încearcă să stea departe de genul horror (și nu prea reușește în ultimul timp pentru că a găsit câțiva autori care îi plac enorm), eu știam că un vârcolac e un nene (sau o tanti) care atunci când e lună plină se transformă într-un monstru care aduce mai mult sau mai puțin cu un lup și, sub forma animalică, se apucă de vânat, în principal oameni. Și mai știam că ghinion nu au cei care mor de gheara lui, ci cei care supraviețuiesc, pentru că licantropia se ia, așa că dacă monstrulețul te mângâie nițel cu ghearele sau cu colții, așa, cât să-ți sfâșie pielea, la următoarea lună plină îți crește și ție destul păr cât să-ți bage cosmeticiana în spetieți și te ia așa, o poftă de carne în sânge, chiar dacă ai fost vegetarian de când de știi.

Niciun text nu s-a potrivit cu descrierea mea. În primul rând, diferiți și originali au fost vârcolacii în sine, care ori n-au fost monstruoși deloc, ori n-au fost oameni niciodată, ori au fost mai mult demoni și mai puțin lupi. Apoi, m-a surprins geneza vârcolacului, care în niciunul din cele 11 texte nu s-a năcut fiindcă l-a mușcat altul. De la blesteme de toate felurile la „așa m-a făcut mama”, fiecare poveste avea explicația ei pentru apariția fiarei. Din fericire, majoritatea erau destul de improbabile încât să nu-mi fie teamă că eu sau vreun cunoscut o să căpătăm brusc niște dinți mai ascuțiți, coadă și urechiușe în vârful capului. Adică, de câte ori vi s-a întâmplat să fiți blestemați de frații de trib să nu ajungeți pe Veșnicele plaiuri ale vânătorii pentru că ați ucis un lup?

Și apropo de asta, povestea mea preferată rămâne prima, Lup-nomad de Algernon Blackwood. Fiind prima, a fost cea care s-a lovit de toate prejudecățile și preconcepțiile mele legate de poveștile cu vârcolaci și le-a dezintegrat una câte una. E o poveste frumoasă, caldă chiar, ceea ce m-a suprins foarte plăcut, pentru că mă așteptam la fiori reci pe șira spinării (am primit și din aceia destui; dacă asta căutați, începeți direct cu „Inspirație pentru Pickman” de H. P. Lovecraft)

Totuși, am un amendamentul legat de Lup-nomad, și anume faptul că „la fel de preferată” a fost pentru mine și povestirea Misterele din Sparktower a lui Șerban Andrei Mazilu, pentru că autorul ne poartă înapoi în Voss alături de unul din personajele din Anotimpul Pumnalelor de care mi se făcuse dor în lunile care au trecut de când am terminat romanul. Însă indiferent dacă vreți să reîntâlniți prieteni vechi (precum Franco Baudelaire sau frații Ferrin și Lenore Arras ai lui Oliviu Crâznic) sau vreți să vă faceți unii noi (lupi, demoni, oameni), „Ferma de vârcolaci a Deei” cum e supranumită antologia editată de Andreea Sterea este un must-read pentru orice fan al supranaturalului!

miercuri, 16 martie 2016

Film: Deadpool

Citeam zilele trecute un review al filmului Deadpool pe blogul Andreei și mi-am dat seama că, de putoare ce sunt, am lăsat să treacă o lună fără să scriu cât de fain e. Și m-am hotărât că nu e prea târziu, pentru că filmul încă mai rulează în cinematografe, deci dacă nu l-ați văzut și citiți asta acum, mergeți la Deadpool în cinema. Serios, merită văzut pe un mega-ecran, ca să încapă tot epicnessu' în el. Adică uite ce trailer plin de fainoșag e acilișea (R-rated):


Bine, eu n-am fost la film pentru că mă convinsese trailerul, ci m-a cucerit posterul de mai jos, așa că am fost cu prietenul chiar de V-day. Nu eram prea entuziasmată înainte să văd posterul și întreaga campanie de publicitate. De fapt, chiar nu aveam așteptări prea mari pentru că prima apriție a lui Deadpool pe marile ecrane (în „X-Men Origins: Wolverine”) a fost un epic-fail, ceea ce am aflat abia după film, când am căutat să aflu mai multe despre personaj, pentru că nu știam nimic despre el. Mai bine, totuși, pentru că dacă aș fi știut cine e Deadpool în timp ce vedeam Wolverine, m-aș fi ofticat enorm să văd cum au măcelărit personajul. Așa, m-am ofticat doar retroactiv. Totuși, revenind la film, ziceam de epic-posterul care m-a convins:


Așa că, de Valentine's Day, am fost cu prietenul meu la Deadpool. Și n-am regretat nicio secundă. (Warning: recenzia e ușor spoilerish. Nu foarte, nu vă răpește nimic din plăcerea filmului după părerea mea, dar discut puțin despre câteva momente/idei, așa că dacă vreți să fiți tabula rasa când vedeți filmul, stop reading right now).

Părerea mea:
Filmul e foarte foarte mișto făcut. Încă de la parodia de generic în care se fac glume pe seama tuturor personajelor, sala în care am văzut filmul a intrat în atmosferă, râzând cu poftă. Iar scena inițială e în același timp serioasă și ridicolă, e un amestec bine gândit din ceea ce vrea omul ca să se simtă bine: bătaie și împușcături, dick jokes și un erou care bate tot și mai și face mișto de ăia răi. În plus, are voie să zică fuck de câte ori vrea, pentru că filmul e R-rated.

Ce mi-a plăcut mie cel mai mult, însă, nu sunt glumele (poate cu excepția celor legate de complexul de inferioritate al lui Deadpool față de Wolverine, that was indeed funny), ci chestia aia cu spartul pereților. Pompos, se numește breaking the fourth wall, care se traduce aproximativ prin „nenea ăla de pe ecran se întoarce și vorbește cu tine”. În plus, personajul e conștient că e doar un personaj. A fost cumva ciudat per total, nu neapărat pentru că Deadpool vorbea cu mine, ci pentru că mi s-a părut că se schimbă complet modul în care filmul își spune povestea, s-a schimbat cumva întreaga dinamică doar prin acest mic factor. E interesant câtă libertate i-a dat întregii pelicule aspectul acesta, în special prin faptul că dezavantajele filmului au putut deveni subiect de poante, tranformându-se în bile... well, nu chiar albe, dar cel puțin gri?

Bineințeles, povestea în sine nu e o capodoperă. De fapt, o dată ce partea dramatică a unei boli necruțătoare se încheie (și apropo, mi-a plăcut că momentele dramatice au fost într-adevăr reușite, că n-au fost glumițe stupide atunci când nu era cazul), firul epic e destul de stupizel: „acuma nu mai sunt sexy, iubita mea n-o să mă mai placă”. Bine, nu zic că Deadpool fără mască e vreo plăcere pentru ochi, dar nu e nici chiar atât de nereușit ca în benzile desenate. Ryan Reynolds zbârcit e destul de ușor de privit după o vreme. Și e viu, ceea ce e un avantaj clar față de a fi mort, nu? Așa că eu cred că Vanessa ar fi fost ok.

Să recapitulăm: până acum avem narațiune diferită (in a good way), poveste slăbuță și glume bune (în special cele un picuț mai subtile cum ar fi momentul când Deadpool personajul face mișto de actorul care îl joacă). Dar ceea ce scoate filmul din zona gri în care se află și îl aruncă drept în vârful topurilor cinematografice din perioada asta sunt personajele. În primul rând, e prietena lui Wade Wilson, alături de care viitorul „iuby” are cel mai amuzant dialog/flirt pe care mi l-aș fi putut imagina vreodată. Apoi, e Colossus, care e gigantul-filozof, brută când e nevoie, povestind despre bine și rău în rest. Și e mai pudic decât mă așteptam :)) Apoi, preferata mea, Negasonic Teenage Warhead, care are cel mai wtf?! nume din istoria Marvel, dar care salvează ziua când e cazul.

Totuși, cred că ceea ce face filmul ăsta să fie atât de bun e ceea ce face Marvel foarte bine: nu se ia în serios mai mult decât trebuie. Adică, ei fac filme cu super-eroi cu puteri fantastice, nu încearcă să discute temele profunde ale universului (deși fac și asta, dar într-un mod funny, relaxat). Deadpool nu vrea să fie mai mult decât e, e un mercenar cu replici acide care știe că e doar un personaj de film. N-o să caute să te convingă de nimic altceva. La fel oricine altcineva. Tocmai de asta Marvel prinde la public. E relaxat, e luminos, tipii buni sunt clar buni (deocamdată, deși cu „Civil War” bătând la ușă, o să se mai schimbe lucrurile), tipii răi sunt prea puțin profunzi, prea puțin reali ca să-ți pese cu adevărat de ei, așa că n-o să ai dezbateri filozofice despre ei vreodată... Marvel e o fabrică de filme cu super-eroi și asta vrea să fie. Asumarea asta e ceea ce îmi place mie la ei, de asta cred că le iese atât de bine și de asta nu vreau să mai ratez vreun film Marvel de acum și-n pururea (mai am de recuperat unul sau două filme, dar până la „Civil War” se rezolvă).

Also, Deadpool is awesome. Mergeți și vedeți-l cât e cald. Mai ales scena de după generic merită văzută, așa că nu plecați mai devreme, nu vreți s-o ratați. Conține o super-mega-dezvăluire ;)

luni, 14 martie 2016

Recenzie: Neverland de Radu Găvan

Povestea:
Anton e un profesor universitar pentru care fiecare zi e o luptă. O dată ce soția lui a murit, singurul lucru care îl ține în viață e fetița lor, Letiția, însă aproape fiecare moment în care o privește doare, pentru că e conștient că nu-i poate oferi ceea ce ar vrea. Și ar vrea să-i ofere totul, însă uneori, chiar o ciocolată e un efort prea mare. Dar cum să-i explici asta unui copil, cum să-i spulberi visele pline de culoare când știi deja că dincolo de ele e doar o garsonieră gri și sufocantă, construită doar ca să țină la distanță lumea și mai gri care vrea doar să te strivească...?

Și mai există un copil, unul căruia copilăria îi e furată în fiecare zi până când nu mai rămâne nimic, nici copilul, nici omul, ci doar un hău negru într-un înveliș de carne. Dar chiar și astfel de stafii reușesc să se lege de un alt suflet, reușesc să găsească ceva care să aducă un strop de viață în ochii lor. Și atunci nimeni nu poate bănui ce ar fi în stare să facă pentru a-și apăra prietenii.

Părerea mea:
Uneori, cred că mi-aș dori ca Radu Găvan să se lase de scris. Romanele lui pur și simplu te lovesc, emoțional vorbind, în cel mai sensibil punct al tău, te fac să-ți pierzi încrederea în umanitate, în societatea în care trăiești, în prietenie, în orice fel de valori umane, în tot. Și ca și cum n-ar fi de-ajuns, mai există și acea rază de speranță, acel fum vag luminos dintr-un colț de carte care te scoate puțin din bezna în care te-ai scufundat trăind alături de personajele lui Radu, care scrie prea la naibii de bine. Și întunericul e cu atât mai puternic atunci când vezi lumina și poți să vezi diferența între ele.

Neverland este o carte despre viață, dar viața de după ce culorile dispar, aproape-viața pe care o trăiești atunci când ai pierdut motorul și înaintezi doar din inerție. Dar e și o poveste despre forța pe care ți-o dau cei dragi, despre cum, în clipa în care nu mai ai nimic de pierdut, înțelegi cât de multe poți face pentru ca lor să le fie mai bine. Și e o poveste despre alegeri greșite, despre cum o singură greșeală poate deveni un bulgăre de zăpadă care aduce după el alte decizii greșite, care aduc din ce în ce mai multe consecințe după ele până când viața ta e atât de diferită încât singurele alegeri care mai au vreun sens sau vreun rost sunt cele greșite.

Aș fi vrut să scriu că am empatizat cu Anton, dar ar fi o minciună. Aș fi vrut să scriu că i-am simțit durerea, dar citind despre viața lui, mi-am dat seama că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru faptul că nu știu ce e durerea. Totuși, în felul meu limitat, am simțit și eu pereții apăsători, durerea surdă, amorțită, dar veșnic nevindecată a unei pierderi, bucuria înțepătoare a unei persoane dragi pe care o știi condamnată, arsura veșnic dureroasă a neputinței de a schimba ceva... Am simțit doar o mică parte din ceea ce era acolo, dar a fost destul cât să mă termine nervos, cât să mă facă să stau cu cartea lipită de mâini o noapte întreagă, ignorând somnul sau faptul că a doua zi trebuia să fiu o persoană. Nu voiam să fiu o persoană, voiam să smulg paginile și să le înlocuiesc cu unele goale pe care să scriu altă poveste. Voiam să fiu un spirit care poate să-l apuce pe Anton și să-l oprească înainte să fie prea târziu...

Și aș mai fi vrut să nu cred cartea asta, aș fi vrut să-mi imaginez că așa ceva nu există, că nu se poate întâmpla, că nu pur și simplu. Am vrut să-l urăsc pe Anton, să-l detest pentru alegerile lui, pentru că e vina lui că povestea asta există, că așa ceva n-ar trebui să existe. Dar nu e în totalitate vina lui, nu pot să cred asta. Aș fi vrut să urăsc ceva concret, dar n-am putut urî decât soarta în care nici măcar nu cred, dar nu pot să nu cred după cartea asta pentru că e prea mult, prea dur, prea ascuțit...

E o carte cu o copertă prea nevinovată. Prea luminoasă. E o carte plină de griuri pastelate care se accentuează până devin alb pur și negru pur și contrastul între ele îți rănește ochii, dar nu poți privi în altă parte. E o carte ca un tren deraiat care nu poate fi oprit. E o carte inevitabilă. Și asta doare cel mai tare, faptul că înțelegi că nu se putea altfel, nu exista alt drum și chiar dacă ar fi existat, ar fi ajuns tot acolo, la același final inevitabil în care întunericul înghite tot, mai puțin speranța, blestemata de speranță care rămâne mereu.

Cițiti cartea asta. Citiți-o pentru că e ceva ce n-ar trebui să trăiască nimeni, niciodată, dar despre care nu avem voie să uităm că există, că se poate întâmpla oricui, că nu știm la ce curbă urmează să ieșim cu totul de pe șine și să pierdem luminița de la capătul tunelului. Citiți-o, la naiba, pentru că doare și oricât de imbecil de egoist ar suna, uneori e bine să-ți amintești că durerea ta nu e chiar atât de mare, că se poate mult, mult, infinit mai rău. Meriți să ți se reamintească faptul că de fapt ești fericit, deșteptule, și că ar fi cazul să înveți să apreciezi asta.

sâmbătă, 12 martie 2016

Rezultatele concursului „Carte vs film”



La începutul lunii, am organizat un concurs ca să vă pot oferi un mărțișor în schimbul unui răspuns despre ecranizările voastre mai mult sau mai puțin îndrăgite. N-o să prelungesc suspansul: câștigătoarea cărții Orașe de hârtie cu copertă originală este Narcisa Clipa, iar câștigătoarea ediției tie-in este Oana Păun. Găsiți mai jos lista tututor persoanelor înscrise (click pe imagini pentru mărire) și rezultatele oferite de random.org.


Felicitări, fetelor! Aștept un e-mail cu datele voastre personale (numele, adresa de livrare și numărul de telefon) la adresa jurnalul.unei.cititoare@gmail.com. E-mailul trebuie trimis de pe adresa cu care v-ați înscris în concurs în maximum 5 zile (adică până pe 16 martie, inclusiv).

Mulțumesc editurii Trei pentru că mi-a oferit ocazia să organizez acest concurs și mulțumesc tuturor participanților! Sper să vă revăd pe blog, să discutăm nu numai despre preferințele noastre în materie de filme, dar și despre ce ne place sau nu în materie de cărți!




vineri, 11 martie 2016

Recenzie: Experiment (Divergent #3)

Disclaimer: e recenzia ultimei cărți din serie, nu a filmului. Știu, sunt ultimul blogger de pe fața pământului care a citit cartea asta. Ideea e că am avut o relație destul de ciudată cu întreaga serie: prima carte mi s-a părut destul de bună, dar cam Jocurile Foamei Reloaded, iar pe celelalte le-am citit ca să văd dacă e sau nu tot JF. Nu e, dar nu mai sunt așa sigură dacă asta e un lucru bun sau nu...

Povestea:
Acum că adevărul despre modul cum a luat naștere modelul facțiunilor a ieșit la iveală, întregul oraș Chicago e la pământ. Sistemul facțiunilor a fost distrus, Evelyn Johnson preluând conducerea orașului și încercând să instaureze o nouă ordine. Totuși, războiul civil e abia la început, pentru că sunt destui care nu sunt de acord cu Evelyn și cu noile ei legi.

Tris însă are probleme mult mai mari, deoarece o dată cu aflarea adevărului despre trecutul orașului și al ei însăși, tânăra vrea să ajungă dincolo de zidul exterior al orașului. Însă acolo descoperă o lume complet străină, în care și ea și Tobias trebuie să învețe să se descurce și, mai presus de atât, să descopere cine le spune adevărul și cine nu, pentru că soarta orașului lor ar putea avea probleme mai mari decât faptul că pacea a fost distrusă.

Părerea mea:
Când am vrut să mă apuc de citit Experiment, mi-am dat seama cât de mult timp a trecut de când Insurgent pentru că nu-mi mai aminteam aproape nimic. Mi-am recitit recenziile, în special pe cea de la volumul al doilea, dar nu m-au ajutat prea tare (în schimb, am râs enorm când am văzut că am scris despre Insurgent că a fost memorabil deși nu reușeam să-mi amitesc decât două scene). Prin urmare, am recitit primele două volume și imediat după, am citit și finalul seriei, așa că n-o să vorbesc doar despre ultimul volum, ci o să mă refer mai mult la serie, ca întreg. Totuși, înainte vreau să spun câteva cuvinte despre titlu, pentru că tot Internetul românesc a erupt când s-a anunțat faptul că volumul trei se va numi Experiment și nu Loial, Loialant sau vreun alt sinonim. Mie mi s-a părut legitimă alegerea lui Shauki de la început (Loialant? Pe bune?), dar acum că am și citit romanul, mi se pare foarte potrivită.

Revenind la serie, spuneam că atunci când am început-o, mi s-a părut că e un fel de Jocurile Foamei, că autoarea a văzut o rețetă de succes și a aplicat-o. Singurul lucru care lipsea era triunghiul amoros, dar altfel, cartea nu mi s-a părut în niciun fel originală. Totuși, pe măsură ce volumele apăreau în străinătate, deși am încercat să mă țin departe de spoilere, tot am aflat câte ceva, destul cât să încep să cred că s-ar putea ca, în final, cartea să nu fie Jocurile Foamei v2.0, ci ceva complet diferit. Și, în final, chiar e o serie diferită, are elementele ei de originalitate, îmbinate destul de coerent. E o lume care funcționează în felul ei și în felul ei, e ok.

Totuși, nu e neimpresionantă până la capăt, are momentele ei extrem de reușite. Cel mai important dintre ele e finalul. Din păcate, știam dinainte ce urmează să se întâmple (deși am încercat foarte tare să nu aflu... mulțumesc, Internet -_-), așa că n-am fost surprinsă prea tare, deși nu s-a întâmplat nici cum, nici când credeam eu. Totuși, deși știam ce urma să se întâmple, autoarea a reușit totuși să mă emoționeze, au fost câteva pagini în care am lăsat deoparte orice probleme am avut cu romanul sau cu seria și am plâns pur și simplu. Pe bune, atunci când cel care pierde își pune emoțiile pe tapet, mă afectează incredibil de mult.

Daaaar probleme au fost destule, cea mai enervantă dintre ele fiind alegerea autoarei de a folosi două personaje pe post de narator în acest volum. După ce mă obișnuisem cu vocea lui Tris, mi-a fost greu să încerc să jonglez între punctul ei de vedere și cel al lui Tobias... ma ales că sunt identice! Am avut multe momente în care efectiv pierdeam șirul, uitam în capul cui mă aflu și trebuia să caut puțin ori un pronume de gen, ori chiar să merg la început de capitol să văd cine se presupunea că povestește. Am mai citit romane cu mai mulți naratori și unele chiar mi-au plăcut, dar dacă alegi să mergi cu mai multe voci, fă-le diferite! Înțeleg că Tris și Four sunt împreună pentru că au multe lucruri în comun, dar au trăit vieți diferite, deci nu mă aștept să gândească - sau să povestească - în exact același mod.

Și apropo de ei doi... guys, relația voastră e oribilă. Încă din volumul doi, dar mai ales în volumul 3 mă întrebam serios de ce mai sunt împreună când nu-și spun absolut nimic. Nu am reușit să pricep niciodată minciunile sau jumătățile de adevăr într-o relație cu pretenții de seriozitate. Sunteți în primul rând parteneri, ceea ce înseamnă că ar trebui să vă ajutați unul pe altul, dar și să aveți încredere în celălalt și în ajutorul lui. Așa că vorbiți unul cu celălalt, vorbiți atunci când trebuie, nu după luni de zile în care ați ascuns adevărul, nu după ce partenerul a aflat adevărul din alte surse, vorbiți!! Și nu, nu cred în prostiile cu protejatul partenerului, mai ales între Tris și Tobias. Sunt doi Neînfricați, motivul pentru care sunt împreună e că-și admiră unul altuia forța... așa că nu vă mai protejați între voi și vorbiți, frustranților! Altfel relația voastră e degeaba, iubirea voastră devine doar o minciună călduță pe care o spuneți alături de toate celelalte jumătăți de adevăr.

Totuși, punând totul în balanță, seria asta nu mi-a lăsat un gust amar. A avut acțiune în doze mari, întorsături de situație din când în când, destule discuții despre ordinea socială, dar și despre ceea ce înseamnă să fii om, a prezentat și câteva probleme de morală și etică... a fost ok, mi-a făcut plăcere s-o citesc, probabil o să-mi amintesc vag câteva detalii și peste ani de zile (nu din volumul 2, totuși, aparent acela e gaura neagră a tuturor amintirilor mele) și poate o s-o recomand din când în când celor care vor să citească o serie interesantă, dar ușurică.

Și pentru că sunt ultima persoană de pe fața pământului care a citit cartea asta (serios, până și tata a citit-o înaintea mea), sunt curioasă vouă cum vi s-a părut? Și ce așteptări aveți de la filme, credeți că o să iasă ok, sau o să se vadă că a fost împătțit în două și lungit doar de dragul încasărilor?

luni, 7 martie 2016

Aniversare cu... muze (Atelier de confecționat povești fantastice #6)

Sâmbăta trecută am „chiulit” câteva ore de la un hackaton ca să particip la ediția cu numărul 6 a Atelierului de confecționat povești fantastice. Fiind vorba de o ediție aniversară, ne-am distrat mult mai mult ca de obicei, bănuind în glumă că oamenii de la La un ceai ne-ar fi oferit versiunea pentru ceai a unei irish coffee cu extra irish. Totuși, ceaiurile au fost doar delicioase, voia bună venind nu de la vreo conspirație cu alcool, ci de la faptul că ne-am strâns iar la un loc oameni creativi și cu chef de distracție.


© Alexandru Sutiu Event Photography

Am început într-un mod nou și original: Dan Rădoiu ne-a oferit un text plin de acțiune, dar fără multă substanță scriitoricească, un text ca un schelet care avea nevoie de noi să-i punem pe oase ceva carne, mușchi și piele. După 20-30 de minute de creieri încinși de inspirație și de pixuri și mai încinse de dorința de a pune totul pe hârtie, am început să ne citim povestirile.

Textul original conținea o mică scenă în care un scriitor dezamăgit de muza sa voia să încheie colaborarea cu aceasta. De aici, fiecare a mai adăugat sau a mai scos, a mai aranjat și restructurat, până când, în final, deși toată lumea a păstrat ideea principală, textele au ajuns să nu mai semene între ele. De la SF-uri serioase, pline de termeni greu de pronunțat până la revista Muze și Muzi, de la 6 ani de facultate pentru o muză prea genială, la muze care vorbesc limbi extraterestre și până la muze-pirande, fiecare a creat câte o relație scriitor-muză fucked up.

De data asta, Atelierul a fost presărat cu sfaturi de la Dan și de la ceilalți scriitori prezenți despre cât de benefic e cititul propriului text nu doar în public (deși și asta e foarte recomandat, pentru că feedback-ul de la cititori e unul dintre cele mai bune ajutoare ale unui scriitor), ci și în intimitatea propriei case pentru că în momentul în care îți auzi prorpiul text, prinzi mult mai ușor micile scăpări de exprimare, virgulele puse prea din belșug sau prea cu zgârcenie. De asemenea, Dan ne-a spus un mic secret care funcționează pentru el: dacă textul sună bine, dacă pare cursiv și natural atunci când îl citești cu voce tare, înseamnă că ai scris genul de carte pe care un cititor o va lăsa cu greu din mână tocmai pentru că frazele curg firesc, fiind ușor de citit. Totuși, nici conținutul frazelor nu trebuie să lipsească, pentru că degeaba sună bine dacă nu transmite nimic.

După fiecare idee legată de cititul cu voce tare se mai găsea câte un curajos care să-și citească povestea. Și de data asta a citit și sora mea, de care sunt super-mândră și mă bucur că i-am devenit sufucient de simpatici ca să ne împărtășească textele ei, pe care eu le mai citeam după evenimente, ofticându-mă că nu le-au auzit și alții.

La finalul sesiunii de citit, două voluntare și un voluntariat-cu-forța au devenit regizorul-autor, muza și scriitorul, interpretând unul dintre texte, pe care nu-l auziserăm înainte. Sincer, mă așteptam și la puțină improvizație din partea celor 3, dar probabil emoțiile au fost mari, iar scurta scenetă a fost drăguță oricum.

Totuși, momentul meu preferat a fost finalul, când am creat împreună o poveste trăznită. De data asta, a fost trăznită rău: ne-am apucat de creat un personaj și ne-a ieșit Emanuel Drăgoescu, un „tânăr” de 361 de ani, herghelegiu de unicorni, însărcinat cu a ajuta unicornii care suferă de sindromul Tourette să se reintegreze în societate. Nici părinții lui nu au avut un destin mai puțin amuzant, pentru că tatăl lui era scrib, iar mama lui, o regină uitată și amnezică, suferea de tremurături, așa că tatăl învățase să tremure în contratimp, ca să poată scrie frumos împreună...

Am mai încercat să construim câteva detalii despre personaj, precum faptul că iubește să cânte, dar cântă fals, sau faptul că citește în Braille, deși vede perfect, dar hohotele de râs câștigau prea mult teren în fața productivității, așa că ne-am oprit ca să nu ne dea lacrimile (prea târziu pentru mine, totuși, am râs cu lacrimi încă de pe la început).

Dacă vreți să vă distrați alături de noi, următorul Atelier va avea probabil loc la Final Frontier, târgul de carte SF care are loc pe 2-3 aprilie, la Connect Hub (o să vă dau mai multe detalii despre târg într-un articol separat). Eu, una, abia aștept!

vineri, 4 martie 2016

Autor pentru o zi - Recenzie: Chemarea monstrului de Patrick Ness

A trecut ceva timp de la ultimul articol din seria Autor pentru o zi, dar iată că încă se mai găsesc persoane care vor să-și facă vocea auzită. De data aceasta, este vorba despre Dumitrița Socianu, care mi-a trimis recenzia romanului Chemarea monstrului de Patrick Ness:

   Ce înseamnă o carte care te emoționează? Care te răscolește? Care te face să te gândești și să reflectezi la viața ta?

   Eu cred ca înseamnă o carte bună. Nu! O carte extraordinară. O astfel de carte este Chemarea monstrului de Patrick Ness ce conține ilustrații de Jim Kay.

   Totul a început așa: eu și cartea, în librărie. Ne-am privit și am acceptat să ne citim reciproc. Eu pe ea. Ea pe mine. A fost una dintre cele mai bune alegeri ale mele deoarece cartea conține o poveste atât de uimitoare pe cât promitea coperta.

   Adevărul e că și ilustrațiile au ajutat foarte mult ca povestea să prindă viață. Ilustrații alb-negru, magnifice, cu un efect puternic asupra cititorului. Personal, am rămas fascinată de opera creată doar ca susținere a poveștii.

   Conor este într-un război continuu cu adevărul său, el simțindu-l ca un coșmar și ca o umbră întunecată care îl urmăresc. Un adevăr care, din când în când, își face apariția și în viața noastră. Monstrul, sub forma unui arbore de tisă, apare pentru a-l ajuta să învingă în lupta sa interioară. Acest ajutor este dat prin intermediul a trei povești, a patra urmând să fie povestită de Conor. O poveste ce îl va obliga să recunoască ceea ce ascunde în spatele indiferenței. Un lucru de care îi este rușine și pe care nu vrea să îl accepte, deși este în ființa lui.

   Am citit undeva că niciodată nu trebuie să îți pară rău de ceea ce simți și de ceea ce crezi. Asta ilustrează această carte. Ea te învață să accepți ceea ce ești și tot ce ți se întâmplă în viață. Pentru că ăsta ești tu.

   După simularea celor patru povești, Conor reușește să accepte adevărul ce se află în interiorul său. Acest lucru îl ajută să treacă peste una dintre cele mai grele încercări din viața sa.

   Peste carte planează un aer sumbru și enigmatic care te face curios să o citești. Acest lucru ma convins să o lecturez și sper să vă convingă și pe voi.

Articol scris de Dumitrița Socianu

Mai multe detalii despre campania Autor pentru o zi găsiți aici -> [link]